POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI 1920-1940 (II) - Centrul Cultural ...

Sorin Arhire
similară de fapt cu a tuturor celorlalţi miniştri, numirea în fruntea
diplomaţiei a unei persoane profund ataşate de politica României dusă în
perioada interbelică reprezenta un semn că aceasta încă predomina.
Cultivarea unor bune relaţii cu marile puteri a continuat să fie valabilă, ceea
ce se poate vedea din faptul că fostul prim-ministru Gheorghe Tătărescu 56 a
fost numit ambasador la Paris, la 9 decembrie 1938, anglofilul Viorel Tilea a
devenit ministru plenipotenţiar la Londra, la 1 februarie 1939, pentru ca la
finalul aceluiaşi an, la recomandarea filogermanului Gheorghe Brătianu, să
fie desemnat un nou ministru român la Berlin în persoana lui Radu
Crutzescu. Aceste trei acreditări în cele mai importante capitale europene
demonstrează că politica de menţinere a echilibrului între marile puteri era
în continuare valabilă, această caracteristică a politicii externe româneşti
fiind de fapt exprimată în ziarul Timpul, în toamna anului 1938, dar şi în
primul discurs la radio ţinut de Gafencu după preluarea funcţiei de ministru
al Afacerilor Străine 57 .
Noul ministru de Externe a dorit să-şi pună în aplicare principiile de
politică externă pe care le avea, adaptându-se însă la situaţia care exista pe
atunci în Europa. A căutat sprijin la alianţele regionale la care România era
membră, a încercat fără succes să desprindă Polonia de politica sa
progermană, dar a vrut să obţină şi garanţii occidentale de securitate pentru
frontierele ţării. Cu siguranţă că promisiunea Marii Britanii şi Franţei de a
oferi tot ajutorul lor în faţa oricăror ameninţări ce ar fi venit vizavi de
independenţa României se înscria în linia politică promovată de noul
ministru de Externe român. Deşi acceptate cu surle şi trâmbiţe, aceste
garanţii erau cu greu aplicabile, ele fiind date de britanici şi de francezi cu
scopul mai mult de a intimida Germania, arătându-i-se astfel acesteia din
urmă faptul că nu a rămas stăpână pe jumătatea estică a continentului
european. Trebuie precizat că deşi primite cu satisfacţie de cercurile politice
de la Bucureşti, guvernul român a insistat ca garanţiile să aibă un caracter
56 Trimiterea ca ambasador la Paris a unui fost preşedinte al Consiliului de Miniştri arăta
grija pe care regele Carol al II-lea o avea pentru menţinerea unor bune relaţii cu Franţa. În
plus, aşa cum se ştie, Gheorghe Tătărescu era o persoană care avea relaţii excelente în
cercurile politice franceze, ceea ce era de natură să risipească îndoielile acestora din urmă în
privinţa instaurării unui regim dictatorial în România (Ibidem).
57 În octombrie 1938, personalul Legaţiei Britanice de la Bucureşti transmitea la Londra că
în ziarul Timpul, editat de Gafencu, se manifesta „o tendinţă de orientare spre Germania,
laitmotivul acestuia fiind că pentru România este preferabil să-şi menţină relaţiile cu vechii
aliaţi şi prieteni, ceea ce nu înseamnă că nu poate să-şi găsească alţii noi”. Aceeaşi idee a
fost exprimată de Grigore Gafencu la puţin timp după preluarea funcţiei de ministru al
Afacerilor Străine, el declarând cu această ocazie că România lua în calcul orice apropiere
faţă de marile puteri, atât din vestul continentului, cât şi din centrul acestuia (Haynes 2003,
p. 75).
298