POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI 1920-1940 (II) - Centrul Cultural ...

Sorin Arhire
puterea principelui moştenitor Mihai 109 , lăsându-l pe Antonescu stăpân peste
ţară.
Noul guvern format la 4 septembrie s-a bucurat doar de sprijinul
Mişcării Legionare, deoarece nici Partidul Naţional-Ţărănesc şi nici Partidul
Naţional Liberal nu doreau să-şi asocieze numele cu un regim dictatorial în
care orientarea politicii externe era în mod exclusiv către Axă, membrii celor
două partide crezând în continuare în victoria finală a Angliei. Deşi
cunoscut ca anglofil şi francofil, Ion Antonescu a impus o orientare
progermană, el fiind acela care, la 23 noiembrie 1940, a semnat la Berlin
aderarea oficială a României la Pactul Tripartit 110 .
Intrarea în tabăra Axei punea capăt oscilaţiilor politicii externe
româneşti, liderii politici de la Bucureşti pronunţându-se pentru alăturarea la
Germania, întrucât aceasta era în 1940 singura putere capabilă să protejeze
teritoriul românesc de o nouă agresiune sovietică. Totodată, printr-o strânsă
colaborare economică şi militară cu Reich-ul, guvernul român în frunte cu
Ion Antonescu urmărea câştigarea bunăvoinţei lui Hitler în vederea anulării
prevederilor Dictatului de la Viena. Astfel, datorită situaţiei ce exista în
Europa la acea vreme, din oportunism, dar şi din necesitate, România a
ajuns în tabăra germană, deşi aproape în toată perioada interbelică ea a avut
un puternic ataşament faţă de cele două mari puteri democratice din vestul
Europei, Franţa şi Marea Britanie. În 1944, atunci când era deja clar că
Germania va pierde războiul, România a inversat din nou taberele, ajungând
de data asta aliata Uniunii Sovietice, redobândirea întregii Transilvanii, dar şi
dorinţa de a scăpa de „tăvălugul sovietic” fiind principalele motive ale
acestei alegeri.
109 Aşa cum au subliniat deja mulţi autori, la sugestia lui Ernest Urdăreanu, regele Carol al
II-lea nu a utilizat cuvântul „abdicare”, ceea ce-i lăsa şansa de reveni pe tron. Cu siguranţă
că a tras învăţămintele de rigoare din abdicarea pe care o făcuse în decembrie 1925, el de
data aceasta scriind doar o proclamaţie prin care trecea puterea principelui Mihai, cerând
totodată ţării să-i dea întregul sprijin. „N-am făcut decât o delegaţie, fără a abdica în mod
formal” (Carol II 1996, vol. 2, p. 257).
110 Conform prevederilor acestui pact, România nu avea nicio influenţă asupra deciziilor
care se luau în consiliile celor Trei Mari, ea având dreptul să participe doar la acele
deliberări care erau vitale pentru interesele româneşti. Prin aderarea la Pactul Tripartit,
guvernul naţional-legionar de la Bucureşti recunoştea în mod oficial dominaţia atât a
Germaniei şi Italiei asupra Europei, cât şi a Japoniei asupra Asiei de Sud-Est (Waldeck
2006, p. 224).
314