Chronos - Penița de Aur, anul I, nr. 1, martie 2013

În parc (fragment)
Liviu Gogu
Bătrânul se-apropie cu paşi domoli de
banca de lemn, a cărei culoare, cândva
verde închis, e acum tot atât de incertă ca
şi vechimea sa. Pendulă ziarul pe care-l
ţinea în mână, într-un gest reflex, peste
scândurele paralele, deşi acestea păreau
şterse deja cu conştiinciozitate, de alte
articole vestimentare, care se perindaseră
cu certitudine, pe tot parcursul zilei, peste
suprafaţa lor.
Se aşează cu mişcări lente, impuse de o
prudenţă firească, la care-l obliga de ceva
vreme, neîncrederea în mobilitatea tot mai
scăzută a articulaţiilor sale octogenare.
Răsuflă uşurat când se văzu aşezat
comod pe scândurile rigide ale băncii şi-l
căută cu privirea pe Bobiţă, drăgălaşul lui
cocher roşcat, care zburdă fericit, când pe
asfaltul crăpat al aleii, când pe iarba tunsă
scurt de pe marginea acesteia, ridicând
delicat piciorul, ca pentru un salut
ştrengăresc, în dreptul fiecărui copac ce-i
iese-n cale. Fericirea animalului, scăpat
pentru moment, de monotonia
apartamentului, în care-şi petrece cea mai
mare parte din existenţa sa, pare să fie
prea puţin afectată de canicula care-i
deranjează atât de tare pe oameni. Doar
limba rozalie, de pe care picură ades stropi
mărunţi de lichid incolor şi care parcă tinde
să-i iasă toată din gură, pare să trădeze şi
în ceea ce-l priveşte, existenţa unui
oarecare disconfort.
Parcul pare amorţit, toropit, căzut în
letargie. Puţinii oameni ce-l populează la
acea oră, ocupă doar băncile cuprinse de
umbră. Rar vezi pe câte cineva
încumetându-se să patruleze pe aleile, al
căror asfalt dogoreşte mai tare decât
razele fierbinţi ce se prăvălesc din înaltul
cerului.
Anghel îşi tamponează cu un şerveţel,
fruntea, ochii şi ceafa, ştergându-şi
transpiraţia ce, abia din clipa în care se
aşezase comod la umbră, începuse să-i
izvorască abundent prin toţi porii.
Când şi când, câte-o boare firavă de
vânt, adie abia simţită printre crengile
încremenite ale copacilor, legănând delicat
frunzele pleoştite de arşiţa verii. Deşi
plăpândă ca o respiraţie de copil care
doarme liniştit la sânul protector al mamei,
adierea poartă-n ea o răcoare miraculoasă
ce face ca trupul să se înfioare o clipă ca
de plăcerea sărutului candid de fecioară.
Bătrânul o primeşte ca pe-o binecuvântare
şi se bucură din plin de dezmierdarea ei
plăcută, lăsând-o încântat să-i mângâie
faţa şi gâtul şi să-i clatine uşor, cele câteva
şuviţe albe de păr scăpate neglijent de sub
pălăria subţire de pânză rară.
Gândurile i se-nvălmăşesc în minte
necontrolat, ori având poate un control
abisal. Acolo în parc, pe bancă – aceasta
sau alta, pe care-o găseşte liberă şi ferită
de agresivitatea razelor solare – îşi
petrecea două-trei ore în fiecare dupăamiază,
lăsându-şi gândurile să alerge
nestingherite prin acei aproape optzeci de
ani ai existenţei sale, răscolind în voie
amintiri plăcute ori neplăcute, vesele sau
triste.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 1, martie 2013
46