POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI 1920-1940 (II) - Centrul Cultural ...

Sorin Arhire
„[…] nu sunt simpatizant al bolşevismului şi dorinţa mea este de a orienta
politica ţării mele spre relaţii mai apropiate şi de prietenie cu Germania. Dar
[…] politica României este una a tratatelor cu Franţa, Polonia şi Mica
Înţelegere […]. Dacă Germania reuşeşte să aibă relaţii mai bune cu Franţa
[…] va fi posibil pentru mine să devin mai deschis 15 ”.
Atitudinea ambivalentă a României faţă de marile forţe din Europa,
prin care încerca să promoveze o politică neutră, a fost reliefată şi de reacţia
Bucureştiului la mult controversatul proiect propus de ministrul de Externe
al Cehoslovaciei, Kamil Krofta. La puţin timp după ce Victor Antonescu
preluase portofoliul Afacerilor Străine, şeful diplomaţiei cehoslovace a făcut
o propunere României şi Iugoslaviei ca alianţele din cadrul Micii Antante să
fie direcţionate nu doar împotriva revizionismului maghiar, ci să fie
transformate într-un pact de asistenţă erga omnes. Dacă proiectul ar fi fost
pus în practică, atunci România şi Iugoslavia ar fi trebuit să vină în ajutorul
statului cehoslovac în cazul unei agresiuni germane, România şi
Cehoslovacia ar fi fost obligate să ajute Iugoslavia în cazul unei agresiuni
italiene, în vreme ce Iugoslavia şi Cehoslovacia aveau datoria de a interveni
în favoarea României în cazul în care ar fi existat un atac sovietic. În plus,
după ce pactul ar fi fost semnat, cehoslovacii doreau ca Franţa să încheie un
tratat cu Mica Înţelegere, prin care cele două părţi urmau să-şi acorde ajutor
mutual împotriva oricărui agresor. Dacă toate aceste planuri ar fi fost puse
în aplicare, atunci România şi Iugoslavia ar fi fost incluse în proaspătul
constituit sistem franco-cehoslovaco-sovietic 16 .
Cele două ţări nu erau însă deloc interesate să intre într-un sistem de
alianţe direcţionat împotriva Germaniei, mai ales că Reich-ul devenise
pentru ele cel mai important partener comercial. Cu atât mai puţin erau
doritoare să rişte un eventual război cu germanii pentru a apăra interesele
cehoslovace. Discuţiile purtate la întâlnirea dintre Victor Antonescu şi
omologul său iugoslav, Milan Stoiadinović, din 11 septembrie 1936, sunt
mai mult decât edificatoare pentru atitudinea reticentă a României 17 şi
Iugoslaviei în a da curs propunerii cehoslovace. Cei doi miniştri au ajuns de
comun acord ca să „nu refuze categoric, dar cu diplomaţie să ceară un
15 Haynes 2003, p. 29.
16 Macartney, Palmer 1962, p. 354-356. Apud Haynes 2003, p. 30.
17 Istoricii români au căutat tot timpul să dea vina pe Iugoslavia pentru nerealizarea unui
tratat de asistenţă mutuală între Franţa şi Mica Înţelegere, dar se poate afirma fără niciun
dubiu că partea română a fost cel puţin la fel de reticentă ca cea iugoslavă, dacă nu chiar a
depăşit-o. Pentru mai multe detalii despre acest raţionament preconceput formulat de
istoricii români din perioada postbelică, vezi Campus 1968, p. 273-276.
288