POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI 1920-1940 (II) - Centrul Cultural ...

Sorin Arhire
ultimatum în privinţa Basarabiei şi nordului Bucovinei 90 . Nota ultimativă
prevedea ca guvernul de la Bucureşti să dea răspunsul său în termen de 24
de ore, iar evacuarea teritoriilor să se efectueze în 4 zile, în caz contrar,
sovieticii urmând să utilizeze forţa. Momentul adevărului, „proba focului”
pentru România Mare venise, iar vorbele trebuiau acum transpuse în fapte 91 .
Regimul carlist s-a dovedit însă mult prea şubred pentru o asemenea
încercare, iar în privinţa armatei române mulţi şi-au dat seama că era mai
bună pentru paradă, decât pentru îndeplinirea singurei sale funcţii – apărarea
teritoriului naţional 92 .
În condiţiile în care Germania, Italia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au
sfătuit guvernul român să accepte ultimatumul, iar garanţiile britanice erau
inoperante în cazul unui atac sovietic, în ziua de 27 iunie au avut loc două
Consilii de Coroană. Dacă în urma votului realizat în primul dintre ele,
rezultatul a constat din 11 voturi pentru respingere, 10 pentru acceptare, 4
pentru discuţii şi 1 rezervat, în cel de-al doilea consiliu doar 6 persoane din
26 s-au mai pronunţat pentru rezistenţă, ceea ce l-a făcut pe regele Carol să
spună cuvinte deloc măgulitoare la adresa caracterului poporului român:
„Oh! De ce oare românii noştri n-au cea mai mică doză de orgoliu naţional
în aceste clipe într-adevăr grele? E o zi a ruşinei naţionale” 93 . La 28 iunie,
ora 11, ministrul român de la Moscova a comunicat lui Molotov că:
90 Aşa cum se ştie, Basarabia aparţinuse de Imperiul Ţarist între anii 1812 şi 1918, dar
Bucovina nu făcuse niciodată parte din Rusia. Raţionamentul sovieticilor a fost însă
următorul: nordul Bucovinei era văzut ca „o slabă despăgubire pentru 22 de ani de ocupaţie
românească în Basarabia” (Carol II 1996, vol. 2, p. 199). Pentru a vedea textul integral al
notei ultimative ce a fost trimisă României de către URSS, vezi Buzatu 1995, p. 13.
91 Atitudinea României de a-şi apăra graniţele cu orice preţ în cazul în care ar fi apărut vreo
ameninţare a fost de multe ori exprimată de suveranul român în însemnările sale zilnice
(Carol II 1995, vol. 1, p. 318, 320, 325).
92 La sfârşitul lunii martie a anului 1939, în condiţiile în care Albania fusese deja cucerită de
italieni, România se temea de un atac combinat din partea Ungariei şi Bulgariei. Ca atare,
pentru a face faţă situaţiei, guvernul de la Bucureşti a decis să încorporeze un număr mare
de rezervişti. Henri Prost, un atent observator al acelor evenimente, a consemnat aspecte
deloc măgulitoare în legătură cu organizarea armatei române, dar mai ales referitoare la lipsa
de pregătire a acesteia: „Pregătindu-se pentru orice eventualitate, guvernul s-a grăbit să
sporească efectivele armatei. Se vorbea de 800000 de bărbaţi chemaţi sub drapel. Tristă
experienţă pentru Statul Major acea mobilizare a rezerviştilor! Trenuri supraîncărcate se
îndreptau spre cazărmi. Autorităţile militare nu aveau ce face cu miile de oameni, nu ştiau
cum să-i încorporeze, cu ce să-i îmbrace şi să-i încalţe, nici măcar unde să-i adăpostească.
Rezerviştilor – cu totul nepregătiţi pentru acţiunea militară – le lipseau uniformele şi
echipamentul. Nu mai făcuseră instrucţie de când se terminase războiul, n-aveau habar de
noile metode de luptă şi nici de armele noi. Se zbăteau care mai de care să scape de
încorporare ori să-şi găsească un locşor bun, ferit de primejdii” (Prost 2006, p. 190).
93 Carol II 1995, vol. II, p. 205.
308