Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 1, martie 2013

Magia cuvintelor...
Marius Iulian Zinca
Amalia Elena Constantinescu
În dorinţa de a descoperi fiece taină şi
de a înţelege neînţelesul, ne avântăm
adesea în zborul spre înalt Uitând
dualitatea propriei firi, riscăm, uneori, să
dezechilibrăm întregul. Ceea ce ne oferă
Marius Zinca prin volumul său „Pierdut în
cuvinte” constă în forţa care reechilibrează
cele două principii ale fiinţei umane,
indiferent din ce perspectivă le privim –
trup şi suflet sau yin şi yang. Aşa începe
amăgirea cu o „cupă de fericire goală” în
care gândurile se amestecă „sfâşietor/ca
un ochi lovit brusc de orbire/viaţa noastră
fără lacrimi./Pe praful
pământului/împăienjenindu-se privirea/[]/se
toarnă gânduri/în tiparul sentimentelor”
(Din ochi ploaie). Un vers aparent calm, al
cărui dinamism subtil reuşeşte să alăture –
până la îmbinare – două curente sau două
stiluri (simbolismul şi suprarealismul),
inerţia şi expansiunea.
Emoţia ascunsă în versurile lui Marius
Zinca vibrează dincolo de litera aşezată pe
hârtie, transcende scriitura „pe aleea
invizibilă/a paşilor,” unde „uşor/un gând
mijeşte” (Naşterea gândului). Trăirile
poetice nu sunt erupţii vulcanice ale
cuvântului încărcat stilistic, nu au în ele
nimic spectaculos. Subtile, învăluite într-o
simplitate conştientă – ne poartă spre noi
înşine, spre focul lăuntric, acoperit de
propria-i mască – trupul. „Apele au rămas
nemişcate/în natura imperfectă a
omului./Fruntea căpătase/o severitate
împietrită/de nelinişte dureroasă/a
lacrimilor ascunse/ce nu curg” (Nelinişte).
În contrast cu mişcarea impulsivă a
gândului, liniştea descrisă de poet tinde săşi
însuşească o etapă, aproape statică,
contopind
„imperceptibil/într-o
incompatibilitate absurdă,/puterea unei
şoapte/prelinsă-n lumina cenuşie a minţii”
(Iluzie magnifică), însă dincolo de această
acalmie programată, măiestria poetului
îngăduie cuvântului preluat de simbol să
sugereze elementele realului – ancorate
puternic în cotidian: „O viaţă-ntr-un
abis/Aştept lumina” (Aşteptarea).
Chiar dacă timpul pare suprimat sau
confuz, versurile, în sine, ne trimit cu
gândul departe la marginea lumii pentru a
ne oferi dualitatea jocului existenţial şi
cheia decriptării acestei pierderi
„metafizice” prin cuvinte. Nici nu mai ştim,
la un moment dat, dacă poetul este cel
pierdut printre ele sau acestea se pierd în
mrejele sale prin „noaptea
umedă/scufundată în nefiinţă/ca-ntr-un
preludiu/pe buzele unui urlet” (Dorinţa
dimineţilor)
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013
16