POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI 1920-1940 (II) - Centrul Cultural ...

Sorin Arhire
În zadar Carol i-a solicitat lui Hitler acordarea unor garanţii pentru
frontierele româneşti aşa cum erau ele după pierderea Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord. Rezolvarea litigiilor teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria era
pusă ca o condiţie sine qua non de către germani, după care ar fi venit şi mult
dorita garantare a integrităţii teritoriale a României. În aceste condiţii,
guvernul de la Bucureşti a fost silit să înceapă negocierile cu ungurii mai
întâi, iar mai apoi şi cu bulgarii.
Tratativele cu Ungaria au fost purtate la Turnu Severin, între 16 şi 24
august, iar cele cu bulgarii la Craiova, începute la 19 august şi finalizate la 7
septembrie 98 . Dacă în privinţa retrocedării Cadrilaterului lucrurile au fost
mai simple, negocierile româno-maghiare de la Turnu Severin nu au dus la
niciun rezultat întrucât între ceea ce ofereau românii şi ceea ce cereau
ungurii era o diferenţă uriaşă, astfel încât baza pentru negocieri era practic
nulă 99 . În plus, liderii politici maghiari erau convinşi că armata germană nu
poate fi învinsă, iar războiul era foarte aproape de a lua sfârşit, la care se
adăuga şi faptul că România renunţase la garanţia britanică, astfel că o
intervenţie a insularilor era categoric exclusă 100 .
Germania avea însă nevoie de o soluţionare rapidă a litigiilor
teritoriale atât pentru menţinerea liniştii în sud-estul Europei, cât şi pentru a
nu pune în pericol zona petroliferă din Valea Prahovei – vitală pentru
campaniile militare viitoare, ceea ce a determinat-o să acţioneze fără
întârziere. Dacă voia să menţină ambele state în orbită germană, Hitler
trebuia să satisfacă într-o oarecare măsură Ungaria, dar nici să nu
nemulţumească profund România. În plus, Führer-ul avea nevoie de
98 Semnarea tratatului de la Craiova, din 7 septembrie 1940, atunci când conducător al
statului devenise generalul Antonescu, a fost o simplă formalitate, pentru că, de fapt,
cedarea Cadrilaterului s-a făcut la Viena, în noaptea de 29 spre 30 august. Mihail
Manoilescu, ministrul de Externe al României, „în sensul hotărârii Führer-ului şi a Ducelui”
a semnat în respectiva noapte două scrisori, una către Ribbentrop, iar cealaltă către Ciano,
prin care era recunoscută atât pierderea celei mai mari părţi a Ardealului, cât şi a Dobrogei
de Sud (Manoilescu 1991, p. 182).
99 Delegaţia maghiară dorea realizarea unei substanţiale modificări la frontiera Ungariei cu
România, în urma căreia ar fi fost retrocedată întreaga Transilvanie de la nord de Mureş, cu
o suprafaţă de 68 000 km 2 , aici urmând a fi incluse şi oraşele Alba Iulia şi Braşov. După ce
această cedare teritorială ar fi avut loc, urma să se facă un schimb de populaţie între cele
două ţări. Delegaţia română pornea de la ideea schimbului de populaţie, prin care s-ar fi
creat „o Românie fără unguri şi o Ungarie fără români”. Ideea românilor era aceea de a
muta toţi ungurii din România în zona Carei – Satu Mare, după care aceşti maghiari urmau a
fi alipiţi la Ungaria, ei urmând a fi despărţiţi de regatul român printr-un corectiv al graniţei
de vest. După calculele specialiştilor de la Bucureşti, teritoriul cedat Ungariei nu ar fi
depăşit nicicum 7 000 km 2 (Ibidem, p. 153, 158).
100 Juhász 1979, p. 172-173.
310