Al. Gavrilescu - Oglinda literara

În acest număr:
Al. Florin Ţene
Al. Gavrilescu
Al. O. Teodoreanu
Andrei Plesu
Anton
Constantinescu
Arabel Bondarenco
Bent-Inge Melker
Garay
Bogdan Constantin
Dogaru
Bogdan Ulmu
Boris Marian
Camelia Pantazi
Tudor
Camelia Tripon
Carmen Pallada
Constantin Miu
Constanţa Cornilă
Cornelia
Turlea-Chifu
Corneliu Florea
Corneliu Leu
Cosmina Cosma
Costache Ariton
Cristina Bîndiu
Dan Brudaşcu
Dan Siderman
Diana Plopeanu
Dumitru Anghel
Dumitru Hurubă
Elena Buică
Elena Georgiana
Rosu
Emil Cioran
Gabriela Cenuşă
Genţiana Groza
Geo Stroe
George Roca
George Stanca
Georgeta Adam
Gheorghe A. Stroia
Grid Modorcea
Ileana Vulpescu
Ioan Dobreanu
Ioan Dumitru
Denciu
Ioan Popescu
Ioan Toderita
Ion Coja
Ion Filipciuc
Ion Lazu
Ion Rosioru
Ionel Necula
Ionuţ Caragea
Laurentiu Orasanu
Liviu Pendefunda
Liviu-Florian Jianu
Lucia Daramus
Lucian Ciuchiţă
Marian Gh. Benga
Mariana Vicky
Vârtosu
Marilena
Lică-Maşala
Marin
Voican- Ghioroiu
Marius Chelaru
Maurice Germain
Mihaela-Nicoleta
Grigore
Mihalache Gabriela
Mioara Bahna
Mircea Coloşenco
Morariu
Iuliu-Marius,
N.Georgescu
N.Rădulescu-Niger
Nicolae
Dumbrăvescu
Nicolae Sporiş
Octavian Curpaş
Octavian Mihalcea
Octavian Petrescu
Ovidiu Creangă
Ovidiu Vuia
Petru Ababii
Radu Comănescu
Ramona Iuliana
Chiricioaei
Razvan Popa
Roni Căciularu
Sperantia Pantalunii
Stefan Ciobanu
Stefan Radu Musat
Ştefan Lucian
Mureşanu
Ştefania Oproescu
Theodor Codreanu
V. Vereşaghin
Valerica Aiftincăi
Valeriu Marius
Ciungan
Vavila Popovici
Veturia Adina
Colceag
Victor Sterom
Viorel Dolha
Viorel Vintilă
Virginia Bogdan
OGLINDA
literara
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din
România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor
Literare şi Editurilor din România (APLER) şi
Associazione della Stampa Estera din Italia,
membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi
Publicaţiilor din Europa (ARPE)
Editată de:
Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
REDACŢIA:
Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Adrian Dinu Rachieru, Laurian Stănchescu, Florentin
Popescu, Liviu Comşia.
Secretar literar: Ştefania Oproescu
Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela
Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Laurenţiu
Măgureanu.
Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, Mihaela
Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei.
Foto: C. Răduc
Administraţie: Mircea Ghintuială
Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Culegere: Ionica Dobre
OGLINDA LITERARĂ o puteţi
procura şi descărca de pe site-ul
www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
şi modalităţile de abonare.
Materialele se trimit numai în format electronic,
cu diacritice, la :
E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
gheorgheaneagu@gmail.com
Corectura nu se face la redacţie.
ISSN 1583-1647
ADRESA REDACŢIEI:
Str. Alexandru Golescu,
Nr. 76 bis, Focşani,
Jud. Vrancea
Mobil: 0722-284430
0749188333
Revista se poate procura de la sediul
redacţiei şi de la chioşcul Muzeului
Literaturii Române Bucureşti şi sediile
filialelor Uniunii Scriitorilor din România.
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
semnătura proprie.
8250 www.oglindaliterara.ro

TITANIC FALS
EDITORIAL
În 1932 Tudor Muşatescu scria piesa TITANIC VALS.
Succesul de scenă i-a adus neplăceri din partea lumii
politice, a clerului, a armatei. În apărare, a revenit cu piesa...
Escu. Era vremea când cuvântul scris sau rostit public avea
putere. După 80 de ani de joc neîntrerupt, piesa nu şi-a pierdut
prospeţimea şi sarcasmul, dar nu mai provoacă frisoane.
Ecranizarea din 1965, salvată de la monotonie de Grigore
Vasiliu Birlic, a devenit arhivă. Culoarea este înviorată în 1994
printr-o distribuţie de excepţie, în regia lui Dinu Cernescu.
„Legal o fi acolo, la dumneata, dar aici legale suntem noi”,
rosteşte Tamara Buciuceanu memorabila replică, unind mai
multe generaţii în aceiaşi urzeală.
Sunt cărţi pe care le-am citit de mai
multe ori, sunt filme pe care le-am revăzut
cu aceeaşi plăcere, voluntar sau accidental,
„căzând” pe nenumaratele reluări . Din
cele româneşti, Operaţiunea monstrul sau
Titanic vals m-au prins ca un drog. Nu rezist
la umorul scenariului, nici la savuroasa
interpretare a actorilor noştri. Tema pusă
în scenă de Tudor Muşatescu, pliată pe
Scrisoarea pierdută a lui Caragiale şi-a jucat
cu brio rolul in adolescenţa mea. Personajele
ridiculizate de autorii în roluri de moftangii
ai politichiei româneşti, îmi provocau
sentimentul că am lăsat în urmă lestul
demagogiei. Când, de fapt, se schimbaseră
doar demagogii şi discursul. După acel
decembrie 1989, Titanicul românesc a fost
din nou lansat la apa politicii „democratice”.
Multe ţărmuri au fost părăsite în graba
navigatorilor lipsiţi de experienţă, dar plini
de avânt în căutarea comorilor piraţilor.
Învăţămantul şi educaţia, printre altele. Cum
să cumpănesc acum opţiunea părinţilor
noştri care au pus umărul la încheierea cu
succes a colectivizării ,cedând şantajului
cu eliminarea noastră din şcoli,pusă faţă în
faţă cu abandonul şcolar voluntar de azi,din
zonele rurale defavorizate ,sau din oraşele
trase pe linie moartă? Ce ar alege Tudor
Muşatescu din acest tăvălug al demolărilor?
Sau ce ar spune Eminescu,cel care a stat
anul acesta ca un os în gâtul aspiranţilor
la titlul de bacalaureat, despre frământările
actuale ale neamului românesc? Ministerul
educaţiei este copleşit de povara predărilor
şi primirilor de mandat.Absolvenţii de
excepţie şi-au pregătit deja dosarele
pentru studii la universităţi de renume din
străinătate. Debusolaţii veseli, premiaţi
cu nota zero la examen, vor popula şi ei
Europa şi nu numai, cu forţă de muncă brută
şi ieftină. Unii dintre ei cu tentaţia infracţiunii
altoită pe disperare sau nepăsare. Este de
neînţeles cum se împacă absolvirea unui
liceu, indiferent de profil, parafată cu nota
zero la bilanţul final. Este, de asemenea,
greu de imaginat că aceşti respinşi vor
recupera în câteva săptămâni de vară, până
la sesiunea urmatoare, lipsurile acumulate
în câţiva ani de liceu. Şi poate că nici nu-i
atât de important examenul de bacalaureat.
Mai grav este că n-au insomnii privitoare la
adevăratul examen de maturitate. Şi mai trist
este că nu-i doar vina lor. Undeva se întâmplă
ceva. Sus, la capul societăţii, la braţele ei,
sau chiar jos, la beneficiarii derutaţi, care
se adaptează din mers vremurilor. La ce
asistau chiar în zilele acestea tinerii prinşi
într-o emulaţie contagioasă de gaşcă
,pătrunsă de microbul inconştienţei? La
mitinguri electorale fierbinţi, mai ceva ca-n
Titanic vals.
La malul mării, un primar prea des
ales, îndesa bani între sânii dansatoarelor
din buric, pe scenă, în plină zi, în timp ce
alături, o trupă de dansatori „ exotici” ţopăia
dezarticulat, trăgându-se frenetic de sliţ,
într-o imitaţie jalnică a lui Michael Jackson.
Asistenţa, în mare parte alcătuită din copii şi
tineri aplaudă, strigă, dansează. Pe scena
opusă, aceeaşi demagogie pompează vid
în gogoaşa înfuriată şi pozează în blană de
miel sacrificat. Cultura, câtă se mai zbate
pe uscat, nu mai impresionează decât pe
cei care se străduie s-o ţină în viaţă. Nu
există fonduri decât pentru elite privilegiate.
Nu există interes pentru stimularea culturii
vii cu răbdare si migală spre periferie. Nu
întâmplător rezultatele cele mai slabe la
absolvire le-au obţinut judeţele în care
viaţa culturală, alături de cea socială sunt
total neglijate. Fără reviste literare, fără
preocupari vizibile in domeniu. Altele sunt
priorităţile . Manevrarea facilă a populaţiei
spre o direcţie sau alta este mai importantă
decât efortul pentru educarea şi stimularea
spiritului civic. Nu contează că riscăm să ne
sufocăm fără oxigen cultural, să ne prăvălim
fără rădăcini. De mai bine de douăzeci de
ani ne tot amăgim cu schimbarea. Doar că
schimbarea călătoreşte pe un Fals Titanic,
de pe care şobolanii în loc să fugă se tot
caţără. Semn că ori teoria nu-i valabilă, ori
ne îndreptăm spre o destinaţie nebănuit de
bună, unde pică din cer pere mălăieţe.
www.oglindaliterara.ro
Ştefania Oproescu
Este, de
asemenea, greu
de imaginat că
aceşti respinşi vor
recupera în câteva
săptămâni de vară,
până la sesiunea
urmatoare, lipsurile
acumulate în câţiva
ani de liceu. Şi poate
că nici nu-i atât de
important examenul
de bacalaureat. Mai
grav este că n-au
insomnii privitoare la
adevăratul examen
de maturitate. Şi
mai trist este că
nu-i doar vina lor.
Undeva se întâmplă
ceva. Sus, la capul
societăţii, la braţele
ei, sau chiar jos, la
beneficiarii derutaţi,
care se adaptează
din mers vremurilor.
La ce asistau chiar
în zilele acestea
tinerii prinşi într-o
emulaţie contagioasă
de gaşcă, pătrunsă
de microbul
inconştienţei?La
mitinguri electorale
fierbinţi, mai ceva
ca-n Titanic vals .
8251

CONTRAEDITORIAL
VREAU GUVERN
DE PLAGIATORI
TINERI!
De ce tineri? Pentru că pe vremuri se plagia altfel,
se plagia pe faţă, se plagia chiar citând sursa de cât mai
multe ori dacă era vorba de linguşeala la adresa „geniilor
conducătoare” sau de falsele jurăminte de credinţă faţă
de „clasici”. Ţin minte că am inventariat pe două coloane
nu ştiu câte articole ale unor somităţi, poate chiar
academice, găsind pe coloana care inventaria cuvintele
autorului-semnatar, să zicem două sute, faţă de patru
mii sau şase mii de cuvinte, cât aveau citatele folosite.
Iar aceia erau autori care luau chiar şi premiul de stat
tocmai pentru că citau cât mai des, cam de şapte opt ori
pe pagină, sursa limbii de lemn a dictatorilor. Ca să nu
mai vorbim de începutul obligatoriu al scrierii respective,
în care sursa era ţelul suprem al liguşirii şi nu spusele
ei care puteau fi chiar o prostie. Aşa că, mai întâi citai
sursa şi apoi puneai citatul: „Aşa cum ne învaţă tovarăşul
X”… şi extrăgeai în continuare scriind cu foarfeca…
Asta era pe vremuri, când făceai carieră cu plagiatul
numit „compilare” de unde au învăţat unii metoda cu
întreruperea textului pentru a pune sursa mai presus de
idee; aşa că eu vreau tineri, ca să nu-mi mai amintească
de parveniţii trecutului politic.
Ov.S.Crohmălniceanu avea o atât de mare
specializare în a folosi asemenea argumente, încât
şi-a început o carte cu „Aşa cum ne-nvaţă tovarăşul
Malenkov”; performanţă pe care n-au atins-o nici criticii
literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la cârmă
înainte de a ajunge la cultul personalităţii, pe care i-l
începea înaintea lor un autor ce utiliza limba română.
Mi-am permis această divagaţie numai pentru
a demonstra că citarea sursei la fiecare pagină şi cât
mai insistent, în afară de faptul că îşi are originea în
practicarea cultului personalităţii, devenise chiar metoda
curentă a plagiatorilor care, sub comunism, erau scuzaţi
cu calificativul de „compilatori”, primind chiar premii,
distincţii şi funcţii de partid pentru aceasta.
Şi, iată că, la douăzeci de ani de când partidele
politice se agresau afirmând fiecare că la ei s-au încadrat
securiştii cei buni, în vreme ce ceilalţi i-au promovat pe
securiştii cei răi, reajungem „dialectic” în acelaşi punct, de
o parte strângându-se compilatorii iar de alta plagiatorii.
Realitate confirmată prin documentul prezidenţial care
cere, precum o declaraţie de avere, declaraţia „de
neplagiat”. Or, dacă trăim într-un stat de drept, în care
prezumpţia de nevinovăţie este constituţională, cum
poţi să ceri unui om căruia
nu i-ai probat vinovăţia o
proprie declaraţie că este
nevinovat?!
Acesta este un act
care demonstrează că tu,
preşedinte, eşti cel mai rău
plagiator, fiindcă plagiezi
metodele abuzive ale
cadriştilor care te puneau să
declari ce voiau ei, sau şefii
lor să-ţi pună la fişă; plagiezi
metodele provocatoare ale
securităţii care întocmea
dosare secrete; plagiezi
lipsa de morală a celor mai
infecţi dictatori care plătesc
în jurul lor un aparat ce nu
face altceva decât să fabrice
documente acuzatoare Corneliu Leu
pentru adversarii politici. Şi
îi plăteşti din bani publici,
nu din propriul tău buzunar, asta însemnând că îi plagiezi
şi pe cei mai corupţi dintre şefii regimurilor totalitare,
cei care nu numai siluesc poporul, dar îl şi fură. Ce să-i
faci?!... Până şi plagiatul e o problemă de cultură: Dacă
ai cultură vastă, te orientezi către ce este mai nimerit,
mai modern, mai inedit. Dacă ai cultura cazonă a cursului
seral PCR, plagiezi şi tu de la dictatorii a căror gândire
ţi-a recomandat-o partidul!
Din pricina aceasta, în vreme ce compilatorii
îşi folosesc acum priceperea pentru a strânge citate
compromiţătoare, eu aş fi fericit dacă am avea un
guvern format din plagiatori tineri, bine informaţi în
toate domeniile democraţiei ce se practică în cele mai
civilizate state ale lumii, care să ştie să-i plagieze pe cei
mai productivi şi mai benefici oameni politici în materie
de dezvoltare naţională. Să ia istoria recentă a Europei
şi să plagieze ce au făcut Adenauer, Willy Brandt şi
Helmuth Koll pentru Germania, De Gaulle pentru Franţa,
Margaret Tatcher pentru Anglia, miniştrii lui Baudouin
sau ai lui Juan Carlos pentru Belgia şi Spania, De Gasperi
şi Fanfani pentru Italia, Lech Velessa pentru Polonia,
Vaclaw Havel pentru Cehia. Să-i plagieze bine de tot. Să-i
plagieze oricum, cu şi fără sursă la asterisc, în subsolul
paginii sau la bibliografia finală. Să preia hălci întregi din
politicile lor pozitive şi să le folosească fără ruşine şi fără
teamă de acuze, pentru un „ceva mai bine” în societatea
românească.
Iar, dacă li se cere de la Cotroceni declaraţie de
neplagiat, să răspundă precum călugărul chemat la
judecata ierarhilor pentru acuzaţia de afemeiere:
- Poţi jura aici că n-ai fost la femei?
- Pot, Prea Sfinţiţi Părinţi; fiindcă ele au venit la
mine!
Liviu-Florian JIANU
STAREA NAŢIUNII DE ZIUA CULTURII NAŢIONALE
2012
Cetăţene Comandant Dumnezeu,
Aleşii poporului continuă cu noi succesuri victoriile împotriva poporului. Demonstranţii şi
jandarmii şi-au spart unii altora capetele. Intelectualii şi lichelele au rămas cu meritele, veniturile,
şi capetele întregi. Discuţiile dintre demonstranţi şi jandarmi au avut loc într-o atmosferă caldă,
tovărăşească. Demonstranţii latră, caravana hoţilor trece, şi revine. Paria violentă s-a exprimat în
cultura în care a fost educată de societate.
S-au depus coroane de flori la mormântul Poetului Necunoscut, Căldurii Necunoscute, Hranei
Necunoscute, Iubirii Necunoscute, Sănătăţii Necunoscute, Învăţământului Necunoscut, Culturii
Necunoscute, Serviciului Necunoscut, şi al Viitorului Necunoscut.
Mărimile s-au decorat între ele cu diverse ordine de Mari Licurici, clasa întâia, cu suzetă, si au elaborat poporului noi
programe să o sugă.
Un cetăţean, pe nume Mihai Eminescu, a fost bătut, încărcat în dubă, dus la secţie, amprentat, şi amendat pentru
tulburarea decimării publice. La protestele lui, a fost închis la nebuni, unde a fost lovit cu o piatră in cap, de un locatar care
se crede Institutul Cultural Român, şi a sucombat. Certificatul de deces al cetăţeanului Eminescu Mihai a fost semnat, prin
asomarea răspunderii gubernamentale, de un analfabet, şi contrasemnat de Ministrul Colonizării Naţionale.
Pacea Domnului cu mine, şi Reforma cu voi, cu toţi!
Semnat: informatorul divin Dictachiorul ; Nume de cod: Geniul Crăpaţilor
16 ianuarie 2012
8252 www.oglindaliterara.ro

Ileana VULPESCU
CÂND BORDELUL E
O MÂNĂSTIRE
Motto
„Nici o ţară nu poate fi cucerită
fără o complicitate din interior”
(Sun Tzu)
Despre postul public de televiziune care ne recomandă
să „trecem din modul full în modul squeeze sau size” mi
se pare o bătaie de joc! Un procedeu tehnic optic, în care
imaginile din filmele făcute pe ecran lat, semilat sau panoramic
apar alungite, ca nişte picturi de El Greco. Pictor care, avea
însă un defect de vedere. Asta nu-nseamnă că dacă unii,
cu posibilităţi, au aparate performante cu tastă de nu-ştiucare,
trebuie să-l avem şi noi. HD-ul poate avea loc doar pe
televizoarele cu cristale lichide, cu ecrane imense; dacă stai
într-o casă mică, n-ai unde să le bagi. Ce să facă lumea care
are aparate care nu-s, totuşi, de 100 de ani? Să le arunce pe
geam, doar pentru că n-are bani de aparate performante, pe
care ei ne obligă să le cumpărăm, deşi n-avem bani de ele? E
incorect ! La noi în bloc n-are nimeni aşa ceva. Iarăşi, foarte
enervant este că în timp ce rulează un film, apare o bandă
care anunţă ce va urma. Probabil că cineva face o afacere
pe banii noştri, din care-şi ia şi comision. „Vrei, nu vrei, bea
Grigore aghiazmă!” Acestea sînt încălcări
flagrante ale drepturilor internaţionale ale
audio-vizualului. Altă problemă: de ce nu
mai prindem, din ţară, TVR Internaţional?
E un post care emite de pe teritoriul meu
şi am dreptul să mă uit la el. Reprezintă
alt tip de abuz la care sîntem supuşi de
televiziunea publică!
Alt subiect. Despre cât de rău
sîntem percepuţi noi românii, în
afară. A cui e vina?
Vina este a noastră. Avem nişte
trimişi diplomatici trimişi în afară care
nu-şi fac datoria. Nu fac nici un fel de
propagandă pentru poporul român,
pentru ca se şti că româna e o limbă de
origine latină. Eu am întîlnit o profesoară
de franceză, care absolvise la Sorbona
şi care nu ştia că româna e o limbă
romanică! M-am oferit să-i spun eu
care sînt cele 10 limbi romanice, dacă la
Sorbona tot nu învăţase. S-a mirat: „Da,
dar e atît de înrudită cu slava!” – „Ştiţi cît e de înrudită cu
slava? Tot atît cît o să fie şi franceza cu chineza, cînd vă vor
ocupa chinezii!”.
Alt caz: o fostă colegă, eminentă cunoscătoare a
limbilor clasice, Lia Lupaş, lucra la o bibliotecă din New York.
Trebuia să fie avansată şi a completat un formular, în care
spunea ce limbi cunoaşte: printre altele, franceza, engleza,
rusa. D-na care o examina a întrebat-o de ce a trecut şi
rusa, doar limba ei maternă nu e slava? Ea a zis că nu, că
româna e o limbă romanică. Motiv pentru care n-a mai fost
avansată. Alt om cu multă carte, Dan Grigorescu, aflat la
New York într-un post oficial, se duce la Biblioteca Municipală
şi găseşte o singură carte în română, care era trecută la
sectorul de limbi slave. I-a explicat directorului că româna e,
o limbă romanică, s-o mute unde-i e locul. A doua zi, a găsit
cartea tot la sectia „Slave”. Deci, vina nu e numai a noastră,
ci şi a încăpăţînării lor cretine, chiar dacă-s filologi.
O întâmplare văzută de mine la televizor: un ambasador
al Germaniei la Bucureşti povestea cum vin gazetari din
Germania, cu articole gata făcute despre România, de obicei
denigratoare la adresa poporului român. I le dădeau să
le citească şi el le spunea: „Nu e adevărat ce spuneţi! Eu
trăiesc aici şi ştiu că nu e aşa!”. Iar ei se duceau în Germania
şi publicau articolele exact aşa cum le scriseseră.
Deducem că e o rea voinţă internaţională manifestă
faţă de această ţară, cu sprijin şi din România. Înţeleptul
chinez Sun Tzu a spus, cu mult înainte de Hristos, „Nici o
www.oglindaliterara.ro
ATITUDINI
ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”. Or,
la noi, complicitatea e mai mult decît binevoitoare faţă de tot
ce se-ntîmplă din exterior. Nu ne pune nimeni în capul mesei
şi nici alături de marile puteri, chiar dacă ne-am zbătut să
intrăm în NATO, în Shengen. Probabil că nu sîntem decît o
ţară consumatoare, aşa cum spunea primul trimis al FMI la
noi, domnul Paul Thomson. Mă-ntreb cu ce? Producătoare
nu mai sîntem, e limpede.
Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii?
Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni
care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar
face-o aici, ar fi şanse f. puţine să se ştie despre ei. Avem
foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar
doar ştiri că românii au furat, au omorît, au escrocat. Oare
numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă cînd un
român face o nelegiuire, dar nelegiuiri se-ntâmplă în toată
lumea, făcute de oricine. Sînt scoase în evidenţă insa cele
făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi cînd n-ai putea
să deosebeşti un ţigan de un român. Cine le-a dat voie să
treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, că din satelit îţi
vede şi culoarea şireturilor de la pantofi. De ce li s-a dat voie
să treacă graniţa? Ca apoi să-i poată expulza, spunînd: „Uite
ce-au făcut ticăloşii de români!”. E o demagogie de mult
pornită. Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în
alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog,
dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară. Pentru
că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense.
Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune ca tutunul e
dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii! Eu sînt absolut
convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte
sus. De ce nu se poate stopa comerţul cu drogurile? N-au
nici un interes, pentru că aduce beneficii
uriaşe. Doar China face excepţie. Acolo,
dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi
familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider
că omenirea e condusă cu o ipocrizie fără
margini şi fără leac. De cînd cu această
notiune noua de „corectitudine politică”,
s-au găsit unii în SUA care să scoată din
Mark Twain cuvintele „negru, negrotei,
cioroi”, pentru că nu mai e „politic corect”.
Omul ăla a trăit într-o epocă. Cum să
iei un clasic al literaturii mondiale şi să
intervii în textul lui?
Tîmpenia din America, cu „cioroii” lui
Mark Twain, transportată în România, ar
deveni. „Romiada”, în loc de „Ţiganiada”?
„Cînticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu
Paraschivescu sînt „Cîntice rome?” Ce-o
zice şi săracu’ Garcia Lorca, cu ale sale
„Cîntece ţigăneşti” ? Ce are insultător
cuvîntul „ţigan”? E numele unei naţii.
Care e deosebirea între rom şi ţigan?
Gitan, bohemian, tzigan, tsigan?”
Degradarea morală e direct
proporţională cu cea lingvistică? Mai deunăzi, la televizor,
am auzit o cititoare de prompter spunînd „În liceu se aflau
doisprezece fete”. Se învaţă foarte prost româna-n şcoli,
dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că „doi” şi doisprezece
au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă
acest lucru. Doisprezece femei, doisprezece ceasuri. E o
epidemie, o avalanşă de incultură. Nimeni nu mai zice azi
”loc”, zice „locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite întrun
dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am
citit într-un ziar acum cîteva luni ceva referitor la Camilla
Parker Bowles, care la a nu ştiu cîta aniversare a căsătoriei
cu Prinţul Charles, şi-a fracturat „perineul” de la piciorul
stîng. Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere
la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Am mari
dubii în privinţa absolvirii unor şcoli. După părerea mea,
îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual
dacă ai o diplomă universitară. Profesor, Iorgu Iordan, imi
spunea: „Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori
decît miliţieni!”... Se merge pe linia minimei rezistenţe. Nu
le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E
un dezinteres din partea ambelor părţi. Primii zic: „ce să
ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?”,
ceilalţi: „ce să mai învăţăm toate prostiile astea, dacă poţi
deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?” Nu pot să nu fac
comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi
(continuare în pag. 8259)
8253

ESEU
C de la Caragiale
Hipotipoza retorică
Dramaturgia caragialiană revendică universul
retoricii din considerente estetice, emergenţa creaţiei
verbale înlesnind individualizarea subiecţilor caracteriali,
în accepţia etimologică a cuvântului caracter : însuşiri
definitive. Se ştie că, la un moment dat, V. A. Urechia
îi propusese lui Caragiale un proiect de revistă în
care individualizarea spiritului muşcător- veninos să
fie marcată de grafica poetului Alcanter de Brahm
(Marcel Bernhardt,1868-1942), subtilităţile textuale
semnalându-se prin noi semne de punctuaţie. „Nu cu
semafoare ca la calea ferată, roşu-pericol, verde-liber,
se consolidează texte sau capete slabe˝, ar fi răspuns
Maestrul. „Integritatea materială a textului˝ se dovedea
însă hotărâtoare pentru unitatea stilistică a operei
şi accentuarea dimensiunii ei dominant-originale în
literatura secolului al XIX-lea. Repugnându-i detaliile,
„filosofii cu şorţ˝, şi potrivind esenţa umană după o
singură trăsătură, tic, gest sau vorbă, Caragiale captează
imaginea vie a personajelor prin stereotipuri germinate
de inerţia gândirii, codexul ironiei ilustrând aventurile
mentale ale unor moftangii şi conflictele specifice
teatrului, „artă constructivă˝deosebită de reflexivitatea
literaturii. Nu întâmplător caricaturile acquafortistului Paul
Gavarni (Hippolyte Sulpice Guillaume Chevalier), artist
apreciat de Balzac, autorul celebrelor,,Physionomies de
la population de Paris”, şi ale lui Honoré Daumier, fertil în
sfera satirei politice, se aflau - după cum scria Horia Petra
-Petrescu (Tribuna, 1907, nr.150, semnat Ilie Marin) -
pe masa de lucru a scriitorului, probând afinităţile dintre
scriitorul român cu marii creatori europeni.
Recursul la grila retoricii intermediază procedeele
argumentaţiei, rafinate stilistic, făcând nesesizabile
terminologiile şi definiţiile prescriptive. Integrarea textuală
se realizează în registrele speculative ale relativismului
logic, moralei şi politicului, sofisticii şi absurdului,
ale reflecţiei cu pretenţii filosofice, impactul acestora
generând un comic învederat diabolic. Sub raportul
limbajului, efectele sunt explozive, forţa cuvintelor
întrupând psihologia meschină, infamia, mansuetudinea
vulpească, mitocănia, cameleonismul (Dandanache
„vechi luptator de la 48˝, „mai prost ca Farfuridi si
mai canalie decat Catavencu˝, „bucăţică de concerto
obligato˝) etc. evidenţiind o ştiinţă compoziţională
neegalată. Aversul şi reversul personajelor comediilor
îşi desăvârşesc existenţa nu prin gestualitatea facilă,
cât prin replicile temperamentale pline de „nervi, sânge,
patimi, ˝ în metamorfozele paradoxale ale propoziţiilor
şi caranavalescul măştilor politice. Pentru Caragiale,
arta dramatică are foarte puţine secrete, sinteza cu
retorica având, din acest punct de vedere, rezultate
dintre cele mai inedite. Fizionomiile sunt realizate după o
arhitectură proprie, în contra-punct, echilibrate lingvistic,
proporţionate conform unui « mimesis » înnoitor faţă de
« copia platoniciană a realului » prin reconstrucţia lui
artistică, aşa cum formulase Aristotel. În discursul lui
Tache Farfurfuridi, interacţiunea stilistică/retorică atinge
perfecţiunea.
O scrisoare pierdută
Actul III, scena I
Farfuridi: (emoţionat şi asudând) : Atunci, iată ce
zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie
să [sic] zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază
la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic,
da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni!... Într-o
chestiune politică... şi care, de la care atârnă viitorul,
prezentul şi trecutul ţării... să fie ori prea-prea, ori
foarte-foarte... (se încurcă, asudă şi înghite) încât vine
aci ocazia să întrebăm pentru ce?... Da... Pentru ce?...
Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă
mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică
fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive...
(asudă şi se rătăceşte din ce în
ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit,
pentru care în orce ocaziuni
solemne a dat probe de tact...
vreau să zic într-o privinţă,
poporul, naţiunea, România...
(cu tărie) ţara în sfârşit... cu
bun-simţ, pentru ca Europa cu
un moment mai nainte să vie şi
să recunoască, de la care putem
zice depandă... (se încurcă şi
asudă mai tare) precum, - daţimi
voie (se şterge) precum la
21, daţi-mi voie (se şterge)
la 48, la 34, la 54, la 64, la
74 asemenea şi la 84 şi 94, şi
eţetera, întru cât ne priveşte... Al. Gavrilescu
pentru ca să dăm exemplul chiar
surorilor noastre de ginte latine
însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi
suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul
sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi aplauze în
fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în
grupului lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache de abia
se mai aude. După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă
aprindere.) Daţi-mi voie! Termin îndată! Mai am două
vorbe de zis. (zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (în
supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una,
daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se
schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar
atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele...
esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi...Am zis!
(Aplauze în fund, sâsâituri în faţă. Farfuridi coboară
zdrobit, ştergându-se de sudoare, şi merge n fund.
Brânzovenescu şi alţi alegători îl întâmpină şi-i strâng
mâna. Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică
rândurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde
vorbeşte încet cu grupul său gesticulând viu. Cu un alt
grup mai în fund Farfuridi şi Brânzovenescu asemenea.
Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece
prin uşcioara grilajului, care este la spatele tribunii, şi
trage de pulpană pe Trahanache, care sună clopoţelul.)
Funcţia emotivă predomină oratoria avocatului,
focalizând prin juxtapunerile raţionamentelor disparate
deficitul de coerenţă, portretul interior structurânduse
pe suportul realismului obiectiv/subiectiv, favorabil
sensurilor ironice. Întreruperile bruşte şi alternarea
ideilor, consecinţa ezitării şi a spaimei de a se compromite
în faţa adversarului politic, aparţin aposiopezei (figură
de stil constând în suprimarea logică a unui cuvânt, a
propoziţiilor sau frazelor din cauza grabei). Motivele sunt
personalizate şi de ordin afectiv. Sufocat de indignare,
Farfuridi se confruntă cu un auditoriu zeflemist, jubilând
cabala electorală. Ca şiretlicuri ale patosului, precipitarea
şi ezitarea rămân spontane şi naturale. Avalanşa vorbelor
fără noimă – coq à l´âne – schimbări ale subiectului fără
legături cu enunţul iniţial – alandala şi vergiberante,
nu este sinonimă cu digresiunea, unde firul discursului
este păstrat. Inconsecvenţa şi disocierile monologului
logoreic, amestecul frânturilor de idei într-un ghiveci
verbalist (medicina diagnostichează astfel de stări prin
kenoglosie, în timp ce un experimentator al mescalinei,
suprarealistul belgian Henri Michaux, le-a trecut în contul
cânepii, ceea ce, evident, nu este cazul în acest context )
apar ca logice, procedeul interferând cu turbulenţa sălii.
Surprinzătoare pentru natura implicată a oratoriei în
profesia liberală a avocatului este mediocritatea elocinţei
nenorocitului Farfuridi. Emfaza şocantă din finalul
discursului -„ Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis˝!
- suplineşte absenţa figurilor de gândire şi a normelor de
construcţie din retorica tradiţională. Ele sunt prezente în
arsenalul polemistului Caţavencu : invenţia – argumente
utilizate pentru apărare- dispunerea lor în succesiunea
exordiului, expunerii faptelor, evaluării şi peroraţiei,
elocuţiei - se ocupă de însuşirile generale ale stilului şi
de arta de a alege şi a aranja cuvintele într-un discurs,
stil, etos şi patos – moblizării memoriei auditoriului şi
raportarea la intenţiile tribunului. Plasticitatea tonului,
vitală pentru forţa persuasiunii şi manipulării, nemiloasă
î
8254 www.oglindaliterara.ro

„poliţie estetică˝, fascinantă la Caţavencu, care trece
de la vocea mieroasă la vehemenţă, epimon, gradare,
reticenţă, antiteză etc. cu scopul de a stârni admiraţia,
este în mare suferinţă la Farfuridi. Pentru a-l salva de
la platitudine, Caragiale îşi concepe personajul într-o
dimensiune concavă, fascicula gândurilor sacadate
reuşind să incendieze spectacolul ambiţiilor politice
într-un hohot de râs. Repetarea conjuncţiilor –
polisindetonul - la începutul fiecăreia dintre părţile unei
fraze sau înaintea fiecăruia dintre termenii enumerării : „
şi... idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce)
şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni
solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă,
poporul, naţiunea, România... (cu tărie) ţara în sfârşit...
cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte
să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă...
(se încurcă şi asudă mai tare) precum, - daţi- mi voie
- (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la
48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la
84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte...
pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor
noastre de ginte latine însă˝! - intensifică
productivitatea lingvistică, voalând penuria
intelectuală. Clonarea particulei conjunctive,
în ciuda aparentei saturări cumulative,
detaşează fiecare element asigurându-i
relieful individual. Dubitativul – figură a
reflecţiei, ezitare din exces de scrupule
sau din lipsa certitudinii ori a dorinţei de a
evita eroarea fatală, atinge paroxismul.
Forma uzuală este interogativă, dar Farfuridi
adulmecă trădarea şi complotul anturajului,
drept care vorbeşte precuat şi indecis.
Incoerenţa, parazit discursiv reunind imagini
incompatibile, defect cu urmări comice, se
transformă în corozivul mijloc de a ridiculiza
grandilocvenţa. Acceptarea concesiei
ipotetice: „Din două una, daţi-mi voie: ori să
se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori
să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe
ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale˝ – reprezintă
o capcană întinsă inamicilor, o pseudo-generozitate
destinată să obţină consimţământul unanim, reţetarul
combinând confesiunea, dorinţa şi scuza, pretexte
pentru combaterea virulentă şi anticipată a mişelului
Caţavencu. Tot acest galimatias este salvat de paradoxul
monumental, figură considerată de regulă procedeu
literar şi nu o calitate a reflecţiei originale. Caragiale
a inventat însă paradoxismul elementelor opozabile,
inversând truismul, fraza şocând logica şi raţionamentul
decodării enunţurilor. Ironia sofistică deghizată în
oximoron include aici antilogia -idee urmată de contrariul
ei- şi pariponotanul – idee dedusă din contrariul ei
(comparabilă cu adjectivele substantivate clar – obscur).
Pentru a potenţa polisemia retorică, dramaturgul învăluie
acest talmeş-balmeş stupid în subtilitatea calamburistică
a unei ambiguităţi ingenioase. Simplitatea textului
menţine dificultatea sensului în secvenţa finală: ...„Am
zis˝! Verosimilitatea vine din precipitarea şi concentrarea
riguros determinată a cuvintelor, superioară febusului,
caracteristică barochismului, numit şi amfigură ( vorbire
obscură cu aparenţă strălucitoare) iar pejorativ -
charabia (încâlcire involuntară)-, discursul lui Farfuridi
nefiind încărcat cu ornamentele excesive ale filosofiei
hermetice. Febusul recurge la tropi : elipsă, perifrază,
litotă, enigmă, dublu înţeles sau procedee suprapuse.
Hipotipoza retorică - artificiul reprezentării ideii - este
potenţată chiar prin schematizarea enunţului, adică
prin contrariul ei, ceea ce demonstrează o erudiţie
complementară clasicismului, diatipoza reprezentând o
hipotipoză redusă la câteva cuvinte. La Homer şi Virgiliu,
hipotipoza deţinea aptitudinea de a însufleţi arta picturală
a descrierilor în suite de tablouri sugestive ca adevăr.
Marcată de prezentul narativ, hipotipoza dramatică
construieşte spectatorului puntea spre o actualitate
care, aparent, nu implică intervenţia autorului, de unde
şi perenitatea textului. Varietatea figurilor retorice şi
punctele de suspensie privilegiază anvergura oratorică,
în sincronie cu aporia politică a formelor fără fond, ca
şi a unei unanimităţi bazate nu pe acorduri mutuale,
ci pe spontaneitatea contradicţiilor. Tributar aceluiaşi
www.oglindaliterara.ro
ESEU
mimetism demagogic, dar mai inventiv decât anxiosul
Farfuridi, Caţavencu afişează trufia carieristului în registre
diferenţiate, astfel că frontiera iluzie/realitate răstoarnă
perspectiva în favoarea celei din urmă. Dacă afazicul
Tache duce cu gândul la reprezentarea platoniciană
a omului ca o marionetă (Legile, I, 644d-645c, şi VII,
803c-804b) rotindu-se în jurul propriei axe, Caţavencu
pare mai definit şi armonizat cu sine, dedublarea
minimală între ceea ce pare şi ceea ce este făcând dificilă
distincţia dintre actor şi personaj.
Unitatea dintre retorică şi logică demonstrează în
cele două discursuri politice disponibilitatea creativă a
dramaturgului român, dimensiunea interactivă a culturii
sale, superioară preluării ad-hoc şi aservită pastişelor
scolastice, arta cuvântului mobilizând resursele comicului
caustic. Contemporan cu iconoclaşti precum Delavrancea
şi Maiorescu, autorul practică în fapt acribia antiretoricii,
în tonalitate satirică, parodiind malignitatea
plată, conjuncturală şi descriptivismul
tutelar. Simplitatea lexicală este antitetică
frazeologiei şi contradicţiei dintre scop şi
mijloace, a luxului şi abuzului emfatic care
făceau ca limba scrisă şi vorbită să nu fie nici
corect exprimată şi nici înţeleasă. Figurile
gândirii – antiteza, apostroful, prosopopeea,
exclamaţia, interogaţia, comunicarea,
enumerarea, concesia, gradarea, suspensia,
reticenţa, întreruperea, observaţia, perifraza,
hiperbola etc. explică factura insinuantă, vie,
patetică şi convingătoare a celor doi avocaţi,
unul timorat, celălalt violent, ambii de o
prolixitate molipsitoare.
Epitaful hugolian al disciplinei eliminată
din învăţământul public şi înlocuită în 1885
prin cursul de istorie a literaturilor greceşti,
latine şi franceze, …,, et je criai dans la
foudre et le vent / Guerre à la rhétorique et paix à la
syntaxe! ″( Les contemplations, Réponse à un acte
d’accusation, ianuarie 1834, versul 122) este contrazis
de Caragiale, scrupulos cu normativitatea gramaticală
şi acurateţea stilistică. Arta convingerii auditoriului de a
gândi ceea ce gândesc alţii s-au ar fi gândit mai înainte,
în dezbateri contradictorii, democratice, prin renunţarea
la constrângere sau violenţă, pare compromisă. Dacă
uzul peiorativ al retoricii reproduce în cazul lui Farfuridi
o scleroză intelectuală, aridă, armele redutabile în
războiul electoral: machiavelismul, desconsiderarea
adevărului, structura argumentării, stilul, memorizarea şi
pronunţarea îl fac pe Caţavencu de neegalat. Încercând
să surmonteze handicapul ritualului oratoric, Tache
Farfuridi se afundă într- un discurs fictiv imitând pledoaria
în faţa unei instanţe, aiurind fragmente telegrafice dintrun
dosar abia răsfoit. Ascultându-l, s-ar putea zice că
şi-a greşit vocaţia, deşi în secolul al XIX-lea retorica încă
mai reprezenta temelia şi motivaţia carierelor politice şi
juridice. Ca rostire, verbul anemic se află în dezacord
vizibil cu virilitatea afişată de Caţavencu, curtenitor, plin
de sine, rafinat în alegerea ideilor şi cuvintelor potrivite
rangului profesional, cu o voce modulată progresiv,
semne ale unui praxis superior. Enunţurile acestuia
derivă dintr-o metodică favorabilă credibilităţii, cu tot
ghiveciul bombastic şi imoral al radicalităţii lingvistice.
Echivocurilor lui Farfuridi li se opun definiţii la fel de
hazoase, ceva mai logice, utilitarismul politic al retoricii
evitând exprimarea hazardată. Concordanţa caraghioasă
dintre cuvânt şi idee are precizie dialectică, adaptată
locului şi auditorului, argumentele preopinentului
fiind spulberate elegant şi nimicitor. Dar în vreme ce
Tache pare un delincvent retardat care bâiguie vrute
şi nevrute în deşertul carceral, proprietarul ziarului
„Răcnetul Carpaţilor˝ rămâne paternalist, disimulânduşi
impertinenţa în întorsături caricaturizând adevărul.
Curios, verbalismul nu secretează elemente doctrinare,
oratorii erijându-se însă în teoreticieni, astfel că raportul
dintre ce şi cum, formula artei sale, este desăvârşit.
(Fragment din volumul în pregătire : C de la
Caragiale. Geneza poeticii teatrale).
8255

EVOCARE
George Topârceanu
– scriitor – artist
(20 martie 1886 – 7 mai 1997)
1. Poezia şi proza lui George Topârceanu conţin în
sinele lor prinosul unui artist-bijutier specializat nu numai în
şlefuirea pietrelor scumpe şi a prelucrării metalelor preţioase,
ci şi în aşezarea acestora în legături inimitabile. Păstrând
proporţiile, el s-a vrut din familia aleasă a filozofilor artizani,
cum a fost Baruch Spinoza şi a scriitorilor-artişti, cum a fost
Gustave Flaubert.
În poemul care ţine loc de prefaţă, din volumul Parodii
originale, şi dedicat unui confrate semănând lui Zoil, criticastrul
înrăit şi pierdut în rele, George Topârceanu avertiza: „… Trăia
pe vremuri un sărman evreu / Anume Baruch… Fire de elită,
/ în lume vieţuind ca-ntr-un pustiu, - / Ştia că taie sticlă
poleită / Şi toţi nerozii îl credeau geamgiu. /…/ Când îmi citeşti
poemele şi proza, / Gândeşte-te la geamul lui Spinoza”. În
plus, ca semn al diferenţierii, George Topârceanu a adăugat
umorul izvorât din tristeţe şi amărăciuni. Căci a avut parte şi
de acestea.
Poetul a preferat poezia filigran, de fiecare dată ferinduse
de manierism: nota lui specifică rezidă, pe de o parte,
în unicitatea acurateţei expresiei umoriste, a unui comic de
calitate, în cazul poeziei originale, şi, pe de alta, în acordarea
până la identitate cu arta creatorului parodiat, în nu mai
puţin originalele sale pastişe inconfundabile. În ultimul caz,
a epuizat pentru multă vreme crochiul şi şarja în versuri
cu caracter umorist. Iaşiul oferindu-i la alte cote şi la alte
dimensiuni, ca altădată asemenea lui Ion Creangă, cu care
poate fi asemuit în nota optimistă a satirei sale bonome, locul
de manifestare a talentului său deosebit, atât ca tematică,
cât şi prin mijloace artistice folosite.
Prozatorul a fost preocupat, la modul artist, de a se
realiza nu numai în arta fantasticului, de pildă romanul
Minunile Sfîntului Sisoe, rămas neterminat, şi a concretului,
cum ar fi povestirile ori parodiile în proză (D.D. Pătrăşcanu,
M. Sadoveanu, Calistrat Hogaş în ambele direcţii la fel de
filigranist, dar şi în creaţiile polemice şi umoristice. Însă
deasupra lor se pare că se situează paginile memorialistice,
momentele trăite în Bulgaria în anii Primului Război Mondial,
marcându-i definitiv creaţia şi viaţa.
Funcţiile ocupate pe scara ierarhiei sociale şi culturale
(redactor şi director de revistă, director de teatru, membru
în comisia de lectură a Editurii „Casa Şcoalelor”, alte posturi)
i-au dat senzaţia unei existenţe egale, fără grija zilei de
mâine. Alte ocupaţii colaterale (învăţarea matematicii şi a
fizicii, la vârsta maturităţii, practicarea vânătorii etc.) par a
fi dedublări ale unei personalităţi complicate şi complexe,
radiosul din baladele sale fiind o cortină olimpiană trasă peste
o scenă cu zbateri dramatice nu arareori evitând tragismul.
2. George Topârceanu este un poet al marilor anotimpuri
ale naturii, al tablourilor în mişcare în care sublimul nu face
parte dintr-un microcosmos iluzoriu. Pastelurile lui sunt
deosebite de cele ale lui Vasile Alecsandri ori Dimitrie Anghel.
Viaţa gâzelor şi a plantelor este prezentată la nivelul marilor
drame sentimentale, în care anotimpurile sunt asimilate
traiectoriilor catastrofale ale universului uman. Creaţia sa
poetică este atât de originală, încât compoziţiile lirico-epice,
desfăşurându-se într-o realitate obiectivă şi, concomitent,
diafană, dau senzaţii emoţionante, în care elementele
dramatice se împletesc fericit cu cele comice, dar într-un
cadru de baladă, rapsodie ori fabulă cu final tragic-comic.
Pentru că, de fiecare dată, poetul nu a prezentat o existenţă
oarecare, un ins abstract, ori viaţa unei gâze, a unei plante,
în plan alegoric, ci un destin anume în coordonatele sociopolitice
a acelei perioade. El nu demitizează universurile, ci
le modulează. Balada morţii este, în acest sens, un exemplu
ineluctabil: „Astfel, tot mai neştiut / Spre adânc îl fură /
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut / Veşnica Natură. / Vara trece;
pe cărări / Frunza-n codru sună. / Trec cernite înserări. /
Nopţi adânci de lună. / Iar când norii-nvăluiesc / Alba Nopţii
Doamnă. / Peste groapa lui pornesc / Vânturi lungi de
toamnă…”
Nu o dată concizia exprimării, ironia fină şi aparenţa
superficialităţii, ascunzând prelucrări sofisticate, i-au fost
defavorabile în critica de specialitate, fiind contestat de
unii contemporani, deveniţi duşmani personali, printre care
8256 www.oglindaliterara.ro
s-au numărat Gh. Bogdan-Duică,
Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu
ş.a. Nici G. Călinescu nu i-a adus
osanale însă publicul cititor a văzut
în el un reprezentant de seamă al
propriilor aspiraţii, baladele sale
fiind un reazim de permanenţă
cultură. Şi nu numai Baladele
vesele şi triste. La fel de pline de
omenesc sunt acele minunate
crochiuri din Migdale amare. Leam
enumera: Gelozie, Populară
şi Toamna în parc, trei poezii cu
acelaşi număr de catrene, în acelaşi
metru prozodic, cu rime perfecte şi
subiecte, la prima vedere lipsite
de substanţă poetică. Dar, iată că, Mircea Coloşenco
din platitudinea unor sentimente
contrarii şi, oarecum, periferice
universului uman eroic, peste care planează cu îngăduinţă
sagacitatea satirică a poetului, apar trei tablouri distincte
şi independente unul de celălalt şi nu lipsite de importanţă,
ba, dimpotrivă, în Gelozie, întâmplarea nu e văzută ca un
hazard oarecare, ci realizatoare de universuri: „Ai avea şi
un copil / Care, poate (idiotul!) / Ar fi semănat cu totul / Cu
acel tată imbecil”.; în „Populară”, aceeaşi întâmplare îi face
pe unii fericiţi, pe alţii scoţându-i din competiţie: „Doar pe
morţii din război / Putreziţi în vânt şi-n ploi, / N-are cine-i
întreba / Dacă-s fericiţi ori ba”; iar, în Toamna în parc, poetul,
surprinzând plimbarea unui plutonier major cu o fată, trage o
concluzie nu mai puţin lipsită de comic, dar umană: „Şi-ntr-o
fină discordanţă / Cu priveliştea sonoră, / Merg aşa, cam la
distanţă, / El major şi ea minoră…”.
Cât priveşte volumul Parodii originale, poeziile cuprinse
în structura lui par suprapuneri identice, pe de o parte, ale
lucrărilor autorilor vizaţi, iar, pe de alta, creaţia lui George
Topârceanu, fiind de sine stătătoare cu nimic mai prejos
decât cea care a constituit punctul de plecare. (Parodiile lui
Virgil Huzum, Marin Sorescu, Mircea Micu ori ale altor poeţi
tentaţi de acelaşi exerciţiu literar, nu s-a ridicat, sub acelaşi
aspect, la clasa maestrului, deşi i-au fost preluate unele
modalităţi tehnice de expresie). Căci George Topârceanu, ca
altădată I.L.Caragiale, a practicat şi autoparodia ca finalitate
a unui act literar de sine stătător şi, ca atare, închis.
3. Proza lui George Topârceanu a avut un drum
ascendent asemănător poeziei, fiind plină de surprize plăcute,
indiferent de genul şi specia abordată.
Schiţele, povestirile şi romanul Minunile Sfântului Sisoe
au încorporate în substanţa lor tuşa vioaie a unui umor
organic. Registrul comic (uşor sceptic) este original, deşi
trece prin filtrul caragialesc, compus dintr-o paletă diversă şi
bogată, spaţiul de manevră fiind cel psihologic muiat direct
în cruda realitate socială. Conflictele sunt de ordin moral, iar
cadrul de desfăşurare este subsumat scopului urmărit.
De altfel, proza sa este, într-un anume sens, accidentală.
A fost şi s-a vrut mai întâi poet. Scrierile dinafara poeziei au,
cu mici excepţii, spaţii de timp largi între ele, atât în ceea
ce priveşte epica de sine stătătoare, cât şi memoriile ori
evocările din vremea prizonieratului din Bulgaria, polemicile
ori conferinţele provocate de anume prilejuri. Subiectele
abordate şi expunerile de motive sunt pe potriva spiritului
său informat cu minţile din te miri ce domenii de activitate
umană, dar şi şocante ca umor ori causticitate.
Dacă romanul Minunile Sfântului Sisoe ar fi reuşit să-l
ducă până la capăt, după cum arată ambiţiosul proiect schiţat
într-unul dintre manuscrise, ar fi avut nu numai armătura unui
epic de cea mai bună calitate artistică, dar şi originalitatea
distinctă pe care o prezintă fragmentul publicat. Aserţiunile
noastre sunt probate de cele două lucrări memorialistice
Amintiri din luptele de la Turtucaia şi Piri Planina, de departe
cele mai bune, fiind opere încheiate, cu structuri stabile.
Conferinţele şi polemicile sale au structuri caleidoscopice,
din punct de vedere la conţinutului, dar lipsite de retorism,
în schimb comicul constituie o permanenţă inconfundabilă.
Ca polemist este justiţiar; ca umorist nu este bufon, ci
acel hâtru ce însăilează cu savoare una după alta aspecte
aparent lipsite de legătură între ele, în realitate firul care le
uneşte fiind tocmai mentalitatea noastră despre acele scene
de viaţă.
Pentru valoarea operei sale, Academia Română îl va
primi membru în anul 1936.
Locul lui George Topârceanu în literatura română este în
preajma scriitorilor clasici, a marilor creatori de opere literare
viabile.

Sinceritatea şi ardenţa
trăirilor poetice
Născută la Nehoiu în1962, poeta Carmen Tania Grigore s-a
stabilit din 2007 în Anglia unde lucrează ca asistentă medicală.
Chemarea poeziei a simţit-o de la foarte frageda vârstă de
12 ani. A obţinut numeroase premii literare prestigioase, dar
debutul editorial s-a întâmplat abia în 2009 cu placheta, Pulsul
ţărânii. I-a urmat o carte de convorbiri cu Alexandra Noica
Wilson, fiica Gânditorului de la Păltiniş, Paşi spre comoara din
suflet (2010). În anul 2011 a scos de sub tipar cea de a doua
carte de versuri, Minutul de sinceritate, pentru ca în anul
următor să-şi lanseze cel de al treilea volum de creaţii originale,
Un sezon cât o viaţă.
La baza plachetei apărute la Editura RAFET din Râmnicu
Sărat, Minutul de sinceritate, (în a cărei posesie am intrat
graţie poetului şi publicistului Marin Ifrim) stă sentimentul poetei
că a ajuns la amiaza creaţiei sale, poate şi a vieţii, şi că e deci
musai să-şi personalizeze la maximum vocea. În primele poeme
ale cărţii ea pledează pentru o poezie de autentică şi originală
respiraţie, mimările şi simulările poeziei de dragul modelor, şi aşa
pasagere prin definiţie, nemaiavându-şi de aici înainte rostul. Ea
pune semnul egalităţii între naşterea unui copil şi elaborarea
unui poem. Vârsta experimentărilor a trecut, cochetările lirice
cedau locul unei sincerităţi împinse până la limita extremă: „Mă
retrag/ în dimensiunea mea/ încadrată de jugulare/ mă adun
într-un cerc vitruvian/ mi-am spălat carnea de simulări/ miam
stors epiderma/ de punctele vulnerabile// m-am primenit
ceremonial// nu mai sunt femeia/ în haine ponosite// am
devenit indecent de sinceră/ gândurile îmi sunt la vedere/ ca un
acordeon” (Am devenit indecent de singură). Poeta, căreia îi
stă bine orice ambiţie, îşi propune şi ne propune o poezie ruptă
din sufletul, carnea şi sângele ei, o poezie îmblânzită aidoma
unui animal sălbatic care poate fi scos din lanţ sau din cuşcă
fără teama că ar mai putea ataca pe cineva. O asemenea poezie
îşi are propria ei realitate sau, cum ar spune Nichita Stănescu,
se este. Un titlu precum Poemul meu de identitate este
elocvent în acest sens, ca, de altfel, şi mesajul său programatic
ori emblematic pentru o artă poetică. Poeta şi poemul fac corp
comun, contopirea fiind una androginică precum a îndrăgostiţilor
ce se regăsesc după căutări febrile inimaginabile: „mă grăbesc/
anticipez o fuziune controlată/ ca o lacrimă îngenuncheată/
peste o altă lacrimă” (Fuziune controlată). Drumul acestor
căutări nu este, cel mai adesea, unul presărat cu lauri şi el
implică sacrificii şi însingurare până la asceză: „mi-am strâns
degetele/ până când singurătatea/ mi-a transpirat în palmă/
licăreau curcubee în amprente/ dar tu n-ai ştiut// mi-am trecut
hieratic/ mâna prin iarbă/ fără să-mi pese că/ m-aş fi putut răni/
în amintirile ciuntite” (Gest hieratic).
Devenirea exemplară întru poezie presupune o comuniune
neprecupeţită cu natura care-i împrumută poetei ceva din
măreţia şi din misterele ei, acest transfer sau transfuzie
efectuându-se cel mai adesea pe cale ludică. Eul liric se lasă
cu stoicism lucrat, la rându-i, în chip rimbaldian, adică întru
obţinerea alterităţii eului creator şi a virtuţilor sale vizionare:
„Sunt lacrimă/ înainte de a fi mângâiere/ sunt plăsmuire/ înainte
de a fi început/ accelerează prin mine/ ritualul căderii/ din cortex/
în inima unei sibile şi râd// şi râd/ în mână cu nisipul/ împrăştiat
din clepsidră/ lipindu-mi urechea/ de un prun înflorit/ care-mi
oferă memorii/ înmiresmate// polenul îmi defineşte/ corsetul
de carne/ şi mă îmbracă/ în ipostaze de joc” (Ipostaze de
joc). Poeta înaintează în genunchi prin cuvinte şi îşi făgăduieşte
„un sine fecund/ undeva/ în insula unui dor semantic” (Insula
unui dor semantic). Ca expulzare a gândurilor, poezia e direct
proporţională cu tăcerile care o bântuie sau pe care poeta şi
le impune ea însăşi (Jocul absorbit de neant). Conştiinţa
apropiatei extincţii o determină pe poetă să fie mai circumspectă
sau mai avară cu timpul fizic ce i-a fost hărăzit şi pe care se
simte obligată să-l exploateze cât mai judicios şi mai eficient:
„nu plâng// sufletul îl agăţ/ cu o agrafă de-un înger/ se va usca/
de la sine curând// dacă aş fi fost/ mai departe de moarte/ m-aş
fi întors/ să iau sărutul uitat” (Jurnal de spital).
Toţi comentatorii de până acum ai poetei au observat în
poemele ei motivul dorului şi au stăruit asupra lui socotindu-l
unul central şi cu mari reverberaţii lirice: „ştiu un sat/ unde pot
să beau/ apă din clopot/ şi gura mea ar putea/ grăi memoria
dorului” (Monologul capacană). Creaţia poetei, ca şi cea divină
dintru începuturi, are printre funcţiile ei şi pe aceea a absorbirii
durerilor din existenţa noastră de toate zilele, a temperării
angoaselor ce ne cuprind atunci când cineva dintre cei dragi şi
apropiaţi nouă se mută la cele veşnice (Nesfârşita creaţie).
Spre deosebire de foarte mulţi alţi poeţi care râvnesc o libertate
www.oglindaliterara.ro
ESEU
fără margini, dar nu mai ştiu în ce
s-o investească atunci când aceasta
se iveşte, Carmen Tania Grigore se
simte bine în condiţia ei de femeie
având nevoie de ocrotirea pe care o
acceptă liniştitor. Trebăluitul printre
cuvinte îi creează un sentiment
de confort spiritual. Capcanele în
care se lasă prinsă sau pe care şi
le întinde ea însăşi pot fi mult mai
propice stării de creaţie. Uneori şi
certitudinile (pe care, conform unei
aserţiuni filozofice, le au doar proştii,
restul oamenilor având doar îndoieli)
pot fi dăunătoare: „nici printre cărţi/
nu mai trec neobservată/ toate
personajele uită/ cât au suferit prin Ion Rosioru
uitare/ şi mă somează să renunţ/
la certitudini/ dacă vreau să văd/
partea a doua a compromisului/ succesiunea lui temporală//
adevărul e că Borges/ a setat această ordine/ să dureze doar cât
ai clipi/ restul trebuie plătit/ cu renunţări şi motive/ confidenţe/
plus nebunii” (Ordinea lui Borges). Zisele Apostolului Pavel:
„Dacă iubire nu e, nimic nu e!” îi smulg poetei tonuri elegiace
în care vechiul îndemn „carpe diem” sau „carpe rosam” e
subînţeles de la sine: „dincolo de anatomia feminină/ aşteaptă
doar/ amurgul mascat” (Amurgul mascat). Aceeaşi melancolie
care impregnează condiţia umană este emanată de poemele
de dragoste unde se insinuează abia perceptibil un sentiment
de împăcare, fără reproşuri capitale sau disperări metafizice
de anvergură: „Am crezut că niciodată/ nu mă voi desprinde/
din lacrima ta/ era atâta înserare în mine/ încât m-aş fi putut
transforma/ într-un meteorit// cuvintele mă provocau/ şi eu
tresăream activând primăvara// am ieşit din noapte/ pentru
a mă întoarce/ în propria mea realitate// cum chipul tău/ nu
mai ştia de mult cine sunt/ m-ai lăcrimat inocent/ între două
mărturisiri” (Desprinsă din lacrimă). Savuroase sunt şi acele
mici parabole ingenioase despre truda neştiută a făuritorului de
slove: „Cum să diger/ carnea mieilor de lapte/ tot mai dureros
mă încearcă/ o foame de cuvinte/ mă bate memoria între/
ciocan şi nicolvală/ până se lipeşte cerul gurii/ de foiţa inimii!”
(Foame dureroasă). Crochiurile erotice, de o senzualitate
remarcabilă, au carate şi sclipiri diamantine: ”Această clipă/
acest acum/ este o fereastră/ năpădită de strigăt/ eu nu mai pot
ascunde/ sânii nebuni/ sunt atât de transparenţi/ încât priveşti
direct/ intimitatea mea” (Fereastra năpădită de strigăt). Ca
şi: „aştept închisă în strigăt/ ca într-un clopot fioerbinte/ sânii
mă ard/ şi se zbat răscopţi/ de singurătate!” (Invocare).
Poeta îşi gestionează trăirile cu tot mai multă
responsabilitate. Deşi simte/intuieşte că în chiar clipa următoare
ar putea face un pas decisiv sau să demareze un zbor înalt,
ea amână, retractilă, orice risc capital şi-i analizează/cântăreşte
cu luciditate consecinţele. O stare de scepticism funciar o reţine
în mrejele lui amare (În gările ruinate). E o modalitate de a
preveni viitoarele eşecuri, de a evita trădările oricum inerente
din partea celor în care şi-a pus cândva nebănuite speranţe.
Nutreşte teama că visaţii ei nu vor fi la înălţimea aşteptărilor
şi singura cale de preîntâmpinare a unor dezamăgiri este de a
nu-i da curs necondiţionat primului impuls sau avânt romantic al
sufletului pe cât de învăpăiat pe atât de credul. „Alteori îmi era/
atât de uşor să recunosc/ umbrele din cărarea încinsă/ încât golul
dintre sinapse/ devenea o nouă speranţă// acum visul meu/ se
răsfrânge în alb/ roua căzută din nuduri/ se rostogoleşte spre
întuneric/ lăsând ca sărut/ o eclipsă de lună” (Roua căzută din
nuduri).
Trecutul cu toată încărcătura lui psihică şi afectivă i se pare
mai bogat şi mai intens decât prezentul în care experienţele
acumulate par să tempereze/frâneze elanurile noilor vârste
când poate normal ar fi fost să le aviveze. La rândul lui, viitorul
care cade în prezent nu e niciodată cel scontat, dată fiind
imprevizibilitatea lui de cele mai multe ori dureroasă: „la uşă
îmi plânge/ îmbătrânit şi desculţ un amnezic// îşi caută timpul
pierdut/ ca pe o cheie monogramată// de prea multă singurătate/
am ezitat să-l alung/ şi a intrat direct în versul/ anume pregătit
pentru tata” (Un semn şi-o întâmplare). Curgerea timpului e
percepută cu acuitate sporită, iar singurătatea, chiar de-a fost
invocată cândva, e din ce în ce mai apăsătoare şi mai greu de
îndurat.
Într-un univers prin excelenţă fragil, răul şi dezechilibrul
pot să se declanşeze de oriunde şi în orice moment. Poeta
suferă efectiv că puritatea şi paradisul copilăriei nu sunt
veşnice, tenebrele putând să se succeadă fără drept de apel
luminii: „mieii de lapte/ zburdă prin rouă/ fără niciun instinct
de precauţie/ oricând/ ei pot stârni o înserare/ răcoroasă/
(continuare în pag. 8313)
8257

Amiaza lui Pan
Pace deplină ;
Şuviţa de fum a muntelui Asama,
luna pe cerul amiezii. 1
Când capul zeului se iveşte dintre braţele unei
nemfe şi’i văd coarnele celebre, ştiu că pe chipu’i se
împletesc izvoarele înţelepciunii cu încâlcitele căi ale
haosului. E o zi în care obscuritatea pare dominată de
strălucire, erorile par umbrite de adevăr, iar dreptatea,
precum soarele revarsă lumină asupra pământul. E clipa
în care întreaga natură se opreşte şi tace.
Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitorii în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor
Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli.
Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la
lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca
niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să
cânte cucul
Să ne coborâm în râpa
care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
cu mătăsuri verzi de broască
Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul păsărilor în coajă de primăveri
sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului 2
Acum e timpul inspiraţiei divine. Uniunea magică
a contrariilor îmblânzeşte soarele, care precum Ianus,
se manifestă cristic în toată puterea sa simbolică.
Acum în plină lumină epifania demonului amiezii este
personificarea tulburărilor temporo-cognitive, a lenei
ce domină universul. Până şi ciocârlia a coborât ca să
mănânce de amiază 3 Expresie a forţelor demonice, Pan
trece prin zenit în veşnicie. E clipa în care nemişcarea,
lipsa totală a schimbării şi imperfecţiunea luminii redată
prin contopirea umbrei cu materia iluminată, e oda
focului, rectitudinea celestă a Flagetonului, unul dintre
cele patru fluvii paradisiace. Razele puternice sunt
capabile să adoarmă întreaga natură într’o dimensiune
temporală magică şi extatică. Acum, reveria sau visul
se exprimă în reţeaua noetică, când Apollo în derivă
lâncezeşte la zenit. E clipă când nici sufletele nu se mai
trezesc. O vrajă domină universul. Mai mult ca sigur că şi
paznicul porţilor doarme. Nimeni nu trece; doar Ahriman
se strecoară în versurile poeţilor.
Mulţi sunt cei ispitiţi de o falsă asceză, pentru
că neştiind cum să interpreteze lumea simţurilor, în
loc să folosească întreaga sa capacitate intelectuală
în restabilirea armoniei cosmice, se lasă în voia lumii,
bălăcărindu-se în moartea regnului mineral, uitând că
până şi din piatra brută ar putea şlefui ashlarul. Precum
spunea Rudolf Steiner, dacă Lucifer desemnează o
componentă sufletească, pătrunzând în impulsurile
noastre interioare, Ahriman constituie mai mult o
entitate spirituală, dominând sferele exterioare nouă.
De fapt maestrul insistă asupra smulgerii luciferice a
omului din visarea utopică. De aceea evoluţia artistică
poate constitui un refugiu al îngerilor, al impregnării vieţii
de către lumea invizibilă. Dintre toate aceste taine se
înţelege aplecarea magicianului, a artistului către divin,
luptând printre aripi, descătuşându-se, dar de multe ori
înlănţuindu-se pentru a evita traumele uriaşului război în
care nu se recunoaşte. Este acel cava care îl depăşeşte.
Cine e Pan?
Mă întâlnesc din nou cu Pan,
când tocmai părăsisem
templul
cu sabia de cavaler în
mână,
pe pajiştile încălzite de
mister
ale Arcadiei milenare.
Astfel se exprimă poetul
recunoscând iniţierea, deci
faptul că s’a confruntat deseori
cu necunoscutul devenit
obişnuitul.
Nu l-am crezut
nicicând c’ar fi
un tainic rege pentru
haos
şi nici un spirit necurat
în carne.
Eu mă opresc, prinţ al luminii,
s’ascult cuvântul care’l doare.
În încercarea de a găsi formele superioare de
înţelepciune şi iubire, omul nu înţelege prezenţa diavolului
nici luciferic nici ahrimanic, ci, deseori, ştiinţufic, îi neagă,
eludând divinul şi astfel jucând pe armoniile întunericului.
Tu, zeu, înţelepciune’n armonie,
de ce te-aş înţelege sau de ce
te-aş aşeza pe-altar sau pe o cruce,
podoabă frumuseţii ce învie
în foc, în astru sau în floare ?
Evoluţia oricărui om este influenţată pe de o parte
de creaţia originară, pe de alta de impulsurile brizei
asmuţite asupra pânzelor carelor cosmice în labirintul
spiralei. Pan recunoaşte în poet un frate întru carte, un
călător astral, ce caută lumina. Poetul afirmă, în îndoiala
generală a clerului blazat şi fără har:
Mi s’a părut o clipă că aud:
mort este Tamuz sau marele Pan,
când peste bord valuri ridică
un basm despre acest înţelept profet
şi cea mai pofticioasă dintre fiare.
Când peste ape şi aer eu călătoream
să caut adevărul precum un cavaler,
au încercat astfel să’mi spună
c’a dispărut, că e de fapt Satan,
un templier în vechea lui mişcare.
Liviu Pendefunda
Această strategie strecurată în subconştient
dezvăluie puterea profetului de a rezista ispitei, de a se
identifica cu răul şi cu binele, de a fi parte din întuneric
şi lumină în acelaşi timp, de a cumpăni puterea pe care
fraţii lui invizibili i-o dau zi de zi în această lume şi dincolo.
În hoinăreala mea celestă
prin porii de fântână, în clopotit alean
am învăţat să port cunună şi
să mă’ntâlnesc din nou cu Pan
ca să mă’ntrebe el, eu cine’s oare ? 4
Lumea spirituală e singura care restabileşte
echilibrul acestei balanţe, luând greutăţile de pe talerul
care coboară. Entităţile numite luciferice îşi îndeplinesc
misiunea mai mult decât în noapte şi nimeni nu le poate
suprima. Faptul că se perturbă ordinea universală pe
care Marele Arhitect al Universului o reaşează mereu
între zidurile templului său nu reprezintă decât căutarea
semnelor, cifrelor, literelor din Cuvânt şi defineşte în final
izbânda.
____________________
1 Issa, Haiku, Albatros, 1974
2 Tristan Tzara, Vacanţă în provincie
3 Issa, Haiku, Editura Albatros, 1974
4 Arcadia, Falii 10, Contact international, 2012
8258 www.oglindaliterara.ro

Iniţierea călăreţului (o reverie păgână)
(urmare din numărul anterior)
PROZA
Se aflau în poiana largă câteva cete şi spre cel
mai apropiat dintre ele ne-am îndreptat. Îi recunoscui pe
feciorii stăvarului şi, cu surprindere, pe Cozan. Acesta
mă îmbrăţişă, mângâindu-mi pleata, şi-mi şopti bâlbâit:
«A-ai tre-trecut încercarea!» Fiii lui Potor îmi strânseră
mâna. Aveau toţi – inclusiv slujitorul meu – părul legat
la spate ca o coadă. Dintr-o latură veni Zimarc Antoniu,
ducând degetul la buze: «Sst! Eu sunt Negustorul.» Aşanumitul
Polihron – ce nu mai era colosal şi urât – mă lăsă
în mijlocul lor şi se duse, abătântu-se pe la «Regele» sau
«Zeul» cu furcă şi capişon cu bot de mânz, la un al doilea
grup: al grăjdarilor şi paznicilor. În locul opus acelora,
pe un dâmb, aşteptau, plimbându-şi instrumentele de
colo-colo, muzicanţii, în fruntea cărora stătea ciotcă un
pitic umflat precum un cimpoi gata să gâlgâie. Cel de-al
patrulea grup se găsea în poala tăpşanului şi era alcătuit
dintr-un număr de bărbaţi în veşminte deosebite de ale
noastre: «străini» le-am spus la acea primă ochire. În
sfârşit, sub un stejar scăpat dincoace de îngrăditură, cu
luna bătându-le drept în faţă, se ţineau de brâu singurele
femei: o mamă şi trei fiice. Am rămas cu privirea holbată
la ele: fetele semănau toate cu Inia!
Probabil la un semn al Marelui Stăvar, Cozan
se agăţă de pletele mele şi mi le înnodă la ceafă. Iar
rânduielile acelea se tulburară, cu un freamăt, un vuiet
şi alte sunete.
Pe nişte porţi din pădure fură introduşi caii,
unii roibi sau murgi – nu distingeam bine – şi alţii şargi.
Antoniu păşi ţanţoş în întâmpinarea lor şi oamenii lui
Polihron se năpustiră să le pună căpăstru.
Când reuşeau să prindă unul, îl trăgeau înaintea
negustorului, iar el lua frâul, conducea armăsarul prin faţa
femeilor, făcând o plecăciune, şi îl... vindea «străinilor».
Aceştia, avansaţi acum, aduceau a sarmaţi.
S-au străduit astfel de câteva ori. Apoi, parcă
plictisindu-se, Zimarc şi fruntaşul cumpărătorilor s-au
întâlnit şi târguit pentru ultimii bidivii din rasa preferată,
cea deschisă la culoare. Au fost aleşi şi şfichiuiţi cu
plesnete şi trosnete la vale.
Pe ceilalţi îi mânară la deal
cu tot atâta zarvă.
A urmat un răstimp de
tăcere încremenită. Şi iată-i
năvălind îndărăt, la un zvon
de corn şi unul de bucium,
şi pe vânduţi şi pe respinşi;
încălecaţi. Neica Dinte
călărea însă pe un şarg, iar
căpetenia «sarmaţilor» pe
un roib!
Se încleştară şi se
luptară de-adevăratelea,
cu suliţe, paloşe, securi,
ghioage... (Aşa vedeam eu,
ca-n poveste, armele, drept
care lipseau, de exemplu,
scuturile.) Dar nu cădea
niciunul!
Atunci, din ascunzişul
Ioan Dumitru
Denciu
unde se retrăseseră muzicienii, răsună cântare blândă
şi caii «duşmanilor» se opriră să asculte. Când aceea
se făcu înfocată, rânchezară de bucurie şi se înălţară pe
copitele de dinapoi, cu boturile la lună. Călăreţii lor se
prăbuşiră precum sacii, mai ales că unii purtau cămăşi
grele de zale. Alor noştri nu le mai rămânea decât să
descalece şi să străpungă... Numai că, în loc de asta,
hohotesc ţinându-se de burtă şi se încing într-o horă.
- Scumpe oaspete, să-ţi fie spre bine spaima şi
scalda! îmi spuse badea Potor, ivit lângă mine, din nou
cu furcă, asemănător unui Poseidon de fund de mare.
Oricine altul ar fi picat peste taina noastră ar fi fost ucis
numaidecât şi blestemat să aibă soarta celor neîncăpuţi
în nici o creaţie. Te-am dibuit însă ca fiind de-ai noştri nu
numai prin sânge şi... Fereşte-te de trădare!
(Şi eu care credeam că nu erai un iniţiat! Am şi
scris asta.)
(urmare din pag. 8253)
ce se aude acum. Tu, ca angajat al unui post de televiziune,
ai nişte obligaţii. În ceea ce spune cel pe care-l inviţi nu poţi
să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia
mea către angajat vine. Dacă ar căuta într-un dicţionar sau
pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii.
Am fost uimită s-aud la un post de radio: „Azi se împlinesc
nu ştiu câţi ani de la naşterea lui «Gai de Mopezan»”. El fiind
Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard
Vagner (Richard Wagner, desigur!). A dat telefon o doamnă
şi le-a atras atenţia în direct: „Este totuşi un compozitor
neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele?” Răspuns: „doamnă,
dar e moda anglizantă!...”. E moda tîmpeniei şi a inculturii,
aş spune. Situaţia limbii este deplorabilă! Chestia asta cu
limbile străine poate pot s-o înţeleg, e mai puţin gravă
decît batjocorirea propriei limbi! În Franţa, posturile radio
şi tv sînt sancţionate cu amenzi grase atunci cînd folosesc
cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. În
Franţa sistemul lor de monitorizare audio-vizual este atît de
performant şi de drastic, încît atunci cînd detecteaza ceva în
neregulă, îi intrerupe pe loc.
La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?
La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier
prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un
concurs, într-un asemenea post? Asta e problema: dacă din
20 de candidaţi înscrişi la concurs, cîştigă al 21-lea, care nici
nu s-a înscris, unde ajungem? Dacă aşa se obţin posturile,
n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se
face reclamă, apar aberaţii de genul „brînză bunăcioasă”,
„piersică gustăcioasă”, „marea ieşeală” etc. Nişte analfabeţi
care cred că inventează ceva. Cînd a murit, acum un an,
preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: „E un spaţiu în
faţa catedralei, care comprimă nu ştiu cîtă lume.”. (Poate
cuprinde.) Ce să mai vorbim despre expresia greşită „fără
doar şi poate”, care e de fapt „fără dar şi poate”? Adică
adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu
www.oglindaliterara.ro
„mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit si la persoane foarte
cultivate. Ne întoarcem la „unşpe trecute fix”?”
S-a gîndit, Ileana Vulpescu să pună toate asteantr-un
roman?
Nu ! Încă scriu despre oameni care mai ştiu carte.
Deocamdată îmi acord o pauză. Am mai constatat ceva.
Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae,
ci un „sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie
ce-nseamnă. Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o
autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job!
Aplică era ceva ce se pune pe perete. Mă indispune profund
cînd aud de „brandul de ţară”. Bine că ne-am procopsit cu
o frunză, care este „brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva
pe-acolo.
Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor
aberaţii decît că, poate, la început a spus cineva ceva în
glumă şi pe urmă s-a luat în serios. Eu i-aş sfătui, să nu mai
facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române
şi să nu se sfiască să umble în dicţionare. Astfel, poate n-o
să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit
Filologia, expresii de genul „cărţile care le-am cumpărat”,
„m-am dus la servici”. Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s
nişte cuvinte în limba română, ca „viciu, oficiu, ospiciu,
serviciu” etc. care au această formă. Nu zici „m-am dus la
ofici”, nici „am fost la ospici”, nici „mi-am luat un servici de
masă”.
Pe mine mă surprinde cîtă încredere au în ei aceşti
oameni şi cîtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba
română. Aş retipări „Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan.
O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă.
Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect. O nepăsare
de genul „lasă-i p-ăştia să vorbească. ne uităm în gura lor?
Nişte babalîci depăşiţi, o generaţie expirată”. Poate aşa şi e.
Dar pînă să expire ei, îi inspiră pe alţii. Ce modele să mai aibă
cei tineri? Cînd bordelul e o mînăstire faţă de politică. şi cînd
la televizor şi prin gazete sînt aproape numai obscenităţi,
cînd se cultivă doar incultura?
8259

AMINTIRI
AMINTIRI (APROAPE UITATE) CU SCRIITORI
Grigore Hagiu, sau
Cuvintele numelui tău...
...Pasiunea lui Grigore Hagiu
era să deschidă, să fie primul
care începe ceva undeva, care
cheamă, invită, aşează lumea
la masă într-o ordine, dă
cuvântul, urmăreşte replica,
întăreşte o discuţie. Când
lucrurile se porneau şi mergeau
strună în voia lor – de obicei
se retrăgea, dar nu în sensul
că absenta, că se plictisea şi
mergea acasă sau undeva unde
să nu mai ştie sau să nu-i mai
pese de nimic. Nicidecum: el
N.Georgescu
mergea undeva unde putea s-o
ia de la capăt, iarăşi cu alegerea
subiectului, a începutului, a
răspunsurilor amiabile care iscau discuţii despletite pe
locuri şi oameni... Şi iarăşi pleca s-o ia de la capăt în
altă parte. Într-un fel, orchestra succesiv, dacă se poate
spune aşa, grupuri de prieteni. Cel puţin în restaurantul
Uniunii Scriitorilor asta făcea: trecea de la masă la masă
ca să întărească discuţiile...
Era aproape la fel cum făcea cu Nichita şi cu Velea
dimineaţa, pe Calea Victoriei: descindeau mai întâi la
restaurantul Caraiman – unde şedeau strict cât pentru
una mică, după care se ridicau – pe rând sau toţi odată –
zicând că trebuie s-o ia de la capăt la restaurantul Mărul
de aur, unde chiar ajungeau dar după o „grăpare” atentă
a străzii pline de lume (uneori se opreau la Atenuţa,
alteori ajungeau până la Potcoava, depindea mult şi de
mişcările celor pe care-i recunoşteau în drum sau de
care ereau reperaţi...) – şi de unde, desigur, se ridicau
după ritualica „una mică” pentru a reveni în zona cantinei
Uniunii Scriitorilor (în jurul căreia făceau, de fapt, aceste
zilnice luări de la capăt până la orele convenabile). Ei, de
fapt, făceau începutul zilnic al restaurantelor din centrul
Bucureştilor, în sensul că porneau atelierele...Toată lumea
ştia că nu sunt beţivi, că pupă paharele şi se caută între
ei să stea de vorbă, să vadă lume nouă şi să fie văzuţi, să
dea sens poetic întâlnirilor de tot felul. Erau tineri, foarte
viguroşi, extrem de antrenaţi şi rezistenţi, cu adevărat
exuberanţi – şi trăiau numai din şi pentru replici: a spune
un vers inspirat, a găsi o expresie de limbă potrivită, a
spune unul despre altul ceva concis şi potrivit – era tot
ce-şi doreau, tot ce căutau de fapt. I-am numit pe ei trei,
dar câţi alţii nu erau cu ei... Nicolae Velea, de pildă, avea
o atracţie deosebită către criticii literari – cel puţin Matei
Călinescu ori Nicolae Baltag erau mai mereu cu el (şi, de
altfel, toată lumea era fascinată de replicile lui „Nicolae
Nuvelea” cum i se spunea). Pe lângă Nichitra Stănescu
şedeau mai ales poeţii, dar cu precădere cei ardeleni –
niciodată n-am înţeles prea bine de ce. Chiar pe Grigore
Hagiu eu l-am crezut ardelean, şi anume de prin nord,
chiar maramureşean; şi după ce am avut certitudinea
că e exact pe diagonală, la capătul celălalt al hărţii, tot
ardelean mi l-am reprezentat – un fel de ardelean fixat
la Galaţi cine ştie de când. Altfel... ce ar căuta tot timpul
la dreapta lui Nichita...
Pe mine, Grigore Hagiu nu prea mă băga în seamnă,
deşi m-am nimerit de mai multe ori foarte aproape de
el, chiar vecini de scaun. Mă accepta pentru că a înţeles
că sunt discipolul lui Florea Fugariu, care era prietenul
dominant al lui Nicolae Velea. Apoi, când am început să
risipesc pe la colţurile mele de masă înformaţii noi despre
Mihai Eminescu, i-am părut din ce în ce mai interesant,
încât a încercat chiar „să mă înveţe să beau”, cum făcea
Velea cu noii veniţi în grupul lor mai strâns. Desigur, n-a
reuşit, eu fiind cam lacom când scăpam la tărie (destul
de rar, vă rog să mă credeţi, pentru că nu aveam nici
timp nici bani...) – iar metoda Velea cerând tocmai asta,
să legumeşti îndelung paharul cum zicea inventatorul ei,
8260 www.oglindaliterara.ro
să rotunjeşti, adică, licoarea sub limbă până simţi că
s-a copt şi poţi s-o storci a doua oară.... „Filosofia” era
cam aceasta: noi trebuie să ţinem piept votcii ruseşti,
cine rezistă mai mult e „mai mare”. De ce să ţinem noi
piept acestei otrăvi? – Simplu, pentru că avem nevoie
să ne strângem la un loc, să stăm alături unii de alţii, să
vorbim, să punem ţara la cale – şi acestea nu se fac decât
în locuri publice unde trebuie să faci ceva cu mâinile, cu
buzele... Bine-bine, şi de ce să nu bem noi vin îndoit cu
apă lungă, sau bere sau altceva mai omenesc?! Nici asta
nu se poate, pentru că între noi sunt oameni „de idei
noi” şi ăştia sunt de obicei votcari şi trebuie să stai de
capul lor să-i urmăreşti, să-i convingi, să-i învingi...Nu
insist, dar e uşor de înţeles că generaţia Labiş a fost o
generaţie cu pumn de fier în această privinţă, care respira
între ideologi şi trebuia să folosească aerul lor. Vorba lui
Costache Negruzzi (1844): Nu e totuna să trăieşti ca
viermele în hrean ori ca şoarecele în caşcaval. În anii
’60-’70-’80 ai secolului trecut erau mulţi care credeau
sincer în idealurile votcii, dobândite aici şi acum aceste
idealuri, sau venite cu ei cu tot aici – şi cu aceştia trebuia
să ne măsurăm toţi, pentru că voiam să-i convingem. Eu
am prins coada acestei generaţii (sunt născut în 1950),
dar am înţeles că a existat realmente o tendinţă largă
de convingere, adică aceşti tineri din poezia labişiană
(„Trăim în miezul unui ev aprins / Şi-i dăm a-nsufleţirii
noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănţuziţi ca noi / În
flăcările noastre se destramă”) îşi consumau energia cu
asta, adică „ei” voiau să ne convingă că e mai bine la
colectiv, fără identitate, în socialism şi comunism – în
timp ce „noi” aveam ambiţia să-i convingem că avem o
personalitate, că suntem frumoşi, inteligenţi, necesari.
Cert este că „greii” ideilor noi se schimbau mereu,
învinşi, convinşi, cum vor fi fost – dar veneau mereu alţii
şi tot „noi” trebuia s-o luăm de la capăt, să-i îmblânzim
şi pe ăştia. Lucrurile se petreceau la fel în cârciumi ori
în şedinţe, prin birouri, etc. Cred că generaţia Labiş a
lăsat după ea acest obicei imperativ: educaţi-vă şefii,
înţelegeţi-i că sunt oameni simpli, din popor, şi n-au
avut timp să înveţe multă carte, arătaţi-le frumuseţile
scrisului vostru şi al strămoşilor voştri, picuraţi-le în
urechi adevărul, obişnuiţi-i cu ideea... În mare, eu însumi
mi-am consumat pana ziaristică astfel, îndemnat mai
ales der Nicolae Velea (de care am fost mai aproape,
nimerindu-mă de pe aceiaşi coclauri: geografia atrage
sufletele), adică am spus şi am răs-spus cam aceleaşi
lucruri pe cele mai diferite tonalităţi cu putinţă, adică:
îmi respingea cenzura un articol? – îl rescriam şi
iarăşi îl rescriam, de câte 5-6 ori, până găseam tonul
sau până se plictisea ea însăşi... Numai că, un teritoriu
cucerit era teritoriu cucerit, şi-l apăram cu străjnicie.
Centimetru cu centimetru am reuşit, în anii ’80, să public
chiar articole de Mihai Eminescu ce lipseau din ediţia
academică, oficială, apoi să dezvolt teoria conspiraţiei,
să critic manualele şcolare, să desfăşor polemici pe tema
ediţiilor croşetate ori prelucrate din clasici, şi câte şi mai
câte. Toate, sau aproape toate – alimentate de filosofia
aceasta a lui „piucuraţi-le în urechi” pe care o înţegeam
din vieţile crailor în jurul cărora mă satelitizasem...
Grigore Hagiu mă mai ţinea în rezerva sufletului şi
pentru că nu aveam replica potrivită la tipic, mereu îmi
trebuia un timp, de cele mai multe ori i-o aduceam a
doua zi când trebuia, însă, să refac împrejurările – ceea
ce nu-i plăcea mai de loc. Mi-a servit o dată o lecţie
pe care acum o consider severă – dar atunci, pe loc,
n-am prea înţeles-o. Mai exact, cred că m-a folosit drept
minge de ping-pong sau şa de bătut sa să priceapă iapa
sau cum vreţi să mai spuneţi. Iată cum a fost. Era pe
terenul lui, pentru că ne aflam prin judeţul Galaţi într-o
obişnuită excursie scriitoricească – şi era foarte cunoscut
şi respectat. Se afla, însă, într-o alcătuire incomodă,
fără amicii de deschidere, doar cu conducerea revistei
„Luceafărul” şi câţiva tineri redactori şi colaboratori – la
care se adăugaseră cam toţi ziariştii şi scriitorii locului,
precum şi mulţi alţi participanţi de bună voie: în total
două autobuze pline ochi de popor, însoţite de nu mai
ştiu câte maşini mici negre, obişnuite în asemenea
situaţii. Din partea scriitorilor gălăţeni ne primiseră şi
ne conducea amicul Slelian Vicol împreună cu Costache
Antoniu, dar noi, bucureştenii, făcuserăm fiecare grupuri
de voie. Eu am vrut să-l cunosc, desigur, pe Lică Rugină,
prieten de-al lui Velea, Iulian Neacşu s-a aflat mai mult
pe lângă Viorel Dinescu, şi aşa mai departe.
(continuare în nr. viitor)

DECREŢEII
Nici nu realizez ce zi era,ştiu doar ca geamurile casei
îmi erau pline de praf şi ude de la ploaia adusă de mohorarea
atmosferei. Defapt, cred că era o zi de miercuri, dar asta avea o
minimă importanţă ţinând cont de faptul că pentru mine zilele
nu mai erau separate de câteva sâptămâni, de când aflasem
că sora mea, Maria, rămăsese gravidă. Cred că ajunsesem
să nu mai ştiu de mine, nu mai acordam atenţie la nimic şi
nimănui, nu mai observam nici că ieşeam mereu răvăşită şi
îngânduratăasemenea unei năluci. Nu făceam altceva decât
să gravitez în jurul Mariei şi al sarcinii sale nedorite.
Ne aflam în anul 1987, iar cu asta cred că am spus mai
mult decât cu oricare alte cuvinte. Perioada în care se afla
ţara noastră nu mai are nevoie de nicio prezentare, eram întrun
imens hău, pe nimeni nu interesa soarta noastra, dorinţele
noastre gândirea noastră. Tot ceea ce ştiu este că trebuia
să acţionăm asemeni roboţilor, fără sentiment, fără mamă,
fără tată, fară fraţi, fără surori. Singura noastră mamă şi cea
pe care nu aveam voie să o trădăm era regimul. Maria era
gravidă în luna a patra, ceva inadmisibil în familia noastră şi
nu numai. Toţi o criticau, o judecau, o considerau o femeie
de moravuri uşoare şi apoi o mare ruşine a familiei. Deşi
aveam doar şapte ani, cred că eram singura din familie care
reuşea să o înţeleagă, şi cu siguranţă nu doar din familie, în
mintea mea eram singura din lume care reuşea să îi accepte
şi decizia brusc luată, de a avorta. Nu am criticat-o, nici
măcar o minimă explicaţie nu am cerut, un singur lucru miam
spus şi anume că trebuie să o ajut, că împreună vom
trece peste acest moment, impas sau cumpănă din viaţa
sa. Maria, pentru mine, reprezenta totul, îmi era asemenea
unei mame,surori, prietene. Discutam despre orice, în orice
moment şi nu stabileam nicicând o graniţă între noi. Toate
aceste sentimente le-am trăit până într-o dimineaţă,aparent
ca oricare alta.
Era o superbă dimineaţă de septembrie, defapt nici nu
era încă dimineaţă, abia se îngânau zorii zilei cu cei ai nopţii.
Nu ştiu de ce,dar am simţit nevoia să mă duc în camera Mariei,
mă măcina mult prea tare o întrebare, era prima întrebare în
tot acest timp, pe care simţeam nevoia să o adresez. Am
uitat să menţionez că în casa noastră nu se pomenea nimic
de sarcină, de avort sau mai ales de tatăl copilului. Tata ne
informase de puterea securităţii, de microfoanele puse posibil
în casa noastră, să nu mai pomenesc de faptul că imi era frică
să ridic receptorul, să port o conversaţie telefonică pentru că
îmi era foarte clar că există şi un al treilea interlocutor pe fir.
Familia noastră, fiind una uşor înstărită, eram mereu urmăriţi
şi acuzaţi de diferite imbecilităţi, evident acuzaţii nefondate
făcute de vecinii noştri mereu suferinzi de bârna din ochii
altora, dar niciodată atenţi la cea din ochii lor. În acel moment
am reuşit să fiu inconştientă, să fac abstracţie de toate acele
idioţenii în viziunea mea şi să mă îndrept spre camera Mariei,
având în minte un singur scop, să aflu cine este tatăl copilului.
Ştiam că avortul era interzis, dar aflasem abia cu o seară
înainte acest lucru dintr-o discuţie cu mama.
Sfioasă,după o plimbare de trei ore, am poposit câteva
clipe pe o bancă, iar într-un moment al său de slăbiciune, am
observat cum deodată i-au izbucnit lacrimile; nu ştiam cum
să reacţionez sau ce să o întreb. Cred că totul a fost atât de
lejer, de neforţat, încât mi-a spus singură ce o macină după
o linişte apăsătoare. În lacrimi a apucat să îmi spună că nu
înţelege de ce Maria a hotărât să ne facă familia în aşa hal de
râs, că nu se gândeşte la consecinţe, la faptul că vom ajunge
în stradă, că îşi vor pierde locurile de muncă; şi că mai ales nu
se gândeşte la faptul că întreaga societate o va marginaliza.
Că va fi luată de exemplu aşa nu, că mai mult ca sigur va
veni televiziunea pentru a filma o mamă cu un copil din flori,
o mama singură, un prost exemplu pentru societate, ce nu
îmbrăţişează ideea de familie de care tovarăşul de altfel era
obsedat.
Rămăsesem terifiată, şi nu de faptul că tot oraşul o
să vuiască, sau că îşi vor pierde locurile de muncă cel mai
probabil, în cazul în care s-ar fi aflat că urma să facă avort.
Cu mintea mea atunci atât de fragedă, nu puteam să înţeleg
cum reuşeşte să pună în prim plan aparenţele, regimul, şi
nu faptul că avortul ar fi putut fi putut fi fatal pentru Maria,
nu înţelegeam ipocrizia ei de a face abstracţie de faptul că
Maria era singură printre microfoanele securităţii, înconjurată
de securişti şi totuşi fără prezenţa masculină ce ar fi trebuit
să o susţină. În mintea mea nu exista decât întrebarea, dacă
www.oglindaliterara.ro
DESLUŞIRI
noi însemnăm o familie, şi
tot eu îmi şi răspunsesem
că nu. Nu reuşesc să îmi
amintesc decât de faptul că
am rugat-o să se oprească,
îmi repugnau lamentările ei
egoiste. Nu i-am reproşat
nimic direct, dar mintea
mea era plină de reproşuri,
însă am reuşit la acea
vârstă, să dau dovadă de
mult mai multă verticalitate
decât propria mea familie şi
să imi concentrez întreaga
atenţie pe Maria. Ştiam doar
că nu vroiam să o pierd şi că
ajutorul meu moral o putea
sprijini mai mult decât orice
altceva la acea vreme.
Toate acestea roiau
acum în mintea mea Gabriela Cenuşă
totul se derula asemenea
unei pelicule, în timp ce îi
pregăteam cafeaua Mariei, pornită să apuc spre camera sa.
Am reuşit să împrăştii aroma aroma de cafea în toată casa, să
torn cafeaua în ceaşca sa de porţelan preferată şi să îi aşez în
farfurioară un şerveţel violet, culoarea sa preferată, să îmi fac
curaj să apuc spre camera ei. Scârţâitul parchetului, alături
de mirosul cafelei reuşeau o îmbinare perfectă, şi totuşi parcă
mă avertiza asupra a ceea ce urma să aud, şi anume ceva
neplăcut, eventual îndulcit de bunătatea Mariei. Mă simţeam
cu totul neliniştită, şi nu pentru ce urma să aud, ci pentru
neliniştea pe care i-aş putea-o produce ei. Nu îmi doream
să o neliniştesc, ştiam că era ziua în care urma să o însoţesc
la chiuretajul atât de ilegal şi puţin pomenit în casa noastră.
Mintea mea de copil nu putea înţelege acel interzis, de ce
erau toate femeile obligate să aibă copii chiar şi nedoriţi, de
ce trebuiau neapărat patru pentru ca apoi să poată recurge la
un avort, de ce erau femeile forţate în fabrici, instituţii să se
supună unui control periodic ginecologic?! Mi se părea totul
o imensă interpretare grotescă, simţeam că jucăm cu toţii o
piesă de teatru,că nu eram altceva decât păpuşile mânuite de
o sfoară atât de groasă care părea să nu mai cedeze niciodată.
I-am bătut în uşă Mariei, dar doar o singură dată,
deoarece într-o fracţiune de secundă i-am auzit vocea uşor
tremurândă care mă poftea în interior. Când am reuşit să
păşesc pragul, o atmosferă atât de apăsătoare parcă m-a
izbit, îi simţeam starea, trăirile încă din prag. M-am apropiat
de ea dar parcă mă apropiam de o imensă groapă căscată,
atât de pierdută şi de absentă o simţeam. Am aşezat ceaşca
pe noptieră şi m-am strecurat lângă ea, i-am prins capul în
braţele mele şi am rugat-o să îmi spună ce o macină atât de
tare, să îmi spună temerile sale. După câteva secunde, m-a
privit în ochi şi mi-a spus că nu şi-ar dori altceva decât să fugă
în occident. Nu înţelegeam ideea de occident, dar apoi am
înţeles că acolo nu era o crimă pentru întreaga naţiune, pentru
sistem să recurgi la un avort, crima era doar în sufletul tău.
Şi nu era o ruşine, sau un exemplu prost dacă erai o mamă
singură, nu considera nimeni că faci o întreagă naţiune de râs
şi că negi ideea de familie. Acolo totul era firesc, totul te privea
în mod direct doar pe tine. Cred că la acea vreme oamenii
patriei noastre nu puteau trăi doar pentru ei, cred că viaţa
lor nu le prezenta un interes atât de mare,din contră, mereu
erau atenţi la viaţa celorlalţi. Nu ştiai cine îţi este prieten cu
adevărat, simţeai că urechile securităţii sunt peste tot, afară,
în toate încăperile, până şi în toţi oamenii. Întrebarea mea îmi
părea acum atât de inutilă,nu aveam altceva în minte decât
să o pot ajuta,să o pot linişti.
Am întrebat-o de ce îi este frică cel mai tare. Mi-a
răspuns aproape în şoaptă că de moartea sa şi a copilului său,
că este sigură de moartea sa, dacă nu fizică, atunci spirituală.
Am izbucnit în lacrimi şi aproape că am implorat-o să nu
recurgă la avort, i-am jurat că o voi ajuta, că voi lucra şi eu,
că o voi susţine. Mi-a răspuns plângând că voi înţelege când
voi fi şi eu adolescentă. A încercat să îmi explice că indiferent
dacă va păstra sarcina, societatea tot o va marginaliza, iar
copilul tot îi va fi luat cel mai probabil, şi dus într-un orfelinat,
deoarece se considera o familie neîntregită, o familie care
sfida comunismul şi chiar societatea. Bineînţeles că nu
puteam înţelege aceste idei aberante la vremea aceea. Tot
în şoaptă mi-a povestit de înţelegerea pe care o avea cu un
anumit medic, un nume sonor bineînteles, o înţelegere făcută
pe mulţi bani. Înţelesesem că totul era secret, într-o perfectă
discreţie, nimeni nu trebuia să ştie nimic pentru că de altfel
î
8261

ESEU
A FI SAU
A NU FI RROM
Se tot agită unii să se revină la numele de ţigan,
titulatură care ar înlocui actuala denumire oficială de rrom
acordată etniei ţigăneşti. Cică, s-ar confunda românul cu
rromul şi apelându-se din nou la tradiţionala denumire
de ţigan, România ar scăpa de această stigmă pentru
totdeauna. Eu unul sunt neutru la toată această tevatură
vis-à-vis de ţigănia aceasta şi îmi permit să fiu puţin
cârcotaş şi să vă prezint nişte statistici care s-ar putea să
vă îngrijoreze puţin.
Mi-e indiferent dacă ţigănuşului nostru, venit din
India medievală via Imperiul Otoman, i se zice rom(rrom)
sau ţigănuş, deoarece indiferent de etichetă, fie ea de
rom (rrom) sau de ţigănuş, mentalitatea lui va rămâne
neschimbată iar percepţia occidentului vis-à-vis de România
tot aceeaşi va rămâne. Nu am să intru în detalii tehnice
amănunţite în încercarea de a fi pro sau contra termenului
de „rrom” pentru că pererile sunt împărţite şi adevărul
probabil e undeva la mijloc... totuşi am să va prezint câteva
amănunte interesante.
Unii susţin că „rrom” este un cuvânt vechi al limbii
rromani, folosit dintotdeauna pentru desemnarea
apartenenţei etnice a rromilor. Cică vine de la imigranţii
indieni provenind din diverse grupuri etnice, care s-au
amestecat şi au realizat căsătorii mixte în Persia, formânduse
ca popor acolo şi pornind apoi spre Europa.
„John Sampson găseşte originea triburilor rome în
nord-vestul Indiei determinând după cercetarea idiomului
că strămoşi apropiaţi ai limbii romani (ţigănească), limbile
singhaleza, marathi, sindhi, punjabi, dardica şi pahari de
vest (dialecte hinduse vorbite de băştinaşi). De asemenea
graiul romilor conţine amprente exacte ale limbii sanscrite,
fiind identificate peste 500 de cuvinte a căror origine indică
poate fi uşor de recunoscut. Conform dovezilor lingvistice,
proto-romii au trăit în zona centrală a Indiei.
A existat o migraţie iniţială către nord-vestul
subcontinentului indian,
urmată de migraţia în afară
Indiei.[19]” Alţii sutin că
Etimologia cuvântului nu
este clară: „o teorie spune că
numele de „ţigani” („zingari”,
„tsigans”, „Zigeuner”,
„cigani”, „cikani” în alte
limbi) provine din grecescul
„athinganoi”, (tradus: „a
nu se atinge”), numele
unei secte din Bizanţ care
practica izolaţionismul, cu
care ţiganii (rromii) au fost
confundaţi [16]; o altă teorie Viorel Vintila
spune că numele vine de la
cuvântul persan „ciganch”
(„lautar”„dansator”), de la
cuvântul persan asinkan („fierarie”) sau de la un cuvânt
cuman care ar însemna „sărac, lipsit de mijloace” [17]
(sursa wikipedia).
Eu însă vreau altceva să subliniez. Conform unor studii
de specialiate, viitorul românaşului şi implicit al României nu
arată prea pe roze. În anul 2050 se estimează că populaţia
României va ajunge în jur de 15 milioane, în prezent fiind
în jur de 21 de milioane de capete. Şi acum „cireaşa de pe
tort”... conform statisticilor o româncă da naştere în medie la
1.3 copii, în timp ce o ţigăncuşă produce în medie 3.1 copii.
Aşadar, există o sumbră dar reală posibilitate că rromul
să-şi merite denumirea de rrom, deoarece ar putea deveni
majoritar dacă se continuă acest trend în care natalitatea
ţiganilor depăşeşte de trei ori pe cea a românilor. Precum
în Franţa locuiesc francezi, în Spania sunt spanioli, în Italia
sunt italieni, în Germania sunt germani, aşa şi în România
sunt romi (rromi)... în concluzie romul se află în ţara lui şi
nu văd de ce am schimba denumirea cu cea de ţigani...
pentru că dacă am face-o, în 50 de ani România ar fi trebui
să se numească Ţigănia (si spun asta fară nicio tenta de
rasisim, ci ca o posibilitate data de statistici), deoarece va
fi locuită în mare parte de ţigani... aşa că las că-i bine că se
numesc romi, astfel ne păstrăm şi noi identitatea naţională
şi numele de ROMÂNIA!! C-aşa-i în România! O ţigăneală
care nu se mai termină...
ajungeau în închisori atât ea cât şi el, unde cu siguranţă şi-ar
fi dus toate zilele. Ştia că sarcina sa era destul de avansată
iar un avort târziu, însoţit de un mediu neadecvat executării
sale, ar fi dus cu siguranţă la un avort fatal. Cu toate astea
m-a rugat să o ajut să se pregătească, deoarece în scurt timp
trebuie să pornim spre un conac în afara oraşului.
În timp ce îi periam părul, tot felul de imagini monstruase
se derulau în mintea mea. Simţeam că se putea întâmpla totul
şi totuşi nimic, o vedeam pe ea cum încerca să se îmbărbăteze.
Nu înţelegeam de ce îşi dedica atât timp în oglindă, îmi părea
chiar superficială, urma să comitem un delict, o crimă, nu să
asistăm la un bal. Observând privirea mea, a simţit nevoia
să se justifice. Mi-a spus că uneori feminitatea şi eleganţa te
fac să fii mult mai încrezătoare; aceste cuvinte mi-au rămas
întipărite şi acum în minte când observ în jurul meu cât de
prost interpretează femeile ideea de eleganţă, iar feminitatea
pentru unele a devenit ceva de neatins.
După o oră eram gata să pornim, îmi părea Maria mai
frumoasă ca niciodată, deşi avea doar 20 de ani o vedeam
o femeie în toată firea, o vedeam hotărâtă, pregătită să îşi
asume tot ceea ce urma să se întâmple, indiferent că ar fi
fost bine sau rău. Afară era o vreme superbă, soarele ardea,
lumina toate acele nuanţe de arămiu, natura era într-o imensă
nepăsare, cred că eram chiar uşor furioasă pe această sfidare
a sa. Am izbutit să urcăm în maşina familiei, o superbă Dacie
pe atunci, invidiată de toţi vecinii, motivul frecventelor vizite
ale miliţienilor la uşa noastră. Drumul a fost lung şi obositor,
în jurul amiezii am ajuns. Am vrut să cobor, să fiu alături
de ea,să o ţin strâns de mână în acel moment atât de greu
al vieţii sale, dar ea nu mi-a spus prea multe decât că dacă
în două, trei ore nu are să se întoarcă să caut un localnic
şi să îi spun că sunt rătăcită. M-a sărutat pe frunte, mi-a
dat un bileţel cu adresa casei noastre şi o scrisoare pe care
m-a rugat să o deschid când voi avea vârsta ei. Înainte de a
pleca, m-a rugat să nu pomenesc nimănui numele său, sau
al localităţii în care am ajuns şi mai ales de ce am ajuns. I-am
promis toate acestea încă mirată şi confuză după care i-am
transmis că o voi aştepta şi nu voi sufla o vorbă nimănui. Era
un imens şes acolo, nuanţele toamnei păreau mai frumoase
ca niciodată, totul în jur era nuanţat în culorile ciocolatei şi
8262 www.oglindaliterara.ro
a ruginii, priveam fascinată în depărtare şi admiram fiecare
frunză, crenguţă, floare ce îmi stătea în faţa ochilor. Priveam
spre imensul conac şi aşteptam să o văd pe Maria cum se
întoarce să îmi relateze detaliu cu detaliu ce a trăit în acel
infern, eram ferm convinsă că o voi înţelege.
Iată-mă şi acum, după 12 ani în faţa aceluiaşi şes, cu
privirea aţintită în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi aşteptare în
suflet. Speranţa mea de a o revedea nu murise niciodată.
Aveam acum vârsta ei şi scrisoarea în mână. Scrisoare bine
ascunsă atâţia ani de ochii securităţii, care ne-a distrus familia
după moartea Mariei.
Încă îmi amintesc perfect cum ne-au impus înainte de a
o conduce pe ultimul său drum, să o ducem în faţa colegiului,
pentru ca toate tinerele să observe consecinţele unei sarcini
nedorite. Ai mei fuseseră daţi afară de la locul de muncă,
am pierdut o bună parte din pământ, iar casa a fost luată de
stat, după care am fost mutaţi într-un cartier periferic. Toate
temerile mamei se adeveriseră, până la căderea regimului
am fost persecutaţi, eu la şcoală iar ai mei la noile locuri de
muncă. Nu aveam voie să pomenim sau să schiţăm vreun
gest de regret pentru moartea ei, eram siliţi să relatăm
jurnaliştilor o poveste ireală, să o judecăm să o renegăm
din familie. Furioasă şi acum ca şi atunci cănd am părăsit
acel loc, mă întrebam ce a fost în mintea celor ce au stabilit
acel decret. Deşi aflau de nenumărate decese nu schiţau nici
măcar un rid de încruntare pe faţa lor. Nu ştiau câtă durere
îndurau acele femei, atât fizic cât şi interioară, cu siguranţă
aceia nu erau oameni, erau tirani care se hrăneau cu răul pe
care îl făceau femeilor şi familiilor. Scrisoarea Mariei îmi relata
toate trăirile, toată experienţa sarcinii până atunci şi tot ce
vroiam să ştiu cândva.
Nu ştiu dacă scrisoarea încă mai păstra mirosul pudrei şi
a parfumului său, dar cu siguranţă eu încă le simţeam. Cred
că mi-am petrecut jumătatea de zi, stând pe covorul de frunze
parcă pregătit să mă întâmpine şi privind la orizontul infinit în
care se mai încurcau rămăşiţe din vechiul conac. Trăiam totul
de parcă ar fi fost ieri şi în acelaşi timp meditam la povestea
mea,la viitorul meu care abia acum începuse după elucidarea
ultimului mister.

DAN
SIDERMAN
POEZII
CAMELIA
TRIPON
VALERIU
MARIUS CIUNGAN
*
Visul, visul e prea frumos
spre a fi visat,
Dorul, prea mic spre a te
ţine minte,
Somnul, prea urât ca să
uit realitatea,
Iar sufletul prea strâmt
Pentru a-ţi găsi un loc
acolo, noaptea.
Numai firea, firea-i nesigură:
Te uită, te cheamă…
Şi glasul… glasul îţi spune mereu, mereu
Te iubesc…
Azi, când citesc poate numele tău
Mai gust parfumul tău cu miere.
Mâine?
Mâine, mă mai gândesc
Dar gustul tău nu piere…
De-un an durează nebunia,
Deşi s-au strâns atâtea aşteptări.
Atâtea clipe blestemate, atâtea nopţi şi
renunţări…
Mai stau şi zăbovesc acum în minte –
Prea răbdător şi-nfricoşat –
La clipa mută ce mă-ntreabă
Oare mai vine? A plecat?
Prea multe sunt acum în păcat
Şi Dumnezeu ne ştie
Ş-i poate împăcat
Cu nebunia noastră de iertat.
De-un an durează…
Cu-atât de multe aşteptări…
Plictisit, uneori, şi de lumea
Din suflet,
De razele soarelui, în dungi
Roşii, pe chipu-mi,
De absurditatea armoniei de culori din
jur,
De nebunia zilei care trece mereu,
Mă clatin în viaţă –
Un sfinx din caldele pustiuri egiptene –
Şi-ncerc să colorez natura moartă
Din pânze luchiene
Şi caut unghiul cercului şi bucuria
Întâlnirii
Cu foşnet de buze şi caldă alinare,
Romanţă desuetă a zilei trecătoare…
Răcoarea sufletului seacă în visuri,
Şi prin ciudatele desişuri tot stau
La umbra fiinţei mele şi mă topesc
Ascultând în glasul vântului
Nostalgia timpului pierdut
La întâmplare,
Când, în toată armonia-i, natura
Gâfâie zăludă,
Iar eu in oarbă hoinăreală strig
Ce plictiseală! Ce plictiseală!
Dar ziua trece, tot trece…
*
*
*
ÎNTÂLNIRE CU
NEMURIREA
rouă, aripi de vânt
adieri de şoapete
trei degete ating
muntele
cheia sufletului se
roteşte în zăvorul de
foc
Altarul se deschide
platoul se adânceşte în zare
Telegarul alb
fiecare piatră vorbeşte.
Puntea,
ceas de taina
Preotul murmură
Norul alb învăluie Sfinxul
O lacrimă de cer
Clipă în abis
Zalmoxis
munţii freamată
Călăreţul în alb
pe un cal alb se pierde în zarea unei
clipe
Trei degete înfipte în nemurirea unui
neam
Vântul tălăzuieşte cerul
Norul alb doineşte
descântec pentru ţară…
Cer şi foc, pământ şi apă
aduceţi rod pentru norod
pulberi de cer pentru grănicer
Iar în fapt de seara să se-arate
în a vieţii carte
Luminări de fapte…
FURTUNA
O rostogolire macină timpul
Un porumbel rupe tăcerea
Dialog de anticameră
Coboară printre maşini transpírate
Curg valuri de plumb cu pirámide de
lumină
ANAFOR
Incleştare cumplită de arbori
Ciori înnebunite aleargă
Vestul comandă plin de plumb şi
cenuşă
Menghină de o clipă
O geană se prelinge cu şoapte adânci
Şi totuşi cífrele-s mici…
PUSTIUL
Aş vrea să cobor
O, e prea devreme
Mă scald în şoapte
Aş vrea să văd soarele
Mă las purtat de adierea rece
Tril cu bătăi sacadate
DESPRE MINE
ai fost vreodată pasăre?
eşti ?
nici nu trăisem
răsăritul ce în piept
mi-l creşti
o luminoasă pasăre
îmi întindea
coastele elastice
şi pielea mi-era mai lucioasă
pe arcele de colivie
subţiri,
fantastice
eram frumos aşa
cu organele transparente
la vedere,
o luminoasă pasăre îmi apăsa sternul
frumos
cu luminoasă putere
ea nu era o pasăre de pradă,
mi-am dat seama ,
nu îmi va sparge sternul cu ciocul,
nu îi vor creşte prin umerii mei aripi
fantastice
pur şi simplu
aici şi-a făcut cuibul
ea
eram eu !
CLIPA
treceai încet spre baie
în vârful piciorului
să-i dai o clipă de răgaz
dorului
treceai uşor
lipa, lipa,
şi timpul se-nchidea
în el
lăsându-ne-n afară
doar cu clipa
treceai
şi parcă nu mai ajungeai
odată
un timp credeam
c-ai vrea să te întorci
în timp,
să mă iubeşti
cu dragoste
de fată
treceai uşor spre baie
lipa, lipa,
şi timpu-şi fâlfâia pe tâmpla mea aripa
sbura înalt
lăsându- ne doar clipa
sbura înalt
lăsându-ne doar clipa !
www.oglindaliterara.ro
8263

TRADUCERI
Însemnările secrete ale paznicului bisericii
Bent-Inge Melker Garay
(fragmente)
Scriitor de limbă şi origine
suedeză, Bent-Inge Melker Garay
s-a născut departe de ţară, pe
meleaguri sud-americane (Chile),
în 1966. Preocupat de relaţia între
om-gîndire-divinitate, a urmat studii
universitare aprofundate de ştiinţe
umane şi sociale. Înclinarea autorului
către ontologie şi teologie se reflectă
în romanul Kyrkvaktmästarens
hemliga anteckningar / Însemnările
secrete ale paznicului bisericii, din
care redăm mai jos două fragmente,
în versiune românească. Romanul, al
cărui subiect principal se aşează cu
mult umor în jurul unor însemnări
tăinuite ale unui slujitor laic – paznic
– la o biserică, găsite întîmplător de
nepotul lui după moartea acestuia,
destul de ciudată (prin alunecare,
într-o noapte, de pe turla bisericii),
a fost primit cu interes de criticii şi
cititorii suedezi. Însemnările, ilizibile
în parte, descifrate cu greu de nepotul
paznicului, ne dezvăluie întrebările pe
care şi le poate pune o fiinţă pioasă,
încercată de îndoială în faţa credinţei,
fără a respinge totuşi cu necesitate
sentimentul religios.
Karl Marx şi Turnul lui Babel 1
Noaptea trecută l-am visat pe
Karl Marx (!).
În pofida faptului că acum sunt
treaz de-a binelea, mă gîndesc încă la
el, fără să înţeleg totuşi de ce; îi simt
prezenţa. A fost, ca să zic aşa, cu mine
toată ziua, ceea ce mi-a influenţat în
mod evident următoarea însemnare.
Imaginaţi-vă ce s-ar fi întîmplat
dacă Marx ar fi ales să devină teolog.
Cum ni s-ar fi înfăţişat, în cele din
urmă, tărîmul teologiei?
Karl Marx ar fi pus, cu siguranţă,
accentul pe asemănarea între numărul
mare de teorii religioase şi povestea
Turnului Babel. Ar fi elaborat apoi,
deşi admit că pare ridicol, următoarea
teză:
„Dacă am aşeza toate conceptele
religioase unele peste altele, am avea
o zidire ce ne-ar aminti de Turnul lui
Babel”.
Se poate pune întrebarea cum
a apărut acest munte enorm de
concepte. Cu atît mai mult cu cît se
pare că primul teolog din istorie a fost
analfabet; fapt pe care Marx ar fi ştiut
să-l respecte, fără doar şi poate, la
adevărata lui valoare.
Marx ar fi considerat, probabil,
în analiza lui, că apariţia continuă a
acestor concepte teologice mici şi
mari, de-a lungul timpului, a fost un
eşec enorm, întrucît nu au reuşit să
explice, de fapt, esenţa credinţei, care
este cu totul de neînţeles.
Oricum, putem să ne închipuim,
fără a surprinde multă lume, că Marx
ar fi dezvoltat el însuşi o nouă teorie
revoluţionară asupra acestui subiect,
ceea ce ar fi justificat oprirea cursei
teoriilor confuze. Dar, este puţin
probabil ca teoria lui să fi fost primită
cu entuziasm de teologi, ceea ce ar
fi de la sine înţeles. Şi-ar fi petrecut
oare, teologii, de acum înainte, viaţa,
dezvoltînd concepte religioase noi,
interesante pentru un om care nu ar
fi ajuns să înţeleagă totuşi simplitatea
necesităţii de a se preocupa de ceva
ca un zid de nepătruns?
Adevărul
Un scurt şi simplu
dialog despre adevăr 2 :
- Ştii Melker 3 ... Sunt
atît de fericit că am găsit
adevărul...
- Adevărul?
- Adevărul despre
viaţă.
- Unde l-ai găsit?
- În Biblie, fireşte!
- Putem găsi adevărul
acolo?
- Melker, adevărul
Domnului se află în Biblie.
- Adevărul Domnului?
- Da.
- Ei bine, nu cred.
- Melker, ar trebui să
ne bucurăm de faptul că Biblia ne
oferă adevărul.
- Dacă citesc Biblia, Thomas,
găsesc în ea sensul vieţii?
- Biblia e plină de sfaturi înţelepte.
- Dar, Thomas, e chiar aşa?
- Da.
- Spune-mi Thomas, te rog... e
drept că putem interpreta Biblia în mai
multe feluri?
- Poate... dar aceasta nu ne
împiedică să găsim în ea adevărul.
- Dar ce adevăr poate fi
interpretat în mai multe feluri?
- ...
- ...
- Cu toate acestea Melker... e de
ajuns să fie interpretat corect cuvîntul
Bibliei.
- Şi cum să facem pentru a-l
interpreta corect?
- ...
- E adevărat, Thomas, că unii
teologi interpretează textele diferit de
alţii... Pe care dintre ei să-i credem?
- ...
- Thomas... cum să ştim care
interpretare a Bibliei este cea bună?
- Ai încredere, Melker.
- Încredere... ce însemană asta?
- ...
- Thomas... ce putem face cu un
adevăr pe care nimeni nu ştie cum să-l
interpreteze?
- Uneori adevărul e ascuns.
- Ascuns... de ce?
- Aşa stau lucrurile, Melker.
- Lucrurile?
- Găsirea adevărului cere timp.
- Cît timp?
- Uneori luni... alteori decenii.
- Decenii... e prea mult.
- Viaţa e lungă.
- Crezi?
- Da, cred.
- ...
- Unii, Melker, găsesc adevărul
cînd ajung la bătrîneţe.
- Da... dar nu ar fi mai bine dacă
l-ar găsi mai devreme... ca să aibe un
pic de timp să profite?
- Adevărul există... trebuie doar
găsit.
- ...
- ...
- Dar Thomas, cum să ştim că
adevărul despre care vorbeşti, este
corect?
- Oh, te rog, Melker...
din cîte ştiu, aşa a zis
Dumnezeu.
- Ce-a zis Dumnezeu?
- Că adevărul există.
- Şi asta înseamnă că
este adevărat?
- Da, fireşte.
- Spune-mi, dacă
Dumnezeu crede că
adevărul există... acesta
există?
- Numai şi numai...
vorbim totuşi de Domnul.
- ...
- ...
- Dar, Thomas,
dacă eu aş crede că nu e
adevărat... aş avea dreptate?
- Da, cred.
- Dar, dacă Dumnezeu spune
că e adevărat... cum am putea să
verificăm?
- Nu e nevoie.
- Nu?
- Dumnezeu e Dumnezeu, totuşi.
- Şi Dumnezeu este demn de
încredere?
- Desigur.
În româneşte de Marilena
Lică-Maşala, după o versiune în
franceză semnată de Kim Vidard,
cu permisiunea editorului acesteia,
Osama Khalil.
Bibliografie: Bent-Inge Melker
GARAY, Kyrkvaktmästarens hemliga
anteckningar / Les notes secrètes
du bedeau / Însemnările secrete
ale paznicului bisericii, traducere
în franceză de Kim Vidard, Paris,
Collection Le Scribe Cosmopolite
– Littérature, Editions Le Scribe
l’Harmattan, 2011.
______________
1 Unchiului meu îi plăcea să şi
deseneze. În rulourile de hîrtie am
găsit numeroase ilustraţii variate (…)
(n.a).
2 Dialogul care urmează are loc
între Melker şi Thomas. După cum
spuneam în prefaţă, nu ştiu cine sunt
aceste două personaje misterioase
(…) (n.a.).
3 În versiunea franceză, ce a stat
la baza acestei traduceri, personajul
Melker este numit François. Pentru
versiunea românescă am păstrat
prenumele original al acestui personaj
(n.t.).
8264 www.oglindaliterara.ro

PROVOCAREA
„ARTISTICULUI”
În arta plastică din Basarabia, Ion Daghi este
una dintre cele mai originale personalităţi, cu o bogată
activitate creatoare şi didactică, dar şi de teoretician al
artei (unsprezece cărţi, în română şi rusă, dintre care
amintesc doar pe cele mai recente: Compoziţia decorativă
frontală, Editerra-Prim, Chişinău, 2010, Artistic,
Chişinău, 2011). La cei 75 de ani împliniţi nu demult (n.
în satul Oniscani, Orhei, în România, la 16 august 1936),
Ion Daghi este de o vitalitate de invidiat, cu un tonus
mucalit, încât ai crede că este un Ion Creangă rătăcit
în pictură: echilibrat, plin de umor contaminant, dublat
de un gospodar pomicultor, care-şi valorifică prunele,
perele şi celelalte bunătăţi şi în cazanul de ţuică, dătător
de ceea ce prietenii numesc daghistamină, mai eficientă
decât toate medicamentele din farmacii.
Ca artist, excelează în pictura de şevalet şi de
imaginaţie vizionară, în pictura monumentală şi în arta
mozaicului, cu nenumărate expoziţii în Republica Moldova,
România, Rusia, Ucraina etc., lucrările lui fiind prezente
în colecţii publice şi private din Moldova, România,
Germania, Franţa, Italia, Belgia, Ucraina, Rusia, Israel,
Arabia Saudită. Menţionez şi câteva dintre lucrările sale
monumentale:Istoria satului, pictură parietală, comuna
Moara de Piatră, Drochia (1969); Instrumente muzicale,
vitraliu mat, Colegiul muzical „Şt. Negară”, Chişinău
(1972); Covoarele Moldovei, vitraliu cromatic, EREN,
Moscova (1976); Dulceaţa nectarului, vitraliu cromatic,
Floreşti, Republica Moldova (1978); Razele dimineţii,
mozaic, în oraşul Coblevo, Ucraina (1979); Omul şi
natura, pictură parietală, Muzeul de Etnografie şi Istorie
Naturală, Chişinău (1990); Ornamente bizantine, pictură
parietală, Mănăstirea Căpriana (2005); pictură şi mozaic,
în localul „Vinurile Moldovei”, Cricova (2006); Tăria viţei,
pictură parietală, Muzeul Fabricii de Coniacuri, Tiraspol
(2007); mozaic bizantin, pe frontonul Bisericii Sf. Nicolae,
Basarabeasca ş.a.
L-am cunoscut pe Ion Daghi prin intermediul unei
cărţi ilustrate de domnia sa: Victor Teleucă, Răsărit
de Luceafăr (poem inedit, scos la iveală de Mariana şi
Dumitru Gabura, Editura Universul, Chişinău, 2010).
Textul lui Victor Teleucă este întregit, cu o organicitate
imaginativă surprinzătoare, de nouă reproduceri din
picturile lui Ion Daghi, tablouri care, la rândul lor, fac
parte dintru-un excepţional ciclu de 39 de picturi de
mari dimensiuni dedicat vizionarismului cosmic şi
antropologic eminescian, câte o lucrare pentru fiecare
an pământesc al lui Eminescu. Acest ciclu, unic în arta
plastică românească, ar merita el însuşi un studiu
aparte, impresionând prin măiestrie coloristică, ştiinţă
compoziţională, o capacitate excepţională de a surprinde
marile geneze şi frământări cosmice şi metafizice în
spiritul ontologiei arheităţii eminesciene, aşa cum se
conturează în poeme precum Scrisoarea I, Luceafărul,
Povestea magului călător în stele, Lacul ş.a. Se prea poate
ca acest ciclu de 39 de tablouri să constituie capodopera
creaţiei lui Ion Daghi. El ştie să evite sentimentalismul
edulcorant-romantic al altor artişti plastici inspiraţi din
opera eminesciană, catifelarea sufletească fiind dibaci
estompată de sobrietatea intenţiei ideatice care răzbate
prin inefabilul cromaticii.
Era firesc ca asemenea opere să mă ispitească a
cunoaşte şi ceea ce gândeşte despre artă Ion Daghi. De
aceea, voi face câteva referiri la opera teoreticianului, aşa
cum se conturează în Artistic (2011). La prima vedere,
pare să existe un contrast între vivacitatea terestră a
pictorului, operă şi teoreticianul cu har didactic. Păstrând
proporţiile, ca şi invocatul Ion Creangă, Ion Daghi pare
ION DAGHI – 75
un „primitiv” în ale esteticii
şi asta din pricină că
mijloacele sale lingvistice nu
sunt la înălţimea limbajului
plastic al culorilor, pe care îl
stăpâneşte cu harul dăruit
de Dumnezeu. În fraza lui
Ion Daghi, există o anume
nefamiliarizare stilistică şi,
paradoxal, în acelaşi timp,
el are naturaleţea care-i
permite să nu facă deloc
abuz de erudiţie, cititorul
descoperind, totodată, un
bun cunoscător al tainelor
artei şi ştiinţei picturale, Theodor Codreanu
ceea ce i-a permis să fie
nu doar artist, dar şi un
dascăl de talent, care a format generaţii întregi de
profesori şi artişti plastici. Vreau să spun că eficacitatea
discursului său didactic vine de acolo că nu este savant,
livresc şi artificial. În tot volumul Artistic nu sunt citate
decât câteva celebrităţi, deşi există o bibliografie destul
de consistentă în final, autorul preferând să privească
lucrurile din propria perspectivă, cristalizată după o
lungă experienţă artistică şi didactică. Ţinta lui este să
transmită tinerelor generaţii în ce constă artisticul, pe
care îl numeşte şi artistism. Aşadar, axa centrală a cărţii
este esteticul, pe care el l-a promovat şi în anii sovietici,
când predomina ideologia proletcultismului, care paria
doar pe temă, pe când Ion Daghi consideră că între ce
şi cum trebuie să existe o perfectă organicitate (p. 23),
contracarând, astfel, excesele estetismului modern şi
postmodern, tentat să elimine orice legătură a artei cu
adevărul, în sens ontologic.
Polemizând cu aceia care cred că arta ca mimesis a
precedat modernitatea picturii abstracte şi simbolice, Ion
Daghi argumentează că „pictorul” preistoric al peşterilor
a început, paradoxal, cu simbolicul şi „abstractul”, încât
omul „primitiv” a mers în două direcţii intuitiv-artistice,
între senzorial şi raţional, simbolul, hieroglifa, semnul
constituind „prima cărămidă în fundamentul artistismului”
(p. 14). La început, ornamentul n-a avut intenţie estetică,
ci a fost un semn convenţional de comunicare, cu sens
magic (p. 15). Artistul preistoric „executa lucruri în afara
conştientizării că ele aparţin anume de artă. Mult timp
obiectele efectuate la un nivel bine determinat deveneau
atrăgătoare, provocând atenţia multor doritori de a le
privi” şi de a le contempla (p. 17). Conceptul de artă s-a
născut cu mult mai târziu, încât „artistismul” a precedat
noţiunea ca atare (p. 18).
În capitolul Morfologia limbajului plastic, autorul
vorbeşte de existenţa unei gramatici generative a
actului artistic, deşi el nu pare să fi cunoscut lucrările
lui Noam Chomsky din domeniul semioticii moderne.
Numai o riguroasă morfo-sintaxă a artisticului
asigură autenticitatea, ferind de căderea în kitsch-ul
postmodernist, imaginea din oglindă a tematismului
proletcultist din anii sovietici. Din acest punct de vedere,
el se arată solidar cu conceptul artistic profesat de Mihai
Grecu sau de Aurel David, cei care, altminteri, au avut
intuiţia talentului şi a singularităţii canonice a lui Ion Daghi
în anii ’70. În 1978, Mihai Grecu spunea: „Tânăr pictor
şi monumentalist, Ion Daghi posedă un dar miraculos –
fantezia. Pentru el lumea tabloului include nu numai ceea
ce se află înaintea ochilor, dar şi ceea ce ţine de gândire,
inspiraţie, înfăţişare. După concepţia lui despre realitatea
ambientală, Daghi e poet. Tablourile sale glorifică viaţa
nu printr-o pictură de gen – ceea ce văd toţi, dar prin
fibrele simţirii. Ion Daghi şi eroii lui sunt printre noi
când omul se află într-o stare sublimă”. În acelaşi an,
Aurel David aprecia: „Ion Daghi este un plastician de un
potenţial remarcabil creator şi cu o gândire imaginară
deosebită. În lucrările sale se simte tot ce e superb, ce
ţine de o activitate înalt artistică”. Ei vor fi confirmaţi
î
www.oglindaliterara.ro
8265

ION DAGHI – 75
şi de alţi comentatori ai artei lui Ion Daghi, inclusiv din de fineţea gustului artistic. Ea depinde, la rându-i, de
România. În 2003, Grigore Ilisei sublinia: „Viziunile lui Ion nivelul de „dezvoltare intelectual-culturală” (p. 49).
Daghi sunt când cosmice, când pământene, luxuriante şi Acum, voinţa se prelungeşte în „gust”, încât se poate
unele şi altele uneori, adeseori sticlind mineral, iradiind vorbi de o „voinţă a gustului”, încununată în cea de a
uranic. El nu iluzionează, ci creează o lume de fantasmă şaptea facultate a omului, sufletul. Care le înglobează,
şi reală întruchipare. Grunţuroasă ori sticloasă, culoarea enigmatic, pe toate celelalte, echivalentul Duminicii Mari,
are densitatea metalului, arsura pământului de oală şi a pogorârii Sfântului Duh de după Înălţarea Mântuitorului.
zvâcnire neostoită de vulcan. E un tărâm de visare şi Pornind de la premisa filosofică a consistenţei universului
reflecţie, de încântare şi poveste, e valea fermecată a nostru din materie, energie şi informaţie, Ion Daghi le
pistei fără sfârşit”.
găseşte corespondentul simetric în corp, aură, suflet/
Iar această împlinire eminescian-blagiană a spirit/duh (psihicul, conştiinţa, energia cosmică divină)
picturalităţii sale are în culise un sprijin conceptual organic, şi raţiune. Conform cadrului cartezian al raţionalismului
acea „gramatică generativă” despre care vorbeam. Fiinţa modern, omul e privit din diverse unghiuri de vedere:
umană are în ea sămânţa creativităţii divine în structură pentru medici, el e „un ansamblu de sisteme fiziologice”,
antropologică septenară. Pentru ca „sărbătoarea” pentru astrofizicieni, „un complex sistem electromagnetic”,
finală a contemplaţiei să aibă loc, artistul trebuie să se
pentru filosofi, „o fiinţă raţional-senzorială”,
supună la şapte „corvezi”, la şapte încercări pe care le pentru plasticieni, „o configuraţie complicată de forme
are în sine. Ion Daghi le numeşte cele şapte facultăţi volumetrice” etc. (p. 52). Dar axa centrală a fiinţei
ale omului: „efectul perceperii vizuale, energia gândirii umane este sufletul, aşa cum îl concepe religia ortodoxă.
creatoare, bogăţia bagajului de cunoştinţe, rafinamentul Savanţii au descoperit că energia materială se manifestă
dibăciei mâinilor, potenţialul voinţei psihologice, fineţea ca o „aură a biostructurii”, care, la rândul ei, ascunde
gustului estetic şi sentimentul spiritual al sufletului” (p. energia cosmică divină care e sufletul şi care „nu este un
27). Ceea ce Eminescu numea „cartea cu şapte peceţi” produs al materiei ca aura”, ci survine odată cu naşterea
(devenită septenarul EL GAHEL al cărţii Joc secund, omului, „ca formă intermediară dintre aură şi spirit”,
de Ion Barbu) se arată a fi pictura cu şapte peceţi a izvorând din „stihia universului veşnic al Absolutului
lui Ion Daghi. Dacă una din cele şapte „facultăţi” ale infinit, a cărui energie i se supune totul şi care este
fiinţei umane nu funcţionează, fiind în discordanţă cu incognoscibilă” (pp. 53-54). Speculaţia lui Ion Daghi
întregul, atunci opera rămâne neîmplinită: „Este de încearcă să surprindă relaţia tainică dintre suflet şi corp:
ajuns ca în timpul creativităţii să lipsească, adică să nu „Ca parte psihică mai mult ţine de inimă, iar ca parte
poată participa normal, un singur element din aceste spirituală – de duh, de divinitate, de absolut.” (p. 55).
şapte indicate, ca artistismul creaţiei să sufere o ştirbire El sesizează că „sufletul nu este dotat egal: cât spirit
considerabilă”. (p. 59). Aceasta mi se pare a fi contribuţia atâta şi psihic. La unii prevalează puterea psihică, la alţii
cea mai originală a lui Ion Daghi la teoria „artistismului”. însă cea spirituală, la unii biologică şi tot aşa”, de unde
Cartea dezvoltă, rând pe rând, toate cele şapte repere şi diferenţele dintre oameni şi oameni, dintre artişti şi
ale creaţiei picturale. Mă voi referi doar la unele nuanţări artişti. Dezechilibrul dintre biologic şi spiritual poate duce
care mi se par de actualitate perenă. A treia condiţie a la ratarea creaţiei, care nu se poate sprijini decât pe o
artei vorbeşte de acumularea de cunoştinţe a artistului „sinteză dintre suflet şi minte” (p. 57). Este concluzia
nu doar din domeniul artelor plastice. Artistul modern eminesciană a echilibrului dintre inimă şi minte.
şi transmodern (cum îl consider pe Ion Daghi), cu cât Ultimele două capitole (Valorificarea artistismului
cunoaşte mai mult şi din alte domenii, cu atât e mai plastic şi Tinerii în creaţia artistică) dezvăluie intenţii
bine înarmat pentru actul creator. El are intuiţii ţinând polemice cu arta postmodernistă care-i tentează pe
de multidisciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar. Un tineri şi provoacă dezechilibrul celor şapte facultăţi
argument de bun simţ: „matematica, limba maternă, ale creativităţii umane, oglindit, bunăoară, în „formele
istoria, geografia, biologia etc. – nu se studiază izolat de deformate fără sens, prost desenate”, ducând la
arta plastică. Şi arta plastică, drept obiect de studiu, este conformaţii respingătoare care lasă o „amprentă urâtă
în corelaţie cu activităţile ştiinţifice. Ea nu este în afara în sufletul omului” (p. 58). Ion Daghi le aminteşte
ştiinţei.” (p. 39).
tinerilor că pictorii „primitivi” n-au acţionat abandonând
Arthur Rimbaud numea poetul „supremul savant”. total gândirea, cum pretind teoreticienii moderni şi
Pictorul, cu atât mai mult, este şi el un „savant”, afirmă postmoderni. Dimpotrivă, „ar fi o mare rătăcire să se
Ion Daghi, în limbajul său: „Artiştii plastici utilizează creadă că arta abstractă a avut începutul abia în sec.
pe larg în procesul creativităţii lor argumentele XX, precum uneori se mai aude” (p. 60). Iar revenirea la
ştiinţifice, structurând diverse scheme compoziţionale „naturalism”, ca abandon al avangardei abstracţioniste,
după principiile de tact ritmic, proporţionare, simetrie, poate să ducă, la rându-i, într-o înfundătură, nefiind
dinamică, echilibru etc. Pot ei oare să renunţe la „realism” sau „concretism”. De aceea, pictorii
aşa superbe cunoştinţe în practica lor cotidiană, în postmodernişti „nu-s capabili să întocmească imaginile
activitatea lor de căutare a artisticului şi a frumosului în chip creator fiindcă din cele şapte facultăţi umane,
din jur? Este destul de clar că nu.” (p. 40). Mai mult, ei nu utilizează un bagaj cât de cât de cunoştinţe, dar
pictorul este şi chimist (şi „alchimist”), obligat să aibă şi logica gândirii pentru atingerea artistismului şi, prin
cunoştinţe tehnice în amestecul vopselelor, „glisarea lor, urmare, nu pot dispune de un gust estetic avansat”
suprapunerea, substractarea, fuzionarea etc. La fel – (p. 61). Ion Daghi respinge atât naturalismul, cât şi
îmbinarea vopselelor cu lianţi diferiţi, lacuri, dizolvanţi, excesul de abstracţionism, extravagant. Modernismul
diluanţi, aerosoli, emulsii, cleiuri etc.” (p. 44).
şi postmodernismul, ca simple mode, sunt trecătoare.
Cunoştinţele nu-i sunt însă de folos pictorului dacă El pledează pentru un „realism” ontologic, care este, în
n-are harul „dibăciei mâinilor”, enigma însăşi a talentului definitiv, imaginea unui ethos transmodern. O pictură în
plastic (p. 42). Autorul reaminteşte că „numai în cazul care misterul să fie ţinta gramaticii generative a artei:
când toate părţile întregului vor fi alăturate nivelului „Misterele lipsesc doar numai acolo unde nu există
plastic atins, se va pune întrebarea generalizării tuturor realitate. Misterele nu pot fi în afara realităţii precum
elementelor şi unirea lor într-un întreg”, întrucât „cultura nu este lumină fără întuneric, bine fără rău, pozitiv fără
executării stă la baza dibăciei artistice” (p. 43). Nici negativ, frumos fără urât, artistic fără antiartistic…” (pp.
„dibăcia mâinilor” nu e suficientă, fiindcă intră în ecuaţie 67-68). Ion Daghi este încrezător că artistismul, aşa cum
„potenţialul voinţei”, concept reverberând din voinţa a încercat să-l descrie şi care este plasma originară a
schopenhauriano-eminesciano-nietzscheană. Ion Daghi artei, va predomina şi-n viitor, „învingând obstacolele şi
o asociază cu inspiraţia-pasiune: „Aceasta îl face pe va licări permanent în faţa tuturor aprecierilor ca un far
autor să treacă înflăcărat-senzitiv la o dorinţă neclintită luminos în bezna nopţii” (69).
de realizare a ideilor sale în opera mult adorată” (p. 47). Să-i dăm crezare.
Ardoarea voinţei de creaţie trebuie ţinută în frâu
8266 www.oglindaliterara.ro

Martor ocular, în Lădeştii
lui Virgil Ierunca
Abia mă dezmeticisem din buimăceala lecturii
excelentului volum Fenomene fără cauză, că autoarea
Victoria Milescu îmi propune lectura unui nou volum
de versuri Sub steaua câinelui (Editura Tractus Arte,
Bucureşti, 2012), în care imaginarul poetic este proiectat pe
un fundal cosmogonic, cu toată puzderia stelară scânteind
peste destinul uman.
Mărturisesc că autoarea, spre jena mea, a intrat târziu
în sfera receptărilor mele lirice şi nu ştiu în ce măsură voi
recupera toate întârzierile. Multă vreme, autoarea mi-a fost
străină, n-am cunoscut-o şi mărturisirea nu cred că trebuie
privită negreşit într-un sens negativ, pentru că poate
constitui chiar condiţia ideală pentru o evaluare optimă,
neinfluienţată de aluviuni pădureţe şi aleatorii.
Nu spun, Doamne fereşte, că judecata critică trebuie
aşezată în oglindă cu cea justiţiară, săvârşită prin obturarea
privirii că, exegetul trebuie să se lege la ochi, spun doar
că actul critic reclamă o deplină autonomie, că nu trebuie
tulburată de mâzga unor înfiorări alogene şi aleatorii. Eu
am fost şi am rămas în această situaţie, într-un fel ideală
pentru o receptare detaşată şi de bună credinţă.
Există, desigur, o relaţie catalitică şi zodiacală între
harta stelară şi destinul uman, iar vechii zodieri ştiau săşi
organizeze viaţa după semnele cerului, dar autoarea
priveşte la Constelaţia Câinelui ca sălaş al divinului şi ca
aspiraţie pentru biata fiinţă umană, din condiţia ei de,
vorba lui Pascal, plus adăugat naturii. Prefaţată de Horia
Gârbea, noul volum de versuri semnat de Victoriei Milescu
reprezintă cred, printre altele, şi o altă înţelegere, mai
înfiorată, asupra omului habitual, a raporturilor lui lumea şi
cu divinul şi asupra vieţii - a vieţii care nu stă acolo unde-o
pui/ iese pe străzi/ să ia o gură de viermuială. (p.15)
Priveşte viaţa în haine de lucru, din poziţia medicului
consultându-şi pacienta - acelaşi cu care-a făcut dragoste o
noapte în urmă, a vânzătorului de ziare, a bărbatului copt,
capabil să transforme în duminică orice zi din săptămână,
a copiilor neglijaţi şi ignoraţi de toată lumea, a orbilor, a
surdo-muţilor, a cerşetorilor, a claustraţilor din sanatorii
– o lume pestriţă şi subiectivizată faţă de care arată o
înţelegere compasivă şi mandolinară. Aceeaşi lume o
regăsim şi în alte poezii, unde subiectivitatea este culisată
în situaţii, în împrejurări, în activităţi habituale, curente,
obişnuite. Sunt supuse observaţiei femeile dezolate stând
la cafele, tricotând, ştergând
din calculator, plângând
din solidaritate cu ploaia,
oameni obişnuiţi precum
agentul de circulaţie din
intersecţie sau sărăntoci
chinuindu-se cu o conservă
pe treptele blocului, iubiri
nebune, cu toate valvele
deschise - o lume pestriţă
dar plină de vitalitate, de
patos, de temperament
Se vede bine că Victoria
Milescu îşi extrage subiectele
din ontologia imediatităţii,
dintr-o lume a fleacurilor
utile, în care toate coexistă cu
toate într-o deplină armonie
AMINTIRI
a contrastelor. Nimic din
ceea ce este nu poate fi
inutil, sugerează autoarea, în spiritul filosofiei predicată de
Pangloss, ciudatul personaj al lui Voltaire. Nimic nu mă mai
enervează/ nu mai urăsc pe nimeni/ în curgerea timpului/
orice lucru devine cumva de folos/ chiar şi o înjurătură/ o
palmă din partea unui prieten/ un cuţit în inimă/ moartea
se aşteaptă să plâng/ să o implor/ pentru că şi asta ar fi de
folos cumva/ nu mai văd bine, nu mai aud/ iar inima mea
e acum în mâinile tale/ ai grijă la ce pagină o deschizi…
(Fleacuri utile).
Există în poezia Victoriei Milescu o ironie subtilă şi
reconfortantă cu care îşi matlasează dispunerile lirice, dar,
înţelege oricine, tonul zeflemitor nu este decât un pretext
pentru semnificarea amănuntului pitoresc. Câteva poezii
au în prim-plan femeia mică,/ dar făcută din plămada
celor puternici (p.18). Nu-i greu de identificat, dar, sigur,
aspectul în sine are mai puţină importanţă. Cum se uită
după mine bărbaţii/ când trec pe bulevard/ cu rochia
mea scumpă şi decoltată/ şi pletele răcorite, decolorate/
de mările intercontinentale/ cum rămân ei pe loc şi nu
mai/ înjură, nu mai trag din ţigară/ atenţi la clinchetul/
pantofilor mei de cristal/ cum rămân ei cu privirile pironite/
pe şarpele de rubin din jurul gâtului meu/ şi rece şi cald/
privind pierduţi cum alunecă/ inelele mele grele de pe
degete pe asfalt/ apoi se trezesc şi se bat/ pe brăţara de
diamante/ pe poşeta de lac/ din care zboară iute sufletul
meu… (N-ai ce face cu mai multe vieţi).
Ii mulţumesc autoarei pentru bucuria acestei lecturi
şi-i promit să mă ţin în recepţie necurmată ori de câte ori
îmi va oferi prilejul unor alte izvodiri.
Emil Cioran despre MUNCĂ
Ionel Necula
Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem.
Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o
bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca
obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.
Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.
Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intrun
plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai ntereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica,
de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca
adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din
centrul fiintei.. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.
De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza...
Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata
nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.
Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta
activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul
considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una
din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi.
Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.
Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.
In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa
traiasca pentru el insusi - nu in sens de egoism, ci de crestere interioara - a ajuns un rob pacatos si impotent al
realitatii din afara.
Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai
mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui
intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne
defineste ca oameni.
Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de
contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o
termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pt a o putea lua de la cap a doua zi..
www.oglindaliterara.ro
8267

LECTOR
„Prins într-un flux de ioni”,
Dumitru Hănceanu
un poet mai puţin cunoscut
A scris cu sufletul plin de durere şi dor, dor de mai
bine, dor de ţară … însă nu a reuşit să publice poeziile
sale, pentru că nu elogia persoanele importante epocii
de aur. A fost arestat în anul 1959 – arestare înscenată
– „pentru activitate de spionaj în serviciul … Franţei”!!,
dar şi pentru că a cântat „Deşteaptă-te, române!” prin
„toate internatele, barăcile şi şantierele”. Iată cum
descrie această arestare poetul în prefaţa volumului:
„Îi mulţumesc căpitanului Voicu Mihai pentru ordinul de
arestare, deoarece subalternul său de la Bârlad, mascul
frumos cu laba mare, mi-a slobozit sânge din gura care
din copilărie a tot slobozit spre ceruri acest imn nepereche
al românilor”.
S-a născut la 11 septembrie1937, în localitatea
Andrieşeni, judeţul Iaşi, într-o familie modestă, aşa cum
scrie poetul: „Momit de ursitoare ca din cutia milei, / Peun
pat de scânduri pentru doi prea-ngust, / Am fost văzut
şi eu lumina zilei / Întrun
septembrie mirosind
a must”. (Autobiografie
din volumul Poezie şi
pedeapsă, apărut la
Editura Moldova, 1993, p.
118)
Absolvind Facultatea
de Filologie a Universităţii
AL. I. Cuza din Iaşi, a
fost vreme de mai bine
de treizeci şi cinci de ani,
dascăl de limba şi literatura
română la diferite şcoli din
judeţul Iaşi. Amintirea lui
a rămas, neîndoielnic, încă
vie în memoria discipolilor
săi, prin harul pe care îl
avea, prin exigenţa lui
dulce şi unică – ca un
fulger aproape – care a
ajutat generaţii întregi
de copii să se înalţe din
întunericul încă existent
în mediul rural. A rămas
întipărită şi prin ceea ce a reuşit să publice în revistele
„Iaşul literar” şi „Cronica”, în unele volume colective,
editate de Centrul de Îndrumare a Creaţiei Artistice de
masă
Ȧdept al nonconformismului, adversar neînduplecat
al compromisului de orice fel – cum scrie în Poezie şi
pedeapsă: „Mi-e poezia partizană / Trăiască-i inima şi
flinta / Şi-i duc la buze plina cană / Când văd că nu-
şi greşeşte ţinta. // Eu
sunt poetul cascador, / Fac
poezie pentru risc, / Mai
scriu de mama şi de dor
/ Sub argintul lunii disc.”
– a reuşit să debuteze
editorial abia după 1989,
pe cont propriu, cu volumul
de versuri ,,Poezie şi
pedeapsă”, apărut la
Editura Moldova din Iaşi, în
anul 1993.
Începuse să-şi
clădească din ruinele vieţii
şi sufletului cuibul lui,
al vulturului care a fost,
întotdeauna rămas fără
cuib de vecie – „Melc fără
casă patruzeci de ani /
N-am spart vreo copcă-n
Valerica Aiftincăi
niciun cer concret, / Arunc mereu anatema pe bani,
/ Fiindcă s-a-ntâmplat să fiu poet.” (Mamei melengrijorate,
din volumul Poezie şi pedeapsă, p. 82)
Un chip angelic, asemenea mamei pe care a
adorat-o şi căreia i-a închinat versuri tulburătoare –
„Rău mă doare-n suflet, maică, / Spada, glonţul, lancea,
schija, / Dar mai rău mă
doare, maică, / Grija
că ne tot porţi grija”,
sau „Straiele mele ţin
la frig şi molii, / Blindat
în felul meu stau drept
în şa, / Sunt cântăreţ
nu doar din vina şcolii,
/ Scriu versuri, mamă,
şi din vina ta.” (Mama
sfântă-a celor şapte)
Dumitru Hănceanu şi-a
revărsat sensibilitatea şi
în pictură, locurile natale
fiind surprinse de penelul
său în toată măreţia lor.
Familia şi ţara au fost
templele unde poetul şi-a
adus ofrandele, versurile
mustind de simplitate şi
totuşi atât de profunde.
Poezia ,,Prutul
lacrimilor noastre”
vibrează de patriotism, acel sentiment curat izvorât
din prundul natal, legănat de doinele străbune şi de
rugăciunile strămoşilor. Aceasta este icoana istoriei
adevărate, în faţa căreia cei de astăzi ar trebui să tremure
în rugăciune.
S-a stins la 2 august 2002 înghiţit de valurile Jijiei,
ale acelei ape care a considerat-o tutelară, dus de data
aceasta la vale, împotriva voinţei lui, prin care a înotat
toată viaţa, împotriva curentului, spre izvoarele adânci
ale neamului nostru, în sus.
Vizita de lucru a preşedintelui în Valea Jiului
Deşi titlul pare decupat din „Scânteia”, faptul
s-a petrecut în primăvara asta: preşedintele Nicolae
Manolescu şi Comitetul Director al USR au executat o
vizită de lucru în Valea Jiului.
Acolo, au ţinut o şedinţă de lucr u la Petroşani, iar
apoi s-a întîlnit, la Petrila, la Clubul Copiilor şi Elevilor,
cu reprezentanţi ai administraţiilor locale, oameni de
cultură şi ziarişti, popor numeros şi entuziast, cum relata
un membru de frunte al activului scriitoricesc.
Organizar ea vizitei, în car e Nicolae Manolescu a fost
declarat Cetăţean de Onoare al Municipiului Petroşani de
către T iberiu Iacob-Ridzi, soţul celebrei ministre Monica
Iacob-Ridzi, a fost realizată de un domnul Costel Avram,
vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara şi şeful
organizaţie judeţene a PRM, acuzat în prea locală, anul
trecut, de „fumigene” în declaraţia de avere. Să amintim
că preşedintele USR mai este cetăţean de onoare al
8268
www.oglindaliterara.ro
localităţilor T ârgu-Cărbuneşti şi Răşinari...
În afară de onorat, au mai făcut deplasarea Irina
Horea, Horia Gârbea, Nicolae Prelipceanu, Szilagy
Isztvan, Gabriel Co şo veanu şi Adrian Po pescu, car e au
primit, de la vicepreşedintele peremist, câte o diplomă de
„Cetăţean al Arcadiei”. La şedinţa pomenită, s-a votat, în
unanimitate, atribuirea a două indemnizaţii de merit (nu
s-a anunţat cine sunt beneficiarii).
Să mai amintim că această indemnizaţie, care
constă în trei salarii minime pe economie (impozabil),
se acordă unui număr de 100 de scriitori (fix) care au
valoare, premii, ecou critic, operă, prezenţă în lucrări
de istorie literară ş.a. Din păcate, lipsa de transparenţă,
dar şi regulile – care dezavantajează boema şi creatorii
provinciali din afara reflectoarelor, au creat discuţii,
acuze şi scuze. Dar caravana trece...

Pactul sărutului
NOTE DE LECTURĂ
„Oamenii de stat s-au întâlnit la Paris, la sfârşitul
anului 1918, aveau în faţă o situaţie care era
rezultatul a patru ani de război. Ei nu puteau să
reconstruiască o lume mai bună pe bazele care
existaseră înainte de 1914. acele baze fuseseră
distruse.”
Walter Lippmann, Some notes on war and peace,
New York, 1940, p. 24, în C. Negoiţă,
Pactul sărutului, p. 9.
„Pactul Briand-Kellog este un instrument
extensibil la infinit în interesul păcii şi susceptibil
de a primi în viitor, cum a primit şi în trecut,
garanţiile necesare pentru a menţine pacea în
măsura în care un pact de neagresiune poate
constitui un element de securitate”.
Nicolae Titulescu
Evenimentele de la sfârşitul primului război
mondial şi toată perioada interbelică par acum, de la
înălţimea timpului nostru, în lumina evenimentelor de
la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului XXI,
cumva „îndepărtate”, estompate. Dar importanţa lor,
semnificaţia şi greutatea lor în paşii care au urmat este
incontestabilă.
Structura cărţii: Capitolul I – „Monumentul de la
Versailles”, Capitolul II – Pactul de la Paris, Capitolul III –
Protocolul de la Moscova, Capitolul IV – Odiseea pactului
de la Paris,
Folosind ca „punct de reper” „Pactul
de la Paris”, semnat la 27 august 1928
(cunoscut şi sub numele primilor semnatari,
Briand-Kellog – de la Aristide Briand,
ministru de externe al Franţei, şi Frank B.
Kellog, cel al SUA – sau „Pactul Sărutului”),
Cătălin Negoiţă face o călătorie în lumea de
interese dinainte şi de după această dată.
Nu uităm, primul război mondial dusese la
destrămarea a patru imperii, la sfârşitul lui
se înregistrase deja apariţia URSS (pentru
care, de pildă, tratatul de la Versailles –
despre care Jacques Bainville spunea, în
1920, şi că, de fapt, a legat alianţa între
Germania şi Rusia – nu valora cine ştie
ce, Lenin afirmând: „Când Rusia sovietică
se va întări, praf şi pulbere se va alege de
tratatele de la Versailles” – p. 17) etc.
Activitatea politică a fost una foarte
bogată, în context - Pactul Ligii Naţiunilor, presiunile
germanilor, cele ale francezilor (a căror principală
„obsesie” era „menţinerea izolării Germaniei pe scena
internaţională”), Planul Dawes, din 1924, pentru
stabilizarea monedei germane (care a obligat Franţa
să evacueze zona Ruhr), nemulţumirile englezilor, care
nu erau încântaţi deloc de ideea ca în Liga Naţiunilor să
aibă aceleaşi drepturi cu „state socotite a fi de mâna
a doua”, tratatul de la Locarno (văzut total diferit de
politicieni: Chamberlain – „linia de separaţie între anii
de pace şi cei de război”, Stressmann, ministru de
externe al Germaniei – „La Locarno au căzut Polonia
şi Cehoslovacia”), sprijinirea separatiştilor care doreau
crearea unei „Republici Renane” pe Ruhr, perpetuarea
doctrinei Monroe etc., etc.
Motivaţiile şi modul în care a înţeles fiecare pactul
de la Paris, ca de altfel fiecare capitol în parte, înseamnă
tot atâtea lecţii despre cum au înţeles politicienii, şi, până
la urmă, fiecare stat în parte, să îşi facă politica. În multe
privinţe aceste tipuri de comportament se regăsesc, fie
şi parţial, şi astăzi. Şi atunci, ca şi astăzi, putem vedea
cum, în final, în spatele fiecărei înţelegeri, fiecare stat,
în măsura puterilor, poziţiei şi influenţei pe care o are,
urmăreşte mai ales cum se întrevăd, cum sunt protejate
interesele lui. Şi exemplele sunt destule, de la negocierile
SUA pentru ultimele puncte din tratatul Ligii Naţiunilor,
în timp ce puşcaşii marini ocupau Nicaragua, duceau
acţiuni de represalii în Honduras ş.a., sau felul în care
URSS a înţeles să atace practic toate aceste înţelegeri
www.oglindaliterara.ro
propunând, în modul
caracteristic, agresiv şi
lipsit de scrupule, tot felul
de protocoale şi acte care
să dezbine statele din
jur, care aveau încheiate
înţelegeri anterioare. Cum
trebuie remarcat şi faptul
că, şi în atare condiţii, deşi
întreţesută cu interesele
moralitatea îşi găsea locul
– un exemplu ar putea fi
comportamentul Poloniei
în faţa propunerilor
sovieticilor (cu începere
din 29 decembrie 1928,
prin comisarul poporului
pentru problemele externe
al URSS, Maksim Litvinov),
care vizau, în fapt, ruperea
Marius Chelaru
înţelegerilor cu ţările din Sud Estul Europei, între care
şi România. Nu uităm, ţara noastră făcea obiectul unor
planuri de destabilizare şi destrămare chiar, elaborate
de către URSS. De pildă, scrie Cătălin Negoiţă, la
20 iulie 1924, Comitetul Executiv al Cominternului a
trimis tuturor partidelor aservite din ţările centrului şi
estului Europei, un document despre planul declanşării
unei revoluţii în România, ţara fiind împărţită în cinci
„zone de operaţii”, cu punct de greutate în Basarabia,
la Tatar-Bunar. Am trecut de mai multe
ori pe la Tatar-Bunar, azi pe teritoriul
Ucrainei, şi am văzut şi acel monument
despre aceste evenimente relativ la care
politicienii din URSS au spus lucrurile aşa
cum le-a convenit, în mod caracteristic.
Eminescu spunea că Rusia a fost, este şi va
rămâne o ţară care trebuie privită şi ca un
stat care a avut şi va avea interese, fie şi
disimulate şi, se poate, diferite de la etapă
la etapă în ce priveşte ţara noastră, deşi
„prezentate” în „replici” şi „politici” de tot
felul. Poate că şi de aceea nu sunt puţini cei
care zâmbesc amar (neuitând că poporul
rus, unul de o forţă şi calitate sufletească
de remarcat, este generatorul unei culturi
impresionante) când unii politicienii ruşi
reacţionează şi azi la orice li se pare că
aduce atingere felului în care s-a construit
la ei istoria, uitând să reacţioneze în acelaşi
fel şi relativ la milioanele de morţi, de vieţi distruse din
statele ex-comuniste ale căror condamnări la moarte sau
deportare poartă direct sau indirect ştampila URSS. Sau,
de ce nu, relativ la evenimentele tragice pe care le-au
negat ani în şir, cum ar fi cel de la Katyn.
Sunt, aşadar, dincolo de înţelegerile semnate
sau discutate, de tratativele în jurul acestora, detalii
interesante despre comportamentul politicienilor care
reprezentau statele din acea vreme. Să ne aducem
aminte de cum se comporta Uniunea Sovietică sau de
spusele lui Lloyd George, premierul Marii Britanii – „Noi
nu avem prieteni permanenţi şi duşmani permanenţi, noi
avem interese permanente”. Şi spun toate astea şi în
ideea că şi atunci şi acum sunt voci care consideră că
în spatele vreunui pact sau vreunei forme de organizare
la care aderă s-ar afla „garanţii” serioase şi definitive/
exhaustive.
O lectură interesantă, şi, chiar dacă faptic se referă
la evenimente care par acoperite de negurile timpului, în
carte, în subsidiar, sunt relevate, fie şi parţial, trenduri
ale politicii unor state ale lumii cu care vrând-nevrând
avem a face. Şi, nu în ultimul rând, dincolo de concluzii
care, sigur, pot fi discutate, este o carte construită pe
baza unei analize şi documentări de luat în seamă.
Cătălin Negoiţă, Pactul sărutului, Cuvânt înainte
(Despre măreţia şi forţa iluziei) Sergiu Tofan, Editura
Dominus, Galaţi 2001, 128 p.
8269

OPINII
“Mitocanul internaţional
şi-a dat mâna cu mitocanul
naţional”
Dan Puric, “Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii)
a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea
artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat,
pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De
aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan
Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile
vorbe. Această formidabilă locomotivă de imagine a
României n-are probleme cu atingerea performanţei,
ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi – şi din
nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii – Dan Puric
este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în
ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului
România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele
MCC.
“Capitalismul de grotă nu are nevoie de
cultură”
Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe
frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o
tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale
ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe
care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară - spune el
– nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintrun
ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe întrun
râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa,
sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în
loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: . Ei bine,
asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile
din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna
după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii
că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la
Teatrul Regal din Anglia”.
V-aţi raportat vreodată la dimensiunea
economică a actului de creaţie artistică pe care îl
comiteţi?
Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă
a schimbării de context istoric. Este evident că, după
1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform
statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie
de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest
sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989
şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului
şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea
politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se
legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice,
propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau
de comunism pur şi simplu. Naţionalismul comunist
nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie,
comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist,
iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta…
Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial
internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a
ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit
de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic.
Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”… Exact. Aici,
condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru
a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment
era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu
înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere
de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în
1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar
“eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai
fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea
a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes,
căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură.
8270 www.oglindaliterara.ro
“Haimanalele politice
n-au avut nevoie de
legitimarea prin artă”
S-a întâmplat atunci un
contrafenomen care ţine de
antropologia culturală: tot ce
a fost pseudo-cultură înainte
de 1989, tot ce a fost de
proastă calitate (“Cântarea
României” de exemplu, dar
nu în totalitatea ei, căci
s-au petrecut acolo şi lucruri
bune), a ieşit la vedere,
s-a cristalizat şi a creat o Ion Coja
piaţă. O piaţă falsă, o piaţă
a nonvalorii. A amatorismului? Nu, nu a amatorismului,
pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a
dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba
de o piaţă a nonculturii.
Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura.
Promiscuitate, pornografie, kitsch.
Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au
supravieţuit? Cum spuneam, oamenii noştri politici –
haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de
legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti,
dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare,
cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală.
În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele
performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni
de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere.
România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe
acest spaţiu al culturii? Nu putem să aruncăm această
vină numai pe spatele României, pentru că procesul de
mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile,
toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional
şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o
problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al
unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici
şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din
’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea.
Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci
nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci
frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona
divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a
luat locul umorului.
“După 20 ani de imbecilizare, calitatea este
respinsă”
Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor?
Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea
practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei.
Ca orice act artistic -vorba lui Heidegger – umorul te
trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare
şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre
deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia
este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel
de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor,
care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a
început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen
de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals,
atâta timp cât excluzi alternativa. Telenovelele fac parte
din categoria incriminată? Telenovelele sunt specifice
lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu numi
acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai
au unde să-şi practice meseria. Acceptă aşadar să joace
în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când
un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier,
care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie.
Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist
înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă?
Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare
î

Cărticica (,) cu prieteni
Cornel UDREA
Cornel e un umorist celebru: încă de pe vremea
Cangurilor şchiopi şi a Duminicii la iarbă verde.
Era un subversiv, pînă-n 90, fiindcă se citea
în regim samizdat (tirajul era prea mic, faţă de
cererile iubitorilor de umor). Prin 1987, i-am jucat
nişte texte, pe scena unui teatru profesionist din
Moldova: Gastrocomice. Am jucat şi eu, pe post
de bucătar. Nu ştiam, pe atunci, că-n curînd îl voi
cunoaşte şi vom deveni prieteni. Verişori siamezi,
cum ar zice el.
Sigur, are un defect: e, vai!, abstinent! Dar
dacă ne amintim că, pînă acum 19 ani, bea de
stingea, păcatul i se poate ierta...
Din 1988 suntem nedespărţiţi, chiar cînd munţii
& nunţii, tonţii & crunţii, ne despart: ne-am întîlnit
la festivalurile de umor de la Vaslui, Reşiţa, Zalău,
Bistriţa, Suceava, Gura Humorului, Deva, Urziceni,
Slatina etc. Ne-am mai întîlnit, pe scenă, ca autor
şi regizor, la Bacău, Iaşi, Cluj, Galaţi, Baia Mare,
chiar şi...Găieşti!. Am montat – în timp - piese,
texte de copii, reviste, grupuri satirice, toate scrise
CĂRTICICA
de el. Are replică, are
alonjă intelectuală,
are spirit şi , atenţie!,
amărăciune.
La cartea Epistolar
cu trei proşti a făcut
o prefaţă în care a
mărturisit că ar fi vrut
să fie, alături de noi
(Cavadia, Gagniuc,
Ulmu) al patrulea
prost: fiind nebăutor,
nu a fost acceptat în
echipă.
Am multe amintiri Bogdan Ulmu
interesante, legate de
el: una, într-o cofetărie din Cluj, în care el comanda
savarine şi eu priveam o fată frumoasă. Mi-a dat
cartonul cu cele patru prăjituri. Impresionat de
fata aceea superbă, n-am observat o treaptă şi am
piruetat cu savarinele-n mînă, căzînd şi plecîndumi
şapca... la patru metri depărtare. Acasă la el,
a-ncercat să culeagă prăjiturile de pe carton, cu o
mistrie. Din patru, a obţinut opt!
La anul, se fac 20 de ani de cînd nu mai bea.
A promis că va consemna comemorarea, cu o beţie
feroce. Voi fi lîngă el...
inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură
în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp
pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din
ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj.
După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este
respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui
Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie.
Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări.
“Au făcut din cultură un fel de rezervaţie”
Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au
programe culturale. Este doar o mimare a alternativei.
Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR
Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu
înţeleg că actul de cultură este un organism plin de
vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut
din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura
înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm
puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă
între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi,
cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo,
ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul
cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează”
în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni,
unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi
programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale…
Ca la un parastas… Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură,
artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu
nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni. V-aţi
confruntat cu această situaţie? Bineînţeles. Eu am
filmat la BBC , la RTL , în Anglia, în Franţa, peste tot, cu
spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să
intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar
în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă
răspund la întrebare. Poate n-aţi insistat destul… Ba da.
M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi
dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost
ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează
perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori
sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge
director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni
naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă.
Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama
www.oglindaliterara.ro
de această exigenţă majoră, a interesului naţional.
“Există două culoare de jogging către cimitir”
Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?
O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice
asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci
exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe
Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry
Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da
cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep
cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un
secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi
poet. “Cum ŞI poet?” - l-am întrebat eu, indignat. “Păi
da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care
face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.
Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care
suntem acum? Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de
talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru
că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni
Televiziunea Română poate deveni, în materie de
divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce,
evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi
a nonvalorii. Dar vine o generaţie foarte bine înarmată
genetic împotriva acestor rechini, care le va pune
mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură
depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală
de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru
din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective… În
momentul de faţă există două culoare de jogging către
cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care
sunt deja pensionari. Există alternativa emigrării. Da. Şi
asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece
inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă
din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se
manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde
să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile
din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face
tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de
a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”:
“Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă.
Dacă m-ai educat, eşti responsabil”. Deci, încă o dată,
există o soluţie de supravieţuire? Noi, ca popor, pentru a
supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi – în cultură.
Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul..
8271

MERIDIANE
- Printre silabe -
Am avut o zi bună când am primit vestea că pe 21
aprilie 2012, la Montreal a fost lansat volumul de poezii
“Printre silabe” (Editura “SINGUR”, Târgovişte, 2012),
semnat de poetul Adrian Erbiceanu - cunoscut în lumea
scriitorilor canadieni nu numai ca poet, ci şi ca preşedinte
şi cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română
din Quebec (ASLRQ) şi ca director al Editurii de limbă
română din capitala provinciei. Volumul a inaugurat
colecţia celor 50 de volume de versuri cu rimă, din
cadrul Proiectului “Întoarcerea poetului risipitor”, sub
îndrumarea şi îngrijirea Editurii “SINGUR” din Târgovişte.
M-a bucurat reîntalnirea cu poeziile sale fiindcă ele au
puterea să lumineze o zonă sensibilă din câmpul trăirilor
frumoase, poezii care încântă prin dulcele şi nemuritorul
stil clasic.
Cele 60 de poeme ale volumului se înscriu pe linia
ce-l defineşte pe autorul lor. Chiar de la primele pagini
te laşi sedus, ca de-o vrajă, rămâi captiv paginilor
ei, de parcă te-ai afla sub influenţa unui puternic
câmp magnetic. Şi în această nouă apariţie editorială
autorul adună fiorul romantic în poeme care încântă
prin muzicalitate şi cuminţenie orânduită în ineditul şi
spontaneitatea metaforelor, prin esenţializare, prin har,
rigoare, concentrare, disciplină, simboluri
fundamentale ale prozodiei - daruri
poetice la care ar râvni orice truditor al
cuvântului în care susură versul tăinuit
în adâncuri. Sunt poezii scurte, ca nişte
bijuterii delicate, dar încărcate cu puterea
de va crea emoţii şi trăiri revelatoare.
Actul creaţiei nefiind uşor, putem
spune că prin efortul său, autorul s-a
învins pe sine şi ne-a dăruit poezii care
ajută spiritul să aspire spre culmile
înaltului şi ale desăvârşirii, căci ce altceva
înseamnă poezia pentru poetul Adrian
Erbiceanu, dacă nu puterea izbăvitoare a
frumuseţii pure?
El ne mărturiseşte, chiar în
primele pagini, că “anticipând vibrarea
/ Nestăvilită, dusă la extrem” este
“purtat de gând”, cu modestie şi chiar cu
umilinţă, prin tezaurul aducerilor aminte şi-atunci, “de
prin culise strâng uitarea / Şi-o mântui rostuind-o în
poem”(Intermezzo).
Ne ţine cu cartea îndelung deschisă, cel mai
adesea, poezia de meditaţie. Bogată în nuanţe filosofice,
meditaţia este la ea acasă, căci viaţa l-a înzestrat pe
autor şi cu darul gândului profund, cel al înţelepciunii.
Sunt poezii cu o gamă infinită a reverberaţiilor spirituale
care pătrund în adâncul fiinţei noastre, lumindu-l.
Tumultul sufletesc atinge esenţa şi ne reîntoarce la
valoarea intrinsecă a ceea ce suntem, ne poartă spre
sinele nostru. Meditaţiile sale devin subtile filtre prin
care nu pot trece decât esenţializări ale unor idei, trăiri,
aspiraţii, poetul modelând realitatea în imagini literarartistice
“grele” de sensuri: “Atras în focul sacru, pe
nevrute, / Poftirile mă strâng, neomeneşti ,/ Să uit de
tânguire şi virtute, / Pe drumul rătăcirilor lumeşti. // Cintemniţată-n
umbrele trecute, / Tăcerea doare... spre a
şti că eşti!...” (Nelinişti)
Poetul mânuieşte cu măiestrie sugestia pentru a ne
transmite gânduri şi sentimente, zestrea unei cromatici
sufleteşti tulburătoare: “Se leagănă, de somn, cărarea,
/ Pe umbre lungi, mereu mai lungi, / Învăluind în vis
uitarea... / Cât timp îţi trebuie s-ajungi?” (Tu poate ştii)
Precum în operele marilor poeţi, într-o viziune
largă, întâlnim şi în creaţia poetului Adrian Erbiceanu
sentimentul cosmic împletindu-se cu cel pământesc:
“Din încifrarea spre albastru / În linişti încropii oceane /
Şi linişti-peşti, şi diafane / Căderi spre oare care astru?”
(Trecea o doamnă). Folosind interogaţia retorică,
poetul instituie starea de interacţiune permanentă cu
cititorul.
8272 www.oglindaliterara.ro
Adrian Erbiceanu
Nu puteau lipsi din
versurile poetului Adrian
Erbiceanu nici anumite
nuanţe folclorice menite să
trezească în noi nostalgia
plaiului mioritic, cum se
întâmplă în distihul ce are
drept titlu cuvântul care,
numai pentru români are
o rezonanţă specială -
“Dor”: “Jos la răscruce,
gata de ducă / Ce mă
mai ţine, mă tot hurducă.
// Dorul atârnă frunza
saracă / Dragostea vine,
dragostea pleacă... //
Prind, ca din palme, să se
resfire / Cioburi păstrate
Elena Buică
în amintire... // Ca o minciună consolatoare-Vremea mă
ninge, clipa mă doare”.
Creaţiile lui Adrian Erbiceanu au darul de a ne
fascina şi printr-o simplitate şi cuminţenie inconfundabilă
a limbajului poetic, cu frumuseţi născute din armonii
interioare, din învăluiri şi reverii, trebuindu-ţi o mare
dexteritate pentru a le stăpâni. Pentru frumuseţea ei,
redau în întregime poezia “Ca salcia”, un poem în care
gingăşia feminină şi frumuseţea naturii sunt ilustrate în
cuvinte simple - departe însă, de sfera superficialului sau
banalului -, în construcţia căreia predomină comparaţia.
Imaginile vizuale îţi dau impresia că te afli
în faţa unui pictor măiestrind penelul şi
dirijând pensula cu mâna-i plină de har
spre fixarea reperelor, pe care le îmbracă
apoi într-o feerie de culoare.
“Prin sălcii vântul se frământă. / La
nesfârşit fixându-şi straiul / Ca fata, ce de
mijloc frântă, / Îşi bate rufele cu maiul. //
Deposedat, se-mpleticeşte, / În propria-i
intimitate, / Ca fata ce, pălind, roşeşte, /
C-o prinzi cu poale suflecate. // Ca salcia
ce nu mai scapă / De vânt, prin vânturi
despletită. / Stă fata, pân`la brâu în apă,
/ Şi mă tot duce în ispită.”
Poeziile de dragoste ocupă un loc
însemnat în creaţia autorului. Sunt poezii
de o mare sensibilitate, dar, în acelaşi
timp, stăpânite de o notă de sobrietate.
Femeia este spiritualizată, sugestiile
învăluite în decenţă şi nobleţe, dezvăluie
o aleasă educaţie a autorului, iar căldura umană pe care
o degajă, îmbrăţişează frumosul şi emoţia cu sinceritate
şi trăire poetică unică.
“Misterul focului albastru / pe ape stinse de rubin/
în ochii tăi ascund dezastrul / visului clipelor ce vin.
// Transcrisă-n falii de lumină, / disimulate în eter, /
uimirea strânge şi dezbină // averea clipelor ce pier. //
Din fulguirea ce precede / dezlănţuirea de ninsori / oricât
ai vrea, oricât ai crede / timp nu-i pentru măsurători. //
Doar gestul, simpla arătare / din prea adâncul răscolit,
/ desfide clipa care moare… // Pierzându-te... m-am
regăsit!” (Misterul focului)
“Alunecam ca o iscoadă / Ce prinde firul denceput,
/ Când întunericul - pe stradă / Mă-nvăluia-n
necunoscut. /. Şaradă trasă prin şaradă!.../ Scăpat din
frâie, aş fi vrut / Să mă revezi; să-ţi fiu dovadă / Că sunt
pe urma ta pierdut. / Mă avea suflet o tornadă, / Ardeam
închis în dor durut / Şi steaua mea mijea... să cadă / Din
visul frânt... nestrăbătut... // De-atuncea nu te-am mai
văzut!” (Pe urma ta)
Am convingerea că istoria literaturii române care
urmează a se scrie de-acum înainte nu va pierde din
vedere originalitatea şi sensibilitatea acestor creaţii, în
care firescul şi plenitudinea vieţii sunt pietre de temelie
aşezate cu migală în edificiul spiritual ridicat din poeziile
lui Adrian Erbiceanu, bijuterii componistice prin care
respiri prospeţimea şi trăieşti fiorul poetic cu ecouri
romantice, amintind de poezia eminesciană - parte
neruptă din sufletul românilor, oriunde s-ar afla ei.

Mihai Eminescu despre Mihai Viteazul
EVENIMENT
Nota 10 pentru ediţia
a X-a a cărţii „Mihai Viteazul
şi arta diplomaţiei”, de prof.
I.C.Petrescu
„Mihai Vodă Viteazul
reprezintă culmea cea mai
înaltă a istoriei românilor...
este cel mai vestit şi mai
mare dintre voievozi”, spunea
Nicolae Bălcescu. Despre
acest mare voievod s-a
încumetat să scrie, acum 13
ani, şi profesorul ploieştean
de istorie I.C. Petrescu. Cartea
sa, intitulată „Mihai Viteazul şi
arta diplomaţiei”, a produs o
puternică impresie în rândul
Ioan Popescu cititorilor, datorită faptului că
era prima lucrare ştiinţifică din
lume care reliefa, pe baza unor
documente istoriografice inedite culese inclusiv din arhiva
secretă a Vaticanului, arta diplomatică a domnitorului român.
Succesul avut cu prima ediţie a cărţii l-a determinat pe autor
să continuie cercetările, care au fost adăugate în ediţiile
viitoare, recent ieşind de sub tipar ediţia a X-a !. Cartea
reprezintă, practic, un record mondial în domeniu, depăşind
astfel performanţa lui Erich Zolner, autorul cărţii „Istoria
Austriei de la începuturi până în prezent”, care a apărut „doar”
în opt ediţii.
Ultimul volum vine, însă, cu o noutate absolută în
domeniu: Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti
(căruia autorul îi dedică un scurt capitol), a fost şi el atras de
istorie şi de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a conceput
istoria ca o dramă a pământului şi a oamenilor, fiind foarte
impresionat de moartea dramatică a marelui voievod, pe
care îl consideră mai mare decât Ştefan cel Mare sau Mircea
cel Bătrân, datorită faptului că situaţia în care se găseau
românii la sfârşitul sec. al XVI-lea, era mult mai rea decât cea
din vremea celor doi predecesori, ale căror merite nu sunt
contestate. In urma studierii temeinice a domniei lui Mihai
Viteazul, care a realizat prima unire din istoria românilor, poetul
ajunge la concluzia tipărită în ziarul „Timpul” din 14 ianuarie
1879: „ Statul românilor este rodul unei munci grele, urmată
de curgerea mai multor sute de ani”. Eminescu prefigurează
astfel prima hartă a României reîntregite, definind istoria
poporului român ca o unitate organică: „ Moldova şi Ţara
Românească nu sunt decât promontorii ale Ardealului”.
Eminescu a mai avut un proiect, lucrare referitoare
la xenofobia la români. Într-un manuscris în care a analizat
domniile a opt voievozi munteni, el a notat că Mihai Viteazul
era înrudit cu cel care i-a urmat la tron, Radu Şerban, feciorul
viteazului Mihai căsătorindu-se cu Ana, fata legitimă a
acestuia.
În scurta sa viaţă, Eminescu a fost interesat şi de
educaţie şi învăţământ, el definind educaţia „ o deprindere
constantă la economia de puteri şi la aplicarea lor pentru
obiecte care merită să le cheltuim”.Cât priveşte învăţământul,
Eminescu s-a pronunţat pentru alegerea unor autori care au
scris în limba latină despre Mihai Viteazul, elevii având astfel
posibilitatea să înveţe limba latină şi istoria românilor.
La puţin timp după publicarea unui articol despre relaţiile
sociale în timpul domniei lui Mihai Viteazul, Eminescu a mai
publicat şi o pertinentă analiză a ziarului „Columna lui Traian”,
editat de B.P.Hasdeu. Într-un manuscris din 1574, găsit la
British Museum, el a descoperit că cele patru Evanghelii au
fost realizate atunci când Mihai Viteazul avea 17 ani, acestea
aflându-se în proprietatea unui nepot de frate al viitorului
mare voievod.
O altă surprinzătoare concluzie la care a ajuns Eminescu
referitoare la Mihai Viteazul este cea potrivit căreia voievodul
muntean a fost asasinat la ordinul Sanctităţii Sale Papa
şi a catolicistului rege al Spaniei, Filip al II-lea, care l-au
îndrumat pe Mihai să se încurce cu turcii, a căror politică
ţintea micşorarea Casei de Austria prin menţinerea drepturilor
principilor Transilvaniei asupra Ungariei. Atunci însă când
Mihai Viteazul a optat pentru aderarea la Liga Sfântă, în dauna
eliberării Bucovinei de sub stăpânirea habsburgilor, Eminescu
nu a ezitat să-l definească pe voievod un „rău(om)politic”.
Marele poet face apel la istorie ori de câte ori abordează
o temă politică majoră. Astfel, când scrie de retrocedarea
Basarabiei, el precizează că şi această palmă de pământ
românesc a fost inclusă în statul centralizat şi independent
condus de Mihai Viteazul, cel „care a reuşit să împreune sub
stăpânirea sa trei provincii şi să pregătească întemeierea unui
stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul
să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească”.
În acelaşi ziar, al cărui redactor şef era, Eminescu scria:
„Mihai, Ştefan şi Mircea sunt în gândul nostru nişte chipuri
atât de sfinte în măreţia lor, încât ne cuprinde frica când le
privim”.
Eminescu a avut o poziţie critică şi la statul român,
care nu se îngrijea de mormintele a doi mari voievozi : Mihai
Viteazul şi Matei Basarab, acest articol apărând la puţin timp
după ce poetul tradusese din limba germană primul volum
din lucrarea „ Fragmente din istoria românilor”, de Eudoxiu
Hurmuzaki. În prefaţa cărţii, Dimitrie D.Sturdza remarca,
îndeosebi, fragmentele referitoare la Mihai Viteazul.
Concluzia la care ajunge autorul cărţii, prof. Ion
C. Petrescu, referitoare la Mihai Eminescu, e că „ Poetul a
studiat temeinic istoria şi a depăşit nivelul de înţelegere a
personalităţii lui Mihai Viteazul de către oamenii politici şi chiar
al istoricilor din acea perioadă. Studiul izvoarelor istorice,
vasta cultură şi intuiţia de geniu i-au permis plasarea lui Mihai
Viteazul pe primul loc în galeria marilor personalităţi istorice”.
Iar semnatarul acestor rânduri, care a citit pe nerăsuflate
cele 320 de pagini ale cărţii, concluzionează: pentru ediţia a
X-a a cărţii „Mihai Viteazul şi arta diplomaţiei”, autorul merită
cu prisosinţă nota 10!
Lui Victor Iamandi
Iamandi bãuse bine
Şi se rãstea la damigeanã:
“Degeaba mã sfidezi, cucoanã,
Cã tot mai mult încape-n mine!”
LA IAŞI
Vãd c-aicea, la Simplon
Se bea vinul cu sifon!
Numai Vraca[2] cu Silon!
Domnului Oswald T(eodoreanu)
Apa asta e sãratã
Şi de-o bei pe îndelete,
E periculoasã, tatã:
Face sete!
Fã-mã, Doamne, morcov, ceapã,
Fã-mã, Doamne, tot ce vrei:
EPIGRAME
PÃSTOREL
(Al. O. Teodoreanu)
Praz, dovleac, spanac, ardei ...
Dar pãzeşte-mã de apã!
LA BOLTA RECE
G. Topârceanu vede o cucoanã cã-şi
aprinde o ţigara cu o brichetã micã, şi
improvizeazã
Ce brichetã minusculã!
Spune, doamnã, nu se stricã
De-oi aprinde-o rimã-n “ulã”
Cu bricheta ceea micã?
www.oglindaliterara.ro
REPLICA LUI PÃSTOREL
Epigrama nu e scula
Care-ţi poate şterge crima,
Dupã ce cã scrii cu sula
Vrei sã regulezi cu rima?
DE ANUL NOU
Maestre dragã, te salut!
Şi îţi doresc ca vechi expert,
Ani buni sã ai mãcar un sfert
Din câte sticle am bãut!
DOMNILOR CARCIUMARI
DIN ŢARA MEA
M-a ajuns amarul,
Apa şi veninul!
Sã vã fie anul
Cum v-o fi şi vinul !
8273

Octavian
Petrescu
PǍRINŢII
Foşneşte pădurea de fag,
Mă umple de dor înserarea,
Acasă mi-e bine, acasă mi-e drag
Să stau lȃngă tata şi mama.
Cu tata ciocnesc un pahar
De vin stors din viţa grădinii,
Dansează în mine prezentul fugar,
Dansează în vȃnt trandafirii.
Comoară îmi este momentul de-acum,
Mai presus decȃt multe în lume,
Căci timpul se duce. Din ce ne e drag,
Doar ea, amintirea rămȃne.
O, timpul se duce, miros de lămȃi
Purtat de o boare amară,
Şi singur deodată la masă rămȃi,
Şi vinul îţi curge pe rană.
Se crapă în palme paharul ciobit,
Degeaba dai cu pumnul în masă.
Demult ai plecat, de mult n-ai venit,
Şi nu mai e nimeni acasă.
De-aceea-i iubesc şi de-aceea îi cȃnt
Mai mult, într-o lume de piatră.
Decȃt să regret, prefer să-i sărut
Ca şi cum n-ar mai fi niciodată…
MAMA
Va trece timpul neoprit
În zborul său spre nemurire,
Şi multe lacrimi din adânc
Se vor topi întru iubire,
Dar nu va fi nimic mai pur
Din vechea lume ce mă cheamă,
Decât să fiu din nou copil
Şi să te strâng în braţe, mamă!
Când răscolit de-ntruchipări
Ale furtunilor vieţii,
Ca nişte vase-n depărtări
Simt cum trec anii tinereţii,
Să mă întorc la început,
Să mai zâmbesc încă o dată,
Că lumea e un vis frumos
Care nu moare niciodată.
Îti mulţumesc, măicuţa mea,
Că te gândeşti cu drag la mine
Şi-mi dăruieşti iubirea ta
Să-mi fie cald, să-mi fie bine!
Mă strângi in braţe şi îmi spui
Cuvinte dulci, de-ncurajare,
Iar lacrima din ochii mei
O ştergi cu zâmbetele tale.
Deşi departe sunt acum,
Deşi oceanul ne desparte,
Te simt, măicuţa mea, aici,
În inima ce-n mine bate
De dorul Ţării, dorul tau,
De dorul tinereţii mele,
Ce-a-nmărmurit pe chipul meu,
Sub lacrimi tainice şi grele.
Prin tine sunt mai bun în lume,
Iubesc mai mult şi-mi este dor,
Tu eşti izvorul, eşti lumina
Prin care sunt nemuritor;
Doar cu o vorbă-mi dai putere,
Vorba de lapte din trecut,
Şi dacă pic în lupta vieţii,
Mă ridic iar, ca nou-născut.
.....................................
POEZII
Marian
Gh. Benga
Coloana Infinitului
În părul tău renasc
iubiri pierdute...
privirea ta senină,
aidoma naturii vii,
zâmbetul ce-ţi
dezveleşte nicio parte
albă,
chipul tău este
oglinda unei vieţi
aparent celeste...
Tu, şu numai TU eşti pururea a mea,
o depărtare sinonimă cu eternitatea,
ce-n ciuda Infinitului ce-l presupune –
nu va putea nicicînd să mi te răpescă...
Ce n-am visat, totuşi am trăit...
alături de tine, la concurenţă cu Eternul,
mai cald decât arşiţa dogoritoare-a
verii...
ce pare totdeauna Infinită...
Când totul se va fi sfârşit –
îmi va rămâne în compensaţie Infinitul...
durerii năpraznice de a te fi cunoscut –
la concurenţa necruţătoarei Eternităţi...
Atunci...
Cununi de vise grăitoare,
voi împleti în mintea mea,
trăind pentru o clipă,
acea dragoste sigur imposibilă...
E amăgirea dureroasă, sumbră...
ce m-a ridicat pe necruţătoru-i val,
plutind pe calea neluminată,
a existenţei parcimonioase în repere...
...rămâne-va-ţi doar amintirea caldă,
a unei zile ca de august toridă,
îţi vei aminti puţin de mine –
de abia atunci vei înţelege totul...
Munch II
Ai fost ca o lovitură de trăsnet într-o vară
caniculară...
nedumerirea s-a transformat în durere;
anxietatea – în panică...
din gât şi din rărunchi nu a ieşit decât un
strigăt –
un strigăt al durerii, venită prea
devreme...
Atunci şi vântul s-a oprit –
parcă anume, trăind cu mine durerea –
da, atunci totul s-a transformat brusc...
te căutam – sufletul meu te căuta
zadarnic...
Pierdusem, pierdusem parcă ceva –
ca un fum... ce totuşi atavic fusese al
meu,
Zâna-cea-bună dintr-o dată a dispărut –
din sufletu-mi acum gol, pustiu, sinistru...
Laurentiu
Orasanu
FABULE
Bursucul fabulist
Se-ntâmplă că
bursucul, în pădure
Un înţelept stimat, cu
plete sure,
S-a apucat, luând din
raft o coală,
Să scrie versuri pline de morală.
Un fel de fabule cum am putea noi
zice,
Să usture ca plesnetul de bice
Şi tot ce-i rău, prin vorbe înţelepte,
Să-ncerce, cu putere, să îndrepte.
A scris el despre vulpe. Vorbă dură!
Că umblă cu tertipuri. Şi că fură.
Că ursul, în birou, la primărie,
Tot anul hibernează. Pe simbrie.
Că, tot acolo, nişte coţofene
Nu fac decât să-şi dea cu boi pe
gene,
Iar corbul cel afon, din tot poporul,
A fost ales să dirijeze corul.
Pe lupul care-n schemă e la stână
Pe post de paznic – ce se dă la lână,
Pe-o cucuvea – ce cântă şi la nuntă –
I-a-ncondeiat în câte-o stanţă cruntă.
Şi cartea lui, precum Sfânta
Scripture,
Succes avu în orişice pădure,
Iar critica, deobşte încruntată,
L-a ridicat în slavă, dintr-odată.
A fost pe post şi la „Pădurea nouă”
Care-a trimis echipa-n zori, pe rouă,
Ca să constate faptele-n pădurea
În care el plasase acţiunea.
Vecinii însă, ce-l ştiau de-o viaţă,
O carte nu i-au cumpărat din piaţă!
Iar când i s-a stricat acoperişul
La vizuină – de vedeai frunzişul,
Primarele a strâns pe loc soborul
Şi i-a respins, cu forme, ajutorul.
În loc de ode, corbul cel celebru,
În cor îi dedică un marş funebru.
Bătrân şi singur, în a lui chilie
În care plouă, el tot timpul scrie,
Dar nu mai speră, cum spera, la fală
În urbea şi-n pădurea lui natală.
8274 www.oglindaliterara.ro

Enigmele lui Liviu Antonesei
Maurice Germain
Cu volumul, în mare parte memorialistic, Victimele
inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia
, Liviu Antonesei, se mişcă într-un teritoriu pe care-l
stăpîneşte foarte bine - cel al prozei mai mult sau mai
puţin scurte. Textele sunt, tematic şi stilistic, foarte
variate şi ecourile livreşti, numeroase, ca la cei mai mulţi
scriitori postmodernişt.. El scrie cu aceeaşi fluiditate
şi când narează întîmplări mărunte dintr-o noapte de
revelion petrecută la Cracovia, şi când povesteşte un
episod tulburător cu o icoană vorbitoare într-un sat
secuiesc şi când descrie scene şi personaje din Creta şi
când evocă relaţiile cu tatăl său ori propria copilărie şi
adolescenţă de la sfârşitul anilor 60.
Dacă ar trebui să definim cu un singur cuvînt esenţa
povestirilor din Victimele... cred că sunt mari şanse ca
acest cuvînt să fie enigma. Centrul de interes din mai
toate textele din acest volum se confundă cu o enigmă
psihologică a cărei rezolvare nu este nicidecum necesară
ori utilă, ca în cazul enigmelor poliţiste. Iată, de exemplu,
povestirea care deschide volumul, Într-un sat din
secuime, icoana Maicii Domnului a început să vorbească.
Sub titlul acesta jurnalistic, autorul ne oferă o povestire
paradoxală în care, la fel ca la Borges, nu carnaţia epică
minimă este importantă, ci sensul secund, dincolo de
ea. Bătrînul şi cumsecadele pastor Mathias, la cei 80 de
ani săi, cu ”amintiri difuze” şi cu viaţa petrecîndu-se lin
după un ritual ”parcă la fel de neschimbat ca şi cel pe
care îl împărtăşea duminica, de sărbători ori cu prilejul
evenimentelor cruciale ale vieţii”, este tulburat şi chiar
speriat pentru că icoana Maicii Domnului din biserică a
început să vorbească. Şi nu oricum, ci româneşte. La
fel de speriaţi sunt şi sătenii. Vor ieşi toţi din biserică
şi vor prefera să ţină slujba afară, la marginea pădurii
de la capătul satului. Personajul narator, aflat în sat cu
intenţia de a lua pastorului un interviu despre felul paşnic
în care convieţuiesc românii cu secuii, este intrigat de
reacţia lor, dar cînd constată şi el că, într-adevăr, icoana
vorbeşte româneşte, îşi face bagajele şi părăseşte satul
în grabă. Dar niciunul dintre persoanje nu spune ce
anume comunică icoana.
Care este explicaţia acestei enigmatice reacţii
colective în faţa icoanei vorbitoare? Căci în fond este vorba
de o minune, şi urmarea firească ar fi fost entuziasmul
şi fervoarea, nu spaima şi suspiciunea. Împrejurarea
că vorbeşte româneşte? Ar fi o reducţie naţionalistă
pe care textul o contrazice . Căci pastorul vorbeşte, pe
lîngă limba sa maternă, şi româneşte, şi în româneşte îşi
exprimă el spontan stupoarea faţă de icoana vorbitoare.
Ceea ce iarăşi e ciudat căci, aşa cum observă naratorul,
cînd îşi exprimă emoţiile, oamenii folosesc de regulă, în
mod reflex, limba maternă. Şi, de asemenea, o femeie,
o româncă, se întreabă tot în româneşte ”Doamne, dar
ce păcate am făcut?” ceea ce înseamnă că nu limba în
care vorbeşte icoana este declanşatorul spaimei. Nu
ştim de ce darul de a vorbi al icoanei este perceput ca
o pedeapsă sau ca o ameninţare dar comportamentul
colectiv ne sugerează una dintre sursele cele mai simple
şi în acelaşi timp primordiale ale vieţii sociale. Şi în relaţia
cu Dumnezeu, oamenii din zilele noastre preferă rutina,
la fel ca, de regulă, şi în celelalte capitole importante ale
vieţii lor. În lumea desacralizată în care trăim, divinitatea
trebuie să rămînă inaccesibilă simţurilor, contactul legitim
cu ea se face exclusiv pe calea credinţei necondiţionate
care nu are nevoie de miracole. Ori pastorul Mathias, la
vîrsta lui înaintată, nu mai poate metaboliza un asemenea
miracol care-i tulbură viaţa şi acesta devine pentru el o
încălcare suspectă şi periculoasă a ritului. Şi, eventual, o
manifestare impură, căci prin faptul că vorbeşte, icoana
îşi pierde misterul divin. Iar împrejurarea că ea foloseşte
limba română nu face decît să adauge încă un element
care contrazice tradiţia şi deci să accentueze sentimentul
de insecuritate.
Cît despre personajul narator, teama lui e livrescă
şi întrucîtva kafkiană, exprimată însă într-un registru,
- omniprezent în volum - ironic. . El se teme de ceva
obscur şi straniu care poate face din el un vinovat fără
www.oglindaliterara.ro
ESEU
vină. rînduri ”În asemenea împrejurări, întotdeauna
este căutat un vinovat şi, după cum am învăţat nu atît
din experienţă, cît mai degrabă din lecturi, nu numai că
este căutat un ţap ispăşitor – dar mereu este găsit.”
În Ocolul Cracoviei într‐o singură noapte, laolaltă
cu incredibila şi banala poveste de dragostea unui turist
yankeu, enigma constă într-o istorie amoroasă. La
drept vorbind, adevărata poveste de dragoste din titlu
este cea a cuplului rătăcitor pe străzile şi prin pieţele
şi cîrciumile Cracoviei, într-o noapte de trecere de la
un an la altul. Într-una dintre aceste cîrciumi, atracţia
unui turist american Thomas pentru frumoasa chelneriţă
Ewa este percepută de cuplul singuratec şi sentimental
ca o romanţioasă poveste de dragoste, cu conotaţii
evanescente din alte vremuri. O poveste neterminată,
sugerată de gesturi mărunte şi semnificative ori, mai
curînd, o poveste de dragoste doar bănuită şi rămasă
deschisă tuturor eventualităţilor. Acestea sînt analizate
de personajul narator şi de partenera sa într-un fel de joc
de perspicacitate amoroasă.
”- Cum se termină, cum se va termina ? am
întrebat-o după ce-am ieşit din gangul îngust şi întunecat
pe dalele umede din Rynek./.../
- Nu ştiu. Oricum, sînt mai multe posibilităţi. Au o
scurta aventura si el pleaca. Se îndragosteste şi ea de el,
că acum nu mi se pare îndragostita, ci doar disponibilă,
şi povestea se lungeşte. Sau nu se întîmplă nimic, nici
definitiv, nici măcar punctual.
- Bun, de acord, dar ce crezi tu ? Nu mai este nici o
alta posibilitate ?
- Care ?
- Pai, el e ameţit, nu ? Pe ea o invita ba patronul cel
tînar, ba cel batrîn, ba colegii la
dans, poate chiar si clientii. Sa presupunem că, pe
fondul bauturii, el face o criză de gelozie, se enervează,
face scandal, iese cu bătaie şi aşa mai departe.
- Nu, nu cred ca se va întîmpla asta. Faptul ca n-are
astîmpar de cînd am aparut noi acolo, de fapt, dinainte, ca
era iesit la venirea noastra, nu e un semn de nervozitate,
nici de gelozie, ci de nerabdare. Omul aştepta, aşteaptă
sa se termine programul ca să poată vorbi pe îndelete
cu Ewa./.../ Ewa are grija ca lucrurile sa nu evolueze
altfel. Ai văzut că a luat sticla de şampanie cînd era pe
jumatate, iar a doua bere adusa era mica, paharul mare
luîndu-l cînd era de-abia început, sub pretextul ca se
încalzise...
- Bine, dar de ce face asta ? Îl iubeste ?
- Asta nu stiu, oricît de femeie as fi. Sînt însa sigura
ca e interesata de el într-un fel ori
altul.”
O enigmă de acelaşi fel este cea din O dimineata
foarte bună pentru un drum spre plaja. De data aceasta,
naratorul se află în Creta şi este frapat într-o cafenea
de un cuplu trecut de prima tinereţe întrucîtva patetic.
Bărbatul vorbeşte calm, iar ea îl ascultă fascinată,
sărutîndu-i din cînd în cînd mîna : ” Blonzi, tipul nordic,
el aproape albit, dar, tinînd seama de scena în care i-am
surprins, mi-am spus automat ca trebuie sa fie rusi,
oricum, slavi, pentru ca nu prea vezi la alte naţii femei
sărutînd mîna bărbaţilor” .
Martorul îi priveşte ca şi hipnotizat încercînd să
descifreze ceea ce el presupune a fi o dramă : ”Iar prin
minte îmi fojgăiau tot felul de ipoteze si nu-mi era deloc
teama ca-i deranjez, că-mi vor sesiza indiscreţia. Ce zic
indiscreţie, eram cu ochii holbaţi de-a binelea ! Eram,
de altfel, convins că ei nu văd nimic în jurul lor, că sînt
prinsi cu totul în drama aceea pe care, nu stiu de ce,
încercam s-o înţeleg, să mi-o explic. . Încercam, dar nu
reuşeam. Cum nu reuşesc nici acum, deşi am şi distanta
timpului la dispozitie, si mintea mult mai limpede decît în
acea dimineata de vara. Pot doar sa presupun ca era o
chestiune de dragoste sau de moarte, chiar de dragoste
ăi de moarte laolaltă, dar mai mult de atît nu cred că pot
spune”.
(continuare în nr. viitor)
8275

INTERVIU
VIAŢA CA O VACANŢĂ
Viorel Vintilă
Balul Mărtişorului organizat in Sacramento, USA de
către Viorel Nicula si revista Mioriţa, a reunit artişti de
valoare din România in frunte cu Gheorghe Gheorghiu.
Gigi, cum îi spun prietenii, a rămas acelaşi romantic
incurabil, un menestrel sensibil al secolului XXI, a cărui
muzică uneşte suflete, răscoloşte nostalogii si stărneste
pasiuni. Gigi Gheorghiu se află într-un lung periplu
muzical in SUA şi în Canada care a început in 12 ianuarie
şi s-a terminat pe 15 aprilie. Un adevărat tur de forţa
de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite şi Canadei, cu
spectacole in peste 20 de oraşe din Statele Unite şi
Canada pentru românii plecaţi in căutarea unui destin
mai fericit, care însă nu-şi pot uita originile şi minunata
muzică românească care în clipe de restrişte este un
adevărat balsam al sufletului.
Muzica artistului Gheorghe Gheorghiu , care recent
a împlinit 35 de ani de carieră, de la debutul său pe
scena muzicală cu ocazia Cenaclului Flacăra, are un
mesaj simplu: dragostea pentru oameni. Gigi şi-a păstrat
acelaşi timbru vocal cald şi sensibil de
la debutul său, care continuă să bucure
sufletele romănilor iubitori de muzică de
calitate.
Am fost la spectacolul din
Sacramento unde alaturi de alţi români
am mâncat româneşte (mici, savarine
si cremşnit), am dansat româneste, am
cântat româneşte, un loc unde cu toţii
ne-am simţit pentru patru ore ca acasă
în România. Daca noi nu am ajuns in
România, Gheorghe Gheorghiu împreuna
cu Autentic, Bambi si Cristi Faur, neau
adus România aici la noi in State, in
Sacramento, mai aproape de sufletele
noastre. În periplu său muzical, Gigi
Gheorghiu care pentru 2 zile a făcut o
haltă la Sacramento, a avut amabilitatea
ca la final de spectacol, să stea de vorbă
cu mine la o şuetă ca între prieteni.
Viorel VINTILĂ: Gigi, bine ai venit
între români şi dă-mi voie să încep cu o întrebare la
care cred că puţini români ştiu răspunsul. Tu, ca şi
mine de altfel, eşti originar din cel mai frumos oraş
al ţării care este...
Gigi GHEORGHIU: Ah, Braşovul, îmi spune Gigi cu
un zămbet larg şi plin de sinceritate.
Viorel VINTILĂ: Spune-mi te rog, cănd ai
plecat din Braşov?
Gigi GHEORGHIU: Am plecat când aveam 20 de
ani din Braşov, când am cântat pentru prima dată la
Cenaclului Flacăra, ocazie cu care am fost descoperit de
poetul Adrian Păunescu si viaţa mea a luat alt curs.
Viorel VINTILĂ: Cănd ai intrat in SUA şi care a
fost itinerariul tău păna acum?
Gigi GHEORGHIU: Am avut un itinerariu
extraordinar de cănd am intrat prima dată în State,
am început cu Detroit, Chicago, New York, New Jersey,
Philadelphia, apoi in Florida unde am stat o saptămăna
la plajă. A urmat Las Vegas unde am stat aproape trei
săptămăni.
Viorel VINTILĂ: Noi ne mai intersectăm pe
Facebook şi acolo am văzut că zeiţa Fortuna ţi-a
zămbit din plin, din fotografiile pe care le-ai postat.
Ce s-a intămplat acolo?
Gigi GHEORGHIU: Las Vegas este baza noastră
de unde pornim si ne organizăm. Într-adevăr, am avut
noroc şi am căştigat odată 730 de dolari, odata 250 de
dolari şi altădată 440 de dolari. De obicei joc la maşini
8276 www.oglindaliterara.ro
cu un dolar şi am o limită de 20 de dolari. Nu mă arunc
cu mulţi bani pentru că ştiu... cazinourile nu sunt făcute
pentru noi sa căştigăm, aşa că am o limită pe care mi-o
impun şi dacă e să căştig ceva, mă retrag cu căştigul.
Viorel VINTILĂ: Gigi, tu nu ai noroc numai în
casinouri, dar se pare că şi la sexul frumos, unde
continui să faci cuceriri şi să zdrobeşti inimioare
împreună cu muzica ta sensibilă. Greşesc?
Gigi GHEORGHIU: Dacă aveam noroc la femei,
eram însurat...
Viorel VINTILĂ: Păi nu trebuie sa fii neapărat
însurat ca să ai noroc la femei...
zici.
Gigi GHEORGHIU: Ha, Ha ,Ha... aşa o fi, dacă tu
Viorel VINTILĂ: Cum ţi se pare SUA in general?
Dar românii din SUA?
Gigi GHEORGHIU: America cred că e OK, in
general, dar eu nu cred că am să stau vreodata aici
pentru că am o viaţă foarte frumoasă in România, vara
stau 4 luni la plajă, am turnee in ţară şi căteva locuri
unde cânt. Locul fiecăruia este acolo unde câştigă şi
bani. Românii din America cred ca şi-au
realizat o viaţă mai bună venind aici şi
sunt nişte oameni prietenoşi care ne-au
primit cu braţele deschise.
Viorel VINTILĂ: Te rog Gigi
sa-mi spui căte ceva despre cea
mai importantă persoana din viaţa
ta, fata ta, Andra. Iţi moşteneşte
talentul muzical?
Gigi GHEORGHIU: Andra are 22 de
ani şi aşa de bine cânta încât cred că eu
am moştenit-o pe ea!!! Este studentă la
UC San Diego, unde studiază Comunicare
si Relaţii Publice şi cred că locul ei este aici,
deşi i-a plăcut foarte mult in România.
Ar vrea să stea in România şi poate o va
face dupa ce va termina facultatea.
Viorel VINTILĂ: Care este
secretul longevităţii tale muzicale?
Crezi că mesajul tau muzical? Cine iţi compune
muzica si versurile?
Gigi GHEORGHIU: Cred că mesajul muzical, eu în
general am scris pentru şi despre oameni. Eu compun şi
scriu versurile pieselor mele.
Viorel VINTILĂ: Care a fost melodia ta de
debut cănd te-ai lansat la Cenaclul Flacăra?
Gigi GHEORGHIU: „Poveste veche”, dar cred că nu
am mai cântat-o de vreo 13 ani.
Viorel VINTILĂ: Ce proiecte muzicale are Gigi
Gheorghiu in viitorul apropiat?
Gigi GHEORGHIU: Acum lucrez la un nou album.
Am scris deja o piesă, „Viaţa de artist”, se numeşte şi
curănd am să mă întorc la New York să mai înregistrez
vreo 5 piese.
Viorel VINTILĂ: Care este itinerariul tău
muzical în continuare?
î
Gigi GHEORGHIU: Plecăm la Palms Spring in
California, apoi in Phoenix, Arizona, apoi in Texas după
care ne întoarcem la Las Vegas unde stăm 6 zile. De
acolo plecăm la frig în Canada, îmi vine să mor cănd mă
gândesc...
Viorel VINTILĂ: Turneul se incheie pe 15
aprilie. În Romănia cand vei pleca la mare şi unde?
Gigi GHEORGHIU: Pe 1 Mai voi fi in Staţiunea
Olimp, la Cireşica, unde este cea mai frumoasă terasă-

Kierkegaard
Kierkegaard – un geniu straniu
O carte ce merită reluată la lectură adeseori este „
Mirarea filozofică” a Jeannei Hersch, apărută în traducere
română la Editura Hasefer, în 1994. Nu putea lipsi Soren
Kierkegaard ( se citeşte Soeren Kirkegor), care a trăit în
Danemarca în tre anii 1813-1855, adică o viaţă extrem
de scurtă pentru un filozof, ca pentru orice om. Karl
Jaspers îşi alesese ca modele iniţiale pe Kierkegaard
şi pe Nietzsche. Ambii maeştri au avut o viaţă plină de
dificultăţi, datorită unei sensibilităţi acute şi unei lucidităţi
rar întâlnite. Au respins retorica, tot ceea ce afirmau era
rezultatul unor trăiri proprii, ei trăiau prin propria gândire,
desigur, după ce au asimilat un vast tezaur de cunoştinţe.
Un spirit critic neiertător chiar faţă de ei înşişi, i-au făcut să
privească lumea cu un ochi cercetător, prudent şi reflexiv.
De aici şi suferinţele îndurate. Copilăria şi adolescenţa lui
Kierkegaard seamănă oarecum cu aceea a lui Kafka, fiind
dominată de autoritatea tatălui, om de afaceri, devenit
bigot la bătrâneţe. Când s-a născut, tatăl avea deja 56
de ani, ceea ce nu a favorizat o apropiere dintre fiu şi
tată. Copilul avea tendinţa să creadă în mistere, stafii,
juca diverse roluri, mascat fiind, însuşi tatăl privea cu
neîncredere şi tristeţe comportamentul ciudat al fiului, dar
nu este de mirare, din moment ce educaţia creştină pe care
i-o oferea părintele nu se baza pe optimism, pe speranţa
Mântuirii, ci pe regrete eterne pentru Păcatul Originar,
crucificării Domnului, ş.a. În 1830, Soren se înscrie la
Teologie, conform dorinţei tatălui. Viaţa sa capătă o turnură
mai luminoasă, intră în cercuri de prieteni, intelectuali de
talia scriitorului Andersen, ş.a. Tânărul îşi caută modele
în Faust al lui Goethe sau în Don Juan, eroul popular din
numeroasele scrieri care circulau în Europa. Prima sa
iubire a fost Regine Olsen, dar este de la început chinuit
de îndoieli, îşi împărtăşeşte iubirea în scrisori pasionale,
se logodesc în 1840, an în care îi moare tatăl. Înclinat spre
mistică, el caută o comunicare cu tatăl defunct, se dedică
studiilor filosofice, în 1841 scrie „ Conceptul de ironie
raportat la Socrate”. Rupe logodna, Regine se umileşte,
îl roagă să revină, Soren scrie „Jurnalul uni seducător”,
numai pentru a se înfăţişa mai rău decât era. Regine
s-a căsătorit cu filosoful Schlegel. Kierkegaard publică
„Fragmente filozofice”, este deopotrivă pornit pe calea
renegării, dar şi a preamăririi creştinismului, a Bisericii.
Respinge cu o multitudine de argumente raţionalismul
lui Hegel, opunându-i individualismul, credinţa fiecărui
individ în parte. În pamfletul „ Clipa”, filozoful îl atacă pe
episcopul Martens, un adept al lui Hegel. Se opune religiei
oficiale, susţinute de stat. Fire pesimistă, depresivă,
scrie „Alternativa”, „Post-scriptum”, „Maladia morţii”. Se
consideră un „filozof privat”, dar nu a părăsit niciodată
dialectica, unde Hegel era maestrul. Dar Kierkegaard era
un revoltat, el considera că libertatea permite oricui să
poarte masca pe care o doreşte, fără a-şi piere identitatea
interioară. „ Cuvântul lui Dumnezeu”, lucrare din ultimii
ani de viaţă, ni-l înfăţişează ca pe un Iov în căutarea
NOTES
Cuvântului salvator. De aici
a pornit şi Nietzsche, care se
năştea cu 11 ani înaintea morţii
lui Kierkegaard. El a fost şi un
pre-existenţialist, din el s-au
inspirat filozofi ai secolului XX,
ca şi scriitori. Pe Iisus Christos,
filozoful îl caracteriza ca pe un
Paradox absolut. Comparând
exemplul lui Socrate cu cel
al Mântuitorului, filozoful
afirmă că Socrate stimula
cunoaşterea adevărului, iar
Iisus era însuşi Adevărul. În
privinţa existenţei, el împărţea
în trei stadii aceasta – estetic,
etic şi religios. Kierkegaard ne
îndeamnă la subiectivism, la Boris Marian
ironie şi la autoironie, numai
astfel adevărul se poate revela. Credem că are dreptate.
Despre influenţa sa ne spun şi enciclopediile. În cursul
secolului al XIX-lea, influenţa gândirii lui Kierkegaard
s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi, ca
Henrik Ibsen şi August Strindberg. Abia un secol mai
târziu, concepţiile sale filosofice se reflectă, în scrierile
reprezentanţilor filosofiei existenţiale, ca Albert Camus,
Gabriel Marcel, Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl
Jaspers, precum şi ai „dialecticei negative” (Theodor
Adorno). Şi scriitorul ceh Franz Kafka a fost profund
influenţat de operele lui Kierkegaard.În literatura română
influenţa operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele
sale au început să circule abia în perioada interbelică, în
limbile franceză, italiană sau engleză şi i-au influenţat
pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Max
Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban„
Don Juan” şi ”Pândă şi seducţie” au repus în circulaţie
multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de
Kierkegaard. Operele lui Kierkegaard au început să fie
traduse în limba română începând cu anii 90. Vom încheia
cu unele citate-aforisme din bogata moştenire a filozofului
. * Anxietatea este efectul ameţitor al libertăţii * Duşmănia
dintre doi străini este izvorâtă din indiferenţa reciprocă(
n.n paradoxal!) * Din cauza solemnităţii cutremurătoare,
moartea pune în lumină pasiuni, binele şi răul, eliminând
aparenţele * Plictisul vine de la diavol, de la refuzul de a
fi tu însuţi. * Nu uitaţi să vă iubiţi şi pe voi, înşivă. *Cel
mai mare pericol în viaţă este de a nu risca niciodată.
*Oamenii sunt ciudaţi, ei cer libertatea cuvântului, când ei
nu ştiu încă de libertatea gândirii *Indiferent de ce acţiune
întreprinzi, vei regreta, atunci, acţionează. *Înţelegem
viaţa trecută, dar cine înţelege viitorul?Numai trăind,
înţelegi forţele tainice care o mână. *Iubirea dă totul,
dar şi ia totul. *Căsătoria este mereu legată de tradiţii.
*Rugăciunea nu este pentru a-L influenţa pe Dumnezeu,
ci pentru a te schimba tu, însuţi. *Paradoxul este patosul
intelectului, el este superior oricărei idei măreţe, aflate în
stare incipientă *Adevărul este o capcană, nu-l poţi afla
fără a fi prins. *Tiranii mor şi legile lor dispar, martirii
mor şi legile lor trăiesc . *A nu risca nimic, a nu dărui
nimic, înseamnă să pierzi continuu. *Noi spunem că nu
înţelegem Biblia pentru că nu suntem în stare să o urmăm
”. Dar Kierkegaard trebuie citit în întregime.
gradină care este full in fiecare vara şi se ajunge numai
cu rezervare, care trebuie făcuta cu 10 zile inainte.
Viorel VINTILĂ: Care este secretul tău de ai
atăta succes in rândul admiratoarelor fie că au 20
de ani sau 70 de ani?
Gigi GHEORGHIU: Cred că faptul că am cântat mult
despre dragoste, femeile sunt mult mai romantice decât
barbaţii şi ele au prins mai bine mesajul din cântecele
mele.
Viorel VINTILĂ: Ce să te mai întreb şi ai vrea
să te intreb?
Gigi GHEORGHIU: Întreabă-mă „Este adevarăt că
viaţa ta de cănd te-ai născut a fost o vacanţă?”
Viorel VINTILĂ: Este adevarat că te-ai nascut
sub o stea norocoasă şi viaţa ta a fost o vacantă
www.oglindaliterara.ro
care nu se mai termină?
Gigi GHEORGHIU: Da, viaţa mea a fost ca o
vacanţa şi îmi place sa spun lucrul ăsta.
Viorel VINTILĂ: Gigi, îti mulţumesc mult si iţi
doresc multe succese in continuare şi sper să ne
mai intălnim măcar pe Facebook.
Gigi GHEORGHIU: Cu mare drag Vioryny, sper să
ne vedem măcar pe Facebook acolo in grupul „Braşoveni
uniţi-vă”. Numai bine!
A fost o seară minunată, românească, unde multe
inimi tricolore au rezonat cu muzica de suflet a lui Gigi
Gheroghiu, care iata , are mulţi fani şi prieteni şi aici pe
coasta Pacificului. Chitara şi vocea lui Gigi Gheorghiu au
adus câteva ore de fericire şi bucurie în inimile românilor
plecaţi din ţară ,dar care nu au uitat să-şi aprecieze şi
să-şi respecte valorile muzicale româneşti.
8277

ESEU
Cu Pamfil Şeicaru în exil
„Unirea Naţională, ideea forţă a României moderne, în perspectiva
istorică şi în complexul politic european”.
(Pamfil Şeicaru Madrid, Editura Carpaţi, 1959)
E bine să se ştie că între
Anglia şi Franţa erau deosebiri
esenţiale. Englezii vroiau
să continue lupta. Într-o
scrisoare a reginei Victoria,
adresată lui Napoleon al IIIlea,
aceasta era de părere că
pacea survine prea devreme.
Dacă mai luăm în considerare
o notaţie a ei din carnetul
său intim reiese că pentru
regina Angliei, o înţelegere,
cu francezii, pentru a izgoni
pe austrieci din Italia, ar fi
fost ruşine pentru Anglia.
Într’un cuvânt, regina Angliei
ca şi politicienii ei, erau
legaţi sufleteşte de tratatele
Sfintei Alianţe din 1815, pe
când Napoleon reprezenta
principiul naţionalităţilor, cel
mai de temut adversar pentru
politica Albionului. În atari
condiţii, întâlnirea de la Osborne, din August 1857 nu putea
să ducă la rezultate pozitive: regina Victoria s-a ţinut ferm
pe pozitiile ei luate împotriva lui Napoleon al III-lea, favorabil
principiului naţionalităţilor. În ce ne interesează, consortul
reginei, Albert, credea că un stat român sub un prinţ străin
ar fi însemnat un început de destrămare a imperiului otoman
ceea ce nu era de dorit, nici pentru Anglia, nici pentru Franţa.
Deci conform tezei engleze ideia unirii politice a Moldovei
cu Valahia a fost sacrificată. În compensaţie, i s-a acordat
lui Napoleon unirea administrativă, a Justiţiei, a organizării
militare, a legislaţiei etc. La rândul ei Anglia dădea Franţei o
satisfacţie, recunoştea anularea alegerilor, revizuirea listelor
electorale şi ulterior să se procedeze la alte alegeri. În tot
acest timp Gortceacov ducea o intensă operaţie diplomatică,
el ceda lui Napoleon în chestia nationalităţilor în Italia şi
România sigur fiind că un Bonaparte pe tronul României, va
provoca efecte nedorite la Londra. Austria, după acordul de
la Osborne, într-un ziar din Frankfurt susţinea că în curând
guvernul otoman va decreta anularea alegerilor moldovene,
deoarece împăratul a părăsit definitiv ideia unirii.
În Moldova, Vogoride recurgea la toate falsurile
electorale sfidând prescripţiile tratatului de pace de la
Paris. Când s-a cunoscut mârşăvia lui Vogoride reacţia a
fost generală, poporul era convins că Vogoride urmărea
să restaureze regimul fanariot. Pentru a preîntâmpina
tulburările ce se puteau isca, guvernul turcesc ceruse Franţei
dreptul de a interveni milităreşte în Moldova. În loc de asta,
consulul Franţei la Iaşi a trimis, prin ambasadorul francez
Touvenel, la 18 Iunie 1857, un raport în care descrie toate
fără-de-legile lui Vogoride. Şi fiindcă dovezile nu dădeau
dreptul la alte interpretări, Anglia s-a văzut obligată să
recunoască furtul alegerilor şi să propună altele noi. Oricât
de perfidă ar fi fost la un moment dat politica Albionului, ea
nu putea să accepte înşelatoriile electorale decât cu preţul de
a călca drepturile câştigate după o luptă ce nu putea fi decât
democrată. Desigur, s-ar putea susţine că Anglia, satisfăcută
în ce priveşte alegerea unor domni pământeni nu avea
de ce să mai fie împotriva unirii Principatelor, mai ales că
metodele aplicate împotriva Unioniştilor de turci şi austrieci,
nu ar fi făcut decât să ştirbească prestigiul Angliei, de altfel
necompatibil cu morala tradiţională a istoriei engleze, iar pe
vremea lui Churchill englezii îşi vor trăda aliaţii numai pentru
a-şi salva propria piele. După întâlnirea de la Osborne, Turcia
şi Austria nu şi-au văzut speranţele împlinite, mai mult chiar,
Vogoride şi-a dat seama că anularea alegerilor însemna
înfrângerea Turciei, căreia i s-a anunţat cu brutalitate să
renunţe la ideia că ultimul paşă putea să-şi îngăduie orice,
în Principate. Astfel, la 17 Septembrie 1857, consulul Victor
Place putea să raporteze lui Walewschi că noile alegeri s-au
8278 www.oglindaliterara.ro
efectuat în cea mai perfectă legalitate, drept urmare din
85 de alegători numai doi au fost ostili unirii. E de reţinut
că marile puteri, pe lângă urmărirea intereselor proprii,
manifestau un respect deosebit şi aveau grijă ca principiile
democrate să fie întocmai aplicate. Să recunoaştem că acest
simţ a slăbit mult la cei ce conduceau Conferinţa păcii de la
Paris, în primul război mondial, şi a dispărut cu desăvârşire
la învingătorii celui de al doilea război mondial, împinşi numai
de morbul răzbunării. În Divanul valah, Gh. Bibescu susţine
cu căldură ideia aducerii pe tron a unui prinţ străin, deşi el
era principalul candidat la domnie: „Numai el ar putea să
ne aducă, odată cu forţa materială de care avem nevoie,
acea forţă morală pe care i-o vor da alianţele şi raporturile lui
cu capetele încoronate. Numai el ne poate mântui de aceste
uri, de aceste rivalităţi pe care dorinţa de a ocupa primul
loc le face să nască şi le întreţine între noi rivalităţi care vor
creşte dacă nu se face unirea, ameninţând să se întindă
până în clasele de jos şi sfârşind prin a face din această ţară
nenorocită, o vastă arenă, în care toate forţele se vor istovi,
în care toată vitalitatea se va stinge în lupta de partide şi de
fracţiuni.”
Discursul lui Gh. Bibescu, a impresionat prin înălţimea
la care a situat problema şi prin nobleţea gândirii politice,
scrie maestrul nostru. Ambele divanuri ad-hoc au votat în
patru puncte dorinţele românilor, însoţite de un memoriu
explicativ înaintat Comisiei de anchetă, cu sediul la Bucureşti:
- Garantarea autonomiei ţării lor, conform capitulaţiilor
încheiate între ţările româneşti şi Poarta otomană în 1393,
1460 şi 1512, ca şi neutralitatea ţării moldo-valahe; - Unirea
Munteniei şi Moldovei într-un singur Stat, sub un singur
guvern; - Prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană, cu
moştenirea tronului, moştenitorii lui trebuind să îmbrăţişeze
religia ţării; - Guvern constituţional reprezentativ şi conform
vechilor obiceiuri ale ţării, o singură adunare bazată pe o lege
electorală foarte largă, în scopul de a reprezenta interesele
generale ale poporului român. Discuţia a durat aproape două
luni, iar Convenţia din Paris a fost semnată la 19 August 1858.
Nu voi mai reda hotărârile acesteia dar subliniez că punct cu
punct ele sunt străbătute de ideile propuse de englezi când
se stipula că Valahia şi Moldova vor purta numirea oficială de
Principate-Unite, sub suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă
a Puterilor, dar vor continua să formeze două State separate,
cu doi domnitori aleşi pe viaţă care îşi vor exersa puterea
separat. O comisie centrală comună ambelor ţări, va stabili
un fel de unire generală. Deşi ceea ce ni se propunea era
mai mult decât insuficient, în faza respectivă urma să se
organizeze alegerile celor doi domni, urmând să aibe loc la trei
saptămâni după publicarea listelor. Prin noile dispozitii, Turcia
era înlăturată din comisia interimară ce urma să numească
în Moldova pe caimacamii, Ştefan Catargi, Anastase Panu şi
Vasile Sturdza, iar în Valahia, Emanoil Băleanu, Ion Manu
şi Al. Filipescu. Alegerea domnitorului în Moldova urma să
se facă pe 5 Ianuarie. Dar la întrunirea ţinută pe ziua de
trei a aceleiaşi luni, discuţiile au fost furtunoase datorită
divergenţelor iscate între partizanii ţăranilor şi proprietarii
de pământ, care nu vroiau să cedeze. Kogălniceanu, furios,
a părăsit reuniunea, ceea ce ar fi putut deruta pe Unionişti
să nu se înţeleagă în ce priveşte alegerea domnului. În acel
moment s-a ridicat deputatul Nicolae Pisoski, care printr-un
gest patetic, a pus un revolver pe masa adunării ameninţând
că se va împuşca dacă deputaţii vor pleca fără să desemneze
candidatul pentru tron. Şi fiindcă pe faţa lui Pisoski se putea
citi hotărârea de a se împuşca, o tăcere grea se lăsase în
salon, nimeni nu avea curajul să rupă tăcerea. Tot Pisoski
pronunţase numele lui Alexandru Cuza, colonelul demisionat
din armată fiindcă a refuzat să falsifice listele electorale, pe
când era prefect de Covurlui, sub Vogoride. Cunoscut ca spirit
liberal, de o impecabilă corectitudine şi patriot fără prihană,
până la urmă, Alexandru Cuza a fost ales în unanimitate,
dejucându-se planurile antiunioniste ale Turciei şi Austriei.
(continuare în nr. viitor)

Monica Lovinescu şi Securitatea
Mihaela – Nicoleta Grigore
REMEMBER
La înfiinţarea din 1948, Securitatea („Direcţia
Generală a Securităţii Poporului”) dispune, pentru
realizarea anchetelor, de Direcţia a V-a Cercetări Penale
al cărei director este numit colonelul Mişu Dulgheru.
Acesta rămâne la conducerea direcţiei până spre finele
anului 1952, când este acuzat de abuzuri nepermise în
anchetă şi înlocuit de colonelul Francisc Butyka. Direcţia
este organizată în patru servicii: „Probleme speciale”,
„Organizaţii politice subversive”, „Contraspionaj şi treceri
frauduloase de frontieră” şi „Contrasabotaj”. Pe 11 iulie
1956, în structura Ministerului Afacerilor Interne se
înfiinţează Departamentul Securităţii Statului, organizaţie
supraordonată Direcţiei a VIII-a Anchete condusă
de colonelul Butyka. În urma lecturii dosarelor fostei
Securităţi, se ajunge la concluzia că persoanele care
desfăşoară munca de anchetă în primii ani de funcţionare
nu au un nivel intelectual prea ridicat. Printre criteriile de
încadrare în Securitate nu se numără inteligenţa, ci ura de
clasă, spiritul combativ şi îndeplinirea orbeşte a ordinelor.
Anchetatorii au o normă de efectuat sau de depăşit
(ca oricare altă muncă din socialism), de aceea apar reale
întreceri în cercetări, arestări şi anchete. Din exces de zel,
de cele mai multe ori arestările sunt abuzive şi precedate
de denunţuri anonime, de indicaţii din partea organizaţiei
de partid, de atitudini răuvoitoare. Orice denunţ este tratat
cu seriozitate, chiar şi acela al unei soţii răzbunătoare.
Pentru adunarea probelor se folosesc microfoanele fixate
în locuinţe şi la locul de muncă, filarea continuă de către
organele abilitate, amplasarea sau activarea informatorilor
în grupul social al urmăritului. În anii 50’ se înfiinţează,
în cadrul Securităţii, „Direcţia Generală de Tehnică
Operativă”. Aceasta conduce interceptarea microfoanelor
şi cenzura poştei din toată ţara, rămânând timp îndelungat
un instrument util în supravegherea populaţiei. Pentru
că N. Ceauşescu o consideră eficientă, din 1965 este
exploatată din plin. Multitudinea microfoanelor, puse
pe ascuns în locuinţe, la locul de muncă, în birourile
politice, înregistrează neîntrerupt. „Ceauşescu a ordonat
să fie construită o cameră de supraveghere în spatele
biroului său, încât să poată verifica personal funcţionarea
microfoanelor. Erau cheia puterii sale” 1 .
Monica Lovinescu reuşeşte să părăsească România în
1947, obţinând o bursă de studii în Franţa. După abdicarea
forţată a Regelui Mihai, noul regim porunceşte românilor
revenirea în ţară. Monica Lovinescu refuză şi consimte
exilul care va dura mai bine de patru decenii. Din primele
zile pariziene, corespondează temeinic cu mama sa care
e arestată în 1958. Arhiva personală a soţilor Lovinescu
– Ierunca, aflată sub protecţia legatarilor testamentari,
domnii Gabriel Liiceanu şi Mihnea Berindei, conţin un număr
impresionant de scrisori. Pentru cele peste 2500 de scrisori
şi cărţi poştale din arhivă, se intenţionează publicarea
selectivă, în trei volume. Primul conţine fragmente din
corespondenţa primită de la mamă între septembrie 1947
şi februarie 1951. Se pare că scrisorile trimise mamei,
adunate în caiete, au fost distruse de către responsabilul
anchetei în cazul Ecaterina Bălăcioiu (Monica Lovinescu
îl nominalizează pe Butyka). În martie 1955, Securitatea
deschide un dosar pentru Monica Lovinescu, iar mama
ei „era momeala prin care se dorea racolarea ca spion
RPR a «elementului tânăr, inteligent, cu o mare putere
de muncă» pe nume Monica Lovinescu (desemnată cu
numele de cod «Stela»). În vederea racolării, Securitatea
le intercepta corespondenţa, şi la un moment dat o va
pune pe «Balagia» (numele de cod folosit de Securitate
pentru Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu) sub urmărire, atât
prin filaj şi post fix, cât şi prin instalarea XX la domiciliu
(microfoane pentru ascultarea convorbirilor directe şi
telefonice)” 2 . Într-una din primele note informative
din 1951, după ce i se face un portret sumar, autorul
documentului consemnează: „O interesează numai
literatură, teatrul şi dansul, se manifestă contra regimului
din R.P.R. ori de câte ori are ocazie. În cercurile pe care
le frecventează are influenţă mare, de femee deşteaptă
care ştie ce vrea” 3 . Dincolo de greşelile gramaticale ale
informatorului, se remarcă atitudinea non-conformă şi
înzestrarea intelectuală ale autoarei.
www.oglindaliterara.ro
Memoriile Monicăi Lovinescu reconstituie imaginea
colaboraţionistului împotriva căruia glasul i se ridică ori
de câte ori are ocazia, mai ales că adesea sunt trimise
personalităţi să o urmărească sau chiar să o convingă de
avantajele acceptării regimului de la Bucureşti. Printre ele
se numără şi Victor Eftimiu, care afirmă: „Nici nu ştiţi
ce groaznic e! Infinit mai insuportabil decât vă închipuiţi
voi!” 4 . Cristina Anisescu şi Cornelia Reinhart realizează
profilul colaboratorului în urma analizei documentelor
Securităţii: „Fie că era vorba de acţiune de urmărire,
de investigaţie, de anchetă şi pedeapsă sau de cenzură
informaţională, de acţiuni de monitorizare a individului
«duşman» sau «potenţial duşman», Securitatea se
sprijinea pe mulţimea ochilor şi urechilor, special recrutaţi
pentru a «veghea» şi a culege informaţii” 5 . Dosarul
personal al colaboratorului, prin structura prestabilită,
oferă informaţii despre mediul social, educaţie, profesie
şi orice informaţie necesară completării profilului optimal.
Calităţile colaboratorilor supraapreciate şi pozitive sunt
împărţite de cele două autoare ale studiului în cinci
categorii: extraversie, agreabilitate, conştiinciozitate,
nevrotism şi abilităţi intelectuale. Extraversia îl descrie
pe candidat ca pe o persoană prietenoasă, comunicativă,
cu prezenţă fizică agreabilă, abordabil, volubil, activ în
viaţa socială, cu un anturaj sănătos, iar agreabilitate
presupune sinceritate, discreţie, secretomanie, fidelitate
faţă de regim, aprecierea anturajului. Candidatul trebuie
să fi absolvit cel puţin liceul, să aibă o bună pregătire
profesională, cu un nivel de cultură ridicat, cu alte cuvinte,
să fie un element important şi de bază în societate. Vârsta
de recrutare este cuprinsă între douăzeci şi unu şi patru
zeci de ani, când se începe o carieră profesională sau se
doreşte obţinerea unui post de conducere. Sunt preferaţi
bărbaţii, deoarece femeile sunt ataşate de familie.
Contrar aşteptărilor, de cele mai multe ori informatorul
se dovedeşte a fi nepregătit, instabil, frustrat, imoral,
imatur: „într-adevăr, manipulatorii Securităţii lucrează
pe un teren cu totul prielnic: extrema dreaptă, proştii,
invidioşii, vanitoşii, naţionaliştii fanatici etc… Un amestec
de prostie şi rea – credinţă năucitor” 6 .
Lupta din exil împotriva comunismului este mediatică,
ideatică şi are drept armă cuvântul. Nu acelaşi lucru se
poate spune despre reacţia regimului la adresa asalturilor
Monicăi Lovinescu împotriva căreia se asmut grupurile de
contestatari şi serviciile Securităţii.
Bibliografie
Bălăcioiu – Lovinescu, Ecaterina, Scrisori către
Monica: 1947 – 1951, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii, Arhivele Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti,
2004
Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008
Pacepa, Ion-Mihai, Orizonturi roşii. Amintirile unui
general de securitate, Editura Venus, Bucureşti, 1992
Vladimirov, Iulia, Monica Lovinescu în documentele
Securităţii: 1949 – 1989, Editura Humanitas, Bucureşti
_________________
1 Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui
general de securitate, Editura Venus, Bucureşti, 1992, p.
152
2 Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, Scrisori către
Monica: 1947 – 1951, Editura Humanitas, Bucureşti,
2012, p. 19
3 A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 105863,
vol.I, f.250, apud Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în
documentele Securităţii: 1949 – 1989, Editura Humanitas,
Bucureşti, p. 38
4 Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 351
5 Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii, Arhivele Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti,
2004, pp.11-12
6 Monica Lovinescu, Jurnal 1985 – 1988, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 127
8279

INTERVIU
Constantin FROSIN,
scriitorul de geniu
care deranjează
ordinea valorică într-o
ţară care îi datorează
recunoaşterea şi
aprecierea totală
Ionuţ Caragea
Prof. univ. dr. Constantin FROSIN, de la
Universitatea “Danubius” din Galaţi, onorează (pentru a
câta oară ?) imaginea României peste hotare. A primit,
în acest an, mai multe distincţii şi o recunoaştere care,
după titulatură, îl fac să pară un scriitor venit de pe altă
planetă şi nu dintr-un oraş de provincie: Medalia de Aur a
Renaşterii Franceze pentru promovarea Culturii, acordată
de Ministerele de Externe, Interne, Apărare şi Educaţie,
sub preşedinţia de onoare a doamnei Simone Veil, de
la Academia Franceză, şi titlul de Doctor de Onoare al
Academiei Balcanice de Ştiinţă, Cultură şi Dezvoltare
“Denis Jersov” din Bulgaria. Nici românii nu se lasă
mai prejos şi îl recompensează pe distinsul traducător
şi poet cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii
“Appolonia” din Iaşi, iar din 5 iunie devine membru al
Centrului de Excelenţă Academică din România.
În palmaresul impresionant al acestui extraterestru
(nu aş vrea să folosesc cuvântul « monstru al literaturii »
întrucât Constantin Frosin este o fiinţă adorabilă, cu un
deosebit simţ al umorului), figurează şi alte titulaturi şi
premii de marcă: Ofiţer al Ordinelor Naţionale Franceze
de Arte şi Litere, respectiv, Laurii Academici; Omul
Anului 2004 în SUA; Omul anului 2000 în Marea Britanie;
Medalia Parlamentului European în 1995; Premiul
Orion pentru Arta Traducerii în 1996; Médaille d’Argent
du Rayonnement Culturel, La Renaissance Française,
patronată de Preşedintele Franţei, J. CHIRAC; Marele
Premiu al Academiei Francofone în 1999; Medalia de Aur
a Academiei Internaţionale din Luteţia în 1999; Marele
Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură
şi al revistei NUOVE LETTERE în 1998; Premiul European
de Poezie POESIAS; Cavaler al Meritului Cultural Român
în 2004; Medalia de Argint a Societăţii Academice ARTS-
SCIENCES-LETTRES din Paris în 2009; Medalia de aur a
Meritului şi Devotamentului Francez în 2009 etc.
Totuşi, dacă dorim să aflăm mai multe informaţii
despre realizările sau creaţiile scriitorului Constantin
Frosin în presa românească, vom fi profund dezamăgiţi.
La o simplă căutare pe Google vom descoperi doar
câteva reviste de provincie care îl promovează (deseori
superficial, cu greşeli), iar în marile reviste din ţară nu
găsim mai nimic (mai ales cele din capitală), în condiţiile
în care o Românie întreaga îi datorează recunoaşterea/
aprecierea onestă şi oficială pentru traducerile
sale, din clasicii Neamului Românesc... Surprinşi de
comportamentul ciudat al presei, am încercat să luăm
legătura cu distinsul profesor şi să-i punem câteva
întrebări. Concluziile le veţi trage singuri...
I.C. - De ce credeţi că vă evită unii diriguitori ai
forurilor culturale din România şi de ce marile reviste nu
doresc să vă promoveze?
C.F. - Întrebarea pe care mi-o pun eu însumi este
dacă diriguitorii aşa-ziselor foruri de cultură au vreo
legătură cu cultura - şi ce fel de legătură. Din câte ştiu eu,
de cele mai multe ori, e vorba de legături primejdioase
(pentru cultură…), adică politice… Cu câţiva ani în urmă,
undeva, cândva, un partiduleţ a ajuns la guvernare şi
8280 www.oglindaliterara.ro
a ţinut morţiş să-şi pună oamenii lui în fruntea tuturor
« forurilor ». Când s-a ajuns la inspectoratul şcolar, în sală
era un singur prof, mai ciudăţel, mai nu ştiu cum, care
se cam codea: om cu bun simţ (se pare că pe ăsta doar
îl mai avea…), nu se prea vedea el conducând destinele
profesorilor din acel judeţ. Da’ şefii de partid nu şi nu,
că-i musai să aibă ei frâiele puterii şi că învăţământul
ăsta e un domeniu delicat etc. Încât bietul om (sau ce
mai rămăsese din el), a trebuit să se cocoaţe pe ditamai
scaunul de inspector şef! Cum căciula era prea mare
pentru capul lui, a dat repede colţul, bănuind el că-i
mai bine în cer… Cred şi că spiritul sportiv, cavalerismul
au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie, băieţii (care
se cred) deştepţi nu mai au răbdare ca faptele lor să
vorbească pentru ei, drept care îşi fac singuri statuie,
că le-au cam murit lăudătorii… Nu mai vrea nimeni să
coboare în arenă, boschetarii se pitesc prin boscheţi,
pun puşca la ochi şi, pac – dispare concurentul, rivalul,
adversarul… Şi dup-aia se aburcă ei pe soclul rămas liber
de vreun coate-goale de profesor universitar sau scârţascârţa
de scriitor… Complexă întrebare, stimabile –
presupune multe, prea multe posibile răspunsuri… În ce
mă priveşte, mi s-a spus că am dat buzna de nicăieri si
că am deranjat ordinea valorică (pre-)existentă şi asta a
deranjat pe toată lumea, care m-a luat drept un veleitar;
sau că nu am pupat mâna vreunui mentor ori naş, care
să mă scoată în lume…
I.C. - Credeţi că aveţi şi dumneavoastră vreo vina la
toate cele întâmplate?
C.F. - Vina mea este cea a stejarului falnic, la umbra
căruia nu mai creşte nimic… Când alţii se simt puşi în
inferioritate prin comparaţie, te elimină din competiţie,
conform principiului : bucuria unuia, necazul altora.
Sau al regulii coşului cu crabi, care la noi funcţionează
impecabil: cum vrea unul să se facă remarcat, sau pur şi
simplu să facă şi el ceva, ceilalţi îl trag repede în jos, îl
ţin de mâini şi de picioare… Şi apoi, să nu uităm nerozia
aia cu Nimeni nu-i profet în ţara lui… La noi, cum vrei
sa faci ceva mai deosebit, devii suspect: Ce vrea ăsta,
domle ? S-ajungă şef ? Să se umple de bani ? etc…Cum
s-ar zice, când eşti neg (adică negi/renegi impostura şi
subcultura…), eşti lijat sau linşat…
I.C. – Cum definiţi crezul şi mesajul dumneavoastră
artistic? Ce fel de luptător sunteţi în această societate
mercantilă şi vulgară?
C.F. - Excluzând din start ideea de misionarism,
de apostolat (s-a vorbit de aşa ceva în cazul meu – nu
românii, nu…) cred că simt nevoia să fac ceea ce fac şi
o fac cu mare plăcere şi, culmea ! am satisfacţia lucrului
bine făcut. Modestul meu cursus honorum (zic eu),
impresionantul meu Cursus Honorum zic alţii (o spun
Medaliile de aur, Ordinele naţionale ale unei Mari Puteri ca
Franţa, în grad de Ofiţer, nu de Cavaler, cum scrie nuşce
jurnal!), laolaltă cu cele peste 200 de cărţi publicate cu
ISBN, din care 40 de autor (restul fiind traduceri), pot
confirma acest lucru…
I.C. - Aţi avut numeroase oferte să plecaţi afară, de ce
aţi ales să rămâneţi în România?
C.F. - Păi de ce să ies din matricea românească,
câtă vreme sinele meu este parte a Sine–lui românesc,
iar eu unul sunt amprentat de Spiritul locului acesta?
Păi pot eu deveni altul în afară ? Alterizarea identităţii
(sic !) credeţi că este posibilă? Cartezian sau nu, am
îndoieli… Nicăieri nu-i mai bine ca acasă – credeţi că
înţelepciunea popoarelor a creat gratuităţi ?! Asta nu
este, sigur, o gratuitate… Am hălăduit din 1991 până azi
destul de mult (fără a trece oceanul), dar tot acasă era
mai bine… Murim cu fiecare plecare, zice o altă perlă de
înţelepciune – e cât se poate de adevărat… Renaştem cu
fiecare întoarcere acasă, printre ai noştri, aş spune eu.
Şi dacă m-am născut aici, înseamnă că am o misiune de
îndeplinit aici şi nu aiurea!
Consemnat la 17 iunie 2012 de Ionuţ Caragea

ARISTOTEL ŞI STATUL
ATENIAN ÎN TIMPUL LUI
SOLON
“Cârmuitori de popoare, de vreţi să v-asculte norodul,
Nu lăsaţi frâul prea slab, nici nu îl strângeţi prea mult.
Saţiul, de obicei născut din belşug şi putere,
Duce pe omul smintit lesne la nelegiuiri.”
SOLON
Cu toate că Aristotel a trăit în perioada 384-322
î.Hr. multe dintre ideile sale surprind prin veridicitate
chiar şi în zilele noastre.
Îndemnat de dorinţa de a studia şi a se perfecţiona
ca individ, a părăsit oraşul natal, Stagyra, pentru a studia
la Academia lui Platon, unde a rămas timp de douăzeci
de ani. Deşi exista posibilitatea să fi moştenit de la tatăl
său, un renumit medic, interesul pentru biologie, Aristotel
a fost în mod firesc influenţat de gândirea filosofică a lui
Platon.
În anul 342 î.Hr. a devenit dascălul viitorului rege
Alexandru Macedon, dar după urcarea acestuia pe tron a
plecat la Atena, unde a locuit douăsprezece ani. Marele
filosof nu putea fi de acord cu stilul dictatorial al fostului
său elev. Totuşi respectul şi recunoştinţa de care s-a
bucurat din partea vestitului conducător al Macedoniei şi
al unui imperiu enorm, au avut drept consecinţă păstrarea
legăturii dintre ei, acesta finanţându-i cercetările. Un om
ca Aristotel, care în acele vremuri străvechi s-a implicat
într-o gamă variată de domenii depăşindu-şi, prin erudiţia
şi spiritul său, epoca, dovedea o minte atât de deschisă
şi de luminată încât era clar că niciodată nu ar fi aprobat
modul de conducere al tânărului Alexandru cel Mare.
După moartea acestuia, a fost acuzat de “impietate”,
iar din cărţile sale au fost extrase unele fraze care luate
izolat puteau să sune irevenţios. Înţelegând că era inutil
să se apere, a părăsit pe ascuns oraşul. Condamnat la
moarte în contumacie, a murit pe neaşteptate câteva
luni mai târziu, necunoscându-se nici până în prezent
adevărata cauză a decesului.
Aristotel este uimitor prin numărul lucrărilor, dar
în special prin diversitatea subiectelor abordate. A
scris despre astronomie, zoologie, geografie, geologie,
anatomie, fizică şi despre aproape orice domeniu
accesibil, aducând contribuţii importante în filosofie,
etică şi metafizică, psihologie, politică, teologie şi
politică, educaţie, poezie, retorică şi estetică. A scris şi
a gândit atât de mult, dar ca orice om, cu toată marea
sa inteligenţă şi vastele cunoştinţe, a comis şi erori.
Remarcabil este faptul că acestea nu au fost prea multe
comparativ cu uriaşa operă.
Fiind unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei
antice, Aristotel a avut o influenţă deosebită asupra
gândirii umanităţii în perioadele următoare, nu numai în
antichitate ci şi în evul mediu. Chiar dacă ulterior, această
influenţă a scăzut, totuşi omenirea, în evoluţia sa, a fost
marcată de gândirea şi de scrierile celebrului personaj.
Este surprinzător pentru cei care citesc “Politica” să
constate atât de multe asemănări cu ceea ce înseamnă
astăzi stat, democraţie, republică. Interesat de trecutul,
prezentul şi viitorul ţării sale, a căutat să aducă în prim
plan aspecte atât favorabile cât şi nefavorabile ale vieţii
economice, sociale şi politice. În acest sens, un proiect
remarcabil de cercetare l-a reprezentat constituţia
ateniană.
În lucrarea “Statul atenian”, scrisă între anii 336-
325 î.Hr., Aristotel şi-a propus şi a reuşit să prezinte
constituţia în evoluţie şi să dezvolte aspecte ale celei
existente în vremea sa.
Fiind a treia schimbare a legii fundamentale a
statului, impusă de o etapă a istoriei, Constituţia lui
Solon marchează începuturile democraţiei. Importanţa
sa şi impactul pe care l-a avut asupra societăţii ateniene
reies, în special, din diferenţa uriaşă faţă de cea
anterioară. Astfel, în timpul lui Dracon puterea în stat era
concentrată în mâinile a câtorva privilegiaţi ce deţineau
tot mai multă bogaţie. Dracon a fost draconic doar cu
www.oglindaliterara.ro
pedepsele pentru cei care
încălcau legea dar, în realitate,
legile sale nu schimbau nimic,
oamenii erau şi mai înrobiţi,
iar întreaga putere se afla tot
în mâinile Senatului. Robia în
care oligarhia ţinea poporul şi
luptele inerente au determinat,
în cele din urmă, necesitatea
unei schimbări.
Pentru soluţionarea
crizei economice şi sociale a
statului atenian fost ales Solon
(n.640/638 î.Hr. - d. 560/558
î.Hr.) ca arbitru şi arhonte
(preşedinte). În tinereţe fusese
răsfăţat şi întreţinut de tatăl
său, dar în momentul în care
acesta şi-a pierdut banii în
NOTE DE LECTURĂ
Camelia Pantazi
Tudor
afaceri, el a fost nevoit să găsească soluţii, scăpându-şi
tatăl de la faliment şi reuşind ca în câţiva ani să realizeze
o avere şi să-şi creeze o reputaţie solidă. Stima de care
s-a bucurat a condus la susţinerea şi alegerea sa ca
arhonte, fiind considerat singurul capabil să reformeze
societatea. Chiar dacă făcea parte din rândul burgheziei,
concepţiile lui difereau de cele ale propriei clase sociale.
În opinia sa “lăcomia de avere şi trufia” erau cauzele urii
dintre cele două clase şi dorea să pună capăt rivalităţii
dintre partide.
Dând dovadă de idei avansate pentru acea epocă,
Solon a provocat o adevărată revoluţie a sistemului. Cei
deveniţi robi din pricina datoriilor, au fost exoneraţi de la
plata acestora şi eliberaţi. Aducând pierderi importante
de bani creditorilor, desigur că această măsură a atras
critici, ajungându-se până la calomnie, spunându-se
chiar că el însuşi ar fi profitat de pe urma acestei măsuri,
în realitate, pur democratică. Aristotel pledează în
favoarea lui, arătând ca se dovedise a fi un om “moderat
şi dezinteresat”. Argumentul logic şi de bun simţ pe
care l-a adus a fost acela că Solon preferase să atragă
ura partidelor tocmai pentru a pune “virtutea şi binele
statului mai presus de interesul său personal”.
Schimbarea capitală a reprezentat-o însă împărţirea
populaţiei pe bază cenzitară. Deşi toţi cetăţenii erau
liberi şi supuşi aceloraşi legi, drepturile lor politice se
stabileau în funcţie de avere şi, deci, de impozitele pe
care le plăteau. Astfel, erau împărţiţi în patru clase:
în: ”pentacosiomedimni, în cavaleri, mici propietari şi
muncitori cu palmele”. Dreptul de a ocupa funcţii în stat
îl aveau doar primele trei clase, iar importanţa slujbei era
corelată cu averea respectivei persoane. Lucrătorii din
a patra clasă aveau doar dreptul să voteze în adunarea
poporului şi în tribunalele populare. Societatea ateniană
a devenit o democraţie model şi pentru alte cetăţi, iar
perceperea impozitelor în mod progresiv a existat şi
există în ţările civilizate ale secolelor al XX-lea – al XXIlea.
Până la Solon, arhonţii erau numiţi pe o perioadă
de un an de către Areopag (Senat) dintre cetăţenii
consideraţi a fi apţi pentru diferite posturi. Ilustrul
om de stat a adus modificări şi în alegerea arhonţilor.
Existau patru ginţi, fiecare desemnând zece candidaţi,
dintre care se trăgeau la sorţi nouă arhonţi, dar doar
din cadrul anumitor clase. Intendenţii, spre exemplu, se
alegeau dintre “pentacosiomedimni”. Având în frunte un
“rege”, fiecare gintă era împărţită în câte trei treimi şi în
doisprezece căpitănate, la rândul lor fiind conduse de un
“căpitan” care avea îndatorirea de a strânge dările şi de
a avea grijă ca toate cheltuielile statului să fie acoperite.
Ginta contribuia cu o sută de membri la formarea
Consiliului care însărcina Areopagul (Senatul) cu paza
legilor sale. Păstrând unele atribuţii avute şi în perioada
anterioară în calitate de paznic al constituţiei, Areopagul
îi pedepsea sau îi amenda pe aceia care nu respectau
legile. Noutatea consta în faptul că judecata se efectua
după o procedură diferită. Dacă în timpul unei tulburări
publice cetăţeanul nu se declara pentru un partid şi nu îi
acorda ajutor era scos din rândul cetăţenilor.
(continuare în nr. viitor)
8281

RECENZIE
Viaţa - notă
informativă despre
dezamăgire
Apărut în 2011, ultimul roman al doamnei Ileana
Vulpescu, Notă informativă bătută la maşină, se înscrie
pe aceleaşi coordonate ale sincerităţii abrupte, ale lipsei
de iluzii asupra oamenilor şi a vieţii, în general, şi ale
unei dezamăgiri profunde.
Copil crescut cu tată vitreg – tatăl adevărat, medic
veterinar, murise foarte tânăr în urma unui infarct -,
personajul principal face cunoştinţă de foarte devreme
cu strâmbătatea vieţii, învăţând să se bucure de fiecare
clipă frumoasă şi să nu privească cu regret spre lucrurile
pe care oricum nu ar fi avut putere să le schimbe.
Cu toate acestea, mărturiseşte că pentru ea „copilăria
a–nsemnat lipsa de întrebări asupra vieţii, o vreme
în care parcă am trăit între cer şi pământ”. Privind în
urmă, rememorează cu duioşie secvenţe din copilărie,
o copilărie în care conflictele cu tovarăşii de joacă nu
ţineau mai mult de o zi, în care un dragon de pe capotul
proprietăresei unui magazin devine fascinant, dar în care
spiritul critic i se accentuează suficient de mult pentru a
judeca la rece oameni şi fapte.
Unul din oamenii de care-şi aduce aminte cu o
duioasă amărăciune este coana Titi, vecina care–şi alină
sufletul cu mirosul florilor ( Bine c-a lăsat Dumnezeu pe
lume florile, că mai alină sufletul omului – îşi descarcă
sufletul coana Titi în faţa Sabinei, marcând sufletul
sensibil al copilei). În aceeaşi galaxie a oamenilor al
căror destin i-a semnalat lipsa de echitate a vieţii se
înscriu tatăl ei drept sau mătuşa sa, Agripina, o fată de
o frumuseţe rară care moare la naşterea copilului şi a
cărei obsesie faţă de curăţenie este ironizată, parcă, de
păduchii de corp pe care-i ia din spital şi care-i părăsesc
corpul abia la înmormântare.
Dacă sufletul copilei de odinioară simte acut că ceva
este strâmb în viaţă, la bătrâneţe, personajul nostru
constată, cu amărăciune că lumea şi-a pierdut busola,
iar bunul simţ – componentă a comportamentului uman
– este pe cale de dispariţie şi nu este apărat nici măcar
într-o rezervaţie, cum se procedează cu speciile animale
ameninţate cu pieirea. Atentatorilor agresivi la bunulsimţ
nu le aplică nimeni nicio sancţiune.
Destinul Sabinei este marcat, asemenea tuturor
personajelor feminine din romanele doamnei Ileana
Vulpescu, de oamenii alături de care o aduce viaţa şi
mai ales de bărbaţii de care se îndrăgosteşte sau care
se îndrăgostesc de ea. Într-o lume strâmbă şi amară,
dragostea este oaza de lumină şi pace, gura de aer
proaspăt care îi dă putere să meargă mai departe şi săşi
accepte alegerile ca singurele viabile. Copilă încă, se
îndrăgosteşte de tatăl unei colege, ca adolescentă de
profesorul de igienă, iar mai apoi de un pilot care moare
doar la o săptămână după ce se cunosc şi a cărui dispariţie îi
provoacă o durere nemărginită – iubiri sortite a nu fi ştiute
decât de ea însăşi. Spaima de a muri fată bătrână o face
să cedeze avansurilor unui farmacist, pentru care însă
nu face nicio pasiune, refuzându-i cererea în căsătorie,
spre dezamăgirea mamei sale şi a farmacistului însuşi,
care o urmează la Bucureşti, încercând s-o convingă să
revină asupra hotărârii. Amăgirea farmacistului cu iluzia
unei iubiri pe care n-a simţit-o niciodată, este percepută
de Sabina ca o greşeală majoră a începutului de viaţă,
astfel încât eşecul celor două căsătorii ale sale îi pare o
încercare a destinului de a echilibra durerea produsă în
sufletul tânărului.
Studentă, îl întâlneşte prin intermediul unor prieteni,
pe Stere Caragiani, balerin de mare talent, persoană de
o mare cultură şi un prieten de mare valoare, de care
se va îndrăgosti cu toată setea adolescentei care nu
şi-a trăit iubirile decât la nivel platonic. Pentru ea, Stere
îndeplinea cele trei condiţii ale iubirii: respect, admiraţie,
atracţie fizică. Când constată, cu stupoare, că Stere este
homosexual, Sabina îşi simte sufletul făcut zdrenţe. Cu
toate acestea rămâne lângă el timp de patru ani, prietenia
8282 www.oglindaliterara.ro
dintre ei devenind din ce în
ce mai strânsă (Sabina, eşti
suflet din sufletul meu. – îi
mărturiseşte Stere. Poţi
să înţelegi că am nevoie
de suflet de femeie lângă
mine? M-am apropiat de
tine fiindcă am simţit că ai să
mă-nţelegi.). Nici plecarea
lui Stere în străinătate,
nici distanţa, nici timpul nu
reuşesc să distrugă legătura
strânsă dintre cei doi.
La scurt timp după
plecarea lui Stere, înainte ca
acesta să-şi anunţe intenţia
de a rămâne dincolo de
Cristina Bîndiu
graniţe, Sabinei i se propune
să se angajeze ca traducătoare la Ministerul de Interne,
adică la Securitate. Ştiind la ce se poate aştepta după
ce se va afla că Stere nu se mai întoarce, cântărindu-şi
opţiunile, Sabina se angajează la instituţia care, în timpul
regimului comunist, echivala cu însăşi teroarea.
Cu toate acestea, locul de muncă va fi cel căruia
îi va datora prietenia de-o viaţă a colonelului Endre
şi pasiunea răscolitoare pe care o trăieşte alături de
generalul Şerban Vasilianu. Ca angajată a instituţiei,
Sabina se remarcă prin conştiinciozitate, corectitudine,
calităţile ei umane şi profesionale fiindu-i recunoscute şi
apreciate.
Cel care o va vindeca de Stere, va fi Valeriu Veniamin,
regizor talentat, om de o rară cultură şi de o inteligenţă
fină, rasată, alături de care va trăi şapte ani de linişte şi
împlinire. Sunt cei şapte ani în care va deveni mamă, în
care îşi va da doctoratul, în care se va simţi echilibrată şi
iubită. Ca şi Stere, Valeriu va alege şi el evadarea dintr-o
lume în care creaţiile sale sunt supuse cenzurii, în care i
se interzice orice ocazie de a ieşi dincolo de graniţe, fie
doar pentru a-i fi înmânate numeroasele premii câştigate
de filmele sale la festivalurile internaţionale. Rămasă cu
un copil mic, Sabina îşi asumă destinul de mamă singură
fără să se revolte, fără să-şi blameze soţul, fără să
se plângă. Suferinţa ei se vede doar în aspectul fizic,
deoarece slăbeşte cu zece kilograme, iar în centrul ei se
află mai ales grija pentru copilul care va creşte fără tată
şi care se va revolta, în timp, împotriva celui plecat.
Cel alături de care personajul nostru înţelege censeamnă
cele două jumătăţi, despărţite la-nceputul
lumii, care, în sfârşit, se găsesc şi se-mpreună va fi
generalul Şerban Vasiliu. Iubirea lor va dura până la
sfârşitul vieţii, dar va sta sub pecetea tainei, pentru a nu
răni pe nimeni.
Cea de-a doua căsnicie a Sabinei îi va completa viaţa
cu oameni deosebiţi, ca soţul ei, Alexe Gregorian, Irina,
fiica lui din prima căsătorie şi fosta lui soţie, Simona.
Alexe Gregorian, fire total opusă lui Valeriu Veniamin,
seamănă cu acesta prin lipsa duplicităţii, ambii făcând
parte dintre bărbaţii care atunci când trăiesc o pasiune
refuză să o împartă şi să se împartă. De aici şi cel de-al
doilea divorţ.
Se spune că poţi cântări valoarea unui om după
prietenii pe care şi-i face de-a lungul vieţii. Din acest
punct de vedere, Sabina se dovedeşte o persoană
deosebită, depunând mărturie în acest sens prieteni ca
Ileana Iovănescu şi soţul ei, colonelul – devenit in timp
general - Endre, generalul Vasilianu, Simona, Irina,
Stere şi chiar foştii ei soţi, care schimbă iubita, dar nu
renunţă niciodată la omul Sabina.
Cea mai mare dezamăgire pe care i-o oferă
personajului nostru viaţa se naşte din răceala care
intervine între ea şi fiii ei. Privind retrospectiv, aceasta
încearcă să le justifice comportamentul, fără să-i acuze,
ci doar încercând să înţeleagă. Vorbele unei doctoriţe
de la maternitate, trecută de vârsta pensionării, deci
cu multă experienţă de viaţă (Cine face fată, îşi face
copil pentru el, cine – băiat, face copil pentru alţii) par a
dobândi caracter de adevăr universal valabil.
Ca în majoritatea romanelor doamnei Ileana
Vulpescu, povestea de viaţă – construită din flash-backuri
ale memoriei afective - este privită din perspectiva
personajului principal, ajuns la o vârstă la care singurul
mister rămâne marea trecere spre absolut, percepută ca
o taină a vieţii dincolo de care totul este zădărnicie. Şi tot
ca în celelalte romane, personajele nu-şi doresc nici altă

ATITUDINI
PROPUNERE DE RIDICARE A UNUI GRUP STATUAR AL MARELUI
REGE DAC BUREBISTA LA PIAŢA FAVORIT DIN BUCUREŞTI
Fundaţia Academia DacoRomână TDC
NOI, membrii Fundaţiei Academia DacoRomână TDC, constituită în scopul
cunoaşterii, cercetării, creării, stimulării, promovării, apărării şi eternizării
valorilor dacoromâneşti şi pregătirii spirituale a renaşterii pentru reîntregirea
naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul
valorilor umane universale propunem:
Ridicarea unei statui a marelui rege dac
Burebista în capitala României, municipiul
Bucureşti, la Piaţa Favorit, în faţa noului Centru
Cultural, care va purta aceeaşi denumire la final.
Prin aceste schimbari Staţia ITB şi
Piata Favorit (nume care nu spune nimic,
deocamdata!), sa fie denumită Staţia ITB
BUREBISTA. De asemenea, recomandăm ca
noua staţie de metrou în construcţie să poarte
acelaşi nume: BUREBISTA !
Grupul statuar va fi ridicat cu ajutorul a trei
sculptori, membri ai Academiei DacoRomâne:
domnii Pierre Georgescu-Dedy, Ioan Marchiş din
Maramureş - autorul unor statui monumentale
ale marilor voievozi şi dl. C. Sinescu.
Există acordul de cooperare şi al
C.N.SERVICE - C.F. REC S.A. prin dl. Ing. dr.
Constantin Cocenescu, membru al ADR. Domnia
sa a mai ridicat statui ale multor fruntaşi ai
istoriei noastre, cea mai recentă fiind cea a domnitorului Carol I în Piaţa
Palatului.
Împreuna, avem deja în lucru un proiect de ridicare a unei copii in
marime naturala a Columnei lui Traian şi Decebal în faţa Parlamentului
Romaniei.
Astfel că, aproape de Regimentul 30 Garda „Mihai Viteazul”, de
unde trec subunităţile la instructie şi la trageri în poligon, precum şi la
ceremoniale şi onoruri militare, alte misiuni, inclusiv la alarme, acolo, lânga
fostul Minister al Apărării Naţionale care a cunoscut febra evenimentelor
militare din decembrie 1989 şi în care se află acum actualul sediu al Statului
Major al Trupelor de Uscat, lânga hotelul Militar „Haiducului”, nu departe de
Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Burebista va fi un „Mare Reper
Militar al Reîntregirii Naţiunii DacoRomâne”. Tot aici, pe fostul câmp, pe care
marele Tudor Vladimirescu şi-a stabilit tabăra sa la vremea revoluţiei, acelaşi
de unde şi-a înălţat aripile primul avion românesc, Aurel Vlaicu.
Nu departe de cartierul Drumul Taberei, se află, lângă Bucureşti, Cetatea
Argedava, unde a domnit şi unde ne propunem să desfăşurăm un proiect de
mare amploare culturală, în viitor. În plus, în această zonă s-au desfăşurat o
vreme primele acţiuni şi comunicările ştiinţifice ale Academia DacoRomână
(la parterul blocului T-1, unde se afla sediul Bibliotecii publice C. Petrescu -
azi, localul Trattoria Roma! -, în care se mai ţin bilanţurile unor acţiuni mai
deosebite). În drept, la nr. 26, se află sediul legal al Fundaţiei Academia
DacoRomână TDC.
Denumirea locului „BUREBISTA”, chiar după ce noi cei de azi nu vom
mai fi, este o victorie a marelui rege în capitala ţării sale care nu are încă o
statuie a sa!
Ne propunem ca dezvelirea monumentului să fie la 5 mai 2013, ziua
asasinării sale la Cozia - judeţul Vâlcea.
Sperăm că autorităţile locale vor aproba această iniţiativă. Vom deschide
o listă publică de donatori/susţinători ai acestei actiuni de interes public.
Dr. Geo STROE, pentru Senatul ACADEMIEI DACOROMÂNE, în amintirea
Domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna
FUNDATIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ
„TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERA”
(F.A.D.R.T.D.C.) este rezultatul
unificării prin absorbţie a FUNDAŢIEI
TEMPUS, fondată de preşedintele
fondator Geo Stroe (constituită la
23.11.1991 în Traian; dosar 751/
PJ/1991 la Judecătoria sect.1),
cu ACADEMIA DACOROMÂNĂ –
A.D.R. (continuatoare şi legatară
unică a Institutului Naţional pentru
Românitate şi Românistică -
INPROROM, fondat la 1.12.1991 şi a
Cercului de studii DECENEU din anii
`70, dosar nr. 34/PJ înregistrat la
24.01.1992 la Judecătoria Sect.1, prin
sentinţa civilă nr. 49 din 31.01. 1992,
reorganizată, ulterior, reorganizată în
Academia Dacoromână la 9.05.1995;
apoi, cu alte modificări în dosarul nr.
51/P.J./2003), pentru înfăptuirea
Programului PROTEMDACOM-10
050 (2 050). Ca fundaţie, este
independentă de stat sau de partide
politice, non-profit, are personalitate
juridică de drept privat, de cercetare
în domeniile ştiinţei, culturii, artei
şi tehnicii, independentă în acţiunile
ei. Ea se constituie ca o societate a
oamenilor liberi, care au conştiinţă
de dacoromâni şi deviza: “A fi
pentru a şti, a şti pentru a avea, a
avea pentru a putea, a putea pentru
a face, a face pentru a fi oameni
fericiţi!” A.D.R. este autonomă în
cadrul F.A.D.R.T.D.C. cu deviza:
“Întru eternizarea valorilor temporale
dacoromâneşti pe Terra noastră
comună, într-o lume comterristă, a
fiecăruia şi a tuturora!” Scopul A.D.R.
este cunoaşterea, cercetarea, crearea,
stimularea, promovarea, apărarea şi
eternizarea valorilor dacoromâneşti
de pretutindeni, pe Terra noastră
comună. Obiectivul strategic al
A.D.R. este pregătirea spirituală a
renaşterii pentru reîntregirea naţiunii
dacoromâne de pretutindeni în
contextul valorilor umane universale.
Are cont CEC Bank S.A., Ag. Dr. Taberei,
Buc., sect.6, Cod IBAN Cod IBAN
R035CECEB60443RON0354455, Cod
fiscal nr. 4929150. Asociaţia culturală
Ialomiţa -„ASCULTIALOMIŢA”- este
filiala independentă a F.A.D.R.T.D.C.,
cont BCR S.A. Ialomiţa - Slobozia,
cod fiscal nr.15162556, IBAN
RO14RNCB3100000057540001
viaţă, nici oportunitatea de a o lua de la capăt, având
conştiinţa inechităţii vieţii, a inevitabilului în realizarea
propriilor alegeri, a trecerii sub semnul căreia stau toate.
Fundalul aparţine epocii comuniste. Nu răzbate
din el disperarea ce atinge cote tragice, ca în cazul
romanelor Hertei Muller, dar faptele care răsar ici şi colo
( arestarea oamenilor, torturile din temniţele comuniste,
turnătoria care putea desfiinţa cariera şi viaţa unei
persoane, supravegherea continuă) creează o atmosferă
de continuă teamă, de permanent stres, de nesiguranţă
şi lipsă de încredere în oameni.
Munca în calitate de traducător la Securitate
este, pentru Sabina, dincolo de orice, o ucenicie la
şcoala pesimismului şi a dezamăgirii, documentele şi
emisiunile occidentale traduse demonstrându-i că viaţa
e la fel peste tot, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă,
www.oglindaliterara.ro
dacă ar fi să ne raportăm la un proverb românesc.
Învăţămintele care se lipesc de ea în cei treizeci şi şapte
de ani lucraţi la Securitate ( să nu mă mir de nimic, să
nu-mi fac iluzii despre nimeni şi despre nimic, să ştiu că
nu există un bine absolut şi mai ales permanent) o fac să
se simtă absolventă de la cea mai dură şcoală a realităţii
şi, ca urmare, a dezamăgirii. Într-un fel sau altul, se
pare că prin şcoala dezamăgirii trecem fiecare pe rând.
Singurele lucruri care atenuează sentimentul inutilităţii
şi al decepţiei în viaţă îl reprezintă oamenii care ne-au
fost dragi, un tei înflorit, mirosul caprifoiului, cântecul
păsărilor…
În rest…,vremuri sau istorie, totul rămâne în seama
lui Dumnezeu, care n-a lăsat niciun copac să urce pân’
la cer.
8283

PORTRET
Emilian Marcu
Ioan Toderita
Poet moldovean –
pur – sange. Născut la
28 septembrie 1950,
Jeleşteni, Iaşi membru
al Uniunii Scriitorilor din
România. Neconvertit la
“postmodernism”. Clasic
admirabil, într-un timp al
cruciadelor literare, în ţara
cuvântului nemernic nimicit
est – etic.
“Eminescu este cetăţean
de onoare a universului”
crede domnia sa, Emilian
Marcu. La fel, despre limba
românească, vorbeşte, ne
învaţă: “Doamna noastră
limba românească, peste munţi şi peste râuri crească!”
Simplu. Sincer. Ingénuă si revelatoare sintagmă a
existenţei noastre filologice. Azi e 10 noiembrie. Azi a
murit Arthur Rimband, în 1891, şi noi, din cât a fost el,
puţin. Cu excepţia lui Emilian Marcu. El scrie, a scris,
precum Shakespeare, Petrarca, Rimbaud, scrie sonet.
Pentru a nu-i uita. Pentru a “neuita” amintirea lor. “Geniul
este recuperarea, la cerere, a copilăriei!”, spune Arthur
Rimbaud. Asta spune şi Emilian Marcu, poetul nostru
moldav, ca şi Eminescu Mihai, prietenul lui şi al nostrum,
nemuritor în sonetele lui. Doamne, azi s-a nascut Martin
Luther , tot la un 10 noiembrie, în 1483. “Fiecare om
trebuie să facă două lucruri: să creadă, singur şi să
moară, singur”, spune, ne îndeamna el, în “trebuinţe
existenţiale”.
Marcu Emilian este, în poezia sa, reflexia acestor
adevaruri; “umbre clasice”, ce s-ar cuveni să sfinţească
“spiritual modern” al “conchistadorilor timpului prezent”.
Sonetele sale, peste 200 ca număr, au fost
prinse, din inima lui fugind, în două carţi: Mormânt în
metaforă şi Privilegiul giulgiului ( de sonete şi de
“taina între gânduri”).
Temele “metaforice” sunt: iubirea neîmplinita,
bivalenţa suferinţei în dragoste, platonismul a-mitologic,
unitatea dintre teluric şi astral, vegetativ şi cosmic,
real şi imaginar, în noi forme lirice, străbătute de fiorul
iubirii poetului cu paşi etnici, “ iubitori de nunţi nupţiale
cupidonice”. Astralul, ţinut al “urselor” rotite în spiralele
timpilor siderali sub “pleoapele lactee” omeneşti. Temele,
reunite, converg spre un dulce leagan eminescian, al
convieţuirii eu-lui poetic – Marcu Emilian, într-o limbă
literară dulce grăitoare de iubiri latente, succedaneu al
iubirii “ cătăliniene”, “hyperionice’, în conflict pentru o
“Cătălină” nepăsătoare la nemuriri temerare în eternitate,
cele fără “accidentul erotic al creatiei”.
Filiaţiile ( nu dramele şi istoria, evoluţia lor în
timp, ca la Shakespeare), filiaţiile, (ca legatură între
om şi natura, între simţuri - simţăminte şi judecăţi –
raţiuni) filiaţiile iubirilor Emilian Marcu, nu filogenia
iubirii lui, sunt specifice acestor sonete: o ontogeneză a
iubirii ca sentiment supreme al “fiinţei într-o viaţa ca
o lipsa “ (un manqué) sau o pasiune inutilă ( no value
passion) faţă de ne - apostazierea clasicului romantic,
mereu prin renasterea spiritului romantic, între aspiratie
şi devenire. Într-un proces de dezvoltare (ontogenetic) a
psihicului erou, a conştiinţelor individuale a-personale;
eu, tu, în edificiul iubirii absolute. Din forme senzoriale
“asuprite” de percepţia frumosului natural, spre formele
“ înalt purificatoare” ale perceptiei senzuale, a cotropirii
judecaţilor imperiale pentru o (im)posibilă şi mereu
vicleană credinţă în omul iubit.
Chiar şi neiubirea are deznodământ luminos, la
Emilian Marcu, în sonetele lui “afrodiziace”; rugăciuni –
recensământ al conştiinţelor iubirii oricui.
Emilian Marcu proliferează sonetul în noi forme:
cu 14/13 silabe în versuri consecutive, cu trei catrene
şi un distih. Ca-ntr-o filozofie (matematică), a lui “trei
de patru contra lui unu de doi”, a “imparităţii” contra
“parităţii”. Şi a unei “de alt fel” sonorizări a spaţiului chan
– sonetist medieval. Uneori wagnerian, de foarte multe
ori, între Clyderman şi Vivaldy. Între anotimpurile şi
gondolele timpului efemerid, cu rădăcini în sideral, după
cum aspiră Emilian Marcu în “linia dreaptă şi nedreaptă a
ireversibilităţilor iubirilor lui”.
Ca atmosferă lirică , deci, poetul, scriitor de
poezie metodic vibrată, aclamă spaţiul eminescian.
Totuşi, în plasma conceptuală a evanghelismului
său liric, naturalul se aşează în sapiental ca o amintire a
crucificarii, răstignirii iubirii, prin iubire, în Duh, făuritor
de Fiu al iubirii. Păcatul (de a iubi) si păcătosul (iubitor) se
află în raţional. Sfinţirea, evanghelizarea , în scufundare,
în amurgul ispitei luminii, văzului iubitei, în fântâna
cotropirii trupurilor, în spirala uitării despletită în om,
pentru o îmbraţişare viitoare - a morţii la pândă. Lucid,
deci, ca-n sonetul shakesperian 130 ( din cele 154 scrise
de marele William) ori ca-n sonetul 116 a aceluiaş scriitor
în care iubirea este “pură şi statornică”, dar perisabilă –
la Emilian Marcu, printr-o “moarte în metafore”.
Ceea ce este important (stilistic) în poezia sonet
citită cu interes de mine, azi, este măiestria reformei
sonetului clasic.
Versul 9, esenţial pentru întărirea, întoarcerea,
revigorarea temei lirice iniţiate de scriitorul sonetului,
aşează, la Emilian Marcu , fiinţa iubită ca pe o nouă
provocare a eroticului, ca pe o nouă înfruntare a
sublimului apoteotic.
El, versul 9, sună astfel:
“Tu treci imperiala ca lebăda pe undă “ (S. În rănile
ceţoase…)
„Iar turnurile-n undă sunt mai tremurătoare” (S. Palate
reci ca gheaţa săruturilor moarte), cu distih final:
„Şi luna-n guvernare şi reci şi triste clipe / De pescaruşi
e dusă pe lungile aripe.”
„Dar cât de lungă-i noaptea şi necuprinsă-n toate” (S.
Cămaşa mea de nuntă...) cu distih final: „Şi-n nunta de
ivoriu străluminând din noapte / Cămaşa mea de mire în
lungi fâşii mă-mparte.”
Tot în această reformă, Emilian Marcu, „supune
sonetul la „rondel” şi „glosificare”, ca experiment a unui
liber arbitru artistic, cel mereu neascultator de paradigme
stilistice. De exemplu, în sonetul intitulat „Rănile ceţoase
ca mugurii din floare”, (sonet de început, din volumul
„Mormânt în metaforă”) primele două versuri se repetă,
nu pe locul 5, 6, ci pe locurile 13, 14, cvasi-identic.
Constant, invariant tematic, rămane primul vers: „În
rănile ceţoase ca mugurii de floare”, pe locul 1,13 şi,
sortit distinctiei, variabilizării, versul de pe locul 2: „ne
privim de parcă ne-am duce la razboi”, ce devine pe locul
14: „ne privim de parcă suntem doar reci, chenare”.
La fel, (poate fi dat exemplul) sonetele - rondel:
Mângâi cu tremur de uitate raze, S-aprinde iar tăcerea în
geamuri opaline, Nu-nsangerata clipă mă sperie anume,
În câte vânturi oare mi-e umbra în surpare, etc.
Retehnologizarea aranjamentului versificator are
ca scop (la Emilian Marcu) pluralizarea ori singularizarea,
optimizarea şi însingurarea unor spaţii – neant în
diviziune, înaintea scufundării fiinţelor „eu , tu” în neant
(ne)divizat.
Tresăririle iubirii ca şi seismele ei adânci,
reverberează astfel în „phantasma iubirii”; rugaciune la
temelia zidirii lumii din păcat şi veşnic început al „citaniei”
de moarte, sub clopotul elongat în conştiinţă de sinele
eretic.
Este larg deschisă paleta alegoriei metaforice,
până la rangul construcţiei aleatoare ” – din titlurile
cuprinsului – de noi rondele „, catrene, unităţi – fragment
de viitor sonet. Iată catrenul rezultat din împreunarea
titlurilor sonetelor cu (in cuprins) numerele 114,115,
116, 117:
114 „ Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte
115 „ Pe mări fără de nume în nopţile stelare
116 „ Cât adevăr ascunde tăcerea dintre valuri
117 „ Ce tragică lumina se surpă-n calendare”
Repetiţia temelor iubirii, aparent uniformă şi omogenă,
în jurul aceluiaşi simbol ( magic ori mistic, fizic ori
î
8284 www.oglindaliterara.ro

LECTOR
Mario Vargas Llosa: Mătuşa Julia şi condeierul
Mioara Bahna
Mătuşa Julia şi
condeierul [La tia Julia y el
escribidor]de Mario Vargas
Llosa e un roman având
rezonanţe autobiografice,
în care scriitorul peruvian
valorifică două experienţe
fundamentale, sugerate chiar
prin titlu, „mătuşa Julia”
fiind descoperirea iubirii, iar
„condeierul” făcând aluzie
la aspiraţia transformată în
realitate a personajului-narator
de a deveni scriitor.
„Mario”, „Marito” sau
„Varguitas”, cum îl alintă rudele
şi prietenii, este un tânăr,
student la Drept la Universitatea din San Marcos şi, în
acelaşi timp, redactor de ştiri la unul dintre cele două
radiouri aparţinând familiei Genaro, Radio Panamericana,
având în programele oferite publicului „o
anumită notă de cosmopolitism şi snobism,
pretenţii de modernitate, de tinereţe şi de
elită”, şi Radio Central, unde se vorbeşte
în argou, se difuzează puţine ştiri, dar se
prezintă emisiuni cu public, simple, muzică
latino-americană, şi teatru la microfon care
se bucură de un succes extraordinar printre
„bunicile, verişoarele şi pensionarii din fiecare
ţară” pentru că satisfac în bună parte nevoia
de ficţiune, de dragoste, de bunăstare, de
onoare, compensând privaţiunile reale ale
vieţii acestui gen de public.
Acţiunea romanului e relatată la
persoana I, din perspectiva lui Mario
şi urmăreşte două planuri principale:
fenomenul radionovelistic, avându-l ca
erou pe un autor bolivian din La Paz, Pedro
Camacho, despre care naratorul află de la
unul dintre patroni că „nu e un om, ci un
trust (...). Scrie toate operele dramatice care se prezintă
în Bolivia şi joacă în toate. Scrie toate povestirile difuzate
la Radio, este regizor şi june-prim în toate”; celălalt plan
urmăreşte iubirea care se naşte între narator şi mătuşa
sa prin alianţă, Julia: el de 18 ani, ea – boliviană de 32 de
ani, proaspăt divorţată, venită la rudele de la Lima, cum
afirmă gurile rele din neam, să-şi caute un alt bărbat. Şi
îl găseşte.
Evenimentele se desfăşoară în capitala Peruului,
Lima, în anii ’50 ai sec. al XX-lea.
În ceea ce-l priveşte pe Pedro Canacho, fenomen
el însuşi, acesta compune pentru Radio Central cantităţi
uriaşe de piese, într-un ritm infernal, incredibil, continuu
aproape, ducând, totodată, o viaţă precară, fiindcă nu
e preocupat de câştigul material, ci identificându-se cu
ideea de artă, ajunge, în cele din urmă, să se alieneze
şi este internat într-un ospiciu. După ani, naratorul
îl regăseşte într-o postură lamentabilă, cu o jalnică
ocupaţie: aleargă literalmente pe la secţii de poliţie să
adune ştiri de senzaţie pentru revistă obscură spre a
putea supravieţui.
Pe celălalt plan, în timp ce fenomenul radinovelistic
devine aproape o nebunie scăpată de sub control,
afectându-l atât pe autorul pieselor (care sunt ascultate
peste tot, inclusiv pe strada sau în mijloacele de transport),
cât şi publicul, întâlnirea dintre „puştiul” „Marito” şi
„bătrâna” mătuşă, care nu anunţa nimic spectaculos la
început - ba chiar îl făcea pe erou să simtă că o urăşte
pentru că-l trata cum îi tratează afectuos sau, măcar, cu
înţelegere, oamenii mari pe nebuni sau pe copii – este
începutul unei iubiri scandaloase care, o vreme, scapă,
de asemenea, de sub controlul numeroasei familii.
Iubirea dintre Mario şi cea pe care nu încetează
să o numească pentru cititori „mătuşa Julia” este
descoperită în cele din urmă, lucru care-l determină pe
tânăr s-o ceară în căsătorie, ceea ce nu visase niciodată
până atunci, dragostea aceasta părând pentru amândoi
fără niciun viitor.
Scandalul faţă-n faţă cu rudele e amânat
însă un timp, cât cei doi, însoţiţi de prieteni,
caută o primărie uitată de lume unde primarul
ar putea fi, cu ajutorul unei mici sume de
soli, corupt pentru a-i cununa, de vreme ce
mirele e încă minor (majoratul însemnând
21 de ani). Între timp, părinţii tânărului,
personaje importante care lucrează în SUA,
se întorc la Lima pentru a restabili echilibrul
stricat. Când, în fine, cei doi sunt căsătoriţi,
tatăl lui Mario îşi anunţă printr-o scrisoare
fiul că, dacă Julia nu părăseşte ţara în 48 de
ore va fi acuzată de corupere de minori, iar
pe el îl va omorî.
Disperaţi de perspectiva oferită de
un tată, la rândul lui dezamăgit, cei doi se
supun şi stau despărţiţi o lună şi jumătate,
după care tatăl se înduplecă şi-l lasă pe fiu
să-şi cheme soţia înapoi.
În intervalul de separare, eroul-narator
lucrează în şapte locuri diferite, concomitent, pentru a
câştiga banii care să le permită să locuiască împreună.
După reunire, căsătoria durează, contrar tuturor
previziunilor, opt ani, iar, la un an după divorţ – când
toată familia o regretă pentru că toţi s-au învăţat cu ea –
Mario se recăsătoreşte cu Patricia („verişoara Patricia”),
fiica surorii „mătuşii Julia”.
Paralel cu prezentarea vieţii pe care o duce
naratorul, student la Drept (pe care nu-l termină,
obţinând „totuşi o licenţă într-o perversiune universitară
tot atât de plicticoasă ca şi Dreptul: Filologia Romanică”)
sunt prezente şi încercările eroului-narator de a-şi face
un drum în viaţa literară. Scrie povestiri (care alternează
în capitole cu povestea vieţii lui), pe care apoi le aruncă
la coşul de gunoi.
Cartea e dedicată Juliei Urquide Illanes, „căreia, atât
eu, cât şi acest roman îi suntem deosebit de îndatoraţi”.
(1 iulie 2009)
metafizic) susţine „delirul şi veghea”, până în expectaţie
de sine.
Prin componentele infinitezimale zoomorfe ale unor „
fiinţe- panaceu” purtătoare de taumaturgii şi enigme, de
noi fizionomii si filiaţii. Totul în metafore rare:
Fluturii şi timpul: „Cad fluturii pe rană” (vindecatori)
(S.91) „Armate mari de fluturi s-or îneca-n vitralii”
(soluţie a uitarii, S.87) „Amurgurile toamnei ning în
perdele fluturi” (S.85, remediu al timpului irosit).
Frunza şi gravitaţia : Astralul şi teluricul, sunt redate în
metaforele: “o frunză în cădere e-a noastră disperare”.
„Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară”. „Nu-n
biblii reci de frunze în cadere.” „Caderea unei frunze ne
va-ngropa-n mistere.”
Lumina şi iluminarea: „Pe-aprinse palisade te zdrenţuie
lumina” (frumoasa trecere in ... umbra mortii) „Lumina
sub pleoape se subtie” (absorbtia neantului de fiinta)
„Câtă lumina –ncape în teaca unei săbii” (şansă a luminii
de a nu fi sabie) „Induioşat ca orbu de lumină” (aspiratie
imposibilă, cunoaştere imposibilă, absurdă)
Clipa si perisabilitatea ei: „Când caut clipa-n ornice de
vară ...”
Spre sfarşitul lucrarii „Mormânt în metaforă”,
sonatele lui Emilian Marcu, prin „versul nouă” (una
volta), de întoarcere, reia tema, ideea de început iar
distihul întăreşte „Catrenul trei” din nou „rondelic”,
apăsând imaginea cheie în simbolurile ei, răsucind
arhitectura ideatică în antisimetriile sintezei risipirilor în
cuvant livresc. Vezi sonetele: Uitate Helesponturi ne-or
departa o vreme, Ca umbra frunzei moarte e-a noastră
disperare, De-as fi putut, vezi bine, in racla putitoare.
Vă alăturăm exegezei noastre sonetele poetului Marcu
Emilian, o parte din infinita lui „întrupare estetică”, spre
folosul iubirilor dumneavoastră filologice.
www.oglindaliterara.ro
8285

PROZA
PĂCĂTOASĂ FĂRĂ VINĂ
(fragment)
- Voi nu ştiţi noţiuni
elementare de chimie
şi vreţi să promovaţi?
tună profesoara, trântind
extemporalele pe catedră.
- Doamna profesoară,
lecţia aia nici nu ne-aţi
predat-o! îndrăzni şefa clasei
să găsească o scuză pentru
notele mici încasate „pe
capete”.
- Fetiţo, vezi că eşti
cam obraznică! atenţionă
profesoara, vădit deranjată.
- V-am spus un adevăr,
Constantin Miu şi aşa ceva nu înseamnă
obrăznicie, se apără fata.
- Ex-tra-or-di-nar!
apăsă cea de la catedră fiecare silabă a cuvântului.
Extraordinar! repetă ea... Nu se poate! mai spuse,
făcându-şi cruce... Adică, mă prosteşti în faţă!... Bineee!
- Dar...
- Fără dar! ţipă profesoara... Ai un tupeu fantastic!
- Totuşi, am vrea să ne ascultaţi şi pe noi, încercă
aceeaşi elevă s-o îmbuneze pe cea supărată.
- V-am ascultat destul! Aveţi în catalog câte o notă
şi cu cea de-acum – două, socoti aceasta.
- Doamnă, Cătălina a vrut să vă spună că pentru
lecţia-aia ne-aţi promis c-o să vedem un film didactic, îi
luă apărarea Andrei Lupescu – un coleg mai îndrăzneţ.
- Aşa e, doamna profesoară, confirmă Iulia Roşculeţ,
colega de bancă a lui Andrei Lupescu. Să ştiţi că şefa
noastră nu are obiceiu’ să mintă.
- Las’, c-aveţi şi-n manual o groază de fotografii
explicative, nu-i mai lua tu apărarea.
- Spuneţi şi voi ceva! ceru flăcăul colegilor. Staţi ca
muţii şi după ce pleacă profa, o faceţi pe Cătălina în fel şi
chip, că nu v-a luat apărarea.
- Nu mai face pe viteazu’, ca să te dai mare în faţa
donşoarei... Mai bine ţi-ai şterge mucii de la nas, cân’
vorbeşti cu mine! îl apostrofă femeia, vădit deranjată.
Iar tu, donşoară, se întoarse profesoara spre şefa
clasei, să-i spui dirigintei voastre c-am cerut de urgenţă
o şedinţă cu părinţii... Cu încă două perle de lucrări ca
asta şi o să faceţi coadă la olimpiada din toamnă! Ba
unii dintre voi o să biseze clasa!...
*
La şedinţa cu părinţii, profesoara Dalida Grigorescu
a fost foarte înfiptă. Diriginta n-a scos o vorbă. Se uita
cum colega sa se străduia din răsputeri să convingă pe
cei din sală despre necesitatea implementării conceptului
modern de scool after scool, în conformitate cu noua
Lege a Învăţământului.
- Oameni buni, plozii dumneavoastră, pentru o
clasă de specialitate, cum e a lor – de chimie-biologie –,
să ştiţi că nu cunosc cele mai simple noţiuni şi formule.
- Daţi exemple, cu nume şi prenume! au cerut
părinţii.
- Păi, uite, Maricica nu ştie că bioxidu’ de carbon
are formula CO 2
, da’ bine că scrie corect după dictare
– codoi!
- Asta ştim şi noi, se auzi vocea unui părinte, aflat
în spatele clasei. Mi-a zis fata.
- Aaa, care va să zică ştiaţi că nu ştiu?! făcu
nedumerită profesoara.
- Exemple, exemple concrete! ceru altcineva.
- Aşaaa... Taifun, nu ştie că hidrogenului sulfurat i
se mai spune în popor beşină şi că arde.
- Aşa e doamna, aşa e, că l-aţi ars la notă, încuviinţă
tatăl băiatului amintit.
- Eu propun, continuă doamna Dalida Grigorescu,
fără să-l ia în seamă pe acel bărbat, ca de săptămâna
viitoare să vă trimiteţi copiii la noul meu curs opţional.
- Şi un’ să încapă opzeci de persoane? se interesă
o mămică aflată în prima bancă. Mi-a zis Mădălina că
atâţia s-au înscris deja pentru sculu-ăsta, că cică le-aţi
fi spus că-i ca la olimpiada de toamnă.
- Am găsit deja o locaţie specială. O să ne-adunăm
la măcelăria domnului Abibula, că elevii dumneavoastră
au optat pentru Igiena alimentaţiei.
*
După câteva luni bune, părinţii au aflat că la
meditaţie profesoara de chimie îşi bârfeşte colegii, iar
copiilor, dacă tot le lua banii, le dădea gogoşi – fetelor –
şi pişcoturi de bere – băieţilor –, pe care tot ei le aduceau
„la pachet” – cum li se cerea insistent.
Părinţii au început să vocifereze nemulţumiţi,
deoarece li se promisese meniu bogat. „Măcar o ciorbă
de oase-afumate sau o supă de legume şi crutoane, nu
uscăturile-alea, că şi-aşa s-a-nvăţat la bani mulţi, fără
să gătească!”
„O şcoală de menaj ar fi utilă, credeau cei mai mulţi.
Da’ mai întâi, cucoana-asta simandicoasă, tre’ să treacă
la cratiţă şi după aia să dea lecţii la alţii – şi unde mai
pui, contra cost!”
*
- Părinţele, iar am păcătuit!
- Măcar eşti sinceră, fata mea..., aprecie părintele
Demirel.
- Dar, Părinţele, ştii şi dumneata cum se spune:
„Greşala recunoscută e pe jumătate iertată!”
- Dumnezeu nu umblă cu jumătăţi de măsură!...
N-ai cum să fii pe jumătate curată sufleteşte.
- Aşa o fi, aprobă femeia, cu jumătate de gură, da’
ce să fac, Părinţele, că parcă e o boală, încercă ea să se
apere de mustrare.
- Când eşti bolnavă, te duci la medic să te trateze?
- Desigur, da’ de ce-ntrebi?
- Şi preotul e medic, numai’ că e unu’ de suflete.
- Că bine zici, Părinţele, da’ la mine „boala” asta
recidivează...
- Ţi-am dat canon?
- Da, Părinţele... Să nu mai pun mâna pe bani şase
luni! Spuse femeia, ca şi cum s-ar fi lăudat.
- Aşa ţi-am zis să faci, păru preotul că-şi aminteşte.
Te pomeneşti c-ai încălcat canonul şi d-aia ai venit la
mine!? se sperie duhovnicul.
- Nu, să ştii că nu l-am încălcat! Şase luni ai zis,
şase luni bătute-n cap n-am mai pus mâna pe bani!
- Ei, şi-atunci, cum zici c-ai păcătuit?
- Păi, canonul s-a sfârşit în august, iar eu am avut
corigenţe în septembrie, mai spuse femeia, ca şi cum îi
părea nespus de rău c-au venit corigenţele aşa repede
după terminarea canonului.
- Asta nu înseamnă că dacă ţi-ai făcut canonul,
gata, ai voie să te ţii de prostii şi să păcătuieşti iar, că
degeaba îţi dau eu şi o sută de canoane, spuse supărat
preotul Demirel. La dumneata, năravul e din cale-afară
de mare!
- Părinţele, nu cred că e nărav!... Păcat o fi, da’ unu’
mai mititel, că doar am recunoscut...
- Oi vrea să-ţi dau binecuvântare pentru sinceritate?!
- Nu, Doamne-apără-mă şi păzeşte-mă!
- Trebuia să te fi păzit singură şi nu mai ajungeai la
mine spăşită...
- Dacă am venit, nu mă mai dojeni şi dumneata, se
rugă femeia.
Preotul Demirel se uită lung la femeia care
îngenunchiase în faţa sa. Auzise de la lumea care venea la
spovedit că profesoara de chimie este o şpăgăriţă ce nu
s-a mai pomenit! „Măi oameni buni, le spunea de fiecare
dată părintele, nu vă mai luaţi după gura lumii, şi aşa
slobodă, şi daţi crezare la tot ce se spune pe la colţuri!”
Cineva îi spuse foarte revoltat: „Asta a inventat şpaga
oficializată!” Preotul îşi făcuse cruce şi ceru lămuriri. „Ca
să nu bată la ochi, i-a fraierit pe părinţi să-şi trimită copiii
la un curs opţional de Igiena alimentaţiei.” „Şi ce vezi
rău în asta?” „Păi, tot meditaţie e, dar cu alt nume, că e pe
bani la cursu-ăla. Şi-aşa de opţional e, că săracii părinţi,
după ce le buşeşte plozii cu doi şi cu trei, se văd nevoiţi
să-i înscrie la curs.” Preotul încercase o explicaţie: „O fi
cu taxă, după noile reglementări europene...” Altcineva
îi spusese că prin oraş, lumea şuşoteşte că doamna
profesoară Dalida Grigorescu strânge bani pentru fi-su,
ca să-l trimită în Anglia, după terminarea liceului, ca să
continue acolo cu masteratu’ şi doctoratu’...
8286 www.oglindaliterara.ro

Lucia
Daramus
Imperfecţiune
Respir
liniile din aer sunt imperfecte
mi se întipăresc în ochi
în văzul pe care-l pipăi
imperfect, în liniile imperfecte
poemul acesta este neterminat
în cuvintele lui imperfecte
stă tot sensul lui nespus.
totul este imperfect
ca văzul meu albastru
pictez infinit cu imperfecţiuni
în urechi îmi joacă sensul
nescris, necontemplat de cineva.
mă tot întreb
cine a scris acest poem imperfect.
Şi iubirea noastră este imperfectă
depărtări nemărturisite ne înghesuie
simt mirosul imperfect din te iubesc
pe o ramură de copac
cu un cuvânt in plisc stă corbul.
Departe cu fărâme imperfecte
mormântul
dulce amârui în dinţi ne stă pământul
dincolo de după un dincolo
oglindă a imperfecţiunii răsturnată
de lumină ies la iveală degete
ce frumoasă eşti imperfecţiune!
Al.Florin TENE
Au înflorit nucii de Sfântul Gheorghe
Aleargă primăvara desculţă prin sat
Şi stele au căzut în nucii grădinii
Dimineaţa nu s-au mai stins,n-au mai
plecat
Au rămas ochiuri de izviare la rădăcina
luminii.
În apele lor închegate ,tremurând în
cupe de muguri
Se zămislea rodul de sevă,răcoare...
Luminau crengile ca nişte ruguri
Şi raze picurau,uimite de soare.
O,stelele pe punţile nucilor au căzut
Cu hlamidele lor muiate în lumină
Şi nu s-au pierdut,
Au rămas inimi pe vechea tulpină.
Păsările odihnindu-şi zborul înalţă un tril
Pe crengile nucilor la concert au venit
şi cucii
E sfârşitul nopţilor zgribulite de april...
...Era noaptea Sfântului Gheorghe şi
înfloriseră nucii.
POEZIE
SPERANTIA
PANTALUNII
Pantalunii
Un creştin, pe cât se spune,
Cam de loc de la Gâdinţi,
Vrând şi el să se’ nnoiască
Pentru Patru-zeci de Sfinţi,
Hotărăşte ca să’şi facă
De-o cam dată pantaluni,
Dar să-i facă buni să-i aibă
Şi de Paşti frumoşi şi buni.
Merge deci, in târg la Roman,
Cercetează, răscoleşte,
Şi-un postaf cu dungi albastre
In sfârşit işi târguieşte.
Are acum postaf creştinul,
Dar un lucru’ l dă pe gânduri:
Să nu-i facă croitorul,
Pantaluni ca’ n alte rânduri;
Că’ n mai multe rânduri bietul
Pantaluni când poruncise,
Croitorul’ n totdeauna
Tot prea scurţi ii nimerise
Merge deci la croitorul,
Şi de grije vrând a-i da
Nu cumva iar scurţi să-i facă,
Ii vorbeşte cam aşa:
Iată’ ţi dau postaf, jupâne
Mă cunoşti că-s din Gâdinţi,
Pantaluni să-mi faci dintr’ insul
Pentru Patru-zeci de Sfinţi,
Patru-zeci de Sfinţi ascultă,
Vezi, postaf frumos, in dungi;
Pentru Dumnezeu vezi, insă
Să mi-i faci ceva mai lungi.
Cum vorbeşte omul, insă,
De postaful lui cu dungi,
Şi cu grijă ca să-i facă
Pantaluni destul de lungi,
Incurcând pe Sfinţi in vorbă,
Şi’ ncurcând pe Dumnezeu
Croitorul altfel lucrul
Il pricepe’ n gândul său:
Lui ii pare că biet omul
Poate’ n mintea lui săracă
Sfinţilor vrea, pantaluni,
Şi lui Dumnezeu să-i facă.
Deci intreabă croitorul:
- Vrei să-ţi fac chiar pentru Sfinţi?
- Da, da, da, mai este vorbă,
Zice omul din Gâdinţi.
Pentru Sfinţi, mă rog, jupâne,
Căci aşa mi-e gustul mie;
Pentru Dumnezeu, vezi, insă,
Ca mai lungi ceva să fie.
- Bine, croitorul zice,
Dacă’ ţi este aşa pe plac
Lasă atunci postafu-aice
Şi m’ apuc eu de ţi-i fac.
.................................................
www.oglindaliterara.ro
N.RAdulescu-
Niger
Prier la drum
Cu albe flori la cingătoare
Porunceşte Prier, zâmbitor,
Din alte lumi, - etern izvor
De primăveri fermecătoare.
Cu albe flori la pălărie
Şi cu vestmântul de frunziş
Străbate-n lung şi-n curmeziş
Pământul plin de bucurie.
Îi zice cântec de mărire
Din brazda negrului ogor
Voiosul plug, răscolitor
De lume nouă spre rodire…
Bătând din aripi, cântăreţii
De prin livezi, de prin păduri
În dulce viers cu-nflorituri
Îi zic, în faptul dimineţii.
Oceane, mări neodihnite
Se netezesc: din valuri – munţi
Se fac oglinzi, întinse punţi
Legănătoare, poleite…
Cu iarnă veşnică-n spinare
Munţi-nalţi şi pururi pustii
Coboară râuri argintii
Să-i ducă glas de salutare…
În firea toată e-nviere,
O gângurire de copil.
Se-ntorc şi păsări din exil,
Cu fiecare adiere.
Iar el, în drumul lui de harnic,
Răpit de glasul întregii firi,
Împarte iarbă, flori, zâmbiri
Cu mâinile amândouă, darnic.
Sfoară-n ţară!...
(domnului Spiru Haret, Ministru al
Cultelor şi Instrucţiunii Publice)
Şi-ncepe atunci Voinea State:
- Or fi, la Bucureşti, păcate
Cu chip de oameni mari şi mici,
A căror fapte ajung pe aici
De ne încarcă, ne-mpovărează
Ca pietrele de moară…
Dar uite, vorba mea vă fie
Acu, cinstită bucurie,
Că a dat ca Dumnezeu
Să se ivească-n drumul greu
Un Sfetnic Mare al Luminării
Om bun, la cârma ţării…
Şi omul ăsta, minte dreaptă,
Porni cu faptă înţeleaptă
Să cumpănească pentru noi
Secarea multelor nevoi
Şi-a minţilor desţelenire
Spre nouă semănare.
Din vremi, acum întunecate,
Au stat mereu la noi în sate
Şi preoţi şi învăţători,
Dar nu le-am fost ascultători,
Nici ei apoi, chiar dacă vrură,
Îndemn, curaj, n-avură.
................................................
8287

ESEU
„DUPĂ RÂNDUIALA TA RĂMÂNE ZIUA”
Costache Ariton
Psalmul 118 v.91
Se spune că înainte ca
dunga orizontului să înghită caicul
soitariului Hoge,împungînd cu
arătătorul dreptei către soare,
hâtrul Nastratin ar mai fi strigat,o
dată ,întrebător,peste cetatea
Isarlâkului, pentru cei ce-aveau
urechi de auzit: „Vezi Duhul Sfânt
făcut sensibil?”... Peste glasul prea
înţeleptului hoge avea să se lase,
sufocându-1 pentru o jumătate
de veac, mâlul-giulgi, ţesut la
Moscova şi aiurea. Vorbe, cîndva,
abia şoptite conspirativ şi dosnic,
gânduri colportate, altă dată, ca marfă de contrabandă
aveau să înflore ască peste cetate, revărsându-şi otrava
parfumurilor lor.
Cetatea Isarlâkului, asemeni împărăţiei din poveste,
va fi jefuită ziua în amiaza mare, văduvindu-i bolţile de
dulcea lumină a Duhului Sfânt. Numai că jaful nu făcea
altceva decât să împlinească ceea ce se începuse mai
demult, de pe vremea cînd kantianul slogan sapere
aude se făcuse auzit şi-n câmpia Deliormanului. Pe la
1924, ocazionat de „îndreptarea calendarului”’, părintele
Chirică, zis Guriţă, va publica o broşură de „Lămuriri” în
care, în chip de dialog, va încerca, pe înţelesul celor mulţi,
să explice necesitatea schimbării propuse şi, evident, va
defini şi noţiunea de calendar.
Instituţia calendarului reflecta concepţia despre
lume şi univers a ţăranului român, „călindarul” fiind un
veritabil ghid de viaţă, îndreptar deplin şi plenipotent.
Satul românesc îşi ducea viaţa în strictă concordanţă cu
„călin darul”. Barbara dihotomie: viaţă spirituală / viaţă
materială nu îşi făcuse încă apariţia, astfel că se poate
afirma că instituţia calendarului însemna totul, cuprindea
întreaga ştiinţă despre lume a ţăranului nostru. Lesne de
înţeles că faţă de cele de mai sus, schimbarea calendarului
întîmpina o surdă, şi aspră împotrivire.
Refuzul de a se alinia celor cerute de către Mitropolie,
ţăranii îl argumentau, în simplitatea lor, susţinând că
Sfântul Călindar ar fi de la Hristos şi de la Sfinţii Apostoli...
„Delegatul” Toader Plăeşu, respectiv autorul, preotul
Petru Chirică, îi contrează cu o brutalitate păgână: „Păi
nu-i. Mîntuitorul n-a scris un rând!”. Cum vedem, preotul
Chirică, graţie şcolilor înalte pe care le urmase, nu se
mai simte solidar cu ţăranii, nu mai împărtăşeşte „oarba”
credinţă a acestora, măcar că, în ce priveşte originea divină
a calendarului, dreptatea era de partea „oarbei”
credinţe a ţăranilor. Continuându-şi „Lămuririle pentru
ţinerea calendarului îndrep tat”, părintele Chirică afirmă:
„Calendarul este o măsurătoare a zilelor după cum metrul
este a lungimilor sau litrul... etc.” Teologulului ,nici prin
minte nu îi trece că între metru,litru etc.simple născociri
ale minţii omeneşti,şi calendar ,care reflectă uluitorul
şi dumnezeescul fenomen AN,nu se poate face nici o
apropiere!!. Negând, cum am văzut, deosebit de brutal,
natura divină a calendarului, teologul neagă implicit şi
natura divină a anului, ba mai mult ne propune o definiţie
conform căreia anul ar fi rod al unei convenţii omeneşti,
convenţie asemănătoare celor ce au stat la baza instaurării
metrului, litrului etc. Dacă metrul, litrul etc. apar ca urmare
a unor convenţii încheiate între oameni, în ce priveşte anul,
dac-ar fi să închipuim, asemănător, o convenţie, atunci
ea trebuie încheiată cu... Dumnezeu-Tatăl !!! cu nimeni
altul nefiind posibilă. Creatorul fiind Cel ce a zămislit atât
Luminătorul cel mare cât şi Luminătorul cel mic...
Pentru a nu fi greşit înţeleşi, pentru a nu da naştere
la confuzii, ne grăbim să alăturăm mod ului de a gândi, mai
sus prezentat, şi gândirea unui om de ştiinţă pozitivistă,
a unui fizician. Este vorba de faimosul George Gamow,
laureat al Premiului Kalinda, care. în a sa cărţulie inti tulată
„Gravitaţia”, scrie, la pagina 113: „Desigur, un an sau o
secundă sunt unităţi foarte arbitrare, pentru măsurarea
timpului etc.” (s.n.)
Minuscula conjuncţie - sau - aşezată între ceea ce
este rod al unei convenţii omeneşti, am numit secunda,
şi uluitor de complexul fenomen an, rod al legilor ce
guvernează Universul, ca să fim în ton cu Gamow, nu face
decât să divulge confuza gândire a fizicianului, altminteri
la fel de eronată ca cea a teologului... E timpul să ne
întrebăm cum sunt posibile asemenea confuzii? Credem că
nu greşim deloc dacă afirmăm că aproape întreaga lume
foloseşte, la ceasul când ne rostim, aşa-numitul calendar
iulian. De asemenea credem că nu greşim deloc, nici dacă
afirmăm că numărul celor care ştiu că acest calendar a
fost întocmit de Sosigene,din porunca lui Iuliu Cezar,în
urmă cu mai bine de două mii de ani,este mai mult decât
derizoriu...
Anul este un ciclu, iar noţiunea de ciclu poate fi
ilustrată de orice curbă închisă. De aci succesul lui Copernic.
Câţi ştiu însă că, după copernicieni (Patapievici et Co.) mai
nou, pământul s-ar roti în faţa,şi nu în jurul Soarelui,cum
se susţinea până mai ieri?! Explicaţia acestei ajustări a
gândirii lui Copernic? Petele solare îşi schimbă înfăţişarea
doar din 11 în 11 ani ,şi nu de 365 de ori pe an ,cum s-ar
cuveni dacă pământul s-ar roti în jurul Soarelui...
Dacă admiteţi, cu (demenţialul) Kepler, că spiritul
geometric ar fi precedat nu numai creaţia ci şi pe Creator,
atunci, evident, cu un dumnezeu geometru poate exista şi
un univers geometric...
De MISTER, cum vedeţi, nici pomeneală!
Mai mult: câţi ştiu că Sosigene a întocmit Calendarul,
respectiv a definit ANUL, pe baza unei alte ştiinţe decât
cea copernicană, care “ştiinţă copernicană”, este unanim
acceptată de gândirea modernă???
Şi mai mult: cum se explică faptul că un ca lendar
copernican întârzie să apară??’? Şi, mai ales, nu va putea
apărea niciodată, pentru bunul şi simplul motiv că pământul
nu se roteşte în jurul nici unui soare!! Noi credem că nu
s-a năs cut încă pe pămînt om care, numai prin puterea
minţii sale, fără ajutorul de Sus, să poată înţelege cum se
luminează pământul de ziuă şi cum se înveleşte cu stele.
Încercaţi să vă explicaţi propriile trăiri, în faţa unui
apus sau a unui răsărit de soare... Încercaţi să vă explicaţi,
să găsiţi o, cât de cât, raţională explicaţie a spectacolului ce
se desfăşoară înaintea ochilor dvs. şi veţi descoperi... MIS-
TERUL!!! Aşa stau lucrurile, dacă plecaţi de la realitate, de
la trăirile dvs. Din păcate, nu se pleacă de aci, copernicienii
propunând, fără excepţie, un glob, o sferă pe care este
proiectat pămîntul,sferă ce se învârte, de obicei, în jurul
unu soare-felinar ce este spânzurat în tinda lumii!...
Lucrurile, astfel prezentate, par deosebit de... raţionale!
Ce mister?? Lucrurile,astfel prezentate,par clare şi pentru
ultimul dobitoc!!! Chiar şi pentru copii! În nr. 9/1982,
revista „LUMINIŢA”, revistă ce se adresa... preşcolarilor,
a publicat, sub semnă tura lui Aghi Caraba, un articol
intitulat „Soarele”, articol din care reieşea că, până la
apariţia lui” nenea Copernic”, omenirea zăcuse în beznă...
Atâtea şi atâtea civilizaţii pieriseră fără să ştie ceea ce,
acum, graţie lui Copernic, iată : pînă şi copii de grădiniţă
puteau pricepe!!! Imbecilismul comuniştilor a reuşit, prin
împin gerea până dincolo de cel mai aprins paroxism, să
compromită multe dintre bazaconiile raţio nalismului,
iluminismului etc. occidental, între care puturoasa basnă
copernicană se numără printre cele dintâi.
Nu de dragul misterului ci de dragul ade vărului, din
respect pentru acel ADEVĂR ABSOLUT, posibil a fi cunoscut
de om în rev elaţie, credem că se impune să ne lepădăm de
zoaiele copernicane şi să murmurăm în glas cu Psalmistul:
„După rînduiala Ta rămâne ziua...”
Din păcate, cum o arată documentele, la 1924,
şi Sfânta Biserică, aflată sub o anume influenţă, era
copernicană, raţională ca preotul Chirică şi ca fizicianul
Gamow. Numai că „rân duiala” ciclului zi/noapte este
ascunsă, de taină şi El o arată ici-colo, mai rar decît am
bănui, celor pe care EL îi consideră demni de a purta aceste
adevăruri.
În biserica Manea Brutaru, unde m-am cununat,
î
8288 www.oglindaliterara.ro

O NOUĂ APARIŢIE
EDITORIALĂ: ANGELA
BURTEA – POVEŞTI
Gheorghe A. Stroia
Colecţia MAGIC - a Editurii Armonii Culturale - vă
semnalează o nouă apariţie editorială: ANGELA
BURTEA (Brăila) - „ILINCA ŞI MATEI” (poveşti)
Din colecţia MAGIC a Editurii Armonii Culturale, vă
semnalăm o nouă apariţie editorială: ANGELA BURTEA -
„ILINCA ŞI MATEI” (poveşti).
„Lumina desprinsă din
fiecare poveste a cărţii se
divide în razele diafane ale
simţirii, purtând nuanţele
sufletului, viu colorat de
trăiri unice. Astfel, atât tonul
poveştii, cât şi fiecare erou
în parte, inspiră: melancolie,
adevăr, respectul faţă de
tradiţie, puritatea vârstei.
Personajele sunt isteţe,
curioase, curajoase, pline
de vitalitate, caracteristici
intrinseci ale vârstei. Fiecare
dintre eroi aduce în context,
câte o trăsătură distinctă:
hărnicie, curiozitate,
devotament, grija faţă
de mediul înconjurător,
altruismul, dragostea şi
respectul faţă de părinţi sau
bunici.
Deşi suntem tentaţi să credem că fiecare filă
magică a cărţii este o extensie a atmosferei de lucru de
la clasă, ce sintetizează aspecte mai mult sau mai puţin
educaţionale, se poate spune că unele dintre poveşti au
doza suficientă de fantastic, cât să ne facă să credem în
existenţa minunii. A minunii, simplu numită copil, care
zâmbeşte, alintă, bucură dar şi a celui care suferă în
tăcere, visează, atinge stele cu mâna sau poartă în suflet
mări de cruntă dezamăgire. Cu un ton uşor maternal,
prin dialogurile cu farmec aparte construite, autoarea ştie
să-şi apropie micuţii, fiindu-le în mod constant mamă,
educatoare, confesoare, sprijin şi partener de joacă.”
deasupra altarului se înalţă crucea pe care este zugrăvit
Mântuitorul răstignit. La piciorul crucii este.zugrăvit un
cap de Bou. Este Boul pe care chinezi îl fac din teracotă şi
îl sparg de Anul Nou. Este Boul Apis, frate drept cu Taurul
ce-l înjunghie-n coride toreadorii. Este Boul Cretanilor,
precum şi cel de la Ieslea Naşterii, frate bun cu Vaca Sfîntă
a Indienilor... La cele de mai sus să adăugăm că ANUL
pre zintă aceeaşi conformaţie, alăturând 365 de zile/nopţi-
UNICAT, atât în civilizaţia Maya cât şi în cea a Egiptului
antic, atât la Chinezi cât şi la Incaşi, atât la Greci cât şi la
Indieni etc. etc. etc. La polul opus, unităţile de măsură,
convenţional inventate de oameni, pentru greutăţi,
capacităţi, lungimi etc. prezintă o uluitoare diversitate în
timp şi spaţiu.
Anul, respectiv ziua nu sunt unităţi de măsură a
timpului, ci fenomene, a căror complexitate depăşeşte cu
mult puterea de înţelegere a minţii omeneşti, de unde şi
imposibila lor cunoaştere fără ajutor de sus... Cînd, în locul
Duhului Sfint, lunecă pe bolta cerească un soare alcătuit,
în veacul trecut, din metale în fierbere ori din descărcări
electrice în gaze ori din fuziuni atomice, atunci să ştiţi
că neamul omenesc se află la osândă, la chin în mâna
zmeilor... Zmeilor copernicani, oricîte titluri academice ori
premii ar avea, să le opunem zisa psalmistului, încărcată
de dum nezeieşti lumini:
- „După rînduiala Ta rămîne ziua...”
ROSTIRI
Gheorghe
Suchoverschi –
„Îngerul cuvintelor”.
O atmosferă plină de
balsamul unor imagini
poetice inedite
Gheorghe Suchoverschi
s-a născut într-un tărâm
special al literaturii.
Balsamul unui loc al
cuvintelor meşteşugite întrun
mod aproape unic ce
poartă doar un singur nume
: - talent.
Nu totdeauna talentul
este suficient. El se
completează cu un veşmânt
rostuit din informaţie şi
lectură. Nimeni, absolut
nimeni nu se poate izola
Constanţa Cornilă
într-un turn de fildeş unde
legea scrisului are bariere
stricte şi mai ales formale.
Pentru mine, Gheorghe Suchoverschi este
un produs complex al exerciţiukui poetic care se
intonează pe baza unui portativ preţios şi uşor
exacerbat. Cine a scris rondeluri în literatură ? Cel
mai avizat este Macedonski.
Uneori Gheorghe Suchoverschi se aşează cu
muza sa pe un teren comun dar populat de un decor
aparte, cosmetizat şi îmbogăţit cu procedee stilistice
contemporane. Fiecare vers este străbătut de una
sau două metafore, culminând cu o anume formă de
inspiraţie plină de profunde vibraţii.
Forma fixă reabilitată de poet nu este la
îndemâna oricui. El ştie să înşurubeze pe piedestalul
unei inspiraţii originale, acel „alter imago”, mult mai
amplu, mai respirabil.
Gheorghe Suchoverschi scrie epigrame cu mult
substrat, politic, moral, chiar economic. Zămbetul
său, uneori calculat, ascunde răbdarea creatorului de
bună calitate.
Gheorghe Suchoverschi, reţinut şi numai parţial
sau aparent timid, cuvântul său devine o emblemă
justificativă, în actul creaţiei. E o plăcere să-l asculţi
şi să-l citeşti. Fiind un actor vechi, aduce multă
tonalitate în expunerea produsului literar.
Peste poezia sa, de altfel, domneşte nestingherit
acel „înger al cuvintelor” ce sublimează atmosfera
poetică.
E greu să nu te gândeşti la „Rondelul lucrurilor”
care vorbesc din orice material ar proveni ele,
„bronz”, „catifea”, „lemn” sau „mătase”, aşa cum
spunea Macedonski, ca apoi să-l guşti pe „arşiţă” de
gânduri”, pe „răcoritorul” Gheorghe Suchoverschi.
Poate că un timp trecut, a copt devreme aceste
experienţe de viaţă care s-au transformat pe parcurs
în adevărate bijuterii spirituale.
Este original şi prin farmecul intuitiv al multor
aspecte legate de existenţa însăşi care nu este lipsită
de jovialitate şi bun gust.
La mulţi ani, la acest semnal al timpului care
completează anii cu bucurii şi împliniri scriitoriceşti !
Mereu să strângi în suflet
Acele mari cuvinte,
Care prefac tăcerea
În verde şi-n grădini.
S-aşezi printre rondeluri
Un fel de ochi cuminte
Care să ţină trează
Comoara de lumini !
www.oglindaliterara.ro
8289

LECTOR
O LECTURĂ CONFORTABILĂ:
„URMAŞUL” UN ROMAN DE ION CATRINA
Veturia Adina Colceag
Numele scriitorului Ion Catrina a căpătat o deplină
consacrare odată cu publicarea celui de al cincilea volum
din romanele sale, întitulat parcă sugestiv, „Urmaşul”,
apărut cu ceva timp în urmă la prestigioasa editură
Contrafort din Craiova. Debutant în marea literatură,
aceea a romanelor, în 2003 cu volumul „Potecile
destinului”, după ce a cochetat o vreme cu traducerile
din literatura rusă, (Ilf şi Petrov, Zoşcenko, etc.),
scriitorul Ion Catrina a continuat şirul amplu al naraţiunii
cu romanele de referinţă: „Tărâmul umbrelor”, „Cerul
infernului” şi „Pământul îngerilor”.
Povestitor înnăscut, de mare talent, care poate să
compună pe spaţii ample într-un tempo alert, aşa cum
îl caracteriza inspirat criticul, poetul şi publicistul Marian
Drăghici într-un articol din prestigioasa revistă literară
craioveană, Ramuri, scriitorul Ion Catrina ne face şi
de această dată dovada a unei deosebite disponibilităţi
narative. Conceput ca roman de deschidere pentru
un ciclul ce avea să abordeze problema acută, aceea
a disoluţiei gospodăriei ţărăneşti
în ultima sută de ani, „Urmaşul”
întregeşte acea verigă lipsă de la care
a pornit totul. Scriitorul a fost încă de
la început preocupat de situaţia omului
simplu, primar, obligat să trăiască în
condiţii vitrege, să presteze o muncă
brută şi să ducă o luptă aprigă pentru
supravieţuire cu duşmani de tot felul
şi nu de puţine ori, chiar cu el însuşi.
Naraţiunea romanului e simplă.
Nişte familii înstărite de ciobani
transilvăneni sunt obligaţi să treacă
munţii în Tara Românească pentru
a-şi găsi liniştea şi libertatea. Ei
se stabilesc într-un mediu propice
activităţii lor şi cumpără spaţii întinse
într-o depresiune dintre munţi.
Oameni harnici şi gospodari, deprinşi
cu asprimea vieţii în inima munţilor,
ei durează aici o reşedinţă solidă,
prosperă şi confortabilă. Vreme de un
secol ei muncesc aici, prind rădăcini,
dezvoltă gospodăria şi-şi sporesc
siguranţa şi averea. Soarta nu le e de
cele mai multe ori încurajatoare, dar
ei luptă cu aceeaşi îndârjire moştenită
din tată în fiu. În această luptă dură
şi de cele mai multe ori inegală, cei mai mulţi dintre ei
cad. Reîmprospătarea cu noi membrii devine din ce în
ce mai greoaie datorită izolării în care trăiesc şi după o
sută de ani rămân doar doi: tatăl şi fiul. Drama familiei
se consumă în acelaşi spaţiu arid al muntelui neprimitor
şi pe traseul milenar al transhumanţei. Lupta inegală
cu natura neprimitoare şi cu situaţiile potrivnice create
de semenii lor îi fac să li se subţieze rândurile. Ultimul
rămas, urmaşul, îşi va schimba reşedinţe în locuri mai
darnice, mai faste şi mai fertile. Evadarea este necesară
pentru a putea supravieţui. Abandonul proprietăţii
parentale şi mutare în alte meleaguri nu sunt voluntare.
Eroul principal al romanului e forţat să ia această decizie
de situaţiile potrivnice în care trăieşte. Tragediile uriaşe
ce au loc în munţi îl determină să migreze. Odată cu
plecarea lui reduta din munţi, construită de strămoşii lui,
dispare, lăsând loc doar la nişte ziduri arse şi tăcute. Cu
toată refacerea lui, Luca este un înfrânt, un om dislocat
din arealul lui primordial ce şi-a pierdut identitatea.
Sacrificarea lui se face tocmai pentru a putea transmite
sângele strămoşilor lui unor urmaşi. Aceştia nu se vor
mai putea recunoaşte printre descendenţii bravilor
ungureni ce au trecut cândva munţii. Crimele ce au loc în
munţii din nordul Olteniei şi întâmplările tragice de mai
târziu de la câmpie, ne fac să retrăim pas cu pas evoluţia
evenimentelor şi drama personajelor.
Romanul debutează spectaculos, prin prezentarea
dispariţiei tragice a lui Simion Bălăianu. Unicul său
fiu, Luca, rămas singur în inima munţilor, trebuie să
supravieţuiască. În jurul personajelor se învârte parcă un
blestem. Cei ce-l întâlnesc îl îndrăgesc necondiţionat, dar
sfârşesc în mod tragic. Dramatismul existenţei lui Luca nu
este singular. Alături de el suferă şi dispar în mod tragic
aproape toate personajele prinse în vâltoarea primului
război mondial. Aşa se întâmplă de exemplu şi cu familia
românilor ardeleni Lăcătuş care asistă neputincioasă
la exterminarea ei. Doar Ida se salvează împreună cu
Irina, fructul iubirii, rezultat din dragostea ei cu Luca.
Recunoscătoare acestui semn divin ea se rebotează şi
devine Alexandra. Autorul va insista şi pe pedeapsa,
căzută ca un fel de blestem peste familia Săpunaru,
ca urmare a crimei odioase pe care acesta o comite. El
sugerează că totul pe lume trebuie plătit. Acest lucru
va fi resimţit şi de avocatul ce-l deposedează fraudulos
de avere pe Luca. Fiul acestuia îşi va pierde viaţa în
acelaşi munte pe care şi l-a însuşit
pe nedrept tatăl lui. Personajele
secundare îşi împletesc existenţa cu
a lui Luca, luptă şi suferă alături de
el şi-şi consumă zilele vieţii conform
propriului lor destin. Luca nu poate să
le influenţeze decisiv existenţa.
Romanul este o luptă continuă
între viaţă şi moarte, între iubire şi ură,
între succesul efemer şi neputinţă,
între speranţă şi disperare. Urmaşul
e lupta cu inerţia, e îndepărtarea
de trecutul dureros, e regăsirea şi
uitarea, e optimismul continuării, e
speranţa viitoare într-un final fericit.
Întreaga creaţie a scriitorului Ion
Catrina se înscrie în neoclasicismul
actual. El se recomandă a fi un demn
continuator al clasicilor pe linia Victor
Ion Popa, Vasile Voiculescu, Mihail
Sadoveanu, Petru Dumitriu, etc.
Remarcăm şi de această dată
acelaşi ritm alert de desfăşurare
a naraţiunii. Autorul menţine un
soi de mister pe tot parcursul
evenimentelor ce ne seduce şi ne
ancorează în lectură până la aflarea
deznodământului din final. Această tehnică am întâlnit-o
şi în celelalte patru romane apărute anterior. Remarcăm
de asemenea limbajul adecvat contemporaneităţii. Nu
avem în faţă un roman istoric. Personajele nu folosesc
limbajul greoi al omului simplu de la începutul secolului
trecut. Arhaismele au fost excluse şi s-au păstrat doar
regionalismele specifice arealului în care se desfăşoară
acţiunea.
Sfârşitul acestui ciclu amplu de cinci romane,
permite scriitorului o nouă abordare a vieţii şi alte
producţii literare de anvergură, pentru că Ion Catrina
este profund ancorat în producţia romanescă pe care
o stăpâneşte până aproape de perfecţiune. Cititorului
nu-i rămâne decât să citească aceste producţii literare
de excepţie, să se bucure şi să sufere alături de eroii
preferaţi şi să se apropie şi mai mult de specificul vieţii
româneşti din secolul trecut.
------------------------------------
NOTĂ: Mai multe amănunte despre scriitor se
găsesc la adresa:
http://www.ioncatrina.webs.com
8290 www.oglindaliterara.ro

EXPERIENŢELE PE
PRAGUL MORŢII
Momentul morţii absolute
Medicii definesc moartea clinică drept absenţa
activităţii cerebrale şi cardiace. Deoarece creierul e cel
mai important organ, putem restrânge definiţia, zicând că
moartea clinică se instalează odată cu dispariţia undelor
cerebrale. Iată, însă, că până acum nimeni n-a reuşit să
definească momentul morţii absolute, momentul dincolo
de care nu mai este posibilă revenirea la viaţă.
Practicile colectivităţilor umane din arealul creştin
cer respectarea unui interval de trei zile între moartea
clinică şi declararea morţii absolute, dacă nu au loc
intervenţii invazive, de genul îmbălsămării ori autopsierii.
Abaterile de la acest obicei au generat uneori situaţii
tragice, cu aşa-zişi morţi care s-au trezit îngropaţi de
vii şi au pierit în chinuri groaznice, sufocaţi în propriul
coşciug. Alţii, reuşind să iasă şi să se întoarcă acasă, au
produs grave confuzii în rândul cunoscuţilor şi familiei.
Asemenea întâmplări, din fericire rare, pun, totuşi, o
întrebare simplă: ce înseamnă moartea? Căci, dacă un
om poate fi reanimat din moartea clinică, înseamnă că
principiul vieţii nu stă nici în activitatea inimii, nici în
activitatea creierului şi cu atât mai puţin în activitatea
vreunui alt organ intern.
Aici se ridică una din problemele care chinuie
foarte tare conştiinţa biologilor contemporani. Pentru
oamenii care cred în Dumnezeu, răspunsul pare, însă,
simplu: moartea absolută se instalează în clipa când
sufletul se eliberează definitiv de trup. Este interesant
că au fost medici care au avut ideea de a determina prin
cântăriri momentul morţii. Ipoteza lor era că sufletul
trebuie să aibă greutate şi, deci, plecarea lui poate fi
sesizată prin cântărirea cadavrelor. În sec. al XIX-lea
s-au făcut cercetări serioase în direcţia asta, dintre care
Lyall Watson 1 aminteşte o parte: „La Haga, dr. Zaalberg
van Zelst a cântărit pacienţi agonici şi a afirmat că în
momentul morţii clinice se producea o scădere bruscă a
greutăţii cu exact 69,5 grame. Acelaşi tip de teste făcute
de dr. Duncan McDougall în Anglia a furnizat echivalentul
britanic exact: 2 şi 3/7 uncii”.
Totuşi, nici cântărirea pacienţilor muribunzi nu ne
duce prea departe, deoarece corpul poate fi reanimat
chiar şi după pierderea celor 69,5 grame. Aceasta se
petrece, teologic vorbind, pentru că nu contează atât
momentul când sufletul iese din trup, ci acela când
ieşirea a ajuns ireversibilă. Deocamdată, acel moment
rămâne un mister pentru ştiinţă. Mărturiile cele mai
coerente le avem de la subiecţii care au trecut printr-o
experienţă pe pragul morţii: cei mai mulţi au declarat
că sufletul nu vrea deloc să se întoarcă, însă – uneori –
este silit de către „Fiinţa de Lumină”. În cazul trăirilor de
tip infernal, dimpotrivă, sufletul vrea cu disperare să se
întoarcă, lucru ce i se permite câteodată. Iată, astfel, că
momentul morţii absolute este, până la capăt, în mâinile
lui Dumnezeu. Oamenii nu au mare lucru de spus. Acest
fapt a fost din nou demonstrat relativ recent, prin strania
experienţă a gruzinului George Rodonaia 2 .
Cazul Rodonaia
Elementul puternic din experienţa lui George
Rodonaia este certificarea morţii, după norme medicale
extrem de riguroase. În anul 1976, acest gruzin – care era
medic şi psiholog – este călcat de două ori de o maşină pe
o stradă din Tbilisi. Ulterior, după ce va emigra în Statele
Unite, el a susţinut că accidentul fusese o încercare de
asasinare din partea KGB-ului, ceea ce nu ne interesează
aici. A fost găsit pe stradă (fără suflare, cu multiple
fracturi şi răni îngrozitoare), a fost dus la spital, unde e
declarat mort şi mutat în morgă. Acolo a stat în frigider,
timp de trei zile; apoi e scos, pentru a i se face autopsia.
www.oglindaliterara.ro
Doctorii încep să-i secţioneze
abdomenul. În acea clipă,
precum într-un scenariu de
groază, George se trezeşte
şi deschide ochii. Unul dintre
autopsieri îl închide la loc.
George deschide iarăşi
ochii, autopsierul îl închide
a doua oară. Dar, când vede
că mortul ridică din nou
pleoapele, el se cutremură,
ţipă şi fuge ca un bezmetic,
urmat de întreaga echipă
medicală.
George Rodonaia va
fi salvat şi devine celebru
printre cercetătorii sovietici.
Mari parapsihologi îl Radu Comănescu
investighează temeinic. Nici
KGB-ul, nici autorităţile nu-l mai supără. Într-o atitudine
obişnuită pentru reîntorşi, el se dedică Domnului:
urmează Teologia şi ajunge preot ortodox al Bisericii
gruzine. Ulterior, însă, trece la metodism, ceea ce-i va
permite să plece în Statele Unite. A fost pastor metodist
în localitatea Baytown din Texas. Momentul culminant
al vieţii sale îl constituie, însă, cele trei zile câtă vreme
trupul fizic i-a stat în frigiderul morgii din Tbilisi.
Afară din trup
AESOTERICAE
Experienţa lui George Rodonaia este destul de
atipică pentru trăirile pe pragul morţii. La început – zice
el – l-a invadat sentimentul unui întuneric necunoscut
şi neplăcut. Şi-a dat seama că este afară din corp şi că,
totuşi, poate gândi. Fiind psiholog, s-a hotărât imediat să
gândească pozitiv. În clipa aceea a zărit un sâmbure de
lumină. Apoi lumina l-a invadat, anulându-i forţa logicii.
Era o lumină „cu haos”: plină de „molecule care zburau
împrejur, atomi, protoni, neutroni, zburând pretutindeni”.
Totul se scălda în energie. Atunci, George şi-a dat seama
că nimic nu e haotic, că există o simetrie. „Această
simetrie era minunată, unificatoare, forma un întreg şi
m-am simţit inundat de o mare bucurie. Am văzut forma
universală a vieţii şi a naturii. Atunci mi-am dat seama că
nu mă mai deranja faptul că nu mai aveam un corp fizic;
era cât se poate de clar că nu îmi mai era de trebuinţă,
ar fi fost de fapt un handicap (limitation).”
În varianta pe care i-a relatat-o lui Phyllis Atwater 3 ,
George este chiar mai expresiv: „Niciodată nu am
văzut atâta frumuseţe, nici nu m-am simţit atât de cald
mângâiat. Este important că am trăit o aşa de mare
fericire, deoarece am început să învăţ că lumina are un
fel de putere la acest nivel înalt. Şi există niveluri tot
mai înalte, iar cel mai de sus este Dumnezeu şi totul se
află sub conducerea Sa. Gândirea pozitivă mă leagă de
această căldură, de această spirală de aur […]. Nu am
cuvinte să descriu asta. Orice greutate se goleşte aici
în fericire. E mai bine decât un orgasm, nu se opreşte
niciodată, e nesfârşită şi fără încetare.”
Voi continua cu varianta transcrisă de Phyllis
Atwater. Pe moment, George şi-a asemănat starea cu cea
produsă de drogul LSD. Apoi şi-a adus aminte de trupul
său fizic. Instantaneu, s-a găsit la morgă, contemplându-
__________________
1 Acest mare biolog, etholog şi antropolog sudafrican
a pierit în anul 2008, la vârsta de 69 de ani.
Lucrarea la care mă refer este The Biology of Death:
A Matter of Life and Death, publicată în anul 1974 şi
tradusă în 1994, sub titlul Moartea ca linie a vieţii, la Ed.
Humanitas din Bucureşti.
2 George Rodonaia a pierit în anul 2004.
Experienţa la care fac referire mai departe e relatată în
cartea teologului Phillip L. Berman, intitulată The Journey
Home şi publicată în 1998 la Pocket Books, o companie
transnaţională cu filiale în New York, Londra, Toronto,
Sydney, Tokio şi Singapore.
3 Beyond the Light: What Isn’t Being Said about
Near-Death Experience, New York, Carol Publishing
Group, 1994.
î
8291

AESOTERICAE
şi rămăşiţele vinete, aşezate pe o lespede. O putere
necunoscută îl obliga să rămână acolo şi să privească.
„Nu vreau chestia aia înapoi”, a zis el, speriat la gândul
că se va întoarce în corp.
Putea vedea în întuneric la fel de bine ca pe lumină.
Şi, brusc, şi-a amintit despre accident. „Deodată” –
zice el – „am văzut gândurile tuturor celor implicaţi în
eveniment, ca şi cum şi-ar fi gândit gândurile lor înlăuntrul
meu. Le-am baleiat gândurile şi emoţiile pentru a afla
adevărul. Mi-am văzut soţia ducându-se la mormântul
unde urma să fiu îngropat; şi am văzut-o gândindu-se la
ea şi la ce va face acum când eu m-am prăpădit.”
Astfel, George intrase în stadiul unde entitatea
e liberă faţă de timp şi de spaţiu şi este capabilă de
clarviziune totală. Ocultiştii numesc acest fenomen stadiu
eteric, însă el trebuie asociat cu manifestările extazului.
Manifestări ale extazului
Aproape în toate relatările de tip NDE 4 (experienţă
pe pragul morţii), există un moment când subiectul
pretinde că a obţinut cunoaşterea universală, fără eforturi
deosebite. Acest moment domină trăirea lui Rodonaia.
Imediat după ce ajunge în stadiul de libertate faţă de timp
şi spaţiu, el îşi exprimă dorinţa de a cunoaşte. Atunci,
zice Phyllis Atwater: „A fost confundat cu ideea fiinţei,
cu începutul creaţiei. A văzut şi a simţit întreaga istorie,
fiecare moleculă şi atom ale fiecărei mase manifestate,
gândurile şi sentimentele fiecărei forme existente.”
Ca supus sovietic, George nu obţinuse vreo viză,
aşa că acum se grăbeşte să viziteze tot Pământul,
insistând asupra Londrei şi (culmea!) Moscovei. Iată,
în continuare, propriile sale cuvinte, transcrise de dna
Atwater: „Puteam fi instantaneu oriunde, chiar deadevăratelea.
Am încercat să comunic cu oamenii pe care
îi vedeam. Unii mi-au simţit prezenţa, dar nimeni n-a
întreprins nimic. Am considerat necesar să învăţ despre
Biblie şi despre filozofie. Dacă vrei, primeşti. Gândeşti şi
îţi va parveni. Aşa că am participat, m-am întors şi am
trăit în minţile lui Iisus şi ale Ucenicilor Săi. Le-am auzit
conversaţiile, am experimentat cina, împărtăşirea cu vin,
mirosurile, gusturile – şi, totuşi, nu aveam trup. Eram
pură conştiinţă. Dacă nu înţelegeam ce se petrecea, mi
se dădea o explicaţie. Dar nu vorbea nici un învăţător.
Am explorat Imperiul roman, Babilonul, vremurile lui
Noe şi Avraham. Numiţi orice eră, eu am fost acolo.”
După această veritabilă orgie istorico-filozoficoturistică
(de altminteri, tipică pentru stadiul eteric),
George Rodonaia se reîntoarce la morgă, lângă
rămăşiţele trupului său fizic. De aici, este „tras” către
maternitatea spitalului unde soţia unui prieten tocmai
născuse o fetiţă. Aceasta plângea de zor; radiografiind-o
(de parcă ar fi avut raze X în priviri), George observă că
ea are un şold scrântit. Îi spune: „Nu mai plânge. Nimeni
nu te înţelege.” Bebeluşul îl aude şi îl vede, căci – susţine
Rodonaia – „copiii pot zări şi pot auzi fiinţele spirituale”.
Imediat apoi, George atinge treapta panoramării, când
îşi retrăieşte existenţa de la naştere la moarte, plus
existenţele unor rude moarte de demult, ca şi cum ei
toţi nu ar fi decât unul (interesantă perspectivă asupra a
ceea ce alţii numesc „reincarnare”).
Reîntoarcerea
În toiul acestui proces care îl fascina, gruzinul se
deşteaptă pe masa de autopsie 5 . Era atât de zdrobit
fiziceşte, încât nu a putut vorbi decât după câteva zile.
Cu primele cuvinte, le-a spus medicilor despre fetiţa cu
şoldul scrântit. Bebeluşul a fost imediat radiografiat, iar
rezultatul i-a dat completă dreptate! 6
Din minutul acela, George intră în atenţia marilor
parapsihologi sovietici, care îl investighează pe tot
parcursul celor nouă luni de spitalizare. El ajunge celebru
pe plan local. Înzdrăvenit, el se întoarce către credinţa
creştină, urmând Teologia şi ajungând preot al Bisericii
Ortodoxe din Gruzia/Georgia. Ulterior, precum am zis,
va trece la metodism şi va emigra în Statele Unite.
Reintegrarea sa în societate nu a fost prea simplă. Atât
soţia, cât şi prietenii s-au arătat şocaţi de acurateţea
cu care Rodonaia le citise gândurile, pe când se afla în
extaz. Mulţi prieteni l-au părăsit, speriaţi. Şi soţia s-a
speriat, până într-acolo încât timp de un an nu a avut
curajul să doarmă în aceeaşi cameră cu bărbatul ei.
Observaţii
Experienţa lui George Rodonaia este foarte utilă
din următoarele puncte de vedere: 1) demonstrează
clar supravieţuirea sufletului după un eveniment atestat
riguros ca fiind moartea clinică; 2) demonstrează cu
lux de amănunte apariţia manifestărilor de tip extatic,
când spiritul este liber faţă de timp şi spaţiu, iar fiinţa
poate acţiona direct prin forţa gândului. Tocmai de la
acest prag extatic înainte începe istoria experienţelor
pe pragul morţii. Nu pot, însă, să mă exprim asupra
acurateţei cunoaşterii dobândite de subiect pe când
hălăduia spiritual prin toate erele lumii; şi, mai ales, am
dubii mari în legătură cu citirea gândurilor lui Iisus şi
ale Apostolilor. În ceea ce priveşte lumea sa, e, totuşi,
atestat faptul că subiectul a dat dovadă de clarviziune
şi a putut citi în mintea persoanelor cu care se afla în
relaţie de electivitate (soţie, prieteni). Chiar şi atât, este
prea destul pentru a ne obliga să studiem cu atenţie şi
cu metodă declaraţiile altor subiecţi ce au experimentat
trăirea pe pragul morţii.
__________________
4 Prescurtare de la near-death experience.
5 Îi va declara lui Phillip Berman: „Tocmai se
pregăteau să-mi taie stomacul, când am simţit o putere
ce m-a apucat de ceafă şi m-a împins în jos. A fost atât
de puternică, încât am deschis imediat ochii şi, dintrodată,
am simţit o durere acută. Trupul îmi era rece şi
am început să tremur.”
6 Totuşi, în varianta relatată lui Berman, George
nu a mai reluat această istorie.
Premiile Ligii Scriitorilor
Comisia de acordare a premiilor Ligi Scriitorilor
a luat în considerare toate cărţile sosite de la autori,
editate în anul 2011, indiferent din ce organizaţie
profesională fac parte. În acest context comisia a
hotărât să acorde următoarele premii:
Poezie
“Să vi şi mâine“, de Iulian Patca
“Semnele Timpului “, de Elisabeta Iosif
“Rănită,umbra mea“,de George Ioniţă
“ Şoapte cu aripi de înger“, de Catinca şi Costel
Neacşu
“ Armuri de vis“, de Emilia Tudose
“Împliniri “, de George Echim
Volum de debut în proză
“ Ochi de copil“, de Maria Lucia Rebrean ( Belgia)
Proză
“Îmi amintesc şi îmi imaginez “, de Mariana Brăescu
Silveştri
“ 8 proze scurte“, de Zeno Ghiţulescu
“ De vorbă cu inima ta“, de Vasile Dorin Ghilencea
“ Taumaturgul şi Mir“, de Florin Oprea Avram
“Proprietatea e sfântă “, de Emil Bucureşteanu
8292 www.oglindaliterara.ro

EPIGRAMA, SCÂNTEIA
DE GENIU A ROMÂNILOR
Ovidiu Creangă
Un mare gânditor german, contele Keyserling (Das
Spektrum Europas), după ce a călătorit mai mult prin
Ţările Române mărturisea că nici într-o ţară din Europa,
Epigrama nu mai este apreciată şi cultivată ca la români.
În orice înprejurare românul găseşte o glumă, o snoavă,
o anecdotă sau dacă este mai evoluat o epigramă ca săşi
descreţească fruntea. Pe timpul comunismului circulau
epigramele lui Păstorel sau bancurile autorilor anonimi cu
năstruşnicul Bulă. Ce vreţi un exemplu mai elocvent decât
epitaful pe care şi l-a scris românul emigrant în Elveţia,
Vasile Matei pe care l-a răpus un cancer de prostată; „Haz
de necaz”:
Sub aceasta piatră lată
Stau ucis de o prostată
Soarta m-a lovit se pare
Unde-am fost şi eu mai tare
Şi dupa aceea... a închis ochii zîmbind.
Eu scriitorul acestor rânduri mărturisesc resemnat:
De nu mai ai succes la dame
Şi ţi-ai săltat sculele-n pod
Nu te boci ca un nerod
Apucă-te de epigrame!
Adică treabă pe care o fac eu, că unii mă întreabă de
ce m-am apucat de scris la 80 de ani. Acum ştiţi care e
motivul.
Epigrama trebuie ca într-un mod inteligent şi subţire
să biciuiască un defect, o situaţie caraghioasă, să te facă
pe tine cititorule, sa te deconectezi pentru o clipă, să te
simţi bine şi eventual chiar să şi râzi. Şi ce buna este mai
ales acum când toţi suntem stresaţi, când nu ştim ce ne
mai aduce viitorul, o doza de râs nu strica. Genialul Henry
Bergson în celebrul sau studiu „Le Rire” declară că râsul nu
este totdeauna acelaşi. Râsul depinde de cel ce râde, el il
numeste „Le rieur” - nu am cum să-l traduc de aceea nu
spun „râzătorul” ci „cel care râde” şi care are un anumit
nivel cultural. Altfel râde un burtă verde, care moare de râs
când aude o glumă porcoasă şi altfel râde un tip „subţire” -
ca tine cititorul acestor rânduri - când vizionează o piesă de
teatru reuşită sau aude un banc bun. Râsul mai depinde de
buna dispoziţie sau de proasta dispoziţie în care s-ar afla Le
rieur. Şi depinde foarte mult de situaţie, de exemplu dacă
îl vezi pe Adrian Năstase umflat ca un caltaboş care fiind
în vizita la „găinăria” lui de la Cornu, în timp ce-şi „numară
ouale” (expresia îi aparţine), calcă pe un găinaţ, alunecă şi
se lungeşte cât e el de falnic, desigur te umfla râsul.
Pe această temă subsemnatul am „comis” următoarea
epigramă, unui cabotin ghinionist care interpreta un
monolog funerar:
Recită grav şi fără greş
Dar s-a împiedicat d-un preş
Şi-n loc de lacrimi şi suspine
Sala din râs nu-şi mai revine
Epigrama este „inteligenţă comprimată”. Marii
noştri epigramişti au fost oameni foarte dotaţi, pot să
spun geniali. Astfel a fost Păstorel Teodoreanu, George
Topîrceanu, Cincinat Pavelescu şi foarte multi alţii. Oricine
poate să scrie cu mai mult sau mai puţin talent despre o
călătorie în Munţii Vrancei sau la Mănăstirile din Modova şi
Bucovina, dar mai puţini pot sa scrie o epigramă reuşită.
De ce am spus o epigramă reuşită? Pentru că, şi epigrama
are anumite reguli, căci în fond epigrama este un gen
literar, mai exact este „cenuşăreasa” literaturii. Mulţi scriu
catrene răsuflate care sunt mai mult „răvaşe de plăcinta”,
dar se cred epigramişti (Doamne fereşte oi fi şi eu printre
aceia?!). Acum la noi în ţara a reânflorit epigrama şi este un
număr impresionat de sagitari care scriu epigrame foarte
reuşite şi am să dau câteva exemple.
Asta care urmeaza ne atinge pe noi cei ce am plecat
din ţară:
www.oglindaliterara.ro
Dracu-a zis: „Eu am mâncare
Am de toate, masa-i mare
Hai, veniţi, la voi e groaznic...”
Şi ne-am dus... la dracu-n praznic!
LECTOR
Pe cel care „ne-a luat peste varice” îl cheamă Titu
Ionescu-Boeru.
Altă epigramă scrisă de Stelian Ionescu, intitulată
„Colindele şi obsesia nevestei” (se potriveşte când vine
Crăciunul):
Auzind la geam eternul
„O ce veste minunată”...
Zise ea entuziasmată:
„Naeeee, a căzut Guvernul!”
Una dintre multele epigrame scrise de Marin Sorescu
este cea intitulată „Nedumerire Lingvistică”:
De se vor găsi, departe
Oameni pe planeta Marte
Cum se vor numi la noi
Marţieni sau... marţafoi?
Si una scrisă de doamna Stela Şerbu-Răducan:
intitulată „De sărbători”:
Când nevasta l-a-ntrebat:
- Cine e la noi în pat?
El sări ca un nebun
Mi-a adus-o Moş Crăciun!
Ca să ne aducem aminte de guvernarea trecută, uite
ce zice Petru Băneşti: „Promisiuni preelectorale”.
„Noi ajunşi la guvernare
O să facem treaba mare!”
Şi-o făcură de mă mir
Cum de naiba mai respir.
Colegul nostru Vasile Bârzu ne spune că a auzit pe
una destăinuidu-se:
În miez de noapte-adeseori
Mi-s toată plina de sudori,
Dar mă mai răcoresc oleacă
Spre ziuă....când sudorii pleacă.
Sărmana femeie, e un biet suflet necăjit şi ea. Ileana
Cosânzeana intră la o maternitate şi o zăreşte doctorul:
Şi când o vede pe codana
Doctoru-o-ntreabă curios
„Ce cauţi tu aici Ileana”
- „Am venit să... Făt Frumos”
Preşedintele epigramiştilor români este domnul
George Corbu, care este şi critic de arta, poet, autor şi
traducător, director general în Ministerul Învăţământului.
Ca orice tată iubitor uite ce face dumnul preşedinte Corbu:
Cu băiatul meu Costel
Mă-nţeleg destul de bine,
Eu fac teme pentru el,
Şi el doarme pentru mine.
Dar nici asta nu e rea (mi-e că vorbesc de funie în
casa spânzuratului):
Dacă scumpa ta soţie
Şi cu altu’ mai trăieşte
Bravo lui şi bravo ţie,
Unde-s doi puterea creşte.
Mi se rupe inima de bietul Ariel Sharon când îl vad că
nu mai dovedeşte războindu-se cu teroriştii, dar în sfârşit
are şi el nişte mici satisfacţii:
Cu eforturi şi cu chin
A scăpat de Hussein
Şi-n sfârşit l-a îngropat
Şi pe Yasser Arafat.
8293

EVENIMENT
OGLINZI DE APĂ
Parcursul, câteodată sincopat, prin existenţa ce
se oferă spre a fi explorată, este încadrat de Dorina
Brânduşa Landén într-o sensibilă paradigmă
panteistă. Simbolurile fondatoare (focul purificator,
spre exemplu) marchează acele momente cu valoare
absolută pentru devenirea eului liric. Poate fi o iniţiere
în multiformele taine proprii fiinţării libere, departe
de limite constrângătoare. În volumul Judecata apei
(Editura DaniMar, Deva, 2012) puritatea începutului are
întotdeauna aură fascinatorie,
lipsită fiind de inerentele pete
ce vor apărea mai târziu. Latura
obscură destramă echilibrul
paradisiac. Fiecare vârstă se
raportează la problematica
adâncimii, adaptare facilă
sau dimpotrivă la presiunile
exteriorităţii. Încrederea este
fundamentală într-un demers
existenţial profund asumat:
Am trecut peste podul îngust al
copilăriei/ cu siguranţa oarbă a
celui ce-a semănat câmpul/ şi
acum aşteaptă germinarea.//
În tăria zorilor mă trezesc
deodată/ uimitor
de puternică/
peste un neam de pruni în floare/ îmi
întind domnia/ pe cer aprind ruguri
mari/ oceanul întreg l-aş bea/ m-aş
îmbăta cu veşnicia. (Iunie 1972).
Fermecătoare, se deschid
nebănuite orizonturi imaginare, evadări
spre teritorii aflate sub influenţa
constantă a visului. De partea cealaltă,
constrângerile unei societăţi opresive
sunt acut resimţite în versurile Dorinei
Brânduşa Landén: Eram tânără
străvezie/ cetăţean cu drepturi depline/
într-o ţară de umbre.// Printre legi şi
reguli se-ascundeau obraji/ jumătate
servili jumătate sfidători/ tăioşi gingaşi
ca un junghi de fier./ De pretutindeni
sticleau ochi fără pleoape/ dar nimeni să-i privească.
(Decembrie 1987). Sentimentul absurdului devine
omniprezent. Realitatea acaparează şi perverteşte cu
brutalitate toată pozitivitatea începutului atât de bine
aspectat. Dramele fac parte integrantă din acest peisaj
al suplicierii. Dorina Brânduşa Landén sublimează
liric fenomenul morţii, moment-limită generator de
puternice revizuiri. Atunci când fiinţa mamei este
lovită de flagelul thanatic, ruptura la nivel ontologic
capătă valenţe maximale: Şi ea neatinsă-moartea-/
însângerând bruma/ măcina trupul mamei mele.//
Nicio claviatură nu răsuna/ la balul amurgului lumii/
neurotici pianiştii toţi/ şi-au tăiat degetele. (Noiembrie
1986). Condiţia umană presupune şi fiinţarea în
societate, ipostază reflectată complex în acest volum.
Stările de sanitate corporală, exhibarea vitalităţii,
se afirmă parcă ostentativ întru celebrarea simplului
fapt de a fi: Trupuri puternice încordate/ plonjăm
de la înălţime./ Carnea noastră jupuită/ de loviturile
bucuriei/ şi lamele spiritului nostru/ roşind devorat de
lumina zilei./ Ar trebui să sângerăm/ visând limite.//
Îmbrăţişează-mă îţi spun/ îmbrăţişează-mă/ ca valurile
piatra/ frăgezindu-i pielea. (Sărbătoare).
Timpul se scurge inexorabil, ciclul apariţiilor şi
dispariţiilor îşi urmează mersul obişnuit, totul fiind
conţinut de Marele Mister.
Aceste poeme par a sta,
periodic, sub influenţa
unor stări modificate,
ceea ce determină viziuni
apropiate suprarealităţii:
Cuţitul-inima nepăsătoare
a zilei/ taie pâinea./ Peşte
şi grâu. Promisiunea./
Drumuri pe care se întorc/
copii flămânzi acasă./ în
timp ce alţii mănâncă pe
săturate/ din foamea lor./
Cineva/ îmi răstoarnă
claritatea./ Oceanele sunt
ochiuri de apă/ munţii/
aşchii de silex în iarba
răbdătoare/ iarna-i un sat Octavian Mihalcea
acoperit cu făină. (Cuţitulinima
nepăsătoare a zilei). Trecerea zilelor e profund
percutantă, cu impact asupra interiorului liric. În mersul
obişnuit al lucrurilor intervin, la nivel subtil, unele
detalii ce conturează o intensă zonă greu sondabilă,
joc al umbrei cu lumina. Impulsurile onirico-feerice
încununează aceste contopiri ale realului cu imaginarul:
Ce valuri se zbat deasupra globului şi ce lumină/ plutind
ca apele ploii prin dioptriile aerului!/ Noaptea-i pe cale
de-a fi sorbită/ într-o casă de sticlă/ un amfiteatru
de flăcări cu limbi/ şuierând vechi farmece. (Aurora
boreală). Dorina Brânduşa Landén abordează filosofic
problematica fiinţării fluide între pământ şi cer, acolo
unde sunt sublimate atât rănile cât şi
mugurii de brad. Viscolirile eternităţii se
regăsesc în profundele meditaţii despre
alunecarea luminilor una într-alta.
Teroarea istoriei îşi spune cuvântul.
La nivel superior, angoasa existenţială
se accentuează devenind ultragiantă.
Treptat, alunecăm dinspre solaritate
spre întuneric. Substanţa sufletească
apare devitalizată, înconjurată de
spectre ameninţătoare: Noaptea
aceasta îmi secătuieşte inima/ pământul
îşi pierde-n văzduh răsuflarea/ cântecul
greierilor mai picură încă/ şi din copaci
înfrânţi de frig/ pe fragede fire de iarbă/
tăcut se scurge clorofila. (Cu umbra).
Deşi aparent predomină echilibrul,
orizontul profund poartă misterioasele
urme ale cailor nopţii. Referirile la situaţia socială
actuală dau acestei poezii o notă aparte, ancorată întrun
prezent de multe ori ostil: Hai să facem o spărtură-n
drepturile/ cetăţeanului de rând/ dar mai ales în
obligaţiile ce-l preschimbă/ într-o marionetă colorată/
învăţată să râdă să plângă să nască/ să moară. (Hai
să umblăm prin Europa noastră). Artele morţii apar
încurajate de suferinţele ce bântuie neîncetat inimile.
La adăpostul literaturii stau adevăruri viscerale.
Supravieţuirea, mai sărată decât lacrima, e supusă
pericolului asupririi. Dar, în aceste condiţii vitrege,
speranţa salvării nu dispare, elan pozitiv întotdeauna
binevenit: Veacul s-a pregătit/ să-i primească pe cei
cu lumina/ demult dispărută de pe buze/ morţii lor
au aşteptat/ sute de ani/ ca din trupurile lor uitate/
în morminte obscure/ să renască idei menite/ să
aducă/ celor mai nefericiţi/ consolarea. (Ape se zbat în
zăgazuri gemând). Sufletul rămâne suspendat undeva
între claritate şi obscuritate, pradă veşnicelor îndoieli.
Actul vieţuirii poate avea efecte alienante, umbrele din
cuvinte favorizând singurătatea, părăsirea. Judecata
apei, aici într-o accepţiune aflată în răspărul cunoscutei
practici inchizitoriale, poate consfinţi nevinovăţia.
Explorarea abisului. Curajul.
8294 www.oglindaliterara.ro

Subiectivi cu subiectiva?
Prima confruntare cu examenele la ieşirea din
copilărie şi la intrarea în adolescenţă a însemnat
pentru 7000 dintre elevi o dorinţă de a reforma radical
gramatica. La asta şi-au adus
contribuţia adunările spontane
ale părinţilor (gata să devină
experţi în gramatica limbii
române printr-o metodă inedită,
aceea a protestelor de stradă!),
un ministru interimar dispus
să pună egal între subiectivă
şi predicativă (fapt pentru care
academicianul Graur însuşi cred
că se răsuceşte în mormânt,
iar spiritul inegalabilului meu
Georgeta Adam
profesor Ion Diaconescu de la
Universitatea Bucureşti cred că
bântuie neliniştit prin amfiteatrul
Odobescu, tulburat din liniştea
celor drepţi). Să schimbăm
gramatica, ce naiba, nu putem să
ne împiedicăm de-un ciot şi să ni
se scadă nota, fapt pentru care
nu mai avem loc la liceul unde
ne gândeam să luăm ştiinţa cu
asalt! Este doar proba de limbă
română, nu matematica, unde totdeauna 2 şi cu 2 fac
4! Aici putem fi subiectivi, doar de aia ne pricepem toţi
la limba română de la excelent în sus, precum celebrul
personaj al lui Molière la proză...
Pentru mine şi la 12 noaptea, trezită din somn,
subiectiva nu ar putea fi confundată cu o predicativă şi nici
cu o atributivă! Că există voci care afirmă ambiguitatea
acestei fraze nu mă îndoiesc, doar şcolile de lingvistică
din România greu ajung la pace pe un subiect pe care-l
disecă precum firul în patru... Acum şi cercetători de la
Academie se pronunţă pentru flexibilitate în chestiuni
de gramatică şi vocabular. Iar în presă se vorbeşte de
capcane şi de incompetenţa profesorilor de la ţară! Dacă
se voia evitarea capcanelor şi a ambiguităţii, trebuia
ca noua ediţie a Gramaticii Academiei (tipărită în cea
de a doua ediţie după câteva decenii bune, dacă nu o
jumătate de secol...) să stea pe masa marilor decidenţi
ai subiectelor de examen. Şi ar fi trebuit să caute în
literatură exemple, nu să le inventeze stângaci. Nici
acum nu uit fraza din Odobescu care începea insidios
cu vorbele „Nişte ciori...” şi dispunea de toate capcanele
posibile create de celebrul vânător pe câmpiile limbii şi
literaturii române...
DOAMNA CU COASA
Viorel Vintilă
În cultura populară românească, moartea e gândită
ca o femeie - cea cu coasa; sau, mai modern, Doamna
cu Coasa. Doamna cu Coasa este cea mai punctuală şi
parolistă femeie, care nu a lipsit şi nu va lipsi de la nicio
întâlnire cu niciunul dintre noi. Ei nu-i poţi trage chintă
(o cacealma! sic! n.r.) ca unei femei obişnuite pentru că
Doamna cu Coasa are totdeauna o mână câştigătoare...
chinta royală.
Doamna cu Coasa se vinde cel mai bine şi dacă nu
ar fi existat, mass-media ar fi fost mult mai săracă şi ar
fi trebuit să inventeze ceva care să se vândă la fel de
bine. Fuga bezmetică după grobian şi după evenimente
care au ca eroină moartea este un laitmotiv care ne
marchează existenţa noastră efemeră.
De unde fascinaţia asta morbidă după acest
personaj? Mass-media aleargă înaintea ei şi o pune pe un
piedestal virtual, o preaslăvesc şi fac din dânsa un star
de prim rang care monopolizează Tv-urile, Internetul şi
presa scrisă. S-a ajuns până acolo încât se transmit în
direct înmormântări la oră de prime time....moartea se
OPINII
Să revenim însă la porumbelul scăpat din gura
domnului ministru interimar cum că uite, la ţară,
exigenţa este mai mică, avem suplinitori nespecialişti
care predau româna etc. Şi ei sunt vinovaţi! Fie-mi
îngăduită încă o mărturisire: o vară întreagă am învăţat
pentru examenul de admitere la Filologie (luat pe primul
loc din 1400 de candidaţi), având drept sprijin Gramatica
Academiei, ediţia I şi pe sora mea, profesoară la ţară
toată viaţa, pe atunci în primii ani de suplinire, în timp ce
facea facultatea la FF... Nu am uitat niciodată exigenţa
şi competenţa ei care mi-au fost apoi de mare ajutor...
Nu aveam bani de meditaţii, aş putea spune că greu am
plătit trenul şi cazarea pentru a participa la admitere, dar
am fost admisă pe locul întâi, având o concurenţă de 14
candidaţi pe loc!
Indignarea a mai venit din rândurile combatanţilor
pentru că nu proba la matematică, ci aceea de limba
română le-a pus probleme şi asta nu se face! Cum adică,
noi nu ştim grăi româneşte?! Păi nu prea ştiţi, asta
vedem de cum ieşiţi din casă, toată lumea vorbeşte cât
mai „colorat”, ca să nu spun că apelarea la invocarea
unor părţi ale corpului uman, în înjurături, se cheamă
acum nu limbaj indecent, ci libertate de exprimare! Şi se
spune, pe drept cuvânt, că de fapt copiii repetă cu sârg
ceea ce aud de la adulţi.
Examenul de capacitate este o poartă de intrare
în viaţă, nu o capcană. Aşa cum televiziunile aleargă
după rating, părinţii cred că trebuie să apuce câinele de
coadă, adică o şcoală mai acătării care poate face genii
fără muncă. Îndesăm ceva bani în meditaţii, mai facem
o contestaţie, mai strigăm pe trotuarul Ministerului
Învăţământului şi reuşim!
Evident, subiectiva nu-i ca predicativa şi nici
gramatica nu ascultă de „noua democraţie” a protestelor
stradale, dar putem să acoperim mediocritatea
încurajată la toate nivelele. Chiar şi la doctorat! Aici vin
cu o propunere constructivă: să testăm cu acel imbatabil
program de calculator (care costă câteva sute de Euro)
toate tezele cadrelor didactice din universităţile noastre,
mai ales cele obţinute după’89! Doamne, ce surprize
am avea, sunt sigură! Dar am face şi o curăţenie
necesară, pentru că altminteri impostorii devin agresivi,
mediocrităţile se cred genii, strategi, mari personalităţi;
din păcate, de multe ori, împăratul e gol, cum ne spune
un basm celebru... Pot să vă atrag atenţia tot asupra
unui exemplu din experienţa mea didactică: fiind
profesor de jurnalism la o universitate din Bucureşti,
am respins referatele pentru examen a jumătate dintre
studenţi, deoarece erau copiate de pe internet! Erau
identice! Surpriza: în anul următor nu am mai avut
curs universitar la acea facultate! Asta e, în România,
copiatul este ridicat la rang de mare cinste. Şi din păcate
minciuna are picioare lungi!...
vinde şi se va vinde cel
mai bine.
Un mare scriitor
german, Hans Fallada, a
scris un roman intitulat
„Fiecare moare singur”.
Bine ar fi să fie aşa,
însă unii nu sunt lăsaţi
nici să moară singuri.
Un ultim exemplu este
cel al lui Fănuş Neagu,
recent dispărut dintre
noi, care a fost hăituit
şi hărţuit chiar şi pe
patul de moarte, de
către ziarişti penibili în
căutare de senzaţional
cu iz macabru...
Marele scriitor
Fănuş Neagu i-a pus
în raftul lor pe aceşti
saltimbanci ai massmedia,
care butonaţi
fiind de la spate de
către şefii lor să aducă senzaţionalul şi macabrul în prim
plan, nu-l lăsau să moară în linişte. El le-a spus doar
atât: Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va
veni, n-a lipsit la nici o întâlnire.
www.oglindaliterara.ro
8295

ATITUDINI
Urdori in vitrina ICR
Grid Modorcea
Intr-una din serile trecute, mai exact, pe 12 iunie,
ma intorceam de la vernisajul unei expozitii organizate
de ambasada Ecuadorului la Chashama Gallery, pe Third
Avenue, cand, deodata, la coltul strazii 38, vad in vitrina
cladirii o tanara urcata pe o masa, cum isi desfacea
picioarele in fata unui tanar slabanog, cu ochelari,
care statea la acea masa si manca. Parca manca din
sexul ei! Ii privea de alaturi o femeie intr-un carucior.
E o reclama la un restaurant, mi-am zis, si am vrut sa
trec mai departe, dar cand m-am uitat pe zidul cladirii
scria “Institutul Cultural Roman”. Na, nimerisem fara
sa vreau la datul poalelor ICR peste cap! Cum a ajuns
sa-si prezinte productia reprezentanta culturii la New
York? Prin vitrinele cladirii. De parca ar fi o interdictie,
iar actorii nu au unde juca, fiindca ei la un moment dat
se bat, tipa, fac semne surdo-mute disperate prin geam
trecatorilor, sa-i salveze, o fi vreun incendiu, spui, dar
trecatorii nu sunt pompieri, iar afara si ploua, de ce nu
deschideti, ma, usile sa va racoriti?! Dar nu, asa era
regia, regia abonatei ICR, Ana Margineanu, care a ajuns
sa puna spectacole de vitrina, dupa scenariile unei anume
Saviana, o parasuta, facuta scriitoare de ICR, unde isi
desfasoara complexele, adica a rupt-o complet cu teatrul
romanesc, pe care il tooot americanizeaza, dupa cum o
taie pe ea capul. Si e incurajata in aceasta directie. ICR-ul
e o pepiniera stearpa, fiindca scoate numai aceiasi pui de
sub fusta, fara prasila, gen Saviana, Ana, valeleu (citeste
Valeanu) si alte reprezentante ale sexului frumos, cu
Suteu in frunte, care ii da cu suteul lui Parjol, iar acesta
o parjoleste si el, bietul, pe unde poate, sub privirile
imperiale ale doamnei ambasadoare de la ONU, ghiciti
care, ghiciti cine, numai alesi ai poporului, unul si unul!
Sper ca Senatul Romaniei sa opereze, asa cum a anuntat,
nu numai o schimbare mult asteptata de intelectualitatea
tarii, ci sa si ancheteze gasca lui Pataharbici, plina de
securisti reciclati, sa ceara socoteala pentru milioanele
de euro (un buget de trei ori mai mare decat al
Ministerului Culturii) risipite numai in folosul acestor
ticalosi, impotriva Romaniei (si sa ne gandim numai la
premiile date unor unguri care au blamat poporul roman,
popor care pentru Pataharbici are “structura fecalei”!).
Romania are nevoie de romani care s-o reprezinte, nu
de anti-romani! Raul pe care l-a facut cuplul Basescu-
Patapievici nu poate fi cantarit decat la tribunal. Sunt
criminalii morali ai ultimilor ani, care, prin politica lor
clientelara, i-au deteminat pe multi intelectuali cinstiti sa
paraseasca tara! E cea mai rusinoasa pagina din istoria
culturii! Am facut zeci de emisiuni impreuna cu Mircea
Micu, in care am aratat punctual aceste crime, sper ca nu
s-au pierdut inregistrarile! De pilda, am arata de cate ori
a fost tradusa mizeria numita “Omul recent”, in timp ce
in librariile din Madrid, Paris, Lisabona, Stockholm, New
York etc. nu se gaseste un vers tradus din Eminescu, o
schita de Caragiale sau alta pagina a literaturii clasice
nationale!
Sa revenim la spectacolul din vitrina. Ei bine,
actorii nu au nici vina, ei au jucat din rasputeri, asa cum
am putut vedea pe toata durata show-lui (circa 20 de
minute!), pana apare pe un ecran cuvantul “FIN”, ca sa
intelegem ca s-a terminat. Dar cine sa inteleaga? Cei
doi-trei rataciti de pe Third Avenue care s-au oprit sa
priveasca pe fereastra ICR? Poate ca de vina era ploaia,
oamenii treceau grabiti, plouati, nu aveau vreme sa
priveasca la vitrina ICR (aceeasi vitrina unde mai an
fusese expus poneiul cu zvastica!). Ma gandesc daca pe
luna acest spectacol are mai multi spectatori decat pe
ploaie?!
Dar fie pe luna, fie pe soare, qui prodest? Care
*
e scopul unui asemenea erzatz? Au studiat suteii arta
americana si au vazut ca acesta e spiritul, jocul cat mai
trasnit si in spatii fara acces?! Ce-o fi in capul acestor
hartiste?! ICR reprezinta Romania sau Patagonia?!
Reprezinta teatrul romanesc un asemenea spectacol
surdo-mut, care se desfasoara pantomimic in cele doua
holuri de la parter din cladirea ICR? Au furat si parasutele
ICR ideea din “The Artist” si au injghebat ceva intr-o
vitrina! Ma mir ca nu era si o catelusa alba acolo, cu numele
“Alice”, dar poate o sa apara, fiindca savarina “Saviana” e
mereu pe faza. Ea e pe post de Mita Baston dramaturg,
dar de ce ICR nu pune o piesa de Caragiale, inca nu a
aflat ca e Anul Caragiale?! Sau sunt atatea filme dupa
schitele lui, de ce se prezinta cu niste instalatii straine?!
Fiindca echipa spectacolului, platita cu bani grei
de contribuabilul roman, nu are nume romanesti:
Melanie Armer (coregrafia), Stephen Arnold (light
design), Igor Molochevski & Masha Pekurovsky
(video), Patricia Masera (asistent regie), dar nici
actorii, tustrei: Robin Johnson, Nick Smerkanich,
Ines Garcia. Pana si Daniela Codarcea, cunoscuta
scenografa de film, si-a atarnat de nume un Kamiliotis.
Cameleoni, nu alta, au ajuns romanasii nostri, te
pomenesti ca sub asemenea nume se ascund cei care
pazesc cladirea, suteii si parjoleii Romaniei, fiindca,
desi era premiera spectacolului, cum am aflat mai apoi,
nici unul dintre reprezentantii ICR si ai Consulatului
(aflat in aceeasi cladire) nu erau in ploaie, sa vada
din strada, pe fereastra, minunea. Sau de ce n-au
iesit puturoasele de functionare sa faca o cheta,
sa vina cu o cutie pe la spectatori, sa primeasca
un ban? Dar poate ca s-au adapostit prin camerele
de la etaj, o mai fi ramas ceva de furat, mai stii!?
Cum ne prezentam noi valorile si cum o fac altii! Si ma
gandesc nu mai departe de ceea ce am vazut doua strazi
mai incolo, la Chashama Gallery, cu ce s-a prezentat
Ecuadorul, cu un tanar de geniu, Luiz Salazar, 21 de ani,
din Quito, care este un Gustav Klimt al tarii sud-americane,
asa cum mi-a spus doamna Hannah Laufer-Rottman,
directorul executiv al Fundatiei Palms for Life, sub egida
careia s-a lansat acesta expozitie cu scop umanitar, de
unde si titlul ei, “Art for Life: Children and Dreams”.
Cu adevarat aici am vazut o vitrina deschisa spre marea
arta, nu numai findca expozitia contine si cateva desene
de Andy Warhol, ca si fotografii ecuadoriene realizate
de fotograful si cineastul elevetian Fabrizio Chiesa, ci
fiindca tablourile lui Salazar sunt adevarate bijuterii
surrealiste, cu exceptia tabloului care o reprezinta pe
Michelle Obama, care este realist, desi intrezarim si
aici stilul lui Gustav Klimt din celebrele sale portrete.
Lucrarile lui Salazar sunt formidabile metafore,
cum ar fi un ciclu de imagini in care un vanator
sta pe luna si vaneaza pesti zburatori, sau un
triptic urban reprezentandu-l pe Iisus Christos.
Desigur, e o arta naiva, realizata in maniera marilor naivi ai
surrealismului, si ma gandesc la Victor Brauner si Jacques
Herold, cu care se aseamana linia lui Salazar, dar mai
ales cromatica. E o sarbatoare a culorii, atat de necesara
intr-o lume plastica in care toti alearga dupa instalatii.
Si ICR-istii nostri au injghebat tot o instalatie numita
pleonastic “The Window”. E timpul ca Suteu sa-si
primeasca suteul! In loc sa venim cu ceea ce avem mai
original in teatrul romanesc si arta de acasa, noi imitam
si apelam la forte obscure ca sa demonstram, ce? Nu stiu
daca acesti profitori, cu mii de euro salariul, au observat
ca la usa vecina, unde e chiar un restaurant, un chelner
se afla la intrare, cu o masuta in fata si demonstra cat
de bune sunt chiftelele pe care le face el. Si te invita sa
musti, sa le simti gustul sau sa le moi intr-un sos picant
preparat tot de el! El nu imita arta culinara americana, ci
isi prezenta cu mandrie specificul national!
8296 www.oglindaliterara.ro

www.oglindaliterara.ro
INTERVIU
România rămîne una dintre experienţele ce m-au format
pentru viaţă
- interviu cu Ivor Porter, publicist, diplomat, biograful regelui Mihai I -
L-am întîlnit pe Ivor Porter şi pe fermecătoare lui soţie, Katerina Porter, întîia oară, la Nice, în aprilie
2011. Îl cunoşteam din spusele unui admirator parizian al său, Harry Carasso, şi din faima creată în jurul
numelui său datorită celor două cărţi dedicate României, „Operaţiunea Autonomus” şi o foarte interesantă
şi stufoasă biografie a MS Regele Mihai I, traduse în limba română, două opere dintre ale căror file, din
scoarţă-n scoarţă, răzbate dragostea şi admiraţia lui pentru România, poporul român şi familia regală.
La Nice am hotărît să ne revedem la Londra, atît pentru un interviu pentru o carte trilingvă (engleză,
franceză, română), eventual filmat, cît şi pentru a analiza împreună condiţiile editării unor traduceri în
franceză ale celor două opere ale domniei sale. Am reuşit să ajung la Londra pentru interviul filmat promis
în ianuarie a.c. În principiu, la filmare trebuia să vină Jacques-Eli Chabert, proprietarul unui post francez
privat TV,„La Locale”, post în studiourile căruia urma să încep o emisiune rezervată Poeziei şi unor prieteni
ai mei, poeţi, în cursul acestui an. Cum Jacques-Eli Chabert a fost reţinut de alte probleme la Paris, am
rugat-o pe nora mea, Kikey Loo, o frumoasă născută în Malaiezia, de origine chineză, să mă însoţească la
filmare. Katerina Porter ne-a aşteptat la Five Clock, cu un zîmbet admirabil, care îi lumina faţa. Mai tîrziu,
Ivor mi-a mărturisit, printre altele, că una dintre motivaţiile lui de a scrie cele două cărţi a fost determinată
de imaginea actuală a României în Anglia (şi Europa de Vest), imagine ce-l revolta şi-l mâhnea totodată.
Şi, citindu-i cărţile, i-am dat dreptate. Dragostea cu care redă ambianţa străzilor bucureştene, peisajele şi
oamenii pe care i-a cunoscut în România între 1939 şi 1947, este emoţionantă; ceva asemănător am mai
întâlnit în Bucarest al lui Paul Morand. Pentru partea a doua a interviului şi discuţii în jurul altor proiecte,
urma să ne revedem în acest august. Dar, timpul terestru al lui Ivor a hotărît altfel. Pe 29 mai, Ivor Porter a
închis ochii cu care a scrutat aproape timp de un secol omenirea şi faptele ei, pentru totdeauna, la aproape
99 de ani. Iar cu Ivor Porter, a mai dispărut, cred eu, unul dintre marii îndrăgostiţi de ţara noastră, căreia
i-a rămas nu doar un admirabil prieten, ci şi un devotat slu jitor, timp de 75 de ani, din 1937 până în ultima
clipă a vieţii sale.
Marilena Lică-Maşala
- Ivor, înainte de orice, aş dori să vă mulţumesc
pentru primirea călduroasă în locuinţa dumneavoastră şi
pentru timpul dăruit cu atît de multă generozitate. Pentru
a începe, o să vă rog să mă sfătuiţi cui să mă adresez:
scriitorului, vizionarului, umanistului, luptătorului în cel
de-al Doilea Război mondial ori diplomatului ?
- În copilărie, îmi doream să mă fi născut pe vremea
Renaşterii, ca să pot ajunge şi poet, şi întreprinzător,
şi intelectual. Am avut norocul ca, cel puţin pînă la un
punct, să-mi pot atinge acest obiectiv.
- V-aţi născut în familia unui poet. Vorbiţi-ne, vă
rugăm, despre copilăria domniei-voastre.
- Am avut o copilărie fericită, am crescut cutreierînd
frumoasele dealuri ale Lacurilor 1 , cărînd laptele de la
fermă, curios să văd cît pot să-l duc fără să-l vărs din
doniţă, jucîndu-mă de-a v-aţi ascunselea cu fratele meu,
în curtea bunicilor, ori jucind cricket cu bunicul meu,
renumit de a nu fi pierdut niciodată, un joc. O altă bucurie
am trăit-o cînd o mătuşă, mai tînără şi excentrică, mi-a
dăruit motocicleta ei, cînd şi-a luat una nouă.
- Aţi dedicat două lucrări importante ţării mele şi
ultimului său rege, Mihai I. La ce vîrstă aţi început să
scrieţi?
- Am început prin a scrie poeme, cînd eram puştan.
- În volumul Operation „Autonomus” with SOE in
wartime Romania 2 , vorbiţi despre prezenţa domnieivoastre
în România în preajma şi în timpul celui de al
Doilea Război mondial. De unde acest ataşament faţă de
ţara mea?
- Trimis de Consulatul Britanic, am ajuns în România 3
pentru a preda engleza la Universitatea Bucureşti,
acesta fiind primul meu loc de muncă stabil. Am primit
cu încîntare să merg în Europa de Est. Atunci cînd
Primul nostru Ministru, dl. Chamberlain, s-a întors de la
întîlnirea cu Hitler, care avusese loc la München 4 , şi a
declarat despre Cehoslovacia că „este o ţară îndepărtată
despre care nu ştim nimic”, eu am vrut să aflu cîte ceva.
Pentru un tînăr englez, România, o ţară atît de diferită
de Anglia, mai degrabă rămasă-n timp, a fost o lecţie şi
o descoperire interesantă, de care m-am ataşat mult,
ca de multe altele. Acolo am legat prietenii cu vorbitori
de română sau engleză, pe viaţă. Greutăţile din preajma
războiului şi apoi din timpul războiului, ne-au unit.
România rămîne, cu siguranţă, una dintre experienţele
ce m-au format pentru viaţă.
- Care ar fi, vă
rog, semnificaţia conceptului
„Autonomus 5 ”?
- Autonomous, titlul cărţii
mele Operation Autonomous -
with SOE in Wartime Romania,
a fost numele de cod al
operaţiunii în sine. În mod
similar, numele de cod pentru o
încercare anterioară de trimite
a unei misiuni în România, a
fost „Operaţiunea Ranji”. La fel
cum invazia Uniunii Sovietice
de către Germania a purtat
numele de cod „Operaţiunea
Barbarossa” 6 !
- Acelaşi volum reprezintă
un preţios document privind
înfiinţarea şi acţiunea grupurilor
SOE (Special Operations
Executive), între 1940 şi 1944,
în diferitele ţări prinse în vîrtejul
celui de al Doilea Război mondial.
Ce anume v-a determintat să vă
alăturaţi acestei structuri?
- SOE a fost fondat de către Churchill care, după
ce Hitler ocupase o mare parte din Europa, ţi-a dat
seama că Marea Britanie rămăsese singură, iar numărul
populaţiei noastre n-ar fi permis nicicînd strîngerea unei
armate suficient de mare pentru a-l învinge. Întrucît
Churchill admirase mult gherilele Afrikaans 7 împotriva
cărora luptase de altfel în tinereţe, în Războaiele Bure 8 ,
şi-a dorit un dispozitiv englez asemănător care, luptînd în
acelaşi fel, „ar fi salvat Europa aprinsă”. Burii încercaseră
să reziste englezilor într-un mod specific. Atitudinea
germană faţă de rezistenţă a fost atît de brutală în ţările
ocupate încît oamenii se fereau să intre în Rezistenţă, dar
au fost şi destui curajoţi care au făcut-o. În 1941 lucram
la Legaţia Britanică din Bucureşti. În momentul în care
Romania nu mai putea fi cosiderată neutră iar Legaţia
î
Foto: Kikey Loo
Ivor Porter,
acordîndu-mi un
autograph, Londra,
23 ianuarie 2012.
8297

INTERVIU
se pregătea să plece, am
fost abordat de un membru
al SOE şi invitat să aderez.
Atras de caracterul neoficial
şi independent al SOE, am
primit.
- SOE a acţionat în
Franţa, în România, dar şi
în multe alte ţări aliate sau
nu Axei. Aţi întîlnit, cumva,
agenţi ai Secţiei F (franceze),
ca Jacques Vaillant de Guélis 9 ,
Bob Maloubier, Jacques
Bureau sau Emmanuel d’Astier
de La Vigérie 10 ori agenţi din
alte ţări?
- Pe membrii francezi ai
SOE (secţiunea franceză), al
cărui cartier central era în Londra, nu i-am cunoscut.
Însă, la Cairo, unde eram detaşat la sediul de acolo, am
cunoscut-o pe Christine Granville, pe numele ei polonez
Krystyna Skarbek, şi pe iubitul ei, Andrew Kennedy.
Erau polonezi. Ea organizase fuga lor din Polonia 11 prin
România. Ulterior a mers la Londra, apoi a fost paraşutată
în Franţa. Pentru activitatea ei, a fost decorată cu Legion
d’Honeur şi Crucea Saint George 12 pentru serviciile aduse
Angliei 13 .
- Cîţi ani aţi trăit în România ? Care sunt amintirile
şi imaginile care vă revin adesea în memorie?
Foto: Kikey Loo
Ivor Porter, Londra,
23 ianuarie 2012.
De la stînga la drepata: Katerina Porter,
Ivor Porter, Marilena Lică-Maşala, în timpul
interviului, Londra, 23 ianuarie 2012.
- Timpul petrecut în
România mi-a influenţat tot
restul vieţii. Acolo am descoperit
firescul relaţiei cu străinii. Poate
că cel mai mult îmi aminesc de
oameni şi de lupta lor teribilă
ca să rămînă liberi, opunînduse
comunismului, luptă care, în
cele din urmă, inevitabil, a fost
pierdută. Am ajuns pentru prima
dată în România în martie1939,
ca lector la Universitatea din
Bucureşti. M-am transferat în
1940 la Legaţia britanică pentru
a ajuta la cifrări şi am plecat
cu legaţia în februarie 1941.
Am fost paraşutat înapoi în
România pe 21 decembrie 1943
şi am părăsit-o la sfîrşitul anului
1947.
- Care sunt personalităţile
pe care le-aţi cunoscut în ţara
mea? Aţi putea să le descrieţi în
cîteva cuvinte?
- Am avut o întîlnire la
Palatul Regal cu Iuliu Maniu
în dimineaţa următoare loviturii de stat regală 14 . Erau
de faţă Niculescu-Buzeşti, noul ministru de Externe, şi
Pogoneanu 15 , responsabil cu Cifrurile în Ministerul de
Externe. Maniu, care purta o mustaţă mică şi fină. a
rămas impasibil atunci cînd a avut loc o explozie afară
care a spart ferestrele. M-am strecurat afară împreună
cu ceilalţi, iar cînd am revenit, el mă aştepta pentru a
continua discuţia. Grigore Niculescu-Buzeşti, era mic şi
subţire cu o faţă inteligentă şi ochi calzi. Pichi Pogonaru
era parţial paralizat. El a dovedit un curaj aparte în
încercările care i-au venit apoi 16 .
Rică Georgescu, şef la Româno-Americană, a
devenit şef al SOE din România. În timp ce în închisoare
pedeapsa la moarte i-a fost suspendată sine die, a
organizat o reţea de comunicaţii pentru SOE, pe care o
va folosi şimareşalul Antonescu în negocierile cu Aliaţii.
După lovitura de stat regală, a fost numit ministru al
Economiei şi Finanţelor, post acceptat cu condiţia de a
putea reveni la vechea lui slujbă, mai tîrziu. L-am întîlnit
pentru prima dată în curtea Palatului Regal după raidul
aerian. L-am cunoscut prin intermediul reţelei sale SOE,
ştiind că se poate avea încredere în el. Am simţitcă suntem
pe aceeaşi lungime de undă. El şi soţia lui mi-au devenit
8298 www.oglindaliterara.ro
Foto: Kikey Loo
prieteni remarcabili pentru toată
viaţa. Am hotărît împreună de a
muta tezaurul băncii cu maşina
lui Pogoneanu Am participat la
actiune tot timpul, fara sa ma
gandesc prea mult. Împreună cu
poetul Ion Pilat, îmi propusesem
să-l traducem pe T.S. Eliot,
dar situaţia creată în România
a făcut acest lucru imposibil.
Eugen Cristescu, şeful Siguranţei
Române, un ofiţer de informaţii
remarcabil, cu o memorie
excepţională, a fost unul dintre
cei care au condus interogatoriul
nostru, timp de cîteva luni,
atunci cînd am stat în închisoare.
Un om de temut, a fost probabil
o persoană foarte valoroasă pe
care guvernul comunist de mai
tîrziu l-a adoptat. Este cel mai gras om pe care l-am
văzut vreodată, palid, cu pungi mari lăsate pe faţa mare.
Vocea î era răguşită de la prea multă băutură. Înfăţişarea
lui enormă, îi dădea un farmec din altă lume şi lipsit
de scrupule. Despre Ana Pauker am scris o prezentare
destul de inspirată: de înălţime mijlocie, faţa de fier,
impenetrabilă, cu un păr gri tăiat scurt, o combinaţie de
intelect cu calităţti practice de luptă. A devenit ministru
de Externe în guvernul comunist. A fost instruită
la Moscova, unde a ajuns după ce-a evadat dintr-o
închisoare românească. A fost maior in Armata Sovietică
şi membru în Comitetul Executiv al Cominternului.
Generalul Piki Vasiliu, subsecretar la Ministerul de
Interne, a venit de multe ori să ne viziteze în închisoare,
fiind legătura noastră cu Mareşalul Antonescu. Ne-a
trimis multe bunătăţi, cum ar fi tort şi şampanie în ziua de
Anul Nou. Lucreţiu Pătrăşcanu, lider comunist, descris ca
un „intelectual” în partidul său, era moşier din Moldova.
I-am cunoscut soţia, o femeie dinamică, specializată în
decoraţiuni interioare, lucru neobiţnuit pentru o femeie,
la acea dată, în Europa de Est. Secretarul Regelui Mihai
I, Mircea Ionniţiu, l-a descris ca lucrînd cu „sinceritate
pentru ţară”, ceea ce nu convenea celorlaţi membri ai
Partidului instruiţi la Moscova. Lucru valabil şi pentru
Titel Petrescu, lider social-democrat, un om amabil, care
avea casa deschisă pentru oricine care ar fi vrut să-i
vorbească, pe care l-am luat drept un socialist de salon,
prima oară cînd l-am întîlnit.
(va urma)
Prezentare, note, traducere şi adaptare în
româneşte, Marilena Lică-Maşala
Interviu transcris după o înregistrare video, Londra,
23 ianuarie 2012
Ivor Porter (n. 12 noiembrie 1913, Lake District – d.
29 mai 2012, Londra)
Studii universitare (limbă şi literatură engleză) la
Leeds. A lucrat la Bucureşti din 1939 pînă în 1941, ataşat
biroului de Cifrăi Legaţiei Britanice în România. Recrutat
de SOE, a fost paraşutat pe 21 decembrie 1943, în sudul
României, împreună cu Alfred Gardyne de Chastelain şi
Silviu Meţianu. Misiunea lor era de a-l contacta pe Iuliu
Maniu, pentru fortificarea rezistenţei anti-naziste şi
pregătirea unui viitor antinazist, României. Cei trei au
fost capturaţi la scurt timp după ce au ajuns la sol şi
transferaţi la sediul central al Poliţiei, unde au avut parte
de un tratament privilegiat, avînd voie să-şi folosească
aparatele pentru contactarea cartierului general SOE din
Cairo. Cu ştirea lui Antonescu, persoane împuternicite de
la Bucureşti, fuseseră autorizate pentru a duce tratative
secrete cu Aliaţii. Cu ocazia loviturii de stat din 23 august
1944, Ivor Porter îi va întîlni pe Reglele Mihai I, pe Iuliu
Maniu şi alte personalităţi. Pînă în 1947, cînd a părăsit
România, a fost martor al instalării brutale a comunismului
şi al primului val de înscenări şi arestări ale politicenilor
valoroşi, care-şi slujiseră ţara cu credinţă, timp de
decenii. Ulterior, a primit diferite misiuni diplomatice
la: Washington, Paris, în Cipru (1962-1965), a fost
acreditat la conferinţa pentru dezarmare de la Geneva
(1967-1971), a fost numit ambasador al Marii Britanii în
Senegal, Mali, Guinea, Mauritania (1971-1974).
Decoraţii : Crucea Casei Regale din România,
î

Semnele Timpului
Am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga
Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele
şi ale altora par să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii
de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în
veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie
orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un
mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la
modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei
terestre. Iată o listă, selectivă, a simptomelor pe care le
anunţă textul puranic, privind spre viitorul care e, acum,
prezentul nostru:
„Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va
cunoaşte - spun textele - o alarmantă creştere. Oamenii
vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii
de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică
spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul
şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate.
Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang
de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii
subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant
amestec al „castelor”, o destrămare dramatică a ierarhiilor
fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va
căpăta o răspîndire fără precedent, la toate nivelele. Hoţii
vor deveni lideri. (Rog să nu mi
se atribuie nimic din toate aceste
afirmaţii! Nu fac decît să citez
un text multi-milenar! n.m.,
A.P.). Femeile nu vor mai pune
preţ pe propria virtute. Proştii,
impostorii, naturile rudimentare
şi gălăgioase vor fi luaţi drept
înţelepţi. Oamenii „drepţi”, de
bună calitate, vor avea tendinţa
de a se retrage din viaţa publică.
În pieţe se va vinde mîncare
gata-preparată (să recunoaştem
că e de necrezut să auzim
ESEU
vorbindu-se, acum 2000
de ani, de „semipreparate”
şi de fast-food! n.m.,
A.P.). Limbile vor sărăci,
vorbirea se va trivializa.
Vor fi mai multe femei
decît bărbaţi, vor prolifera
asociaţiile criminale, va
creşte numărul celor care
nu găsesc de lucru. Se vor
răspîndi, pretutindeni, bolile
de stomac. Se va extinde
moda părului purtat în
dezordine şi se va generaliza Andrei Plesu
starea de letargie, de
lehamite, cu corolarul unei
cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate
organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui
cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea
fătului în pîntecul matern şi se vor asasina direct sau
simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o
vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor.
Discernămîntul (ca percepţie a deosebirii dintre
bine şi rău) se va şubrezi, instituţia respectului va intra
în derivă (vor fi respectaţi, preponderent, cei nedemni).
Vor cîştiga teren neruşinarea, călcarea cuvîntului dat,
invidia. Între părinţi şi copii vor apărea obstacole greu
de trecut, forţa va prevala asupra dreptăţii, ospeţia va
declina, vulgaritatea va împînzi totul.”
Contemporanii noştri ar
putea îmbogăţi acest diagnostic
prin infinite amănunte, extrase
din experienţa cotidiană.
Evident, nu mi-am propus să
furnizez cititorului o culegere,
deprimantă, de toxine. Nu vreau,
pur şi simplu, să-l indispun. Dar,
pornind de la inventarul de mai
sus, un igienic atac de spaimă,
o mică ipohondrie nu i-ar strica.
Ar fi, poate, un început de
terapeutică...
Londra, 2008.
(Sursă: Obituaries, The Telegraph, Londra, 20 iunie
2012)
Bibliografie:
Operation Autonomous : With S.O.E. in Wartime
Romania, London, Apr 20, 1989.
Michael of Romania. The King and The Country,
Londra, Apr 28, 2005.
____________________
1 În original, The Lake District, regiune muntoasă aflată în nordvestul
Angliei, care îşi datorează celebritatea atît frumuseţii
peisajului, lacurilor şi colinelor care au atras turiştii din toate
timpurile, cît şi Lake district poets, Poeţilor Lacurilor, William
Wordsworth, Robert Southey, Dorothy Wordsworth şi Samuel
Taylor Coleridge, care au locuit în zonă la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XiX-lea.
2 Editată la Londra, în 1989, tradusă în româneşte de George
Potra şi Delia Răzdolescu, cu titlul Operaţiunea Autonomous în
România în vreme de război, Bucureşti, 1991.
3 În 1939.
4 Neville Chamberlain a fost aclamat de mulţime la întoarcerea
în ţară, de la semnarea Acordurilor de pace de la München,
pe 30 septembrie 1938, şi supranumit „Împăcuitorul”. Aceeaşi
primire fastuoasă a avut-o Éduard Daladier, în Franţa. Wiston
Churchill va declara însă: „Au avut de ales între dezonoare şi
război. Au ales dezonoarea şi vor avea război.”
5 Autonomous”, în engleză în text: „pe cont propriu”.
6 Plan purtînd numele împăratului german Frederic Barbarossa
(1122-1190), prin care se declara război fostului aliat al
Germaniei naziste, URSSul bolşevic, şi pus în aplicare pe 22
iunie 1941.
7 Afrikaans : numele folosit în secolul al XX-les pentru populaţia
bură. La rîndul lor, burii erau descendenţi ai primilor coloni
stabiliţi în Africa de Sud, preponderent de origine olandeză, dar
şi germană şi franceză. Termenul „bur”, boer, în olandeză, avînd
semnificaţia de agricultor.
8 Războiul Burilor: (1880-1881 ; 1899-1902); două războaie prin
care burii au încercat să-şi apere independenţa şi identitatea în
faţa invaziilor engleze, preponderent după descoperirea minelor
de aur şi diamnate (1886) din Republica Transvaal, fondată de
buri.
9 Alias „Théodore”.
10 Alias „Bernard, în Rezisteţa franceză, fondator şi şef al
mişcării „Libération”; autor al celebrei La Complainte du Partisan
/ Balada Partizanului, Londra, 1943.
11 Credem că este vorba de Ungaria, unde Cristinne Granville şi
Andrzej Koverski fuseseră reţinuţi de Gestapo. Datorită talentului
ei diplomatic şi relaţiilor pe care le avea pe lîngă regentul Miklos
Horty, a reuşit să obţină eliberarea sa şi a prietenului ei, fugind
din Ungaria prin România, Balcani, Turcia, Siria, pentru a se
alătura grupului SOE din Egipt.
12 Credem că Ivor Porter se referă la Medalia George, decoraţie
civilă instituită în 1940 de Regele George al VI-lea al Marii
Britanii.
13 Christine Granville (Krystyna Skarbek) a primit, de asemenea,
din partea Franţei, Crucea de Război pentru contribuţia la
eliberarea ţării.
14 Ivor Porter se referă la 23 august 1944.
15 Victor (Pichi) Rădulescu Pogoneanu (1910-1962). Licenţiat în
drept, filosofie şi sociologie, director, din 1934, al Cabinetului şi
Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine.
16 Aluzie la arestarea de către noile autorităţi ale statului român,
în august 1947, în „procesul Iuliu Maniu”, şi condamnarea la
25 de ani de temniţă grea. Trecut dun temniţă în temniţă,
supus unui regim de exterminare, Pichi Pogoreanu s-a stins la
Văcăreşti, pe 10 martie 1962.
www.oglindaliterara.ro
8299

OPINII
Moda lingvistică 2007
“Moda lingvistică 2007” este
o carte care corespunde gustului
unui anumit moment, după cum o
arată şi titlul, definiţia conform DEX
(Ediţia a II-a, 1998) pentru „modă”
fiind: „obicei, deprindere colectivă,
specifică la un moment dat unui
mediu social.” Moda lingvistică este
realizată prin analogie cu moda
vestimentară, ambele vizând un
anumit mediu social şi cultural,
„lumea bună”, după cum o numeşte
autorul. Aceasta se referă la modul
de exprimare al oamenilor educaţi
care încearcă să respecte normele
limbii literare.
Cartea constituie un util şi
valoros îndrumar pentru un viitor
specialist, şi nu numai, cu o singură
condiţie: ca acesta să fie într-adevăr
decis să pătrundă în tainele abordării
ştiinţifice a limbii române. Când
spunem aceasta ne referim nu numai
la conţinut, ci şi la stilul accesibil şi
nuanţat în care este redactată.
Profesor la Universitatea
Clujeană Babeş Bolyai, filolog de
faimă europeană şi de o erudiţie
impresionantă, Gligor Gruiţă şi-a
câştigat un binemeritat prestigiu
în rândul studenţilor şi publicului
cultivat, prin cărţile: „Moda
lingvistică 2007” şi numeroasele
ediţii ale „Gramaticii normative”.
Deoarece ambele titluri conţin cifra
şapte (2007, 77 de întrebări, 77
de răspunsuri) şi gândindu-ne la
numerologie (numărul şapte este
predestinat celor care vor să fie
cercetători; ţinta lor este dedicată
investigării necunoscutului şi găsirii
răspunsurilor), am putea spune că
Gligor Gruiţă poate fi considerat
un „apostol” al „românilor de
pretutindeni”. Aceasta confirmă
ipoteza de mai sus şi faptul că
aceste cărţi pot fi considerate noi
tratate care reglementează normele
ortografice, aducând la cunoştinţă
schimbări insuficient cunoscute.
După o introducere în care
autorul îl „încălzeşte” pe cititor cu
mult tact pentru ceea ce-l aşteaptă
– motivul pentru care această carte
ar trebui citită – urmează cele
aproximativ două sute de pagini de
conţinut propriu-zis, repartizat în
şapte capitole („Piaţa cuvintelor, a
sintagmelor şi a literelor”, „Politeţea la
români”, „Lene lingvistică”, „Subiecte
de carton”, „Neastâmpăratul
participiu”, „Multe şi (nu prea)
mărunte” şi „Anacoluturi, pleonasme
şi cacofonii”), spre deosebire de
„Gramatica normativă”, unde titlurile
conţin formulări scurte, mai exact
numele părţilor de vorbire („Verbul”,
„Substantivul, articolul, adjectivul”,
„Pronumele, numeralul” şi „Adverbul,
prepoziţia, conjuncţia”). Unele titluri
ale capitolelor şi subcapitolelor
sunt formulate sub forma unor
figuri de stil: epitete, metafore,
epitete personificatoare („Metafora
sportivă”, „Lene lingvistică”, „Lene
pozitivă”, „Fabrica de verbe şi
semiverbe”, „Piaţa cuvintelor”,
„Replica fracţionarelor nedefinite”,
„Pleonasme simpatice” etc). Cred
că acest lucru se datorează faptului
că pe parcursul paginilor întâlnim
numeroase cazuri în care, din rânduri
răzleţe răzbate umorul, uneori chiar
ironia. Am putea spune că „Moda
lingvistică 2007” este o continuare
a „Gramaticii normative”, deoarece
continuă seria ezitărilor fireşti ale
multor vorbitori de astăzi.
Exemplele ilustrate în „Moda
lingvistică 2007” au fost extrase
din şase publicaţii săptămânale cu
profil diferit („Academia Caţavencu”,
„Dilema” şi apoi „Dilema Veche”,
„România literară” şi „România Mare”,
„22”, „Timpul”) şi din următoarele
cotidiene: „Adevărul”, „Adevărul de
Cluj”, „Cotidianul”, „Cronica Română”,
„Evenimentul zilei”, „Gardianul”,
„Gazeta sporturilor”, „Gândul”,
„Independentul”, „Jurnalul naţional”,
„Libertatea”, „7 Plus”, „Pro Sport”,
„România liberă”, „Ziua”, „Ziua de
Cluj”. De asemenea, bibliografia
folosită de autor este una vastă.
Amintim spre exemplificare câteva
lucrări precum: DEX (Ediţia a II-a,
1998), DOOM1 (1982) şi DOOM2
(2004), cât şi scrieri ale unor autori
ca: Mioara Avram, Gabriela Păună
Dindelegan, Valeria Guţu Romalo.
Ambele cărţi conţin idei
argumentate simplu şi clar. Acestea
sunt puse la dispoziţia oricărui cititor
interesat de corectitudinea propriei
limbi. „Avantajul unor asemenea
lucrări” 1 , spune autorul, „constă în
faptul că ele pot fi selective, oprinduse
numai la anumite aspecte, care,
de obicei, produc vorbitorului cel
mai multe ezitări în comunicare” 1 ,
iar scopul acestor cărţi este „să ne
familiarizăm cu exigenţele normative
actuale, în vederea aplicării lor
corecte în exprimare” 2 .
În „Moda lingvistică 2007”
Gruiţă vorbeşte despre cuvintele
promovate, retrogradate, despre
popularitatea amărăşteanului, ca
urmare a adecvării lui la starea
naţiunii, despre controversatul
pronume „dânsul”, despre moda
masculinului pentru feminin, despre
eliminarea auxiliarului la verbele
coordonate, despre substantivele
invariabile, fără marcă specifică a
cazului, despre prescurtări „leneşe”,
anacoluturi, pleonasme, cacofonii
etc. În continuare aş dori să mă
aşez pe acele pagini ale cărţii care
scot în evidenţă acea nota comică
sau ironică de care vorbeam mai
devreme.
În primul capitol, la ultimul
subcapitol, intitulat „Joc de societate
cu î şi â” ni se înfăţişează marea
derută în care se află vorbitorul. De
asemenea sunt prezentate regulile
jocului: la acest joc pot participa
8300 www.oglindaliterara.ro
Cosmina Cosma
cel puţin doi jucători, cuvintele
care fac excepţie fiind: „român”, cu
variantele si antroponimele sale,
litera „â” şi „sunt” respectiv „î” şi
„sunt” care fac pereche, luându-se
împreună, iar dacă pe aceeaşi pagină
apar două sau mai multe articole
(note) care reprezintă inconsecvenţe
ortografice, pagina se anulează,
ş.a.m.d. Textul care stă la baza
acestui joc ortografic a fost ales din
revista „România literară” nr. 28 din
17 iulie – 2 august 2005. Se ajunge la
un scor de egalitate (12 – 12), acest
lucru dovedindu-se a fi, de fapt, un
„blat”, un lucru deja preconizat. În
final, Gruiţă nu vede rostul acestor
3 care nu
aduc niciun folos unui popor „însetat
de libertate ortografică, morfologică
şi sintactică” 3 .
Aceeaşi tentă ironică se menţine
şi în subcapitolul „Pre-numele de
după nume” al capitolului „Politeţea
la români”. În ciuda faptului că
„regula există, haosul persistă” 4 ,
autorul dă vina pe slaba autoritate a
normei, pe maxima toleranţă faţă de
abateri şi pe nesiguranţa manifestată
chiar de vorbitorii culţi, în anumite
împrejurări. O altă vină îi este
atribuită birocraţiei care întăreşte
impresia că numele său corect este
cel cu prenumele la urmă, iar a
treia cauză este găsită în deficitara
educaţie lingvistică. În premieră i
se aduc elogii presei scrise, căreia
până acum nu i s-au atribuit decât
numeroase inconsecvenţe, deoarece
ea este cea care are o contribuţie
importantă în a aduce lucrurile pe
făgaşul normal. Autorul încheie acest
subcapitol declarând următoarele:
„Impunerea regulii şi reglementarea
excepţiei (Popescu, Nicolae),
reducerea sferei de circulaţie a celei
din urmă la strictul necesar, în condiţii
bine precizate, ar trebui să fie,
cândva, o preocupare pentru acele
foruri ştiinţifice şi administrative ale
căror decizii sunt executorii” 5 .
În subcapitolul „România
– circumstanţialul de excepţie al
mapamondului” din capitolul „Multe
şi (nu prea) mărunte” se continuă
acelaşi stil ironic. Autorul vorbeşte
de un „circumstanţial de excepţie”
consemnat de Gramatica Academiei
şi de alţii. Gruiţă pledează pentru
denumirea „circumstanţial al
î

UN FILM, O CARTE
Publicată la 25 de ani după moartea autorului Ernest
Hemingway, Grădina Raiului urmează o direcţie oarecum
diferită faţă de alte opere ale sale apărute în timpul
vieţii. În timp ce stilul, caracterizat prin propoziţii scurte
şi descrieri limpezi ale peisajelor, este tipic scriitorului
american, dezvoltarea personajelor rămâne întrucâtva
nefinisată. Acest neajuns a fost pus în mare parte pe
seama publicării postmortem a lucrării, deşi cartea în
ansamblul ei este în mod clar fidelă stilului inconfundabil
al lui Hemingway. Ceea ce aduce în plus Grădina raiului,
este autenticitatea personajului central. Este pentru
prima dată poate, când întâlnim un Hemingway de vârstă
mijlocie complet sincer asupra personajului creat.
Pe scurt, cartea descrie luna de miere a proaspătului
căsătorit cuplu David Bourne şi Catherine Hill, pe coasta de
sud a Franţei. Atmosfera idilică a peisajului contrastează
puternic cu ritmul rapid al acţiunii. Evenimentele
avansează rapid, fără timp de respiro. Tocmai în aceasta
constă farmecul poveştii. Deşi întâmplările se precipită,
autorul reuşeşte să facă loc introspecţiei. David Bourne
este unul dintre puţinele personaje create de Hemingway
căruia i s-a oferit o voce interioară. El îşi analizează în
mod constant atitudinea şi sentimentele, atât vizavi de
ceea ce scrie, cât şi în ceea ce priveşte viaţa sa personală.
Totul se complică odată cu apariţia unei a doua femei.
Triunghiul amoros se conturează în linii simple la început,
pentru ca mai apoi să devină din ce în ce mai complex iar
finalul ia o turnură neaşteptată.
Filmul urmăreşte cu fidelitate acţiunea cărţii,
însă mulţi critici l-au acuzat pe regizorul John Irvin de
lipsă de structură şi substanţă. Scenele se înşiruie în
ordinea cronologică a relatării, însă fără a inspira nici
HEMINGWAY VS.IRVIN
GRĂDINA RAIULUI
un fel de conţinut emoţional,
după cum au ţinut să precizeze
unii. Performanţele actoriceşti
au fost si ele catalogate drept
„confuze” iar încercările de a
contura o atmosferă senzuală
au rămas la nivel de simple
tentative. Ba mai mult de
atât, personajelor le lipseşte
motivaţia. Evenimentele
se succed, fără însă a fi
internalizate şi justificate.
Mina Suvari(Catherine Hill),
Jack Huston(David Bourne)
şi Caterina Murino(Marita) au
fost sancţionaţi pentru jocul
LECTOR
Diana Plopeanu
actoricesc obtuz, de lemn, fara forţă vitală. Bineînţeles,
aceasta poate fi urmarea unei construcţii nefinisate a
personajelor romanului, pusă pe seama editării ulterioare
a acestuia. La nivel imagistic, filmul redă cu exactitate
peisajul edenic al sudului Franţei. Imaginile arse, culorile,
lumina puternică sunt condensate în acelaşi amestec
şi, dacă toate celelalte elemente menţionale anterior
nu reuşesc să ne vorbească, cu siguranţă că primele
îndulcesc într-o oarecare măsură criticile. Totodată,
autenticitatea atmosferei anilor 20 creată prin decoruri,
costume şi coloană sonoră fac filmul plăcut privirii.
Per ansamblu, în pofida criticilor multiple care i-au
fost aduse şi nereuşitei de a contura un mesaj emoţional
coerent, Grădina raiului în regia lui John Irvin reuşeşte
totuşi să se constituie într-un material vizual atractiv. În
ceea ce priveşte cartea, cu toate că este înconjurată de o
serie de îndoieli legate de o posibilă lipsă a autenticităţii
scrierii, este fără dubii una dintre lucrările lui Ernest
Hemingway care îşi merită popularitatea.
excepţiei”, fiind influenţat de faptul
că „de excepţie”, se traduce prin
„valoros, excepţional” 6 , iar după ce
explică modul lui de formare logicosintactic
conchide astfel: „acest
circumstanţial este un fel de Gicăcontra,
în opoziţie eternă cu …restul
lumii” 6 . Consultând ziarele, românul
are impresia că ţărişoara natală a
fost predestinată acestei părţi de
propoziţie: 6 sau
6 . Ca procedeu stilistic
de realizare a acestui circumstanţial
apare interogaţia retorică: . 7 Ideea
că România este o 8 este moştenită şi
prin utilizarea adjectivului care
indică explicit unicitatea, acesta
fiind antepus substantivului ”ţară”:
8 . Gligor Gruiţă analizează
aici „mitul excepţiei” 8 României,
mergând înapoi pe firul istoriei
până pe vremea când acest mit
avea conotaţii pozitive, când eram
„cei mai viteji şi mai drepţi dintre
traci”, pentru ca, în final, autorul
să devină serios, considerând că
ar fi o greşeală dacă am acorda o
importanţă deosebită acestui fapt.
Tot aici, acesta explică şi sintagma
„români de pretutindeni” 9 .
Rămânând tot sub semnul unei
bune dispoziţii, avem intenţia de a
aminti în final subcapitolul „Pleonasme
simpatice” din ultimul capitol.
Autorul vorbeşte mai întâi despre
acele pleonasme care se întâlnesc
din ce în ce mai rar în viaţa cotidiană,
însă compromit limbajul multor
persoane (ca de exemplu „avansaţi
înainte”, „a-şi adduce aportul”, „un
mic detaliu”, „îşi are propria sa
glorie”). Acest ultim exemplu mai
poartă denumirea de „pleonasmul
posesiei”: 10 . Sunt amintite
apoi „posibilitatea cu care se poate”
şi „obiceiul care se obişnuieşte”,
„trecerea prin tranziţie” şi „alegerile
www.oglindaliterara.ro
electorale”, „ziare cotidiene” şi
„studenţi universitari”. Seria
acestor pleonasme este finalizată
cu un automatism pleonastic („a
urma apoi”) şi unul semipleonastic
(„trebuie musai”).
Concluzionând, aş putea spune
că Gligor Gruiţă este un artist de o
fineţe lingvistică remarcabilă, care
înţelege faptul că limba română e
vie, reuşind totodată să facă dintrun
subiect arid o lectură plăcută şi
interesantă.
BIBLIOGRAFIE:
Gruiţă, Gligor, Gramatică normativă:
77 de întrebări - 77 de răspunsuri,
ediţia a 4-a, Ed. Paralela 45, 2007
Piteşti (G. Gruiţă 2007: 14) 1
(G. Gruiţă 2007: 15) 2
Gruiţă, Gligor, Moda lingvistică 2007:
norma, uzul şi abuzul, Ed. Paralela
45, 2006, Piteşti (G. Gruiţă 2006:
59) 3
(G. Gruiţă 2006: 80) 4
(G. Gruiţă 2006: 83) 5
(G. Gruiţă 2006: 210) 6
(G. Gruiţă 2006: 211) 7
(G. Gruiţă 2006: 212) 8
(G. Gruiţă 2006: 213) 9
(G. Gruiţă 2006: 224) 10
8301

JURNAL DE BIBLIODUL
Panait Istrati - scrisul rămâne...
Într-o distopie de a sa,”Fahrenheit 451” recent dispărutul Ray Bradburry ne înfăţişa o
societate în care cărţile erau interzise, prezenţa lor urmărită - culmea, de pompieri care de
cum le depistau le ardeau fără milă - comparând cu inamicii icoanelor creştine, iconoclaştii,
eu am ajuns la concluzia că acea imaginată, monstruoasă societate era biblioclastă. Iar
dirigenţii ei biblioclaşti. Opusul acestora , iubitorii de carte fiind numiţi , după modelul
iconodulilor, ”biblioduli”. Aceasta raţionament lingvistic justifică inovaţia mea deloc
spectaculoasă, ci doar inedită , de a mă numi de bună voie BIBLIODUL...un iubitor fanatic,
George Stanca
religios , de carte...
Plictiseala, utilă nu zic nu,
a unui concediu impus unui
ins dinamic cum mă pretind,
m-a făcut să recitesc cu ochii
maturităţii o carte pe care o
uitasem. Mi-a căzut în mână,
dintr-o pură întâmplare.
”Ciulinii Bărăganului” a lui
Panait Istrati. Se întâmplă
ceva între mine şi cărţile
lui Istrati. De pildă în timp
ce citeam ”Viaţa lui Adrian
Zografi”, m-a deranjat din
lectură...Revoluţia din 1989.
Acum, pe fondul concediului
meu şi al lecturii ”Ciulinilor”,
aud iar de ceva zarvă colo jos
la Bucureşti, colo sus la Cotroceni...în susul Josului.
Am avut multe reţineri la lecturile din Istrati. Îmi
era nesuferit, el ca personaj. Mă enervau stângismul
lui manifest, socialismul lui utopic devenit distopic
după ce a vizitat URSS. Plus opţiunile sale intime deloc
concordante cu apucăturile unui tată de familie ca
mine...Astea mi l-au îndepărtat din suflet. Vedeţi, în
anumite cazuri fără să vrei lucrează-n tine unele reflexe
atavice. La mine sălăşuieşte unul creştin-ortodox, de
ţăran neevoluat, adică de o intolerenţă repet, atavică.
Uneori îi dau dreptate, repet undeori, lui Jean Gimpel
cu a lui ”Contre les artistes”, când propune să judeci
o operă de artă împreună cu moralitatea autorului...
Ce m-a convins să-l ”reconsider, reabilitez în ochii
mei pe Istrati au fost un eseu al lui Mihai Ungheanu
publicat după Revoluţie, ”Panait Istrati şi KGB-ul” şi
îndeosebi vorbele calde, tandre ale maestrului meu
de peste timp, din gazetărie, Pamfil Şeicaru. El a scris
frumos despre Istrati observând un lucru esenţial: că
este un mare povestitor. Da! Fabulos, zic eu. Are o forţă
deosebită a conciziei combintă cu o alta a sugestiei,
rare în literatură. Unde scrisul ”lăbărţat”, o poveste
stufoasă, adesea plicticoasă, indigestă, curge ca un
fluviu de tip Thomas Mann, smulge gemete de admiraţie.
Apoi, tematica. Cred că aici, Istrati se poate racorda
fără prejudecţi la tematica vremii. Chiar trecând peste
tezismul manifest, stângist - impilarea ţăranului român
- lucru care m-ar face să citesc referatul din şcoala
primară la această carte, plin cu termeni desueţi azi ca
”lupta de clasă”, ”boierimea”, ”exploatarea” etc. Nu uit
că pe teme asemănătoare, mai puţin revoluţionare, un
Kunt Hamsun sau o Grazia Deledda au primit premiul
Nobel. Atmosfera precivilizatorie a unor democaraţii
Occidentale - Norvegia şi Italia - traiul simplu,
semiprimitiv, idilic, în mijlocul naturii ca-n păşunile
Raiului, viaţa liberă, ”ecologică” - vezi ”trestiile în vânt”
deleddiene, vezi amorul sălbatec şi special al Mariannei
Sirca - bucolismul, prejudecăţile omeneşti retrograde
sau progresiste, sărăcia lucie, ”foamea” lui Hamsun,
sunt teme dominante ale primei părşi din secolul literar
XX.
Istrati era un bun propagandist al stângii, cu o
forţă de sugestie uriaşă: cu o persuasiune imbatabilă
a servit, cât a crezut el, mişcarea socialistă cu un
zel desăvârşit într-o epocă în care literatura avea un
impact mai mare decât jurnalistica, iar televiziunea
nu prea exista. Grav, cred eu, e faptul că pe lângă
serviciile făcute cauzaei socialiste prin romanele lui
sociale el a mai şi înjurat fără stavilă, Romania în presa
franceză. Dar, după ce a văzut cu ochii săi ! Edenul
bolşevic, în 1929, Panait Istrati a publicat un an mai
târziu 1930, Spovedania unui învins, în care denunţa
toate atrocităţile sovietice. ”Ciulinii Bărăganului” a
fost scrisă în 1928, anterior contactului cu URSS.Iă
acor deci circumstanţe atenuante visătoului marxist/
leninist. Opinez că, el chiar dacă încerca să scrie
romanul după ”şocul uresesist” lucrurile rămâneau la
fel. Cazul răscoalei din 1907 neavând mare legătură
cu comunismul decât poate cu ...un rusism indus de
OHRANA , serviciul secret ţarist rus. Ştiu lucrul acesta
pe cale verbală de la distinsul istoric şi politician liberal
Dan Amdeu Lăzărescu. Mergeam împreună cu acelaşi
avion spre celebra vizită la Regele Mihai, însoţind
delgaţia liberală care venea să propună Majestăţii Sale
să candideze la preşedinţia României. Având cale
lungă, l-am rugat pe Maestru să-mi prezinte istoria
adevărată a răscoalei din 1907. În opinia domniei sale,
relatată cu unele adausuri de către subsemnatul acum,
a fost un eveniment provocat. Ca şi Revoluţia din
1989. Evident, pe un fond real creat de starea de
nemulţumire a naţiunii. Ajutată cu zel şi de serviciile
secrete. Ei bine, am evocat acţiunile provocatorilor
OHRANA din Moldova cu gândul la avioanele pline de
turişti sovietici care mergeau în direcţia Timişoara...A
mai fost apoi, pe zona Olteniei şi Sudului, Bărăganul
istratian, influenţa serviciilor austro-ungare. Scopul lor
era simplu şi a fost decriptat la Revoluţie de celebra
replică televizată a gen. Guşe adresată ruşilor :” Nu
avem nevoie de ajutoare!” Marile puteri ale vremii
doreau să ne ajute intrând cu trupe proprii pe teritoriul
nostru ca să-l protejeze... de ţăranii insurgenţi. Când
ar mai fi ieşit, era o chestiune de ...istorie. Când lui
Fănuş Neagu , vecin cu ambasada URSS, i se cerea voie
de către copiii ruşi, să vină la el în curte, să ia mingea
căzută din joacă, marele prozator spunea:”Staţi acolo,
vă arunc eu mingea. Voi când intraţi undeva nu mai
ieşiţi cu zecile de ani...” Varianta deci, a dlui Lăzărescu
era că sacrificarea a 3-4 mii de ţărani, şi nu de 11.000
cât o umflase ND Cocea într-un articol al vremii, au fost
o justificare crudă regretabilă dar oportună a apărării
teritoriului şi suveranităţii ţării.
Prin tematică şi atmosferă , însă, Istrati este cu
Ciulinii Bărăganului, aproape de un alt imens povestitor,
romancier de limbă (şi) romînă, ca şi el: Petru Dumitriu.
Cu trilogia ”Cronică de familie” unde e situat şi romanul
1907. Poate mai potenţat în a interrpeta social-politic
faptele, mai expozitiv, mai narativ. Faptele relatate
şi se Istrati şi de Dumitriu sunt, au fost regretabile,
sângeroase, ruşinoase pentru politicieni şi pentru
domnia considerată luminoasă a lui Carol I. Ele însă
privite ca literatură pură sunt inubliabile,memorabile,
exemplare . Nişte mici bijuterii. Căci, ambii scriitori
aveau în sânge conciziunea, lapidaritatea şi o forţă
nemăsurată de sugestie.
Într-o eventuală analiza mai profundă a lor -
bineînţeles, lăsînd de-o parte greşelilile biograficideologice
comise şi de unul şi de altul..., scrisul
rămâne.
8302 www.oglindaliterara.ro

Nu ştiu cum se face, dar din
când în când, canicula or gerul
năpraznic ne mai induc o porţie
de …,,reverie păgână,,!Recent
întors de pe meleaguri arse de
un soare necruţător, scriitorul
ID Denciu a demonstrat că,
atmosfera l-a inspirat.Nu cu pagini
de jurnal neconvenţional, ci, a
citit primul capitol al romanului
Creştinătatea, cu titlul de
mai sus:Reverie păgână.
Plăcut surprinsă de forţa sa
narativă, specifică Nopţilor de Sânziene,
poeta Ştefania Oproescu şi-a declarat-o
instantaneu părerea, felicintându-l pe autor
de reuşită.Basm de factură mitologica, a
opinat Marcela Blaga, o altfel de ,,facere
a lumii,, - un exorcism care să-l poată
integra(se referă la cal?) în rasa lor, aşa
am perceput eu proza. La fel, caiii ne
pot duce cu gândul la trecerea timpului,
timp în care se produce acest basm- şi-a
încheiat Marcela Blaga impresiile. Nu la fel
de entuziasmat s-a arătat Stănica Budeanu
care, a ţinut să sublinieze ruperea cursivităţii
acţiunii prin intervenţia ironică a
personajului-ascultător(nepotul), în dialogul
purtat cu personajul-narator(bunicul).
Această rupere nu i-a fost pe plac.În rest…
toate bune.Ca simbol al inteligenţei, calul,
nu induce iniţierea despre care vorbeşte
autorul. Oricum , i-ar fi plăcut să citească
întregul! – a zis Virginia Bogdan.Acest nou-Denciu îi
este pe plac scriitorului Gheorghe Andrei Neagu.Pentru
că, prin poezia practicată, fragmentul prezentat este de
fapt un prozopoem, o descriere a faptelor cu o lejeritate
uimitoare.Textul este luminos, în care întâlnim un Denciu
mai ludic, mai relaxat în alcătuirea întregului.Chiar şi
parantezele nu sânt deranjante.Sânt ironice şi binevenite,
a încheiat Gheorghe Neagu.Ionel Mony Constantin îi
recunoaşte avantajul:experienţa în etimologia cuvintelor.
Scriitura este plăcuta îmbinând întrepătrunderea celor
două culturi, cea nouă şi cea veche…Aripa tânără?! No
comment! În schimb, Adriana Mihaela Tucan a citit o
proză SF. Dincolo de toate recomandările şi imputările
aduse tehnicii, lipsei de mesaj, etc(Ştefania Oproescu,
Elena Otavă, Virginia Bogdan), Mihaela Tucan a beneficiat
de încurajări şi îndrumări din partea moderatorului de
cenaclu, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu:,, textul este
frumos.Mergi mai departe!,,.Plicul în care se ascunde
răsăritul l-a deschis Adelina Cristiana Bălan.Cu slove
dantelate Adelina ne-a prezentat o amintire despre viitor,
cum a numit-o Ştefania Oproescu.Dar, de critica obiectivă
PATIBULARUL
PATAPIEVICI
Corneliu Florea
(urmare din numărul anterior)
O altă opinie: „Un humanoid a cărui frizură îmi
creează suspiciunea de fir de păr cu structură ovală
(defect cromozomial) ceea ce explică imbecilitatea sa.
Grav este că sunt unii care îl consideră „cineva“ pe
acest cadavru urît mirositor din debaraua României...
Domnule Bichir, mulţumesc că mi-aţi făcut o duminică
plăcută cu acest articol. Felicitări“. În aceste zile TV
îşi împarţea cu dărnicie premiile şi ca să fie pe placul
preşedintelui onorific al Institutului Cultural Român,
Traian Băsescu (democratul care vine la puterea de la
Cotroceni „cu oamenii lui“) marele premiu a fost acordat
lui H.R.P. probabil ca răsplată pentru defăimarea
României, Românilor şi a lui Mihai Eminescu.
„Dragă tovaraşule Patapievici... în primul rînd
aştept să îţi ceri scuze pentru dejecţiile pe care le scoţi pe
gura aia oribilă şi sincer păcat că te-ai născut în această
IUNIE
sau
REVERIE PĂGÎNĂ
Mariana Vicky
Vârtosu
www.oglindaliterara.ro
CENACLU
a avut şansa să se preocupe Lord
Denciu:,,în acest text Adelina se
desprinde de ea şi se proiectează
în viitor.Îşi îndulceşte stilul prin
sentimentalismele de care s-a
temut până acum. Literatura se
desfăşoară în sfere umane.Simte
acest lucru pe măsura înaintării
în literatură. La urmărtoarea
întâlnire a citit Dumitru
Coşereanu ,,Ochiul spart al
păsării colibri,,. Dincolo de
recunoaşterea talentului, Dumitru
Coşereanu a avut parte de un duş rece.
Mă întreb, retoric, dacă … !Şi-mi răspund,
desigur…trebuie să lucreze stilul unui narator
intelectual(de(n)cit - I.D.Denciu). Nimeni
n-are interes să te dărâme, l-a asigurat
Gheorghe Andrei Neagu.Poeziile Marinei
Raluca Baciu, Revoluţia iubirii, Visuri pe
străzile Londrei, Mentă cu ciocolată,Cardio
- pline de prospeţime şi curaj – calităţi
subliniate de Gheorghe Andrei Neagu, sânt
bine primite.Pe Diana Sava a impresionat-o
poezia ,,Cardio,,.ID Denciu îi recomandă
să adopte metoda versetului, s-ar potrivi.
Surplusul de cuvinte trebuie eliminat.Şi,
cam atât.La mijlocul lunii iunie s-au produs
două evenimente pe care le-am prezentat
separat:lansarea cărţii scriitorului Ioan Adam
- Duiuliu Zamfirescu în Basarabia – şi, prima
ediţie a Festivalului de creaţie ,,Bogdania,,.
Următoarea întâlnire - între două masacre
–poezie-proză, a fost rândul lui Ionel Dogaru să
primească un bobâtnac prietenesc:i s-a imputat stilul
de exprimare poetică .De factură eminesciană, desuetă
nu impresionează. Nu zici nimic nou.Să fie adusă la
nivelul anului 2012 şi, mai vorbim!(părere exprimată de
Ştefania Oproescu şi Elena Stroe-Otavă). În schimb proza
,,Tămăduitorul,, a fost bine primită.Cu recomandările de
revigorare a textului, proza poate deveni una reuşita.
Mihaela Tucan creatoarea purtătorilor de baloane,
idee care n-are mesaj, n-are acţiune, dar, pe care se
poate lucra, acordându-i-se şansa remodelării textului,
este una din cei care au salvat seara de cenaclu, reaxând
prin candoare şi inocenţă.Finalul lunii iunie ne aduce un
cititor …neobişnuit! Gheorghe Andrei Neagu. Din lipsa
altor materiale, ne-a prezentat două proiecte (în eboşă):
Vidanja şi Jurnalul unui pui de găină.Idei inedite,
abordate original par a fi proze atractive.Nu ne rămâne
decât să aşteptăm să citim produsul finit.Căldura lui iunie
cheamă canicula.Una care n-a mai fost de multă vreme
pe la noi! Şi noi…?!
ţară minunată... nu îţi mai expune elucubraţiile în locuri
publice“ şi forumistul Ştefan semnează cu „Glasul
poporului mândru de a fi născut în aceste locuri pline
de spiritualitate şi pătate de nemernici ca tine”. Două
mici comentarii. Orice persoană trebuie să fie mîndră
de ceea ce este, fiind parte a sănătăţii psihice – aceasta
se spune şi se propagă în Canada, în Statele Unite, iar
dacă ar veni Adrian Pleşu să le explice canadienilor că
mîndria de a fi canadian este „o vorbă sublimă şi fără
sens“ – cum le spune românilor de cincisprezece ani –
ar fi detestat şi marginalizat în acelaşi spaţiu cu H.R.P.
Ce fel de propagandă este aceea prin care încerci să
amputezi simţămintele şi sentimentele oamenilor?! Să
o numim, să o demonstrăm!?! Al doilea: constat cu
neplăcere că de cincisprezece ani „marile elite“ de pe
Dîmboviţa, şi după ele şi altele din „provincie“ nu mai
scriu pentru poporul român, ci îl umilesc cu produsele
culturii şi democraţiei euroatlantice. În străinătate, totul
este înfloritor în roz-bombon, în România suntem nişte
omuleţi patibulari ce nu am produs cultură cît Occidentul.
Că nu ne ştie lumea largă. Pe cîţi îi ştie lumea largă?
Ăsta este esenţialul unui popor, cantitatea de filosofie
şi literatură? Numai datorită filosofiei şi literaturii sunt
germanii aşa cum sunt? Penibilă adunătura asta de
pseudoelite care reneagă tot ce este trecut sau
valoare românească.
(continuare în nr. viitor)
8303

CRONICAR
Aspecte din istoria şi
cultura românilor din sudul
Dunării în epoca modernă
(urmare din numărul anterior)
În ce a ce priveşte numarul lor acesta nu se cunoaşte
cu exactitate deoarece nu avem statistici oficiale sigerele date
referitore la numărul lor sunt cele precizate de diverşi călători
străini. Astfel în anul 1989 avem 1400 meglenoromâni în întreg
spaţiul balcanic, în 1900 avem 9430 meglenoromâni doar
în Macedonia, în anul 1912 avem 25000 dinte care 7000 în
Macedonia, iar prima statistică oficială cea din 1921 stabileşte
numărul acestora la 26000 17 . După cum observăm din aceste
cifre putem să concluzionam că numărul meglenoromanilor
a fost într-o crestere usoară în secolul al-XIX-lea şi începutul
secolului al-XX-lea.
Portul meglenoromânilor se compunea la bărbaţi dintr-o
cămaşă albă lungă până la genunchi, cogioc ( flanelă groasa
din lană sau bumbac), care se purta peste camaşă numai
iarna, gibădan ( o haină subţire care era purta numai vara), un
pieptar, o sucada (adică o sarică neagra numai pana la brău)
dar si un ciulcan (Haină ţărănească lungă şi îmblănită făcută
din postav gros), ca şi pantaloni purtau un fel de nădragi
numiţi bărnăvesc care erau diferiţi de cioareci aromânilor.
Aceşti nădragi sunt mai largi şi drepţi nu strânşi pe picior.
Portul femeiesc meglenoromân este format dintr-un
disc de argint numit tas sau tipilog care era aşezat pe cap,
peste care se punea broboada. Camaşa era de cele mai multe
ori brodata cu lână de culore roşie sau galbenă la maneci
şi la poale iar pe ea erau cusute diverse ornamente precum
rotiţe, florii sau steluţe. Fusanul sau şaicul adica rochia era
confecţionată din catifea peste care se punea prigaciu care
nu era alceva decat un sorţ până la genunchi. Peste camaşă
purtau vara antiria mică şi zăbunul iar iarna purtau cojoc sau
scurtă iar la zilele de sărbătoare sigia o haină până la genunchi
frumos înpodobită cu diverse ornamente. Peste mijloc erau
încinse cu bron ( un brâu de mătase) 18 .
Pricipalele ocupaţii ale Meglenoromânilor erau
agricultura, cresterea animalelor, a viermilor de mătase şi
confeţionarea vaselor din lut. O altă acupaţie care a avut un
loc important în răndurile meglenoromânilor e fost albinăritul
dupa cum aflăm de la Teodor Capidan care spunea că fiecare
casă avea un număr de stupi iar mierea era valorificată în
pieţele de la Ghevghelija şi Salonic 19 .
Istroromânii:
Istroromâni reprezintă ramura nordică a romanilor
sud dunărenii. Despre originea lor s-au formulat mai
multe teori, prima dintre acestea este că sunt o populaţie
autohtonă romanizată. Această teorie a fost lansată de Ion
Maiorescu cel care a făcut primele studi de terem la populaţia
istroromană în anul 1857 20 . O a doua teorie a fost lansată de
Ovidiu Densuşianu care spunea despre istroromânii că sunt
populaţii venite din zona Munţilor Apuseni, Banat şi Bihor. El
susţinânduşi acestă teorie pe baza studilor ligvistice, dialectul
istroromân fiind după cum afirma el, foarte asemănător cu
cel al românilor din zona Munţilor Apuseni şi Banat 21 . Cea
dea treia teorie privitore la origine istroromânilor aparţine
lui Sextil Puşcariu care consideră că istroromânii au făcut
parte din marea masă a românilor apuseni din Bosnia, Serbia
şi Croaţia 21 , teorie pe care o consider şi eu viabilă. Susţin
această afirmaţie bazându-mă pe faptul că în urma asaltului
sclavilor din imperiului bizantin asupra populaţiei romanizate
care ocupau teritorii întinse din Peninsula Balcanică sau retras
în zona montană ajungând până în peninsula Istria formând
dupa cum numeste Monica Budiş ,,Vlahile populare” 23 . Astfel
prin intrarea populaţiei romanizate ajunsă în Istria în contact
cu populaţiile autohtone au dus la formarea dialectului
istroromân 24 , care alături de celelalte dialecte, fac parte din
trunchiul comun al limbi române. Istroromâni sunt răspândiţi
în Peninsula Istria formând doua grupuri importante. Un prim
grup de istroromâni este întâlnit în satul Žejena situat la
nord-vest de orasul Rijeka, un al doilea grup de istroromâni
populează regiunea situată la sud-vest de varful Učka locuind
în mai multe localităţi de pe valea Boliunciţei, cea dea trei
comunitate de istroromani era situată în localitatea Schitacea
însă acestia au fost asimilati la inceputul secolului al-XX-lea.
În ce a ce priveşte numărul de istroromânii avem
doua statistici una oficiala si alta realizată de diverşi
calători străini sau oameni de
cultură istroromâni. Statisticile
oficiale ne stabilesc numărul
istroromânilor în anul 1846 la
1555, în 1850 la 2995, în 1862,
la 2760, în 1877 la 2646, în 1900
la 2530, iar în 1921 la 1644 25 .
După cum ve observă din acestă
statistică tind să cred că la primul
recesământ nu sau declarat toţi
istroromâni şi de aceea avem o
creştere aşa de mare la celdeal
doilea recesamant. Începand de
la al II-lea recesământ numarul
istroromânilor a tot scazut şi tind
sa cred ca pricipalul motiv al
scaderi numărului de istroromâni
s-a datorat procesul continu de
asimilare a acestore şi aşa s-a
ajuns ca la începutul secolului XX
Nicolae
Dumbrăvescu
localitaţi precum Schitacea sau Veglia să nu mai aiba nici un
istroromân declarat oficial însă ne oficial sigur au mai existat
istroromânii. În ce a ce privesc statisticile realizate de diverşi
călători straini sau învăţaţi istroromânii aceştia stabilesc
urmatoarele date: În 1846 P Kandler stabilea numărul
istroromânilor la cifra de 6000, în 1850 acelaş P. Kandler
alături de F. Mikloşich stabilea numărul acestora tot la 6000,
în 1862 F. Miclosich stabilea numarul istroromânilor la 2760
bazânduse pe ancheta preotului Volcič, în anul 1863 Stienglitz
stabilea numărul acestora la 5000, în 1877 Profesorul H. I.
Bidemann de la Universitatea din Graz stabilea numărul
istroromănilor la 2646, în 1890 P. Tanasim stabileste numărul
acestora la 2530, iar doi ani mai tarziu C. Veigand stabile
numarul lor la 3000, în 1899 I Popovici stabilea numărul
istroromânilor la 3061 iar în 1904 Andrei Glavina stabilea
numărul istroromânilor la 8000 26 . Dacă comparăm cele doua
statisti vom observa că înafara de cea realizate de P Kandler
în 1846, de cea a lui Stieglitz din 1863 şi cea a lui Glavina din
1904 celelante sunt apropiate ca numar. Dar eu consider ca
numarul istroromânilor a fost mult mai mare la primele doua
receseminte dar datorită temerii de a nu păţi ceva nu toţi
istroromânii şau declarat adevarata naţionalitate fapt ce se
întampla şi în ziua de azi. În ce a ce priveste numărul dat de
Glavina pentrul anul 1904 am putea crede ca este exagerat.
Dar totuş ar trebui să ţimem seamă de faptul că o comunitate
işi dezvăluie cu adevărat naţionalitatea dar şi alte probleme
cu care se confruntă mai uşor unui conaţional de al său, ce
a ce mă face să cred că numărul dat de Glavina este foarte
apropiat de cel real al istroromanilor la inceputul secolului al
XX-lea.
Portul tradiţional istroromân era compus la bărbaţii din
cămaşă, care se baga în cioarecii care erau lungi şi strâmţi,
Bărbaţii purtau peste cămaşă „ o jiletcă numită crujat, şi un
minten pe care-l numesc coretu, făcut de stofă de suman,
tot fără înflorituri”. Pe timp de iarnă ei purtau „o manta
numită halea, în forma chebei ciobanilor de la noi, iar la gât
pun o eşarfă de lână pe care o numesc faşă iar pe cap purtau
pălării
Ḟemeile istroromâne purtau în secolul al XVIII-lea pe
cap o căiţă albă „ cu margini crestate şi încreţite părul pe sub
căiţă era împletit în cosiţe, iar în secolul al XIX-lea purtau pe
cap „un tulpan, numit faţola.
Cămaşa, de culoare albă, fără înflorituri era până la
genunchi, acestea fiind nevoite să poarte în piciore calţete
peste care purtau opinci, încălţăminte prin care se pot observa
similitudinile cu românii. Peste camaşă se purta firtuhu (un
şorţ, de diferite culori, în care una predomină, iar celelalte
conturează motivele de factură vegetale, geometrice sau
animale.
În ce a ce priveşte ocupaţile istroromanilor documentele
î
________________
17 Ibidem, p. 56.
18 Emil Ţârcomnicu Meglenoromani destin istoric si
cultural, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 94-95.
19 Ibidem p. 92-93.
20 Dorian Lazoveanu, Românii, p.44.
21 Ibidem, p. 45.
22 Ibidem, p.45.
23 Monica Budiş, Comunitatea Romanească de pe valea
Timocului Bulgăresc, Bucureşti, Editura Militară, 2001.
24 Gheorghe Zbuchea, O Istorie a românilor din Peninsula
Balcanică, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştenilor, 1999.
25 Dorian Lazoveanu, Românii, p. 45.
26 Ibidem, p.46.
8304 www.oglindaliterara.ro

ni atestă ca fiind la început păstori, ocupaţie care va dispărea
de-a lungul secolelor. Se vor mai ocupa cu producerea
cărbunelui din lemn, pe care ulterior îi vindeau la Fiume şi
Abazia. O altă ocupaţie practicată mai ales de bărbaţii din
comuna Suşnieviţa, apare prezentată doar de către Teodor
Burada, şi se referea la „cultura frunzei de salvie” 27 .
Romani Timoceni:
Populaţia Vlahilor Timocenii prin poziţia geografică pe
care o ocupă în sud estul Europei, putem spune că a luat
naştere în urma procesului de romanizare care a cuprins
Peninsula Balcanică, la sfărşitul secolului al-III-lea î.Hr. la
momentul în care imperiul roman a supus o serie de populaţii
care locuiau în această zonă a continentului precum traci,
geto-daci sau iliri. Pricipalii strămoşi ai timoceniilor pe lângă
romanii au fost o populaţie de neam tracic, (după Strabo sau
Diodor), sau iliric (după Ştefan din Bizanţ) numiţi Tribalii.
Aceştia sunt atestaţi în regiune încă din secolele VIII-III,
având o organizare statală proprie făcându-se remarcaţii
în urma bătăliei cu Filip al-II-lea al Macedoniei, pe care lau
înfrânt şi lau rănit 28 . Romani timoceni au fost singuri din marea
masa a românilor sud dunăreni care în timpul dominaţie
bizantine cat şi otomane au beneficiat de o autonomie locală,
o administraţie proprie şi libertate religiosa. 29
După pacea de la Adrianopol din 1829 români timocenii
sunt împărţiţi în doua grupe o parte ajung sub autoritate
sârbă iar cealanta bulgară. După înglobarea timocenilor în
statul sârb aceştia au dus un intens proces de sârbizare şi
s-au luat o serie de masuri precum înlăturare preoţilor români
din biserici, slujba trebuia făcută numai în limba greaca iar
copii erau botezaţii cu nume sârbeşti. 30
Românii Timoceni alături de bulgarii, sarbii şi
mutenegrenii au pornit în anul 1876 o rascolă împotriva
turcilor. Răscoală în urma careia românii timocenii au ieşit
foarte rău deorece din râundul lor au pierit aproximativ
1000 de români, mai multe sate au fost incediate şi o serie
de învăţaţii români au fost spânzuraţi de către turci printre
aceştia s-a numărat şi învăţătorul Ioan Ciolac. 31
Referitor la numărul locuitorilor din Valea Timocului
nu avem nici o statistica din timpul dominaţie otomane
singurele statistici referitore la acestă ramură a romanilor sud
dunărenii le avem facute dupa 1846 de catre statul sarb petru
timoceni de sub stăpânirea lor si cele bulgare de după 1910.
Românii timocenii din Serbia în anul 1846 numărau 79215
persoane, în anul 1850 erau 104343, în 1854 numarul lor
era de 122593, la 1900 numărul lor ajungea la 160000, iar
în anul 1921 numarul românilor din valea Timocului scădea
la 149,593 persoane. Pentru românii timoceni din Bulgaria
nu avem satatistici petru secolul al-XIX-lea primele statistici
le avem la începutul secolului al-XX-lea mai exact în 1910
cand numarul românilor era de 79429, şi în anul 1921 cand
numarul acestora scădea la 58312. 32
În ce a ce priveşte ocupaţiile românilor timoceni, se
ocupau mai mult cu agricultura şi mai putin cu pastoritul
de aici avem şi o serie de obiceiuri care se întalnesc numai
la ei precum „cinişora” 33 sau „ramura verde de la Sfântul
Gheorhe” 34 , ei având şi un calendar agricol pe care il respectau
cu stricteţe.
Primele mărturi referitoare la îmbrăcămintea românilor
din Timoc au fost facute în anul 1875 când etnograful Isaba
a publicat la Budapesta lucrarea „Note de călătorie din Serbia
din punct de vedere geografic şi etnografic. În această lucrare
vorbea şi despre populaţia din Valea Timocului despre care
spunea că ţin cu dârzenie la portul lor tradiţional şi limba
maternă. 35 Portul popular bărbătesc din zona timocului se
compune din: izmene, cămaşa, brau şi chituş iar pe cap
purtau vara pălări iar iarna căciuli de mari dimensiuni. Camaşa
barbateasca se caracterizea prin faptul ca nu are deschizatura
la piept fiind frumos ornamentată cu diferite motive în
general de culoarea rosie sau neagra. Portul popular femeiesc
din zona timocului este compus din: poale şi ciupag scurt cu
mâneci lungi ambele confecţionate din bumbac sau cânepă,
doua cătrinţe şi brâu sau brăcire care erau confecţionate de
obicei din lână 36 .
În privinţa învăţământului la românii sud dunărenii
putem spune că a început din secolul al-XVIII-lea dar acesta
se făcea în limba greaca.
Aromânii au fost primi dintre români din sudul Dunări
care beneficiau în secolul al-XVIII-lea de un important centru
cultural în orasul Mescopole care cuprindea o tipografie, şcolii
înalte şi biblioteci, însa singura problemă pentru aromâni era
datorată faptului că învăţământul se făcea în limba greacă. 37
Din aceste şcolii se vor ridica o serie de învăţaţi
români care vor duce mai departe la înflorire învăţământului
aroman printr-o serie de lucrari. Primul dintre aceştia este
www.oglindaliterara.ro
CRONICAR
Teodor Cavalioti 38 cel care va tipări în anul 1770 la Venţia
lucrarea „Protopiria” (Prima Învăţătură), care cuprindea pe
lângă textele religiose greceşti şi un vocabular de 1700 de
cuvinte srise în trei limbi şi anume: „greacă”, „aromân㔺i
„albaneză” 39 .
Un alt aromân care a avut contribuţi valoroase la
înflorirea învăţământului a fost Daniel Moscopoleanu care a
tipărit la Veneţia între ani 1734 – 1802 lucrarea „Învăţătura
Introducătoare” în 2 ediţi căreia îi este anexat şi un „Lexicon
Tetraglosar” scris în „greacă”, „aromână”, „macedon㔺i
„albaneză”. Munca lor va fi continuată incepand cu anul 1797
de Constantin Ucuta care tipăreşte tot la Veneţia un abecedar
intitulat „Nea Pedagogie” dar şi de Mihail Boiogi care tipăreşte
la la Viena în anul 1813 lucrarea „Gramatica Aromană”
aceasta find considerată prima gramatică aromanească. 40
În ce a ce priveste însă învăţământul în dialectele
aromâne şi în limba română acesta debutează o dată cu
anul 1864 când este deschisă prima şcoală românească la
Târnovo. În continuare domnitorul Alexandru Ioan Cuza
dar şi Regele Carol I au dat numerose sume de bani pentru
dezvoltarea învătământului la români din dreapta Dunări.
Până la debutul marelui război România va acorda pentru
dezvoltarea învăţământului românesc de la dreapta Dunări
suma de 10 milioane lei aur. Datoritită acestor investiţi
ale statului român numărul şcolilor din balcani ajungea la
inceputul primului razboi mondial la un numar de 118 şcolii
primare şi 7 şcolii secundare. Pe lângă acestea mai existau şi
37 de biserici în care preoţi şi dascăli ţineau slujba pe înţelesul
românilor. În această perioadă un număr tot mai mare de
tineri români din dreapta Dunări îşi vor continua studile în
România în special la Bucureşti dar şi la Iaşi cum este cazul
istroromanului Alexandru Glavina 41 .
În şcolile din balcani înăţământul primar începea
cu folosirea dialectului vorbit în zona. Datorită dezvoltari
învăţământului din balcani o serie de aromâni vor tipări carţi
care vor uşura şi mai mult dezvoltarea învăţământului dintre
aceştia aşi dori săi amintesc pe I. Atănăsescu, Alexandru
Bogav şi Simion Cionescu. Dintre cei prezentaţi mai nainte cel
mai harnic al fost Ĭ. Atănăsescu care în decursul a doua deceni
a scris numeroase lucrări dintre care aşi dori să amintesc
„Alfabetul Simplu” în anul 1864, „Gramatica Aromanească” în
anul 1865, „Istoria Românilor” în anul 1867, „Alfabetul pentru
Feciori parţile I şi II” în anul, 1872 42 . Pe langa lecţile propriu
zise romani sud dunăreni se mai cultivau şi cu creaţi populare
orale exprimate prin poezi lirice cantece şi jocuri populare.
În şcolile româneşti din spaţiul balcanic nu lipseau nici
pedepsele îndreptate împotriva celor ce nu se omorau a
învăţa, cele mai cunoscute pedepse find: pusul în genunchi
pe boabe de porumb sau pietricele 43 . Un caz special în
privinţa învăţâmântului îl reprezintă istroromâni care nu
au reuşit să aibă o şcoală proprie cu toate că au fost mai
multe încercări până în anul 1921, cand Andei Glavina un
tânăr istroromân care a studiat la Iaşi şi Blaj, cu sprijinul
Guvernului român a deschis prima şcoală românească de aici.
Însă datorită morţii lui Alexandru Glavina din 9 februarie 1925
şi această scoală se va închide 44 . În concluzie comunitatea
românilor de la sud de Dunare deşi pe parcursul întregii epoci
moderne sa comfruntat cu un proces continu de asimilare,
totuş ea a râmas îm mare parte neatinsă de acest fenomen,
ba mai mult din rândurile acestor comunităţi s-au ridicat o
serie de intelectuali care prin aportul lor au dus la o înflorire
a culturi româneşti la sud de Dunăre. Astfel că noi ar trebui
să ne îndreptam mai mult atenţia asupre acestor intelectuali
românii şi să le punem în valore operele prăfuite de negura
anilor ce au trecut peste elle.
______________________
27 Plantă erbacee cu flori viu colorate, cultivată ca
plantă medicinală sau decorativă.
28 Nicolae Dumbrăvescu, Vlahii Timocenii orogini şi
supravieţuire secolele II-X, în Preparandia, nr. 1, 2011.
29 Gheorghe Zbuchea, Românii, p. 228.
30 Marian Niţă, Serbia de răsărit o mare de romani, în
Acub Pro, nr. 5, 2008, p.6.
31 Cristina Răduleanu, Răscoala Timoceană de la 1876,
în Acub Pro. Nr. 5, p.13.
32 Annemarie Sorescu Marinković, Cultura, p. 77.
33 Cinişoare este un obicei al praznicului casei. Astfel
în ajunul prasnicului femeile mai învârstă realizează o pâine
rituală pe care se pune sare, fructe şi un pahar cu vin, colivă
şi neapărat lumânare. Această cinişoară se aşează pe podea
pe un ştergar alb direct pe podea, în acel moment gazda mai
învârstă face câteva mătănii şi se închină zicând. “Bună seara
sfinte praznice iată ţiam aprins lumina sfinte......” (se spune
numele sfântului). Dacă în acel moment mai exista cineva în
8305

OPINII
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN
POEZIA BACOVIANĂ
Ştefan Lucian
Mureşanu
(urmare din numărul anterior)
Bacovia ascultă şi aude
în singurătatea lui interioară
dorinţele lumii de noapte: „Un
cântec trist din liră / Aş vrea
să-ţi mai arunc, / Din viaţa
mea în noapte / De ne-nţeles
adânc” (Versuri), chiar dacă pe
stradă sau în încăperile trăinde
ale fiindului său bolnav se află o
altă entitate, pentru că aşa cum
sunt prezentate vieţile în creaţia
sa poetică sunt departe de a fi
semeni ai lumii de ziuă: „Cei
vii se mişcă şi ei descompuşi,
/ Cu lutul de căldură asudat;
/ E miros de cadavre, iubito,
/ Şi azi, chiar sânul tău e mai
lăsat” (Cuptor). Imaginile sunt
apocaliptice şi, într-un astfel de mediu, ce poate fi
mai expresiv decât negrul, ca taină şi palidul/galben
ca loc izolat de zbatere încă a viului. Bacovia este
pătrunzător şi pătrunsul generează conştientizarea
că până şi în obscur actualul este dominat de profan.
Iubirea lui este o manifestare nepământeană, ruptă
de faptul real însă afectivă, pătrunzătoare şi scrutată:
„E o vibrare de violete, / Trece şi Ea; / Aş vrea, / Dar
nu pot s-o salut: / Oh, şi cum a trecut, / Într-o vibrare
de violete”, am putea spune excesiv de sentimentală
şi dureroasă în faţa neputinţei de a şi-o îndeplini.
Acel „oh” rostit cu atâta durere exprimă părerea de
rău pentru că în omul din el sentimentele sunt mult
superioare faţă de cele ale profanului. Respectul faţă
de entitatea-femeie, exprimată şi notată în creaţia sa
cu literă mare „Ea” justifică ceea ce de fapt cu peste
o jumătate de veac înainte Eminescu îşi arătase
în poezia sa, „Lacul”, angelizarea femeii căreia
notarea, în stilul cursiv al scrierii electronice, „Ea” o
făcea tocmai pentru a sugera confesiunea poetului,
apropierea acesteia de zeiţa protectoare a iubirii
desăvârşite, unicitatea ei şi neputinţa bărbatului de a
însuma în caracterul său sensibilităţile pe care femeia
le nutreşte încă de la naştere. Dacă la clasici modelul
cuplului Adam şi Eva imagina fericirea familială într-o
corelaţie perfectă cu ritmurile lumii şi ale universului,
la Eminescu, romantic prin excepţie, apare asocierea
iubirii cu eternitatea universului, cu toate trăirile
naturii. Bacovia însă vede iubirea sub o altă formă,
unind dragostea cu moartea. Moartea considerată
ca o binefacere a tuturor împlinirilor. Pentru el,
şi pentru toţi moderniştii care au atribuit realului
iubiea, nu ca o proiecţie în absolut, ci ca o trăire,
ca un sentiment bolnăvicios şi condamnat eşecului,
unde natura neparticipativă nu mai era un complice,
o ocrotitoare, ci un gol existenţial, iubirea devine un
gest mai mult grotesc decât liniştitor: „Ea plânge,
şi-a căzut pe clape, / Şi geme greu ca în delir... / În
dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca-ntr-un cimitir”
(Nevroză).
Cum aş putea încerca desecretizarea trăirilor
bacoviene decât lăsându-l să-şi destăinuie singur
crezul: „Şi toamna, şi iarna / Coboară-amândouă; /
Şi plouă, şi ninge, - / Şi ninge, şi plouă” (Moină), stări
atmosferice care nu fac altceva decât să dezintegreze
8306 www.oglindaliterara.ro
materia eliberând eul fără umbră, lăsat să-şi parcurgă
drumul în singurătatea sumbră şi palidă: „Veşnic,
veşnic, veşnic..., / Rătăciri de-acuma / N-or să mă
mai cheme - / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic,
veşnic...” (Rar). Veşnicia fiindului va rămâne codul
bacovian încrustat în pereţii de plumb ai spaţiului
timp, ai unei culori neînţeleasă de profanul îmbujorat
pe faţa umbrei palide care păşeşte pe lângă el spre
locul meditaţiei profunde. Din întuneric Bcovia a
eliberat ideea ce s-a îndreptat fără întoarcere spre
matricea celestă ce îi va găzdui veşnic eul detaşat
de nefiindul teluric. Versul poeziei sale simboliste, pe
care aş cădea în ridicol să o mai amintesc, când a făcut
atâta vâlvă în lumea criticii literare şi s-a păstrat ca
o ars poetica în magia încă nedesluşită a cuvântului
„galben” bacovian sinonim plumbului: „Stam singur
în cavou... (care era din plumb) şi era vânt...”, stare
a naturii ce se iveşte din senin şi care poate avea
urmări neprevăzute, uneori nefaste, fereşte trupul
de magica dezintegrare însă „eul viu” al poetului
nădăjduieşte într-o magnifică lucire a ideii pe care
o înalţă celestului deusian lipsindu-se de umbră. Din
starea de visare a nefiindului, iniţiatul literat trece în
starea de veghere în cel de-al doilea catren al creaţiei
bacoviene, simţind, de astă dată, frigul: „Stam singur
lângă mort... şi era frig...”. Se detaşează ideea vieţii de
după moarte pe care scrierile biblice o consemnează
ca un adevăr, ca un fapt împlinit acelora ce dăruiţi
mirajului pătrund adânc în meditaţie descifrând
codurile cuvântului din idee.
Căutările şi descifrările adevăratului înţeles al
temelor lirismului bacovian continuă şi va continua,
găsindu-se chei cu care exegeţii vor pătrunde în
adânca filosofie a palidului şi a cenuşiului apocaliptic.
BIBLIOGRAFIE:
Caraion, Ion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1975.
Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005.
Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iaşi, Editura Junimea,
1981.
Flamând, Dinu, Introducere în opera lui G. Bacovia,
Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
Grigorescu-Bacovia, Agatha, Bacovia (viaţa
poetului), Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1962.
Grigurcu, Gheorghe, Bacovia, un antisentimental,
Bucureşti, Editura Albatros, 1974.
Indrieş, Alexandra, Alternative bacoviene, Bucureşti,
Editura Minerva, 1984.
Petroveanu, Mihail, George Bacovia, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1969.
Scarlat, Mircea, George Bacovia - nuanţări, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1987.
xxx, Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de
Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia
Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
xxx, Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia
Botez, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1994.
_____________________
1 Aburizare, efect ce constă în supunerea la
acţiunea delirului a imaginii imaginate, pentru a crea
o atmosferă halucinantă, apocaliptică, prelucrând în
subconştient idei noi, formatoare.
2 Poezia “Trudit” a fost preluată integral din Revista
Cronica Moldovei, nr.4/20 iunie-20 iulie 1915, p.74,
Bucureşti.

CONSTANTIN SEVERIN: „IMPROVIZAŢII
PE CIFRAJ ARMONIC”
SEMNAL
sau „Arhetipalele mesaje ale poeziei – componente
ale unui univers liric inovator”
Constantin Severin este o personalitate a culturii române, un Om în care se
reunesc profilul Scriitorului cu cel al Artistului de renume. Ca manifestare a creativităţii
sale şi sintetizând activitatea sa literară ca poet, îşi publică în anul 2011, OPERA OMNIA,
intitulată: „Improvizaţii pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Iaşi - 2011) - proiect
susţinut de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi. Cartea, apărută în condiţii grafice
excelente, este structurată în cinci părţi, inegale ca întindere, formate din poeme
selectate din cele cinci titluri de carte ce poartă semnătura distinsului poet. Astfel,
sunt prezentate poeme din volumele: „Duminica realului” (Ed. Junimea, 1984), „Zid şi
neutrino”( Ed. Vlasie, 1994), „Improvizaţii pe cifraj armonic”(Ed. Axa, Botoşani - 1998),
„Axolotul”(Ed. Maşina e scris, Bucureşti - 1998), „Oraşul alchimic”(Ed. Dacia, 2002).
Universul poetic al lui Constantin Severin este unul de factură specială, uneori
tern - alteori colorat, uneori calm – alteori feroce, împletirea stărilor contrarii făcânduse
printr-o artă poetică vibrantă. Se constată în structura poemelor cărţii, prezenţa din
abundenţă a formelor geometrice, în care predominate sunt: hexagonul – ca formă
a prefecţiunii naturale (nici albina „nu ştie” de ce, dar tinde către…) şi cercul – ca
formă a perfecţiunii absolute (nici omul „nu ştie” de ce, dar tinde spre…). Adeseori,
poemele sunt străbătute de linii cromatice uşor sesizabile, ce pastelează prin efect şi
viziune, trăirea stării poetice. Simbolurile întâlnite în poezia lui Constantin Severin sunt
de tip expresionist, adeseori arhaice, venite din răstimpurile genezei şi prefigurând un
contur al viitorului. Prin poezia sa, Constantin Severin este unic, cum şi în domeniul
artelor frumoase, alăturând simboluri antice, cu simboluri moderne, într-un tot unitar
cu valenţe speciale. Aproape fiecare poezie seamănă cu o
pictură în ulei sau în acuarelă, unde umbrele amurgurilor se
întrepătrund cu dârele de lumină ale soarelui.: „ea poartă o
cunună de mirt/ şi un coş de cetină/ cu un con de brad/ un
şarpe în spirală/ un ou şi un mesaj/ într-un sul de papirus/
”naşterea-i un cataclism cosmic/ care-i preface pe cei vii în
morţi” (Oraşul alchimic, p. 131).
Poezia lui Constantin Severin este de un lirism
introvertit (subiectiv), vâltoarea creată de empaticele sale
unde atrăgând ca într-un ochi de apă - aparent liniştit -
tot ceea ce prinde. O poezie de substanţă, deloc facilă,
mai ales prin îmbinarea de simboluri şi timpuri. Ca într-o
paradigmă, poetul priveşte fie retrospectiv, fie profetic,
murmurul vibraţiilor timpului său poetic tulburând trecutul
sau prefigurând viitorul. Universul poetic descris este
amplu, prinzând între „diafragmele” sale, dimensiuni ale
începuturilor şi constante ale sfârşitului. Printre hexagoane
şi coloane minoice, se aud simfoniile psalmilor: „E prima
noapte de primăvară/ o febră mută/ şi suferinţa precede
semnificaţia”.(IV. Presto, p. 85). Fiecare vers este un experiment subcuantic, note
ce oscilează armonic pe portativul eului. Pauzele, sincopele şi ritmurile acestor note
sub subliminale, codate şi încifrate într-un ancestral alfabet: „o nouă eclipsă în densa
claritate/ coagulează un orizont/ de obiecte figurale// orchestra continuă să traseze/
diafane ţesuturi sonore/ în reţeaua filtrată de magie şi linişte/ uşor petruşka poate fi
prins/ în levitaţia unei nebuloase mişcări”(IV. Presto, pag. 84).
În poeziile lui Constantin Severin, timpul devine - pe cât de imperceptibil , pe atât
de abstract - un lut moale, frământat în palme şi modelat la o invizibilă roată a olarului,
transformat apoi în esenţe. Din când în când, timpul se reînsufleţeşte, convertindu-se
în arteziene fântâni, ce ţâşnesc din adâncuri, pentru a inunda arterele poetului cu viaţă:
„mâna mea prin care curge măduva orei/ coboară în focul tău de vocale celeste/ aidoma
cuiburilor ce apasă/ iedera exactă din liniile gândului”.(Numele tău are auzul tăcerii VIII,
p. 11). În acest timp al extremelor ancestral-prefigurative, poetul îşi găseşte răgaz de
a se simţi acasă, Însuşi acest loc - pe care poetul îl numeşte „acasă” - are o alchimie
specială, o geometrie fluidă, forme ale liniilor eterice care-l inspiră: „umil alchimist în/
textul vieţii/ unde plaga materiei/ e indescifrabilă/ prin porii culorilor/ am zărit/ forma
nocturnă a cuvântului” (Casă la Suceviţa, p. 15). Tot aici – ACASĂ – răsare pădurea de
liliac, la care poetul se reîntoarce cu penitenţă, definindu-se pe sine însuşi - veritabilă
patrie a esenţelor tari: „blând poet visător al realului/ teamă îmi era să nu orbesc/ „orbii
nu au patrie – gândeam - / doar un oraş de cărbune/ o ţară se învaţă/ pe linia de uimire
a ochilor”// teamă îmi era să nu orbesc/ până într-o noapte a tuturor nopţilor/ hublou
prin care îţi priveşti/ muşcătura astrală:/ - cândva poeţii orbeau/ în piscul oglinzilor”
(Pădurea de liliac, p. 17).
Cărţile lui Constantin Severin au ceva special, implicit o lirică profund-meditativă ce
necesită o lectură atentă, o stare anume. Fără a exagera cu nimic, invitaţia este făcută
cu persuasiune, sublimitatea detaliilor, incredibilele asocieri de cuvinte întru zămislirea
unor noi sensuri, chemările retortice ale fiinţialului, extaticele gânduri topite în zăpezi
de cuvinte, toate acestea recomandă poezia sa, ca artă făcută cu un deosebit simţ de
răspundere, care ajunge până acolo unde se va dori să se ajungă. Poetul dovedeşte
efemeritatea artistului, în faţa artei sale, transformată – indubitabil - în „secvenţe” de
nemurire. Casa timpului este, pentru autor, un dom al păpădiei, pe cât de efemer,
pe atât de bine structurat din punct de vedere arhitectural: „în aerul ozonat al uzinei
electrice/ într-o înserare a înserărilor/ auzeam cu trupul/ o idee legile/ ondulau câmpii
şi oraşe/ cu o eclipsă aerul/ negru negru/ din domul păpădiei/ întunericul măsura orice
www.oglindaliterara.ro
Gheorghe A. Stroia
întâmplare/ lângă bufniţa albă”(Zid
şi neutrino. Poetul la New York, p.
22).
„Improvizaţii pe cifraj
armonic” este o carte în care
autorul îmbină spectacolul vieţii
„inconştiente” (fireşti, naturale,
logice), cu spectacolul vieţii
„pur tehnice” – ca o construcţie
gigantică, ascunsă sub un clopot
de sticlă – (visate, raţionale,
meditate, închipuite, asumate).
Majoritatea scrierilor, ce poartă
semnătura lui Constantin Severin,
abundă în construcţii tehnice,
într-o paradigmatică geometrie
a formelor, cu elemente cubiste.
Fiecare poezie este reflectarea pe
o imensă pânză a unei construcţii
picturale, semiabstracte, într-o
gamă cromatică largă. Însăşi
genul liricii sale este o îmbinare
a mai multor tendinţe literare.
Dacă accentele expresioniste
(introversiunea) le preced pe
cele impresioniste (subiectivismul
construcţiilor), ori elemente realistmagice
(reticenţa auctorială) le
completează pe amândouă, atunci
poezia lui Constantin Severin este
o poezie a realului (aşa după cum
spune însuşi autorul) – o realitate
pe care poetul o transmite într-o
manieră proprie şi originală.
Valenţele filosofice ale poeziei
sale sunt evidente, amintind
de filosofia nietzscheniană, ca
instrument pentru înţelegerea
lumii. Astfel „esenţa cea mai intimă
a existenţei - voinţa de putere”
este şi pentru poetul sucevean
o componentă a modului său de
a percepe lumea: omul nu este
atotputernic fizic şi intelectual, ci
reprezintă o tendinţă în evoluţie,
aşteptată şi dorită. Putem
concluziona că „Improvizaţii pe
cifraj armonic” este o simbioză de
tendinţe poetice, ce impresionează
prin originalitate. O poezie în
esenţă tare, dublată de un univers
artistic special, creat precum o
sacră aureolă în jurul unui valoros
artefact. Îmbinând valenţe pur
estetice, cu valenţe pur literare,
cartea este o reuşită în sine,
argumentând valoarea - unanim
recunoscută – a poetului. O carte
valoroasă, publicată în ediţie
limitată, a unui scriitor şi artist
unic în panteonul culturii române
contemporane, poate nu atât de
apreciat sau de promovat, pe cât ar
merita. O carte care va reconfirma
– cu certitudine adevăratul sens
al dictonul latin: „Ars longa, vita
brevis!”.
8307

LOGOS
ÎN UMBRA LUI
CARAGIALE
Genţiana Groza
Telefonul pe care
reuşisem să îl ignor în
acea zi de Cireşar când
grădinăream liniştită la
Tinca de Bihor, mi-a dat o
nouă temă de casă. Lucian,
un fost elev din urmă
cu 10 ani dintr-o clasă
terminală a Colegiului
Naţional „George Coşbuc”
din Cluj-Napoca, mă
anunţa că pe 15 iunie se
vor întâlni colegii lui de
clasă în localul care le-a
fost arie de „toceală”. O
coincidenţă făcea să pot
participa la Agapă. În
aceiaşi zi trebuia să fiu la
Sediul Uniunii Scriitorilor
din România, Filiala Cluj
la o activitate deosebită,
Reuniunea de primăvară-vară a Scriitorilor Clujeni. Se
lansa Almanahul ilustrat „Promenada Scriitorilor”. O
lucrare de mare interes pentru fiecare dintre noi, rod
al strădaniei „timp de 100 de zile”; volum de 600 de
pagini, la celebrarea centenarului I.L. Caragiale, cum
avea să ne spună cu modestie Irina Petraş, autoarea
nepreţuitului document literar.
Am legat firesc cele două momente. Am fost la ora
12 la Filială, m-am bucurat de atmosfera caldă dintre
colegi iar la ora 14:00 mă aflam în faţa Colegiului, cu
proaspătul volum antologic în mână, la întâlnirea cu foştii
mei elevi pe care i-am „chinuit” cândva cu anatomia şi
genetica.
Am trecut astfel într-un alt registru emoţional.
Bucuria pe care mi-o creează elevii la întâlnirile după
un număr mare de ani e desigur de aşteptat. M-au
întâmpinat tineri frumoşi, (cum ar putea fi altfel,
tinerii?). Unul dintre ei mi-a făcut un compliment, aşa,
ca de bună vedere: „arătaţi bine, doamna profesoară”,
zice, neştiind că mă mai uit şi eu uneori în oglindă şi mai
ales în buletin. Lângă noi a apărut chiar atunci Alexandra
Popescu, colega de engleză care, cu 10 ani în urmă mi-a
plasat o poantă, în pauză, în cancelarie, auzind o discuţie
între două doamne „născute mai devreme”, vorba soţului
meu. Am scris atunci o epigramă pe care le-am recitat-o
acum pe loc, acolo în curtea Colegiului, spre hazul colegei
mele care şi-a amintit-o dar şi a foştilor mei elevi:
Complimente reciproce
După multă vreme - fără să se vadă -
Două, cam trecute, se-ntâlnesc pe stradă:
- Câte-ar vrea s-arate tinere ca tine!
- Mulţumescu-ţi, dragă, nici tu n-arăţi bine!
Mi-a fost destul de greu să admit că anii au trecut
aşa de repede. I-am privit pe foştii mei elevi stând
din nou în bănci, ca odinioară. Diriginta lor Mariana
Neamţu, profesoară de chimie, le-a citit numele din
vechiul catalog. „Pentru noi sunteţi tot copii” le-a spus
colegul de istorie, profesorul Irimieş Dumitru. Între timp
ei au evoluat frumos, au urmat studii la Facultate, au
ocupat chiar nişe importante în societate. Viaţa le oferă
spaţiu aproximativ suficient să experimenteze, dar se
grăbeşte parcă mai tare decât altădată şi numai cu ochii
larg deschişi şi cu tenacitate vor putea să-şi împlinească
visurile cu care au pornit în adolescenţă.
Ca ieri erau elevi de şcoală ca şi cei pe care i-am
întâlnit câteva zile mai târziu, pe 23 iunie, la Festivalul
Naţional „Eterna epigramă”, alături de epigramiştii sosiţi
la Cluj din întreaga ţară. În Sala Radio scriitorul şi poetul
Cornel Udrea a nunţat epigramiştii care au citit sau au
recitat la microfon epigramele în jurul temei: „Curatmurdar”,
cu trimitere la centenarul aceluiaşi neîntrecut
scriitor Caragiale, a cărui peniţă a surprins atât de bine
racilele unei societăţi, „deficienţe” parcă mereu actuale.
Contribuţia la desfăşurarea Festivalului a fost
substanţială din partea unor inimoşi colaboratori:
Silvia şi Marian Popescu, Eugen Albu, Eugen Pop, Ioan
Bindea, Gavril Moisa, Dr. Dan Brudaşcu, directorul
Casei Municipale de Cultură, pentru a da numai câteva
nume ale clujenilor implicaţi în organizarea Festivalului.
Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, poetul
şi epigramistul George Corbu dar şi vicepreşedinţii Mihai
Sălcuţan şi Petre Gigea-Gorun au întărit prin prezenţa
lor seriozitatea cu care a fost organizată întâlnirea
epigramiştilor la Cluj.
La „Eterna epigramă” aflată la a XXIII-a ediţie la
Cluj au fost şi elevii epigramişti însoţiţi de profesorul lor
Ioan Vlad. Au venit din localitatea Cinciş-Cerna, judeţul
Hunedoara. Iată epigrame compuse de ei:
Curat-murdar
În viaţă, câteodată, necuratul
Îşi vâră coada-n lucruri clare
Şi-aşa ne învrăjbeşte pe-unul cu-altul
Încât toate devin curat-murdare.
(Sorin Stroia, clasa a VI-a)
Curat-murdar
De intri în politică curat-
--Un lucru ce se-ntâmplă foarte rar—
Îţi schimbi partidul şi eşti avansat
…Dar sigur vei ieşi murdar!
(Raul Florea, clasa a VI-a)
Iar Irina Păcurar din clasa a doua, Liceul Nicolae
Bălcescu, Cluj, fiica epigramistului Radu Păcurar a
recitat epigrama:
Spovedania unui copil
Nu mai pot să mai amân
Să mă laud la monah
C-am bătut rău un bătrân
Într-un parc retras…la şah!
Alătur scrierile mele celor ale copiilor, în speranţa
că ei vor avea în continuare plăcerea de a descoperi noi
poante şi vor compune şi alte epigrame, poate mai bune
ca ale mele.
Libertatea cuvântului
Statul te taxează bine,
Îţi ia pielea de pe tine
Fericit eşti că măcar,
Poţi să strigi: „curat-murdar!”
Discursul unui candidat
Chiar din primele cuvinte
Zic: e sincer, nu mă minte,
Hotărât e să pornească
...Şi să se căpătuiască!
În umbra lui Caragiale
În Ploieşti dac-am trăit,
De umor m-am molipsit,
De-i eram contemporană
…Eram şi republicană!
8308 www.oglindaliterara.ro

Materiale documentare
despre József Nyírő
(urmare din numărul anterior)
Deşi opera literară a lui Nyírő a fost apreciată atât de
„colegii de breaslă” contemporani lui (Tamási Áron, Szabó
Dezső, Wass Albert), cât şi de critici (inclusiv Pomogáts Béla
- o somitate în domeniu), orientarea ideologică a acestuia,
totala implicare în susţinerea regimurilor fasciste, menţinerea
convingerilor politice inclusiv în exil sunt considerate un
„derapaj nefericit”.
Delimitarea strictă a creaţiei literare de activitatea
politică a stat şi la baza recentei decizii luate la nivelul
ministerului învăţământului din Ungaria privind includerea
operei lui József Nyírő (şi Wass Albert) în programa şcolară
naţională (NAT).
***
În ceea ce priveşte legătura
dintre Wass Albert, condamnat la
moarte în contumacie pentru crime
de război în România, şi József Nyírő,
între aceştia s-a stabilit o puternică
relaţie de prietenie încă din perioada
în care József Nyírő a activat la
Cluj, relaţie care s-a menţinut şi în
perioada exilului (o perioadă fiind şi
vecini în Bavaria), cei doi colaborând
inclusiv în înfiinţarea organizaţiilor
maghiare din Occident. în materialul
intitulat „Discuţia dintre József Nyírő şi
Tamási Áron”, Wass Albert - invocând
o întâlnire amicală dintre cei trei -
evidenţiază temperamentul coleric al
lui József Nyírő, înclinaţia spre violenţă în impunerea propriilor
opinii, inclusiv în relaţia cu prietenii, cu persoane dedicate
„aceleiaşi cauze”.
Concluzii:
- József Nyírő a activat în plan politic în Partidului
Naţional Maghiar - Országos Magyar Párt (interzis în 1939).
După cel de-al doilea Dictat de la Viena din 1940, s-a
stabilit la Budapesta, formând (14.12.1940), alături de alţi
maghiari din Transilvania, Partidul Ardelean (Erdélyi Párt)
care a promovat ideologia de dreapta, susţinând guvernarea
în exerciţiu.
Din 1942, s-a remarcat atitudinea profund antisemită
a Partidul Ardelean, manifestat printr-o serie de iniţiative
legislative orientate împotriva comunităţii evreieşti. Printre
cele mai „active” filiale în această problemă au fost cele din
comitatul Bihor (catalogat ca cea mai influentă fracţiune) şi
Cluj - preşedintele acesteia fiind József Nyírő.
- A fost decorat în 1940, de Horthy Miklós cu „Coroana
Corvin” pentru activitatea literară şi „atitudinea maghiară”,
notorietatea, respectiv calităţile literare şi oratorice ale
lui József Nyírő au fost exploatate intens şi eficient pentru
promovarea ideologiei ultraradicale/fasciste, inclusiv prin
intermediul publicaţiilor pe care le conducea, József Nyírő
devenind unul din principalii responsabili cu propaganda de
extremă dreaptă.
A rămas în legislativul Ungariei şi după „puciul Szálasi”
din 15.10.1944, când Partidul „Crucea cu săgeţi - Mişcarea
Hungarista” a preluat puterea, continuându-şi activitatea de
propagandă fascistă.
S-a implicat activ în atragerea studenţilor către ideologia
„crucilor cu săgeţi”, prin metode specifice - „prin teroare şi
propagandă antibolşevică eficientă şi derutantă”.
In emigraţie a rămas fidel ideologiei hungariste, fiind
cooptat în „guvernul din exil” despre „deciziile” adoptate
informându-1 personal pe Horthy
A fost cooptat în HMH - Hungarista Mozgalom
Hírszolgálata (Serviciul de Ştiri/Informaţii al Mişcării
Hungariste - o organizaţie tip „umbrelă”, ilegală, creată
pe modelul german ODESSA, având ca scop „salvarea”
membrilor Partidului „Crucea cu săgeţi”, relaţionarea între
aceştia, respectiv propagarea ideologiei hungariste prin
publicaţiile, editurile coordonate de HMH, suportul financiar
provenind din aurul scos din Ungaria şi depozitat în Elveţia).
www.oglindaliterara.ro
DEZVĂLUIRI
- Rolul lui József Nyírő în susţinerea/promovarea
ideologiei Partidului „Crucea cu săgeţi” este arhicunocută,
calitatea lui de membru este controversată.
Surse coroborate: helikon.ro, tortenelemportal.hu,
nol.hu, chartaxxi.eu, szikulusz.blogspot.com, kanadaihirlap.
com, adatbank.transindex.ro, epa.oszk.hu, vm.mtmt.hu,
uh.ro, magyarhirlap.hu, Magyar szemle, Katolikus lexikon,
sopszem.sopron.hu, mek.oszk.hu „Procesul Szálasi”, realizat
de Kársai Elek şi Kársai László, apărut la editura Reform din
Ungaria în 1988.
Sf. Gheorghe, Biroul de presă al CESCH, 10 mai 2012
Anexa nr. 2
József Nyírő - Galeria portretelor literaturii
ungare – Géza Hegedüs
S-a născut într-un sat secuiesc şi a murit într-o mănăstire
spaniolă.
Din perspectiva drumului unei astfel de vieţi s-ar fi putut
scrie întreaga istorie plină de contradicţii a primei jumătăţi a
secolului, dar de scrierea acestui roman, József Nyírő însuşi
nu ar fi fost capabil; ar fi putut să abordeze, cel mult, câteva
momente, însă, probabil, într-un mod remarcabil.
De la început, şi-a propus să devină preot catolic ceea
ce, în final, a şi reuşit. Nu doar acasă a trăit în lumea dealurilor
şi satelor ardeleneşti ci a trăit întotdeauna şi în tot locul în
mijlocul naturii şi al problemelor oamenilor din această natură.
A fost un teolog cu o pregătire remarcabilă, bun cunoscător
al literaturii, fiind interesat de diferite învăţături filozofice.
Şi a crescut învăţând şi cunoscând baladele, poveştile şi
anecdotele populare secuieşti. După aceea, la vârsta de 30
de ani - în 1919, când, din cadrul statal ungar, Transilvania
a fost anexată României, întoarce brusc spatele profesiei de
preot, religiei, se căsătoreşte, devine jurnalist, iar odată cu
primele sale nuvele devine popular atât în Transilvania cât şi
în Ungaria. Însă nu doar popular: este înconjurat de îndată de
aureola specifică marilor scriitori. Şi asta nu în mod nefondat.
Atunci când în 1924, primele sale nuvele sunt publicate în
cadrul volumului „Jezusfarago ember” (n.n. - „Cioplitorul
de Iisus”), cititorul s-a întâlnit cu un scriitor nou, original, şi
mult prea poetic, care prezintă o lume nouă, necunoscută .
În această lume a satului, nimic nu a fost tehnic: lumea lui
Nyírő a fost o prezentare poetică neîntreruptă şi întotdeauna
interesantă, atât din punct de vedere social cât şi psihologic.
În toate operele sale, legate de natură, apărea lira unui
stilist remarcabil. De la Nyírő se aştepta, într-un mod foarte
motivat, să devină acel mare povestitor transilvănean care,
însă, până la urmă nu a devenit el, ci Tamasi Aron.
Însă, bunul său renume a fost accentuat de următoarea
sa operă, volumul autobiografic „Az Isten igajaban” (n.n. - În
jugul lui Dumnezeu”). Cititorul, ba mai mult, nici măcar criticii,
nu au observat sau cel puţin nu a considerat că e important,
că scriitorul redactează atât de slab în ceea ce priveşte crizele
sale sufleteşti şi nu are sensibilitate la proporţiile corecte,
părţile formând cu greu o operă unitară. La o astfel de operă
de confesiune, acest aspect nici nu este atât de tulburător,
cum este cazul romanelor istorice de mai târziu, construite
pe acţiune.
Romanul de mai târziu, cu adevărat istoric de această
dată, referitor la Wesselenyi Miklos, „A siboi boleny” (n.n. -
„Bourul din Jibou”), oricât de interesant ar fi fost prin stilul
său puternic, conţine în locul unei evocări a epocii, în special
aventuri, romantism, devenind o slabă suită de istorisiri în
care se remarcă exagerările de stil şi caracterizare. Viziunea
asupra societăţii, inseparabilă de romanul istoric, este însă
foarte neclară. Nuvelele „Kopjafak” (n.n. - „Troiţe”) care i-au
urmat - în ciuda celor câteva cu adevărat bune - nu mai conţin
aspectele valoroase (stilistice, de redactare şi psihologice)
cuprinse în primul său volum de nuvele.
Şi între timp a apărut pe scena literaturii Tamási Áron.
Lumea lor era aceeaşi, ba chiar în plus, nici Tamasi nu era
lipsit de nesiguranţă în idei, ba chiar au fost concurenţi şi în
domeniul misticismului. Însă de la publicarea romanului „Abel
a rengetegben” (n.n. - Abel în enormitate”), (1932), cititorul
cunoscător, care pe bună dreptate l-a preferat pe Nyírő, a
ştiut cu siguranţă că Tamasi este un scriitor mai mare. A
atunci când a scris în scurt timp „Uz Bence”, Nyírő a vrut să
concureze cu romanul „Abel”. Este aproape o capodoperă,
cel puţin aşa porneşte. „Uz Bence” ar fi putut deveni „Till
Eulenspiegel” - ul maghiar. Dar nu a devenit. Istoria ce evocă,
î
8309

CONSEMNĂRI
Decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor
din România
În Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România
a avut loc ceremonia de decernare a Premiilor Uniunii
Scriitorilor din România, pentru anul 2011. Juriul
pentru nominalizări a fost alcătuit din Mircea Diaconu
(preşedinte), Lucian Alexiu, Iulian Boldea, Dan Mircea
Cipariu, Sanda Cordoş. Juriul de decernare a premiilor,
alcătuit din Dan Cristea (preşedinte), Paul Areţu, Gabriel
Coşoveanu, Nicolae Oprea şi Vasile Spiridon, a decis:
PREMIUL NAŢIONAL: Norman Manea; POEZIE: Gabriel
Chifu, Însemnări din ţinutul misterios, Ed. Cartea
Românească; PROZĂ: Alexandru Vlad, Ploile amare,
Ed. Charmides; CRIT ICĂ: Mihai Zamfir, Scurtă istorie.
Panorama alternativă a literaturii române, Ed. Cartea
Românească / Ed. Polirom; TEATRU: Gellu Dorian,
Confort Freud, Ed. Timpul; PREMII SPECIALE: Cassian
Maria Spiridon, Despre barbari sau Invazia omului plat,
Ed. Litera; DEBUT: Gabriela Gheorghişor, Mircea Horia
Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, Ed.
Muzeul Literaturii Române; Alex Goldiş, Critica în tranşee,
Ed. Cartea Românească; TRADUCERI: Dinu Flămând,
Fernando Pessoa, Opera poetică, Ed. Humanitas; George
Volceanov, Violeta Popa, Horia Gârbea, W. Shakespeare,
Opere, IV, (Regele Ioan, Îmblînzirea scorpiei, Vis de-o
noapte-n miezul verii), Ed. Paralela 45. Premiul naţional:
de discutat. Erau şi alte variante, dar, mă rog, ăsta-i
trendu’ acu’… Din nouă premii, doar cinci au fost ale
editurilor din Bucureşti, ceea ce indică un real progres pe
calea democratizării (măcar geografice) în domeniu. De
remarcat că juriile sunt conduse doar de dâmboviţeni, ceea
ce (con)duce la (unele) idei. Nasc şi la provincie oameni
demni de asemenea poziţie, dar directivele prezidenţiale
şi-ar mai estompa din ecou, probabil. Vicepreşedintele
USR a dat un exemplu bun anul trecut, când, deşi trecut
de prea-plecatul juriu de nominalizări, şi-a retras cartea
din competiţie. Anul acesta, avem doi premiaţi care au
scaunele în preajma lui, iar premierea lor a prilejuit unele
discuţii care pot fi evitate. Ca un exerciţiu de democraţie
şi bună-credinţă, ar fi indicat ca membrii Comitetului
director să se abţină în perioada cât sunt şefi. În rest, ca
în alţi ani: scriitorii scriu, editorii şi premianţii se premiază,
unii chiar între ei, iar literatura trece...
(Orient-Latin)
într-un mod puţin anecdotic, imagini sensibile din natură,
devine tot mai neclară, se revarsă în misticism, iar aici, în
acest domeniu mistic, se amestecă creştinătatea, păgânismul
şi tot felul de superstiţii, într-o rugăciune populară mistică,
în care însăşi noţiunea de popor este cea mai mistificată. În
ceea ce priveşte iubirea lui Nyírő faţă de popor, reiese tot mai
evident că aceasta nu reprezintă soluţionarea adevăratelor
probleme ale poporului, ci este o căutare a unui mit ireal,
al cărui purtător este, probabil, poporul. Tot în acest popor
mitic-mistic îşi are originea aceea forţă de viaţă care poate
schimba lumea. Este clar că aici, tulburarea conştiinţei lui
Szabo Dezso are ecouri; nu doar în cea de-a doua jumătate
a volumului „Uz Bence” ci şi în mare parte a nuvelelor care
au urmat. Aceea proză expresionistă, care a făcut atât de
insuportabile romanele lui Szabo Dezso, are influenţă asupra
stilului său... De aici mai este doar un pas până mitul sângelui
şi rasei, sau altfel spus: ceaţa fascistă. În schimb, Nyírő nu
urmează exemplul lui Szabo Dezso, de a recunoaşte pericolul
de moarte al fascismului maghiar asupra Ungariei. În opera
literară drumul lui Nyírő este unul al neclarităţilor tot mai
accentuate, al camuflajului stilistic, iar în politică, drumul
ales este cel al fascismului. Acest pericol artistic şi politic face
imposibilă scrierea marii tragedii a trecutului secuiesc, deşi
chiar acesta este subiectul romanului „Madefalvi veszedelem”
– „Pieirea de la Siculeni” (1939).
Un segment cu adevărat înţelept al cititorilor lui Nyírő
a citit cu mare dezamăgire acest roman istoric. Dar acesta
a fost dezamăgitor şi pentru aceia care au trebuit să ia la
cunoştinţă neglijenţa artistică a scriitorului care a debutat
atât de bine, precum şi pentru cei care au observat înrudirea
spirituală cu mitul criminal al purităţii sângelui. Şi pe aceştia
i-a surprins ataşamentul clar al lui Nyírő, ce tocmai păşea pe
scena politică, faţă de reprezentanţii din ţară ai fascismului
german, faţă de Partidul Crucilor cu Săgeţi.
Viaţa şi opera stau în faţa nedumeririi şi derutării
pentru cine vrea să le caracterizeze. Atâtea contradicţii ale
caracteristicilor individuale şi valorilor operelor literare, că în
concluzie nicio caracteristică nu este autentică. Religios? Da,
atât cât în tinereţe a fost profesor de religie, apoi paroh şi
la sfârşitul vieţii călugăr. Păgân? În mare măsură: panteism,
mituri antice în care se amestecă vrăjitoria şi ateismul.
Şi în viaţa spirituală aceasta se reflectă în paginile
confesionale, respectiv împletirea eroticii cu ascetismul.
Dragoste profundă de oameni şi fascist criminal care incită
la ucidere, ambele încap în acest suflet de piatră. În stilul
său, de la fineţea liricului la kitch-ul clişeului, de la simplitatea
înălţătoare la mult prea împopoţonată manieră, de la înălţimi
muntoase şi parfumul brazilor se îngrămădesc până la
vulgarul dur, câteodată nu de la o lucrare la alta, ci de la o
pagină la alta se schimbă personalitatea creaţiei artistice.
8310 www.oglindaliterara.ro
Mai tulbure este la Szabo Dezso, care a stăruit asupra
sa, dar în conţinut, în greşelile, în deformarea lui Szabo Dezso,
nu există manifestarea vădită şi gigantica măreţie a acestuia.
Profunzimea iubirii curate, umorul perfid secuiesc, fineţea
reprezentării spirituale, câteodată ar putea fi comparate
cu opera tovarăşului de poezie TAMASI ARON - mulţi s-au
şi gândit la asta - dar nu are în conţinut claritatea izvorârii,
adâncimii spirituale ale lui TAMASI, limpezimea sufletului,
încă mai puţin din măreţia siguranţei formei şi entuziasmului
scriitorului poet.
Ca nuvelist, în clipele cele mai norocoase, operele
aparţin celor din primele rânduri ca altădată superficialitatea,
impunerea şi nu de puţine ori absurditatea până la dezinteres
să-l scufunde sub nivelul mediocrităţii.
Romane nu ştie deloc să compună şi nivelul cel mai înalt
de scriere îl reprezintă cel nuvelistic. Din romanele istorice
îi lipseşte istoria. Tot atunci în romanul său biografic, în
descrierea „Sub jugul lui Dumnezeu” şi în autoportret este
foarte bun, în câte o parte a conţinutului oricare ar fi opera,
ea poartă valoarea caracteristică. Ca preot a fost solul iubirii,
duşmanul celor lepădaţi de credinţă, ca politician şi publicist,
instigator la război, incitator la asasinatele în masă, războinic
şi delincvent.
Ca emigrant mai întâi este posedat de ură, apoi, penitent,
se învinovăţeşte, se întoarce la autoflagelare şi călugărind îşi
reneagă, autoflagelându-se, viaţa, opera.
József Nyírő, instigatorul la război, incitatorul la crime în
masă, a devenit inculpat de război în înţelesul dreptului penal.
A aparţinut spiritual statului major al lui Szalasi. Încă şi
în emigraţie, în America şi Spania, în cărţile publicate încearcă
să dovedească acest spirit.
În rest, doar rătăcitoarele ştiri l-au adus la origini:
asemănarea spirituală, chinuitoarele mustrări de conştiinţă,
întoarcerea la dogma din tinereţe, adică la credinţă, la
primirea sutanei călugăreşti, apoi la moartea într-o mănăstire
îndepărtată.
Incontestabil a fost un scriitor cu vocaţie, fără îndoială a
devenit un spirit rătăcitor, în viaţă cu greu şi-ar fi găsit dacă
găsea iertarea păcatelor. Dar opera vie a scriitorului decedat
– în aceasta constă extraordinara inegalitate, opera tulbure
şi zgomotoasă a vieţii - este totuşi o moştenire, din care mai
devreme sau mai târziu trebuie aleasă valoarea durabilă.
Deoarece câteva nuvele, în special dintre cele timpurii, de
asemenea romanul autobiografic, „Sub jugul lui Dumnezeu”
rămâne printre valorile durabile ale literaturii noastre, chiar
dacă autorul lor în viforul istoriei, din punct de vedere uman,
dar şi cultural şi-a băgat capul nu în jugul lui Dumnezeu, ci în
cel al diavolului.”
(continuare în nr. viitor)

POEZIE
Camelia TRIPON Carmen PALLADA RAZVAN POPA
ÎNTÂLNIRE CU
NEMURIREA
rouă, aripi de vânt
adieri de şoapete
trei degete ating
muntele
cheia sufletului se
roteşte în zăvorul de foc
Altarul se deschide
platoul se adânceşte în
zare
Telegarul alb
fiecare piatră vorbeşte.
Puntea, ceas de taina
Preotul murmură
Norul alb învăluie Sfinxul
O lacrimă de cer
Clipă în abis
Zalmoxis
munţii freamată
Călăreţul în alb
pe un cal alb se pierde în zarea unei
clipe
Trei degete înfipte în nemurirea unui
neam
Vântul tălăzuieşte cerul
Norul alb doineşte
descântec pentru ţară…
Cer şi foc, pământ şi apă
aduceţi rod pentru norod
pulberi de cer pentru grănicer
Iar în fapt de seara să se-arate
în a vieţii carte
Luminări de fapte…
ÎNTRE LUMI
Liniştea sapă adânc în fundamentul
timpului
Despică firul clipei în unde şovăelnice,
Un trup încremenit dual,
Lumină fir între viaţă şi moarte
Coboară sau urcă
o dâră rece
Paşii sacadaţi ai unei inimi
cheamă lumina orbitoare.
Tărâmul întunericului cald se pierde.
Strigăt de viaţă, fericire.
Clipă incertă
dual sfâşiat de neant.
Ochi înceţoşaţi de lumină şi întuneric
Bucurie, tristeţe
Duplicitare trepte spre lumină.
Mamă
Prunc
Infinit
Tată.
PUNTEA CERULUI
limbi scânteietoare se ridică
din frunzele uscate
iluziile ard clipe
de gânduri risipite
violet,
miresme suave,
din neutroni sălbatici
un Big Bang se iveşte
rătăciţi printre formule,
aşteaptă miliarde
un culegător de aştri,
bătrânul măslin
e doar o umbră călătoare
un mugur e salvarea
Blue eyes
Katharsis scară în infinit.
Nor adormit
plâng
pe faţa mea de
nor
suspine
prelungind aleanul
bârfe
Alese căi de alint
dincolo de mireasma nopţilor
apar
zările parfumate
de Luceafăr
Zbor în controverse
rouă de lumină
teamă în zborul pădurii
eu
bucurie şi întuneric
tu
rouă
alerg
picioare desculţe
nisip rece
apă liniştită
alerg
fulgere şi rime
horă de cuvinte
poem
născut din dans
la miezul nopţii
vrajă
Corabie de foc
Dansul poetelor
Itinerar
dimineaţă pustie
inimă (neagră) frântă
zâmbet încovoiat
abis
piciorul nestatornic
straniu şi biscuite, câteodată alb,
mergeam ca mai deunăzi prin sânul
mamei mele alberta, mama mea de sex
şi lacrimi. uite, da, ziceam, îţi dau doar
ţie ridul ăsta, îţi dedic gesturile mele,
lumina
o să cadă pe mine doar ca acolo, în tine,
spre limita dintre piele şi patimă, ceva
să se aprindă şi să mă cunoască cu
remuşcare.
într-o zi o zi o zi aştept cuvinte nu porni
eu ca mai toţi ceilalţi o sută de nediferiţi
am spălat picioarele străinilor
doar ca să ne putem plânge pe ascuns
copiii
eu cred în parcre cred în parcre toţi toţi
toţi
e o experienţă
cu tot cu vis daţi-mi da daţi-mi douăzeci
şi două eu
o să vă dau (ca) artă
când ai părul aşa de dulce iubita mea cu
sângele de şpaclu
mă îndoiesc de mama mea albertina tina
mama mea de sex şi lacrimi cafea
şi tu iubita mea
de sânge şi altona
răspunde-mi la viol cu un gest hai cel
mai vulgar pe care îl ţii minte eu
o sa te trec în li teri
mirosea a soare şi piele era o vreme
râdeam cu tristeţe ca în zilele bune
aveam o trăsură aveam o geantă pe
scaun aveam şarm şi
ropotele gândurilor mele îl linişteau
pe însuşi aristotel în mormântul lui de
păgân dar cast îmi socoteam atent toate
situaţiile posibile
iubeam o fată o artă o meserie mă
jertfeam pentru monştri şi aşteptam să
îmi cadă dinţii de plastic şi
nasul oh ca să se nască anumiţi copii
nişte dorinţe trebuie să decedeze uscam
pe balconul meu de lut o anumită mână
într-o anumită căldare eu îi
spuneam coraline iar soţia mea de
patruzeci de ani îmi aduna cu mâinile ei
lacrimile de argilă
cu degetul pe buze ca o şoaptă cânta
ca pentru un copil nenăscut un marş îmi
zicea maestru
avea atât de puţină dreptate dar o
iubeam şi acceptam orice calificativ fie
el cât de bun sordid sau penetrabil era o
vreme pentru elefanţi şi sacru iar
eu scriam şi muream ca marcianus
capella în zilele lui bune loveam o piatră
cu iubirea mea şi ziceam soartă
loveam o gură cu întreaga mea fiinţă
brodată încă de la început pe da noroc
dar sfinte infinită
(pentru artist: tris te ţe - eu zic ţine-o
minte băiatule preot întru Asta îţi este
clădit Templul)
.............................................
www.oglindaliterara.ro
8311

INTERVIU
Valenţe literare în opera mitropolitului cărturar
Antonie Plămădeală
Morariu Iuliu-Marius,
student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
Istoria multiseculară a Mitropoliei Ardealului,
reînfiinţată în anul 1864, a cunoscut, pe lângă ctitorul ei,
Sfântul Andrei Şaguna, care a fost şi a rămas până astăzi
inegalabil din toate punctele de vedere, o mulţime de alţi
ierarhi de înaltă clasă, atât din punct de vedere cultural,
cât şi administrativ.
Aşa a fost Ioan Meţianu, sub păstorirea căruia s-a
împlinit idealul fondatorului, ca noua eparhie să se bucure
şi de o falnică catedrală, aşa a fost marele luptător pentru
unire, Nicolae Bălan, care a ştiut să beneficieze din plin
de privilegiile pe care le aducea întregirea, aşa au fost
cei doi cărturari omonimi, Nicolaii Colan şi Mladin.
Nici urmaşul lor, Antonie Plămădeală, nu s-a lăsat mai
prejos. Pe lângă calităţile sale administrative, dovedite
atât aici, cât şi la eparhia pe care tocmai o părăsise,
a istoricului oraş Buzău, el s-a dovedit şi un mare om
de cultură, un iubitor şi creator de carte. Preocupările
sale scriitoriceşti s-au manifestat deopotrivă în domeniul
istoriei, cât şi în cel al literaturii.
Dacă în cel dintâi a fost mai prolific, reuşind să
descopere şi chiar să valorifice anumite documente şi
monumente inedite, 1 sortite altminteri anonimatului
veşnic, în domeniul literaturii, părintele Antonie s-a
manifestat într-un mod mai parcimoniac. Cu toate
acestea, ne-a rămas de la el un roman deosebit, intitulat
,,Trei ceasuri în iad”, 2 care s-a bucurat de o mare trecere,
fiind publicat încă din timpul regimului trecut, precum
şi un volum de dialoguri memorialistice cu Caremen
Dumitru şi Dragoş Şeuleanu. 3
Pagini memorabile de literatură sau de critică
literară mai regăsim de asemenea şi în volumul
cuprinzând corespondenţa sa cu Artur Silvestri, adunat
de acesta într-un volum, 4 unde acesta emite judecăţi
de valoare cu privire la anumite evenimente sau apariţii
publicistice, precum şi în cele două minunate volume
intitulate ,,Biserica în mers” 5 , care cuprind o parte din
interviurile mitropolitului sau din comunicatele acestuia.
De asemenea, din perspectiva cercetătorului, este
demn de remarcat volumul istoric în care valorifică
opera neamuţului Troster despre istoria românilor, foarte
valoros, însă, după cum însuşi remarcă, ,,insuficient
folosit în istoriografia românească”. 6 Şi aici, autorul
dovedeşte valenţe literare, de această dată ca traducător
şi analist.
De mare valoare sunt şi minunatele sale volume de
predici intitulate: ,,Tâlcuri noi la texte vechi” şi ,,Cuvinte
la zile mari” 7 , apărute în marele an de cumpănă pentru
istoria noastră, în care, pe lângă profunda dimensiune
teologică, îşi face simţită prezenţa şi calitatea de literat
a autorului. Elemente literare regăsim de asemenea şi în
celelalte lucrări ale sale, oricât de istoric ar fi conţinutul
lor majoritar. 8
Patriotismul său adevărat şi naţionalismul său
dezinteresat îl dovedeşte în magistrala sa lucrare
,,Basarabia” 9 , unde descrie soarta sa, a basarabeanului
trecut în România în timpul ocupaţiei sovietice şi
tristeţea datorată acestei ruperi antropofage din trupul
tărişoarei sale scumpe. Şi aici, cititorul atent va observa
un bogat conţinut literar, manifestat prin frumuseţea şi
cursivitatea naraţiunii, stilul uşor, ilustrativ şi bogatele
figuri de literare. Acelaşi lucru îl vor desconspira şi
minunatele descrieri făcute unor oameni mari pentru
ţară şi vreme.
Talentul să de portretist îl relevă deopotrivă şi
volumul apărut, ca şi anteriorul, acum un deceniu, ,,Rugul
Aprins” 10 în cadrul căruia descrie celebra şi controversata
mişcare de revigorare spirituală apărută în perioada
interbelică, a cărei efervesecnţă se va domoli abia în
perioada comunistă, în urma brutalei sale reprimări din
partea regimului.
De asemenea, pagini inedite de critică şi istorie
literară a mai înscris mitropolitul deopotrivă în albul
cretat al foii şi în trandafiriul sanguin al inimii însetaţilor
săi cititori şi în cele trei volume în care analizează
istoria noastră din perspectivă culturală, începând cu
Sfântul Gherman din Dobrogea, continuând cu,,Cazania
lui Varlaam” şi oprindu-se la monahul ,,Nicolae de la
Rohia”. 11 El nu uită aici să evidenţieze atât personalităţi
eclesiastice, răsăritene sau nu, de talia lui Inochentie
Micu-Klein, 12 Andrei Şaguna, 13 Chesarie de la Buzău 14
sau Dionisie Romano 15 cât şi personalităţi de mare
importanţă civilă precum voievodul martir Constantin
Brâncoveanu, 16 Dimitrie Cantemir, 17 Avram Iancu 18 ,
Nicolae Bălcescu 19 , sau mari scriitori precum luceafărul
botoşănean Mihai Eminescu 20 , Ion Creangă, 21 Alecu
Russo 22 , ori prietenul său, filosoful Constantin Noica 23 .
Şi acestea sunt doar câteva picături extrase din
oceanul adăpător cu bucurie şi har al operei sale. Ele
sunt însă suficiente pentru a ne ajuta să ne creionăm o
idee despre marea valoare a celui care a fost strălucitul
părinte Antonie, şcolit în celebra universitate engleză
Oxford şi admis, până şi de către necruţătorul şi
anticlericalul regim comunist în cea mai prestigioasă
instituţie culturală a ţării noastre, Academia Română.
BIBLIOGRAFIE
1. Bilţiu, Maria şi Pamfil, Elie Miron Cristea, note ascunse
- însemnări personale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
2. Păcurariu, Mircea, Revoluţia românească din
Transilvania şi Banat în anii 1848-1849, contribuţia
Bisericii, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1995.
3. Plămădeală, Antonie, Amintirile mitropolitului Antonie
Plămădeală, convorbiri cu Dragoş Şeuleanu şi Carmen
Dumitru, Editura Cum, Bucureşti, 1999.
4. Idem, Basarabia, Tipografia Eparhială, Sibiu, 2002.
5. Idem, Biserica în mers, vol I, Tipografia Eparhială,
Sibiu, 1999.
6. Idem, Biserica în mers, vol II, Tipografia Eparhială,
Sibiu, 1999.
7. Idem, Cei mai vechi şi numeroşi locuiori ai ţării, în rev.
,,Magazin istoric”, anul XXII, nr. 9 (258), Septembrie,
Bucureşti, 1988, pp. 6-8.
8. Idem, Contribuţii istorice privind perioada 1918-
1930. Elie Miron Cristea. Documente şi corespondenţă,
Tipografia Eparhială, Sibiu, 1987.
9. Idem, De la Gherman din Dacia Pontică, la Nicolaus
Olahus şi Cazania lui Varlaam, la Inocenţiu Micu, Ion
Creangă şi Cheorghe Lazăr, vol. 1, Tipografia Eparhială,
Sibiu, 1997.
10. Idem, De la Filotei al Buzăului, la Nicolae Bălcescu şi
Andrei Şaguna, vol. 2, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1997.
11. Idem, De la Alecu Russo, Eminescu şi Goga la
Blaga, Stăniloae şi Nicolae de la Rohia, vol. 3, Tipografia
Eparhială, Sibiu, 1997.
12. Plămădeală, Antonie, Pagini dintr-o arhivă inedită,
Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
13. Idem, Trei ceasuri în iad, Ediţia a II-a, Editura Junior
Club, Bucureşti, 1993.
14. Idem, Romanitate, continuitate, unitate (pornind
de la un izvor narativ din 1666), Tiparul Tipografiei
Eparhiale, Sibiu, 1988.
15. Idem, Românii din Transilvania sub teroarea regimului
dualist austro-ungar (1867 -1918), după documente,
acte, corespondenţe, rămase de la Elie Miron Cristea,
Tipografia Eparhială, Sibiu, 1986.
16. Idem, Rugul Aprins, Tipografia Eparhială, Sibiu,
2002.
17. Idem, Tâlcuri noi la texte vechi, Tiparul Tipografiei
Eparhiale, Sibiu, 1989, şi Idem, Cuvinte la zile mari,
Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989.
18. Silvestri, Artur, Modelul omului mare, Ediţia a II-a,
Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2008.
8312 www.oglindaliterara.ro

Amintiri din copilărie:
FRAŢII CIOBĂNEI, UNUL ÎN TUSTREI
ADNOTĂRI
“Închin această lucrare memoriei bunicului meu, Nicolae
Cernat, şi a mamei mele – autentici creatori populari – care
m-au ajutat să văd cu ochii minţii şi să simt cu antenele
sufletului măreţia cosmică a ciobanilor şi turmelor de oi
coborând din munţi şi scurgându-se, timp de secole, ca pe
o adevărată Cale Lactee a Istoriei, spre luncile Dunării, pe
Drum’ol Mare al transhumanţei, care trecea prin satul nostru,
Vadu Părului, de pe Cricovul Sărat”. La această scurtă notă a
autorului baladei mioritice cu viziune istorică, prof. Gheorghe
Marinică (pensionar în acte dar nu şi în viaţa literară, domnia
sa are o intensă activitate editorială la Societatea culturală
“Ploieşti-Mileniul III”), se cuvine adăugată o precizare: în
zbuciumata sa copilărie, viitorul om de cultură a practicat, silit
de sărăcia familiei, meseria de…ciobănel în satul natal.
Acest aspect transpare şi din “cuvântul înainte”, scris de
distinsa prof. univ. Emilia Comişel, a cărei întreagă viaţă a fost
consacrată valorilor spirituale ale românilor, care ne definesc
ca neam: “ Dintotdeauna, intelectualii români, ataşaţi sincer de
tezaurul artistic al poporului din care fac parte, au creat opere
valoroase, cu multiple semnificaţii, sub inspiraţia creaţiilor
folclorice. Astfel, profesorul Gheorghe Marinică, impresionat,
ca mulţi alţi creatori de frumos, de tematica “Mioriţei”, pornind
de la buna cunoaştere a conţinutului socio-artistic al acestei
balade străvechi, a plăsmuit un poem ce păstrează viziunea
mitică, dar, în acelaşi timp, foloseşte o metodă modernă,
contemporană.
Păstrând stilul epico-liric al baladei, recreînd atmosfera
ciobănească, autorul aminteşte transhumanţa, momentele
grele din istoria românilor, domnitorii iubitori de ţară şi de
norod, vitejia oamenilor din popor ce nu se temeau de niciun
duşman, rezistenţa de neclintit, milenară a acestora, revenind
mereu, ca într-un rondo, la locurile unde şi-au construit noile
sălaşuri. Mai aminteşte autorul despre mănăstiri, simbol
al credinţei creştine, stâlp al statorniciei româneşti, despre
munca neobosită şi hărnicia acestui popor. Gheorghe Marinică
cunoaşte, de asemenea, elementele stilistice şi de structură
ale versului popular, folosindu-le în propria creaţie. Astfel,
apar secvenţe cu număr diferit de versuri, tiparul metric al
acestora fiind cel cunoscut (de 6-5 sau 8-7 silabe), topica
tipică, aliteraţia, repetarea paralelistică etc.”
Porneala poetului începe “de sub porţi de dor, / Peste alb
pripor, / Iată am pornit, / Către răsărit, / Turma de mioare, /
Blânde, bălăioare, / La fraţi moldoveni, / Şi la fraţi munteni, /
Unde-s plaiuri multe / Şi lăcaşuri sfinte, / Unde moşi-strămoşi,
/ Liberi şi vânjoşi, / Înfrăţiţi cu glia / Şi cu omenia, / Măre,
s-au unit / Şi au izbândit / Să facă o ţară / Ca o primăvară .../
Şi mergând uşor, / Pe un nou pripor, / Am ajuns spre seară,
/ Într-un colţ de ţară, / Plin de măghiran – /Ţara lui Ştefan:
/ Zeci de mănăstiri / Între vechi zidiri, / Cetăţi întărite, / Cu
odoare sfinte. / Clopote de-aramă / Pe strămoşi îi cheamă /
Jos, la Voroneţ, / Lâng-un râuleţ
/ Care cată astrul / Lui Daniil
Sihastrul;.../ Şi, cântând aşa, /
Iată că o stea, / Cobora în jos:
/ Un crai luminos / Se opri din
zbor, / Peste-un vechi pridvor
/ De la Ipoteşti.../ Se năştea
din lut / Un Luceafăr sfânt.../
Mă sculai vioi / Şi strigai la oi:
/ Hai,oiţe,hai, / Pe-un picior de
Ioan Popescu
plai, / Să trecem la Prut, / Unde
voi aţi vrut, / Pe Podul de Flori,
/ Ca de sărbători, / Să fim de Florii, / Pe lângă Chilii, / Unde
ne aşteaptă, / Jos, pe mâna dreaptă, / Baciul moldovean / Şi
cu cel muntean.../Şi apoi, tustrei, / Singuri,singurei, / Bălţile
călcând, / Din gură cântând, / Să vă dăm şi vouă / O păşune
nouă.../ De la daci lăsată, / Liberă, curată, / Ca o mândră
stea: / Este Dobrogea!.../ Ne-am tot dus pe vale, / Turmele
agale, / Ca să poposim, / Într-un mândru sat, / Binecuvântat,
/ La Adamclisi, / Unde-am regăsit / Dobrogenii fraţi, / De mult
adunaţi, / Lângă o cetate, / Cum nu mai sunt alte, / Monument
vestit, / De Traian clădit,.../ Şi am înnoptat / Chiar la ei în sat,
/ Cu batal pe jar, /Vin de Murfatlar, / Ne-am tot omenit / Şi
ne-au povestit, / În cuvânt doinit, / Despre-ai lor strămoşi, /
Români curajoşi; / Cum buiau străini / Peste bizantini: / Goţii,
ostrogoţii, / În vâltoarea sorţii, / Gepizii şi-avarii, / Slavii şi
bulgarii, / Hunii şi cumanii, / Şi-alte seminţii / Scurse din pustii;
/ Cum veneau în valuri, / Turcii, otomanii / Şi cum i-au gonit,
/ De unde-au venit, / Domnii pământeni, / Cu cei moldoveni
/ Şi transilvăneni; / Cum aici stăpân, / Mircea cel Bătrân / A
dat lege dreaptă, / Pravilă-nţeleaptă, / Să stăm împreună, /
În casa comună...
Şi-a mijit din nori, / Soarele, în zori, / Ca un Făt-Frumos,
/ Cald şi luminos, / Semn că de acum, / Vom porni la drum
/ Spre munţii înalţi, / Spre părinţi şi fraţi, / Spre mândre, cu
drag, / Ce ne-aşteaptă-n prag.../ Şi, pe vechi ponoare, / Neam
pierdut în zare / Trei turme de miei, / Cu trei ciobănei: /
Baciul moldovan / Către-al său liman; / Baciul cel muntean, /
Cu flori pe mintean, / Pe Argeş îşi mână / Înmulţita turmă; /
Eu, cu turma mea, / Mergând după stea, / Am ţinut călare, /
Tot pe Drum’ol Mare, / La Cricov trecui / Vadu Părului, / Am
urmat pe plai / Calea lui Mihai, / Calea spre Văleni, / Pe la vechi
drăjneni, / Şi m-au dus căluţii / Pe la Tabla Buţii.../ Fără vămi
şi hiare / Şi fără hotare; / Că uniţi, ca fraţii, / Tari ca şi Carpaţii,
/ Măre, ne-am durat / Viitor bogat...
Remarcabil finalul baladei, unde profesorul-poet îşi
aşterne, sfios, semnătura: „Pe răboj am scris / Tot ce-aici am
zis / Io, Gheorghe, vezi bine, / Baci din Mărginime, / Şi am
scris în gând, / Doina îngânând, / Balada străbună, / Lângă oi,
la stână, / Pe sub porţi de dor, /Dragi românilor”.
Sinceritatea şi ardenţa...
(urmare din pag. 8257)
oricând/ întunericul ar putea frânge/ mugurii zemoşi” (Plantaţii
de cuvinte). Există, însă, şi momente de calm, de respiro, de
împăcare şi de încredere a fiinţei racordate la pulsul celest al
iubirii netrădătoare, când ambii îndrăgostiţi intră pe aceleaşi
lungimi de undă astrală: „Zâmbeşti!/ E doar un joc de rol/ îmi
spui/ şi clipa mi se arată din nou/ îmbelşugată/ cu respiraţia ta”
(Moment de reculegere). Poeta îşi evaluează/salută cu extaz
evadările din timpul cosmic şi plonjările în cel personal sinonim
cu confortul unei oaze de fericire, de iubire, de poezie şi, mai
ales, de stare de invulnerabilitate: ”am blocat minutarul/ fără a
lua în calcul însă/ ceasul biologic// reglat de braţul tău înflorit”
(Ceasul biologic).
Cutie neagră a copilăriei, poezia o ajută pe autoare
să descifreze clipele de rătăcire nefastă, de ieşire din fluxul
destinului care nu a fost întotdeauna lin, deciziile neinspirate
având, nu o dată, un impact regretabil (Cutia copilăriei).
Poezia e percepută, aşadar, ca un S.O.S., ca o pavăză împotriva
agresivităţii timpului şi a spaţiului ostil (Desculţă în vârsta
de afară). De aici până la viziunile escathologice nu-i decât un
singur pas: „Am văzut şobolani morţi/ la gura metroului/ între
argumente şi/ contradicţie/ câteva femei îşi măturau/ umbra
www.oglindaliterara.ro
spre/ un subteran fumuriu/ mirosea a mlaştină/ şi la fiecare
stea/ atârna un cordon ombilical/ din care picura/ o plasmă
fierbinte” (Vedenie apocaliptică).
Sentimentul morţii nu mai poate fi escamotat: „amurgul
se plimbă prin poarta de lut”, „lacrima cade îngenuncheată/ în
aşternutul de crini”, inima îi e „disputată de umbre flămânde”,
săgeata letală se înfige în fruct şi iubitul ezită s-o smulgă: „Speram
să înţelegi/ foşnetul meu/ să-mi absorbi răsuflarea/ pliată pe
frunze// săgeata letală/ să o smulgi din fruct// cu fiecare clipă/
speram să ridici/ crucea înflorită/ în nervii adânci// m-aşteptam
chiar/ să treci prin cortina/ îngreunată de frig/ înveşmântat în
aripi siderale” (Speranţe în regresiune). Faptul că verbele
acestui ultim poem citat integral sunt la timpul imperfect spune
că, vorba lui Eminescu, pierdut e totu-n zarea tinereţii.
Carmen Tania Grigore este întru totul o poetă temerară şi
care, în căutarea unui timbru liric inconfundabil, îşi reînnoieşte/
împrospătează stăruitor expresia. Ne raliem, în finalul acestor
impresii de lectură, concluziilor Mariei Diana Popescu, poeta,
eseista şi editorialista de la Agero Stuttgart, care salută, pe
Blogul ei, „jocul subtil dintre confesiunea plină de sinceritate
şi măiestria interesantă a registrului liric în care este surprinsă
atmosfera de luptă permanentă cu sinele”. Respectiv: „Admirabil
este şi jocul abil organizat între inspiraţie şi ardenţa trăirilor, pe
rugul cărora pare să ardă, pe de-a-ntregul, conglomeratul de
imagini şi de forţă pasională a expresiei, făcându-l pe cititor
complice raportului dintre fiorul liric şi harul poetei”.
8313

RECENZIE
Sanctuarul eternităţii
de Gina Moldoveanu
Cartea semnată de profesoara Gina Moldoveanu,
“Sanctuarul eternităţii”, Editura Zeit, Brăila, 2011, 120
de pagini, are ţinuta ştiinţifică a unei lucrări din domeniul
folclorului şi valoarea literară a unui eseu, elaborate pe o
dualitate stilistică absolut echilibrată, susţinută şi de un
titlu inspirat şi convingător, ca şi de o copertă sugestivă,
venită dintr-o mitologie geografică românească, Sfinxul
carpatin. Volumul, cu alura şi valenţele unui catalog de
colecţie spirituală, este structurat pe şase capitole: Mitologie
populară, Personaje fabuloase, Festinuri tradiţionale,
Filosofia vorbelor de duh, Enigme atemporale şi Mituri
fundamentale în spiritualitatea românească, cărora autoarea
le extrage semnificaţiile experienţei şi civilizaţiei pure,
autentice şi relevante, ilustrate şi de numeroase desene cu o
tuşă savuroasă între naivitatea Cimitirului de la Săpânţa de
Maramureş şi curăţenia unui suflet de copil.
Amplul eseu al doamnei Gina Moldoveanu este
construit pe un palier spiritual, cu o viziune esenţialmente
mitologică, dar într-o dualitate a modurilor
de interpretare: una folclorică şi ştiinţifică
şi alta de receptare populară, actuală, cu
pondere în latura festiv-sărbătorească, uşor
demonetizată, descotorosită de aura magică,
mistică şi ritualică.
„Sanctuarul eternităţii” poate fi privită
ca o lucrare din perspectivă monografică,
descriptivă şi morfologică, ca o cercetare
a culturii populare în domeniul etnologiei
româneşti, de la „Descriptio Moldaviae” a
membrului Academiei de la Berlin, Dimitrie
Cantemir, domnitorul Moldovei, şi cu
contribuţii esenţiale ale unor folclorişti ca
Simion Florea Marian, cu studiile sale despre
mituri fundamentale autohtone, precum mitul
Zburătorului, preluat tematic de Ion Heliade
Rădulescu; mitul Jertfei pentru creaţie, din
legenda „Mănăstirea Argeşului”; mitul pastoral al baladei
„Mioriţa”; şi continuând cu o listă lungă şi convingătoare de
personaje mitologice: strigoi, muma pădurii, stafii, pricolici,
vârcolaci, balauri, joimăriţe, zâne, iele, moroi, staticot etc.
În aceeaşi notă de respect pentru cultura naţională, ca
şi lucrările cercetătorului G. Dem. Teodorescu despre „datine
şi moravuri” ale poporului român; studiile folclorice ale
Elenei Niculiţă-Voronca, despre „datini şi credinţe” din zona
Cernăuţi; ale lui Tudor Pamfilie, sau Artur Gorovei, vajnicul
om de cultură tradiţională din Fălticeni, despre „credinţe
şi superstiţii”, scriitoarea Gina Moldoveanu a avut tactul şi
prudenţa să păstreze distanţa elegantă şi respectuoasă faţă
de toate speculaţiile comparatiste dintr-un domeniu cultural
vulnerabil prin tulburătoarea sa autenticitate şi prin unicitatea
registrului tematic, în ciuda unor posibile alternative venite
din variantele atât de specifice caracterului oral şi anonim
ale creaţiei populare.
Spre deosebire de alte lucrări de gen, în „Sanctuarul
eternităţii”, accentul cade pe descrierea personajului
mitologic, cu grijă pentru receptarea din perspectivă artistică,
neutră cumva, cu o viziune globală, nediscriminatorie asupra
unui mit sau altul, despre un personaj fabulos sau altul,
pozitiv sau negativ; pe principiul moral şi etic al demonetizării
omenescului, în cazul strigoilor, spiriduşilor, solomonarilor
sau farmazoanelor, ori al mitizării morţilor, pentru moroi,
strigoi, zburătorul; şi cu un fel de partizanat uman pentru
demonii-patroni, ursitoarele, ştima apei, comorile, Sân-
Toader, Sfânta Vineri...
Descrierea, ca mod de expunere dominant, în crochiurile
mitologice ale Ginei Moldoveanu sunt de o tulburătoare
familiaritate, ca-n poveştile spuse la gura sobei, pe un
8314 www.oglindaliterara.ro
registru de sonorităţi delicate
şi nostalgice ale pianului în
„Tablouri dintr-o expoziţie”
de Modest Musorgski: „Locul
acesta este populat de zâne
şi zmei, fiind unul al tinereţii
fără bătrâneţe şi al vieţii fără
de moarte, unde timpul nu
mai există, dar rămâne un dor
nestins după casa părintească”
(„Tărâmul celălalt”, pag. 20-
21). Stilul naraţiunii sale are
savoarea poetică şi artistică a
basmului tradiţional, cu accente
etnografice şi lingvistice pentru
o lume, şi mitică şi reală, pe Dumitru Anghel
o structură magico-rituală, cu
parfum arhaic: „este prietenul
fidel al lui Făt-Frumos, cel care la început era răpciugos, de
nu dădeai doi bani pe el, însă, după ce a mâncat o tavă de
jăratic, s-a transformat într-un armăsar de o rară frumuseţe”
(„Calul năzdrăvan”, pag. 29).
Latura cea mai incitantă a prozei mitologice scrisă de
Gina Moldoveanu este că descrie o lume surprinzător de
autentică, în ciuda bizareriilor de tot felul, dar care pulsează de
energii, mai ales unele negative, plesnind de vitalitate, ca în
cazul zmeilor, balaurilor, scorpiei, căpcăunului.
Dar şi o altă lume, pe aceleaşi coordonate
ale mitologiei populare, în contrabalans, în
echilibru, populată de Făt-Frumos, Ileana
Cosânzeana, Greuceanu, Prâslea cel Voinic,
şi chiar de Păcală sau Tândală, protejaţi de o
satiră indulgentă şi o ironie tipic ţărănească:
„...deoarece întruchipează isteţimea, ascunsă
sub masca naivităţii, o face pe prostul, dar nu-i
deloc aşa, ci ascuţit la minte, dar se comportă
exact pe dos...” („Păcală”, pag. 49).
Adică, un conglomerat de acţiuni
interconectate, fie din sfera naraţiunii pure, fie
din zona personajelor, care se individualizează
cu elemente particulare de sine stătătoare, dar
se şi interferează cu altele până la pierderea
configuraţiei originale, ca în cazul sărbătorilor
populare din zona laică, Mărţişorul, Dragobetele, Caloianul,
Paparuda, Sânzienele (Drăgaica), sau din arealul misticoreligios,
Colindul, Sântandrei, Sfântul Nicolae, Ignatul, Moş
Crăciun, ori a practicilor ritualice de sărbători tradiţionale,
Pluguşorul, Capra (Brezaia ori Ţurca), Sorcova, chiar dacă
„Rădăcinile lor sunt adânci, legate fiind de obiceiuri de
când lumea, când oamenii se rugau zeilor să le dăruiască
bogăţie materială, în schimbul unor ofrande aduse pe altare
străvechi” („Colindul”, pag. 61).
Contrapunctul epic al prozatoarei Gina Moldoveanu
vine dintr-o inspirată şi decentă recondiţionare a clişeului
supranatural al acestor datini, care îşi au până la urmă
un inconfundabil suport mitologic, pierdut, iar canonul
perpetuării lor se păstrează, uşor alterat, numai în virtutea
unui automatism ritualic, colectiv, cu nuanţările variantelor
din zonele folclorice tradiţionale româneşti, cu deosebire
Bucovina sau Maramureşul. Cu alte cuvinte, mitologia
românească rămâne o reflectare, materializată artistic, a
concepţiei mitico-filozofice particulare, a unei viziuni dualiste
despre lume şi viaţă, a unui existenţialism paralel, lumea
pământească şi tărâmul celălalt, fascinant şi necunoscut, ca
un perpetuu repertoriu de teme şi motive literare, adevărate
şi inepuizabile surse de inspiraţie pentru literatura cultă.
Aşa s-a născut cartea „Sanctuarul eternităţii”,
semnată de scriitoarea Gina Moldoveanu, cu ingredientele
literaturii beletristice, iar caracterul ştiinţific al volumului, cu
elementele sale de eseu amplu, de lucrare de doctorat din
domeniul folclorului sau de lucrare de gradul I didactic în
învăţământul preuniversitar, fac şi mai incitantă lectura şi
lărgeşte aria cititorilor potenţiali.

În articolul Întoarcerea
la moartea lui Cezar Ivănescu
din N 126 şi 127 a-l revistei
Oglinda literară T. Codreanu
tratează una dintre cele mai
importante şi controversate
teme ale exejezei umane -
tema religiei în general şi a
religiosului în special în opera
şi viaţa lui Cezar Ivănescu,
legată în cazul acestuia de
Petru Ababii însuşi destinul său tragic
căruia aici i se va da un sens,
ce vine să întregească pe cel
pe care-l dezvoltă autorul. Spre deosebire de alte teme,
tema religiei capătă o dimensiune aparte prin atitudinea
celuia care este implicat cu toată fiinţa în trăirea, dar şi
înţelegerea ei profundă şi corectă. Ca orişice cunoaştere
ce ţine de credinţa în nişte norme şi reguli care trebuie
să asigure atitudinea omului faţă de un adevătr suprem
legat de Divinitate, religia reprezintă un sprijin de
nădejde pentru toate aspiraţiile sale legate de origine,
original şi finalitate, indiferent de gradul de conştientizare
a sensului şi conţinutului înţelepciunii de care este plină.
Realitatea lucrurilor demonstrează însă, că acest grad
de conştientizare este departe de a satisface o condiţie
favorabilă omului de întotdeauna şi de pretutindeni. Din
acest motiv ceea ce este neânţeles devine taină, care
pentru a fi descifrată are nevoie de încrederea tacită, dar
sinceră, că în ea se ascunde adevărul favorizat de însăşi
caracterul profund intim pe care-l poartă. În acest mod
apare mitul - mitizarea tainei ca adevăr şi a adevărului
ca taină.
Originalitatea vieţii omului umple cunoştinţele
sale despre mit (taina adevărului ascuns) în religie, deşi
toate componentele originii şi finalităţii le poate găsi în
existenţă, în care ele se îmbină, alcătuindu-i formula
a cărei simbol atât fizic cât şi metafizic este ridicat la
rangul de mit, din care cauză nu vede, că taina pe care
nu o poate dezlega este el însuşi. Se întâmplă atare
lucru, pentru că omul se crede victimă consumatoare
de suferinşă, dar nu şi producătoare de suferinţă,
considerând astfel, că acasta vine numai dinspre origine
sau dinspre finalitate, sau din partea altcuiva, deoarece
pe primele două le vede pline de mai multă taină, în loc
s-o afle şi în propria persoană în aceeaşi măsură. Or,
dacă ar fi capabil de aşa ceva ar descoperi, că taina sa
este realitatea sa. Însă cât nu ar fi de paradoxal, nici o
învăţătură despre tainele existenţei nu conţine mai puţină
taină decât Creştinismul. Creştinisumul este învăţătura
cea mai ancorată în realitatea omului. Nimic mai realist
decât Creştinismul şi crucea creştină nu e.
Dumnezeu în chipul lui Iisus nu s-a jertfit pentru
că a murit, dar a murit pentru ca să arate că jertfa este
inutilă, dovada fiind învierea sa din morţi. Şi nu putea fi
altfel, deoarece Dumnezeu înseamnă viaţă şi nu moarte,
în acest mod, demistificând moartea şi împreună cu ea şi
taina prin consumarea suferinţei colective a celora care
urmau din cauza ei să treacă în nefiinţă. El a înviat din
morţi, pentru că a consumat numai suferinaţa preluată
de la alţii, dar nu şi pe cea proprie, deoarece nu a fost
şi nu este şi producător de suferinţă, descifrând în acest
fel taina mitului şi făcând din ea o realitate vădită. Omul
a trebuit să descopere în acest exemplu demitizarea
realităţii sale suferinde.
Adevărul lui Iisus - adevărul creştin nu cheamă la
jertfirea omului, ci la recuperarea lui, deşi se numeşte
finalitate (moarte), pentru că ea purifică şi descătuşează,
Creştinismul între mit
şi realitate
www.oglindaliterara.ro
ESEU
dar nu împovărează şi încătuşează spre dăinurea a ceea
ce prin esenţă nu este în stare.
Moartea omului aflat în anticamera ei atât de dorită
spre sfârşit, vine ca o uşurare a îngreunării de suferinţele
chinuitoare. Ori, el nu moare pentru că vrea, ci pentru
că nu vrea în necunoştinţă de cauză. Nu există nici un
om care să doreasă să trăiască la nesfârşit, îndurând
chinurile premorţii, deşi nu-şi închipuie grozăviile lor. În
definitiv victima îşi are originea în propria condiţie. Cei ce
nu au câştigat-o, nu s-au câştigat pe sine, neînţelegând
că răstignindu-L pe Iisus se răstignesc pe sine. Exemplul
lui Iisus a demonstrat lumii că păcatul cade până la urmă
de propria-i secure.
Moartea este doar prima treaptă de purificare a
omului, urmând a se finaliza în purgatoriul primenirii
totale ce va precede învierea lui din morţi. Oamenii sunt
muritori, deoarece sunt în consecinţă - fapt care explică
motivul ce la făcut pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul
Său Iisus Hristos pe pământ, pentru ca ei să vadă şi
să creadă, înlăturând astfel dilema credinţei pe care de
atâta timp ei se străduie s-o descifreze. Dacă ar crede
ar deveni originari - în stare să înţeleagă necesitatea
finalităţii ca pe un dat şi nu ca pe o condamnare. Însă
dilema continuă să fie aprofundată, căci mare trebuie
să fie necredinţa omului care nici atunci când vede nu
crede. Or, dacă ar crede s-ar conforma cerinţelor a ceea
ce vede şi este înscris în Învăţătură, dar nu s-ar îndoi de
sine însuşi şi de crucea şi sarcina sa.
De aceea nimic originar nu a făcut Cezar Ivănescu
privitor la modul în care şi-a exprimat crezul creştin în
versul său „cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea,
/eu meru tot urcu, /urc pe Golgota”, deoarece, ca de
altfel oricare dintre muritori, s-a considerat mai mult
victimă a cuiva, dar nu şi victimă a propriei sale condiţii
ca participantă la păcatul colectiv, ce prin încărcătura ei
martirică se asemuia încărcăturii martirice a lui Eminescu
şi a altor multor slujitori nu atât a-i adevărului creştin cât
a-i mitului creştin, din care cauză au trebuit să ispăşească
în mare parte pe nedrept şi păcatele altora - a acelora care
i-au nedreptăţit şi scuipat. Ori, de fapt autorul lor urca pe
Golgota nu numai pentru că era scuipat, ci şi din cauza
pentru ce era scuipat, lucru ce nu este însă adevărat şi în
cazul lui Iisus spre deosebire de muritorul de rând care
este poetul martir, devenit victimă a mitului căruia în
necunoştinţă de cauză îi slujeşte, dacă încercăm să facem
o comparaţie, deoarece Iisus este Fiul lui Dumnezeu
trimis printre oameni ca să le arate că „scuipatul” lor se
răsfrânge asupa lor însăşi, şi este producător de suferinţe
şi păcate, din care cauză vor trebui să moară ca să se
cureţe. Căci, în definitiv martirul îşi duce până la capăt
condiţia tocmai, pentru că nu este îndeajuns de creştin
încât să i se asemuiască lui Iisus - fapt care însă într-o
şi pentru o lume păcătoasă nu-i minimalizează cu nimic
destinul, ci dimpotrivă îl marchează în faţa lui Dumnezeu.
El devine mai bun decât alţii în faţa Lui doar prin aceea,
că este martir, şi atrage asupra sa într-un fel şi o parte
din păcatele altora la care îşi aduce însă şi aportul său.
De aceea tragicul vieţii oamenilor ce caută adevărul cu
mai multă înverşunare în general, şi trajicul moarţii lui
Cezar Ivănescu în special face parte din decorul obişnuit
a-l martirului /martirajului, fiind pe deplin îndreptăţit de
caracterul în sine a-l adevărului şi înţelepciunii creştine.
Lipsa credinţei a făcut din adevărul aflat la suprafaţă
a-l creştinismului şi întruchipat în cruce o taină,
accentuând şi aprofundând sensul şi conţinutul ei, astfel
înstrăinându-l şi îndepărtându-l pe om tot mai mult de
origine, lasându-l neputincios în faţa mitului pe care şi-l
crează în acest fel singur.
8315

NOTE DE LECTURĂ
DESPRE STATUI, NUMAI DE BINE
(urmare din numărul anterior)
Antiohienii se puteau
aştepta ca mânia împărăteasă
să poruncească jefuirea oraşului,
masacrarea unei părţi sau a întregii
populaţii, confiscarea proprietăţilor
şi mulţi dintre orăşeni au fugit
în deşert şi în munţi. Libanius
dă în Oratio 23, 1-2, 5-6 şi 9, o
imagine a oraşului Antiohia după
revolta din iarna anului 387: „Toţi
auzim vestea că pretutindeni este
plin de trupuri ale morţilor – pe
câmpuri, pe drumuri, pe dealuri,
pe creste, în peşteri, pe vârfurile
munţilor, în crânguri şi în vâlcele
– unele, un ospăţ pentru păsări
şi fiare sălbatice, altele purtate
Ion Filipciuc
de râu până în mare […] Putea
vedea femei cu copii mergând să
cerşească la poporul de la ţară
[…] să îi lase să stea pe pământul lor – nu în casele lor,
bineînţeles. Nu erau locuinţe îndeajuns şi, pe lângă aceasta,
nimeni nu s-ar fi însoţit de bună voie cu cineva care nu era
dintre cunoştinţele lor. Astfel că moartea s-a abătut asupra
copiilor, unii din cauza expunerii pe pământul reavăn, alţii
chiar căzând din braţele celor care îi duceau, iar moartea
prin înfometare i-a atins pe toţi. […] După ce şi-au cheltuit
banii pe care îi aveau, femeile nu le-au mai putut da copiilor
pâine atunci când aceştia cereau, şi cu ochii în lacrimi şi-au
îngropat pruncii, apoi ele însele au murit din aceeaşi cauză,
căci chiar şi femeile care mergeau să cerşească nu căpătau
multă hrană. Toţi erau nevoiaşi…” (I, p. 42)
După trei săptămâni, în Antiohia ajung, în sfîrşit, doi
funcţionari imperiali – Caesarius, magister officiorum, şi
Ellebichus, magister militum – cu misiunea de a ancheta cele
întâmplate. Rezultatul anchetei a fost arestarea demnitarilor
oraşului, ca şi retragerea titlului de „metropolă” Antiohiei,
ceea ce a dus la închiderea băilor publice, a hipodromului şi
a orchestrei (p. 43), demnitarii fiind condamnaţi unii la exil,
alţii la moarte. Rangul de metropolă a fost transferat oraşului
Laodiceea, dar Ioan Gură de Aur le propune cetăţenilor
oropsiţi o altă perspectivă: „Nu mărimea unui oraş, ci
virtutea sufletului este podoaba şi siguranţa [noastră]! Iar
dacă socoteşti că rangul oraşului este [podoaba şi siguranţa
noastră], gândeşte-te câţi desfrânaţi, câţi uşuratici, câţi
stricaţi, plini de nenumărate păcate, se împărtăşesc din
această demnitate, şi atunci dispreţuieşte o astfel de cinste!
Iar acel oraş din ceruri nu este astfel!” (Omilia a XVII vol.
II, p. 227)
În aşteptarea verdictului imperial, s-a întâmplat însă
un fapt extraordinar, despre care Ioan lasă mărturie: „La
început, când s-a aprins văpaia cea grozavă a acestor rele,
am spus că nu este vreme de învăţătură, ci că e vremea
rugăciunilor. Acest lucru vă spun şi acum, după ce s-a stins
[această văpaie], că acum este vremea rugăciunilor mai
mult ca înainte, acum mai ales este vremea lacrimilor şi
a părerilor de rău, [acum este vremea] pentru un suflet
sârguincios şi pentru multă râvnă şi multă prevedere. Căci
atunci natura însăşi a necazurilor ne-a adunat împreună,
chiar fără voie, ne-a făcut să fim cumpătaţi şi ne-a condus
spre multă evlavie. Dar acum, frâul fiind înlăturat şi norul
trecând, [mi-e] teamă să nu alunecăm spre nepăsare…[…]
Când cei trimis de împărat pentru examinarea celor
întâmplate au instituit acel tribunal înfricoşător şi i-au
chemat pe toţi să dea socoteală de [faptele] îndrăznite, şi
toţi se aşteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii,
cei ce locuiesc în crestele munţilor, şi-au arătat filosofia lor.
Deşi stăteau închişi de ani mulţi în colibele lor, şi deşi nimeni
nu i-a îndemnat, nimeni nu i-a sfătuit, când au văzut un
nor atât de mare înconjurând oraşul, şi-au părăsit corturile
şi peşterile şi au curs din toate părţile ca nişte trimişi care
veneau din cer. Şi puteai să vezi atunci oraşul semănând
cu cerul, peste tot arătându-se cei sfinţi, consolându-i doar
prin înfăţişarea lor pe cei îndureraţi şi conducându-i spre tot
dispreţul faţă de [această] nenorocire. Căci cine, văzându-i
pe aceia, n-ar fi luat în derâdere moartea? Cine n-ar fi
nesocotit viaţa? Nu numai acest lucru era de mirare, ci şi că,
apropiindu-se chiar de conducători, vorbeau cu îndrăzneală
pentru toţi cei [socotiţi] răspunzători [de cele întâmplate] şi
toţi erau pregătiţi să-şi verse sângele şi să-şi ofere capetele
ca să-i scoată pe cei prinşi din grozăviile la care se aşteptau.
Şi au spus că nu vor pleca până când judecătorii fie vor
cruţa populaţia din oraş, fie îi vor trimite şi pe ei la împărat
împreună cu cei învinuiţi. […]
Se spune că unul dintre ei a spus şi o altă vorbă
mustind de filosofie: «Statuile răsturnate au fost ridicate din
nou, şi-au primit înfăţişarea proprie, şi ceea ce s-a săvârşit
s-a îndreptat foarte repede; dar voi, dacă ucideţi chipul
lui Dumnezeu, cum veţi putea să îndreptaţi iarăşi ceea ce
aţi îndrăznit, cum [veţi putea] să-i înviaţi pe cei ucişi şi să
redaţi trupurilor sufletele [lor]?» (Ioan Gură de Aur, Omilii
la statui, II, p. 209-211)
Episcopul oraşului Antiohia, Flavian, ajuns cu greu la
Constantinopol, reuşeşte să fie primit de împăratul Teodosie,
în faţa căruia pledează pentru iertarea oraşului şi Antiohia
primeşte iertarea îndată după 9 aprilie 387, Ioan Gură de
Aur explicând superioritatea episcopului creştin faţă de
puterea imperială, printr-o comparaţie plină de miez: „Şi
[atunci] când ar trebui să se întâmple vreun bun de sus,
împăratul [este cel care] obişnuieşte să se refugieze la preot
pentru ajutor, nu preotul la împărat. Şi acesta are o platoşă,
cea a dreptăţii, are şi o cingătoare, cea a adevărului, şi
încălţăminte mai distinse, cele ale Evangheliei păcii; are şi
o sabie, nu din fier, ci din duh, şi are şi o coroană care îi stă
pe cap.” (Omilia III, 2, p. 187, ed. Adrian Podaru)
Ceea ce s-a întâmplat peste o mie de ani chiar şi
cu Ştefan cel Mare al Moldovei, care, într-un moment de
restrişte, merge la sihastrul Daniil şi-i cere sfat duhovnicesc.
În 395, moare împăratul Teodosie, iar Imperiul Roman
de Răsărit este împărţit în partea de apus, lui Honorius
(395-423), şi partea de răsărit, lui Arcadius (395-408), iar
peste doi ani, în 397, moare şi episcopul Nectarie al oraşului
Constantinopol şi în locul lui este ales Ioan şi hirotonit de
către Teofil al Alexandriei, funcţie în care Ioan va rămâne
până în anul 403, când e acuzat, judecat, alungat din scaunul
episcopal şi exilat, însă după o lună de zile Împărăteasa
Eudoxia îl recheamă în capitală, unde Ioan îşi continuă
predicile aspre la adresa împărătesei, urmarea fiind un nou
surghiun, mai întâi într-un mic oraş din Armenia Superioară,
Cucusus, şi apoi la Arabissus.
Din 407, printr-un nou decret, i se stabileşte alt loc
de exil, pe coasta de răsărit a Mării Negre, la Pityus, unde,
în drum către locul pedepsei, istovit de arşiţă şi oboseală,
Ioan moare în ziua de 14 septembrie, în Comana Pontului,
în capela Sf. Vasilisc, rostind cu ultima suflare: „Slavă lui
Dumnezeu pentru toate!”
După 30 de ani, în 438, împăratul Teodosie al II (408-
450) aduce moaştele lui Ioan Gură de Aur de la Comana şi
le aşează în Biserica Sf. Apostoli din Constantinopol.
Importanţa cuvântărilor lui Ioan Gură de Aur nu mai
trebuie evidenţiată, însă o perspectivă ar mai fi reabordarea
„pe texte” a raportului dintre cultele păgîne şi creştinismul
primelor veacuri, pentru că, observă traducătorul român:
„Domnia lui Teodosie cel Mare (379-395) este în multe
privinţe cea mai reprezentativă perioadă din istoria
antică a Antiohiei, deoarece a înfăţişat, în persoana a doi
mari protagonişti, Libanius şi Ioan Gură de Aur, tradiţiile
păgână şi creştină, a căror interacţiune i-a oferit Antiohiei
importanţa ei aparte în istoria civilizaţiei creştine. Mulţumită
scrierilor voluminoase ale celor doi, ştim despre Antiohia
acelei perioade mult mai mult decât despre orice alt oraş
din partea răsăriteană a Imperiului Roman din acea epocă.”
(I, p. 27)
Editorul realizează apoi o Radiografie religioasă a
metropolei siriene (p. 27-33) şi face observaţii demne de luat
în seamă într-o discuţie despre raporturile dintre cele două
religii din Antichitatea Târzie: „Păgânismul şi creştinismul
nu erau pe picior de egalitate în Antiohia. Dacă, numeric,
creştinii erau mai numeroşi decât păgânii, din punct de
vedere politic, social şi cultural, elenismul era cel care dădea
tonul, modela instituţiile, inspira arta şi literatura. Aerul pe
care cetăţenii îl respirau în şcoli era grecesc, nu creştin.
î
8316 www.oglindaliterara.ro

„ÎNTÂLNIRILE” MELE
CU AL. MIRODAN...
Recent am primit Premiul „Al. Mirodan”, al
Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel.
Recunosc, el se lipeşte frumos de inima mea.
Această distincţie mi-a fost acordată, după cum
reiese din Diploma primită, pentru scrisul meu
publicistic, adică pentru reportaj literar şi interviu,
ca şi pentru restul activitatăţii mele culturale... Dar
mă simt de-a dreptul înălţat de faptul că Premiul
primit de mine, poartă numele lui Al. Mirodan
care, în ultima parte a vieţii sale, m-a onorat cu
aprecierea şi discreta sa simpatie. Nu cred că mi-aş
fi dorit altceva... Premiul acesta însă, aproape fără
să vreau, îmi aduce în minte legătura – câtă a fost
- care a existat între mine şi marele
scriitor, marele ziarist. Din punctul
meu de vedere, sunt deosebit de
importante şi, aş zice, frumoase,
întâlnirile acestea cu autorul
„Ziariştilor” şi al „Dicţionarului
neconvenţional...”.
L-am cunoscut personal pe Al.
Mirodan, nu atât de la om la om,
adică mai apropiat, mai intim, ci,
mai întâi, cu mai mulţi ani în urmă,
în calitatea mea de Secretar general
al Uniunii Originarilor din România
în Israel (H.O.R.). Am luat legătura
uneori cu el, „în interes de serviciu”
şi, cum e şi firesc, relaţiile, chiar
şi în situaţii mai tensionate, s-au
desfăşurat în limitele bunului simţ.
Revista „Minimum”, adică însuşi
domnul Mirodan, pe de o parte,
şi Organizaţia al cărei Secretar
general şi Purtător de cuvânt eram,
nu se aflau (destul de mult timp!) în simpatie
reciprocă. Faţă de mine, inteligent şi pătrunzător,
domnul Mirodan păstra o anume „distanţă legală”
pe care eu n-am încercat, recunosc şi regret, s-o
micşorez, absorbit fiind, din păcate, de alte diurne
treburi – deloc literare. Dar marele scriitor şi ziarist
m-a făcut să simt întotdeauna că nu confundă
omul cu funcţia, şi mai ales nu neglijează, nicicum,
contextul în care trebuia să exist şi să acţionez...
Apoi am terminat cu U.O.R.-ul (unde am avut
această înaltă funcţie, de Secretar general, vreo 15
ani). Despărţirea a fost pentru mine o eliberare,
deşi nu puţine au fost succesele şi satisfacţiile ce
le-am avut acolo, lucrând (mai ales pe plan social şi
cultural) pentru binele colectivităţii noastre.
Această „desprindere” mi-a permis să mă
EVOCĂRI
aştern, în sfârşit, în sfârşit!
la scris, după sufletul
meu, liber şi neaşteptat de
nimeni. Aşteptat am fost mai
apoi, după publicarea unor
reportaje de oarecare succes,
după unele articole sau
interviuri. Reuşisem oarecum,
pentrucă mă simţeam liber!
Dar să revenim la
„întâlnirile” mele cu Al.
Mirodan. Altă făină se măcina
acum la moară! Unele Roni Căciularu
intersectări, câteva vorbe la
obiect, tăceri concludente,
consens, climat, atmosferă pozitivă... Nu-l incitam
la multă vorbărie şi el, sunt sigur, aprecia asta: îl
intuisem, mă simţise. În locul cuvintelor faptele
vorbeau. Raporturile erau calde şi nedeclarate.
Asta e convingerea mea! Intemeiată pe gesturi
mici, poate nesemnificative pentru
alţii. O dată, la sfârşitul Festivităţii
lansării volumului al treilea din
„Dicţionarul (său) neconnvenţional”,
la Institutul Cultural Român de la
Tel Aviv, se adunase în jurul său un
bogat ciorchine de oameni. M-am
apropiat şi eu, să-l felicit. Eram
însă în afara cercului-ciorchine, căci
nu suport să mă-nghesui. Cineva
îl „croşeta” nepermiţând şi altora,
care aşteptau, să-i spună o vorbă
bună. Mirodan ridica din când în
când capul, se uita spre ceilalţi,
dar, politicos, revenea cu privirea
la obositorul interlocutor... Mi-am
spus: iată încă un motiv pentru
care Mirodan nu iubeşte întrunirile
publice. Când îşi mai ridică ochii şi
se mai uită o dată spre cei din jur,
mă zări, privirile ni se întîlniră şi
am avut impresia că a vrut să-mi
spună: „Asta este! Ce pot să fac?!”... Şi zâmbind
peste capetele celorlalţi, mi-a făcut un semn cu
fruntea şi sprâncenele, exclamând tare: „Roni!”
Adică: „Mă bucur că eşti aici!”
Un prieten scriitor umorist, care era atunci
lângă mine a ţinut, mai apoi, să-mi sublinieze
atenţia maestrului. Dar parcă mai era nevoie?! Mie
mi-a fost de-ajuns gestul şi cuvântul, unul singur,
al Mirodanului! In seara aceea am fost foarte
mulţumit...
A urmat, peste un timp destul de respectabil,
o subţire colaborare la revista „Minimum”. Îmi
reamintesc că, într-un rând, domnul Mirodan mi-a
oferit chiar să susţin o rubrică. N-am să-mi iert
niciodată că l-am refuzat (politicos, e drept – totuşi
refuz a fost; totuşi, cu scuze şi argumente, cuvântul
î
Se crede în mod obişnuit că, până la sfârşitul secolului al
IV-lea, mai ales după convertirea lui Constantin şi urcarea
pe tron a unui împărat creştin ortodox, Teodosie cel Mare,
religia creştină a ajuns să domine societatea. Dar situaţia
nu stătea deloc astfel.” (I, p. 31)
Aş mai strica observaţia asupra unor cacofonii
supărătoare în traducere – „Căci dacă, când trupul este
legat de o astfel de constrângere…” (II, p. 19) –, care
puteau fi uşor ocolite prin „dacă, pe când trupul…”, întrucât
virgula, fiind un semn mut, nu înlătură rostirea laolaltă a
unor sunete urâte, ci mai degrabă lasă timp să le percepem
urâţenia, κακοφουία.
Un amănunt tehnoredacţional, pe care îngrijitorul
ediţiei ar fi trebuit să-l hotărască tipografului, extensia
grafică a textului în limba greacă pentru a fi adus la aceeaşi
dimensiune cu pagina traducerii româneşti, fiindcă adesea
diferenţa dintre cele două versiuni este de 10-12 rânduri,
www.oglindaliterara.ro
ceea ce produce disconfort vizual. Şi cu atât mai mult se
impune o astfel de proporţionare cu cât literele greceşti lasă
impresia unei înghesuieli de prisos.
Nu am competenţa să apreciez virtuţile poetice şi
stilistice ale traducerii, dar faptul că asemenea lucrare poate
fi pusă în faţa cititorului român este de bun augur în acţiunea
de recuperare a vechilor texte rostite de cugetătorii creştini.
Mai mult, ieşirea din …rugăciune a călugărilor din jurul
Antiohiei iscă întrebarea ce s-ar fi petrecut în istoria recentă
a românilor, dacă în două momente critice autoritatea
jertfelnică a monahilor din mănăstirile şi sihăstriile româneşti
ar fi luat atitudine faţă de mineriada din 15 iunie 1990 şi…
reducerea salariilor şi pensiilor „oamenilor muncii” de către
guvernanţii anului 2010. Negreşit că autoritatea „imperială”
ar fi fost îngenunchiată, recunoscându-şi …păcatul trufiei
nemăsurate.
8317

EVOCĂRI
„nu”- ieşise din gura mea! Nu-mi vine să cred!). Şi
asta, pentru că nu prea era ce simţeam eu că mi
se potriveşte. Despre ce era vorba? Imi ceruse să
prezint cititorilor de la „Minimum” cărţi venite la
Redacţie, însoţindu-le de comentariul şi aprecierea
mea. Un fel de critică literară de întâmpinare.
Partea proastă e că niciodată nu mi-am dorit
un astfel de lucru! Nu m-a atras... Mie îmi place să
fac reportaj literar, interviu, mă rog, să măzgălesc
liber, mai mult după capul şi inima mea. Maestrul
m-a înţeles. Dar el mă simţise şi mă cunoştea
mai bine decât mă ştiam eu însumi! Acum, după
trecerea sa Dincolo, se întâmplă un lucru, cum să-i
zic?!, ocult... Cum le-ntoarce viaţa şi le aranjează
după legile ei ascunse, cum se joacă destinul cu
sufletele şi faptele noastre! Mi-a fost dat, în timpul
din urmă, să scriu, şi încă cu plăcere, despre cărţi şi
oameni cu condei bun, să descifrez, fără pretenţii,
subtilităţi existente sau să intuiesc sensuri mai
puţin vizibile. Mi-am dat şi eu cu „presupusul” şi,
deodată, constat că fac, nici mai mult, nici mai
puţin, decât ce îmi sugerase domnul Mirodan să
fac.
L-am refuzat atunci, dar el nu s-a lăsat. A tras
sforile şi m-a aranjat de-acolo, de sus, zâmbindumi
cu înţeles... Nu regret. Tocmai pentrucă vine de
la dorinţa Mirodanului. Şi asta se întâmplă când
meseria mea nu e cea de critic literar! Eu mă vreau
– cum am mai spus - ziarist, gazetar, publicist, cum
mă numise şi domnul Mirodan; mă vreau, în sinea
mea ascunsă, poate chiar ceva mai mult. Dar nu
critic literar! Totuşi, paradoxal, mă aflu-n treabă cu
zâmbetul pe buze.
Iată, acum, o altă întâlnire cu maestrul Al.
Mirodan... Într-un rând, ce m-am gândit eu? Hai
să scriu ceva despre acest mare talent şi despre
minunata lui Revistă (unică în felul ei, între toate
literele româneşti!). Fac un reportaj, îmi imaginez
că-i iau un interviu maestrului, iar articolul se
vrea unul verosimil, serios, temeinic; lucrez atent,
particip, se pare, la o şedinţă redacţională, revin,
şterg, adaug, iese ceva, apoi mai retuşez, mai
scurtez; folosesc un pic de imaginaţie, folosesc date
reale (de pe unde mă pricep să le adun) le pompez
viaţă, suflet, lumină, admiraţie şi dragoste... Sunt
în inima eroului meu. Mă zbat o dată cu el pentru
apariţia a încă unui număr de revistă. Sunt acolo.
Respir cultură. Respir gazetărie de clasă. Mă simt
mare, deştept, impietuos. Mă simt Mirodan...
Sunt alături şi în sinea lui. Mi-e permis? Nu mă
interesează! Important este să-l prezint aşa cum îl
cred eu, aşa cum îl ştiu eu.
Reiau, pentru o oarecare edificare, ceva
din acest reportaj. Retrăiesc cuvinte, imagini,
atmosfera mirodaniană. Din strada Disenghoff,
intru în Cafeneaua de la nr. 88. „Mese libere, oră
fără afluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra
mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune,
lampadare care luminează discret dar eficient.
Loc elegant, vizibil şi retras, destinat parcă, la
ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al
imaginaţiei. (...) Eu îl caut pe domnul Mirodan.
M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc
în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe
ce-mi aminteşte genul de cofetărie provincială
din România – nu-i! Ma uit şi pe terasă. Goală.
Mirodan nu-i nici aici. Mă-ntorc să plec. Dar...
cine-i tipul ăsta dintr-o parte a sălii, aplecat peste
masă, astfel că nu i se vede faţa, având deja a
doua ceaşcă de cafea şi câteva file desprinse de
prin diferite publicaţii străine?! Citeşte absorbit, cu
pixul în mână, transcriind ori traducând ceva pe
un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, e el!
Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în
8318 www.oglindaliterara.ro
servietă. Comand şi eu «una neagră, mică».
Discuţia se leagă repede, e antrenantă,
cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc –
amintindu-mi că în «chenarul redacţional» de
la «Minimum» e amintit numai numărul Căsuţei
poştale, nu şi sediul – mă gândesc că, de fapt, aici
este, într-un fel, Redacţia. Aici Cerchez-Mirodan
urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie,
scoate un pistol din teaca unei cărţi dintre atâtea
«poliţiste», traduse de el în româneşte, îl pune tot
pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie,
şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc
şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte,
poze şi caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi
construieşte. Face gazetărie «la cataramă»! Acum,
în zilele astea, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca şi în urmă
cu un an, cu doi sau douăzeci şi doi, ori douăzeci
şi patru, el nu face un reportaj sau două. Nu face,
să zicem, un ziar. Nu! Mirodan creează şi recreează
o REVISTĂ! «Revista oamenilor inteligenţi», cum
scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale.”... Şi
aşa mai departe, lângă şi cu Mirodan, reportajul
meu curge pe drumul lui.
Acum, că terminasem reportajul, dau să-l
public. Stai, domnule, îmi zic eu, la un moment dat.
Mirodan nu e oricine, scrii şi gata! Poate că ceva
nu i se potriveşte! Poate unele date nu-i convin.
De ce să nu-i dau să vadă materialul, înainte de
a-l preda spre apariţe?! Numai că la Mirodan nu
se ajunge uşor. Mai ales că era bolnav. Am vorbit
mai întâi cu o anume persoană, care lucra pentru
revista Mirodanului. Apoi am luat legătura, prin
telefon, cu soţia scriitorului, căreia îi spun despre
ce este vorba. Îmi zice că nu ştie dacă Mirodan
e în putere să vorbească, dar îl va întreba dacă
acceptă să-i trimit reportajul. (Nu ştiam atunci cât
de puţin mai avea să trăiască!) Mi se comunică
cum şi prin cine să trimit articolul meu şi, apoi,
răspunsul maestrului – de asemena indirect - nu
întârzie: era vorba doar de o singură observaţie –
numărul de la Cafeneaua de pe strada Disenghoff,
în care stătuserăm la o masă, cândva, era greşit.
Atât! Corectez. Dau drumul materialului. Apare.
Face ceva „valuri”, primesc câteva telefoane de la
persoane pe care le-am admirat întotdeauna. Am
publicat apoi acest reportaj şi în revista băcăuană
„Ateneu” şi prin alte ziare româneşti, din presa
internetală a lumii.
Sunt mulţumit că am onorat Mirodanul, aşa
cum am crezut şi m-am pricept eu mai bine. Peste
vreo două zile de la apariţia reportajului despre
„Minimum”, în Israel, pe când mă aflu liniştit acasă
la mine, sună telefonul: „Alo!... (Pauză) Roni?...
(Pauză). Dragă, nu pot vorbi. Nu-s bine deloc. (Se
auzea respiraţia grea!). Vreau să-ţi Mulţumesc!”.
Am bâiguit ceva, iar Mirodan mi-a spus: „Scuzămă,
trebuie să închid. La revedere!...” Revederea
nu a mai avut loc!
Şi, prin jocul dragostei şi-al întâmplării, mi-a
fost dat, de curând, să am o nouă întâlnire, de suflet,
cu Al. Mirodan. Asta s-a-ntâmplat când mi-a fost
acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor, acest Premiu
purtând numele Maestrului. O întâlnire minunată,
ce le însumează pe toate celelalte, care au avut şi
care n-au avut loc!
De fapt, îmi place să cred că, de-acolo, de
sus, marele ziarist şi scriitor a „influenţat” juriul şi
conducerea breslei noastre scriitoriceşti de limbă
română, spre a hotărî această premiere a mea. Un
simplu „Mulţumesc”, cum a fost cel al Maestrului,
la telefon, poate însemna atât de mult! Încerc şi eu
să-l spun, acum.

ÎNSEMNĂRI
CĂLĂTORIE ÎN SPANIA
Ioan Dobreanu
(urmare din numărul anterior)
Burgos
De departe domină prin înălţime şi
monumentalitate catedrala terminată în
1221. E a treia ca mărime după cele din
Sevilla şi Toledo.
Odată ajunşi aici încheiem a şasea zi
a excursiei. Înainte de culcare consemnez
impresiile din timpul zilei.
Burgosul e situat în partea de nord a
Castiliei. Oraşul poartă urmele unei istorii
milenare, deşi nu se poate mândri cu
urme arheologice romane. Întemeierea lui
propriu- zisă are loc la 884 ca fortăreaţă
de luptă împotriva maurilor iar de numele
său se leagă amintirea veneratului erou
Rodrigo Diez cunoscut cu numele popular El Cid, cuvânt provenit
din arabul „cidi” care înseamnă conducător.
Sub acest nume e cunoscut ca personaj central în epopeea
spaniolă „Poema de Mio Cid”. Piaţa emblematică a oraşului poartă
numele eroului, „Plaza del Mio Cid” iar poarta de piatră „San Pablo”
de la intrarea în oraş este ornată cu statui în basorelief dintre care domină cea a Cidului. Catedrala din centrul
oraşului e declarată de UNESCO operă de patrimoniu a umanităţii şi considerată ca mausoleu al Cidului.
În muzeul catedralei, pe un pergament, e scrisă promisiunea sa către viitoarea soţie Jimena şi un inventar
al darurilor ce i le va oferi la nuntă. Cufărul pentru darurile viitoarei
soţii l-a umplut însă cu nisip pentru a-i duce în eroare pe cămătarii
evrei.
În absida catedralei citeşti cu emoţie numele celor doi scrise
pe mormintele lor. Printre operele de artă ale catedralei constatăm
două curiozităţi: Isus Cristos crucificat în mărime naturală, realizat
din piele de animal acoperit cu păr uman şi arborele genealogic al
Fecioarei Maria pictat pe catapeteasma cupolei „Santa Ana”.
Ca în majoritatea oraşelor Spaniei întâlnim şi aici „ Plaza
Maior” străjuită din
cele patru laturi de
clădiri impunătoare,
piaţă prin care trec
continuu grupuri de
turişti.
Celelalte biserici
din oraş au mai
degrabă aspect de
Catedrala ,,El Pilar’’
fortăreţe, fiecare
având la intrare
porţi monumentale
în formă de arc.
Din curiozitate am
intrat în patru din
ele: „Santa Maria”,
„Santa Agueda”, „San
Lesmes” şi „Sam Gil”.
Parcurgând satele din provincia Burgos, trăieşti emoţiile
întâlnirii cu zilele cavalerismului medieval. La patru kilometri spre
est descoperi ruinele unei capele vizigote din secolul al VII-lea, unul
din cele mai vechi edificii creştine din Spania. În altă localitate dăm
peste vestigiile unei aşezări celtiberice. După 24 de ore petrecute
la Burgos ne continuăm drumul spre Santiago de Compostella.
Imediat ce ieşim din oraş se văd în nord Munţii Iberici cu crestele
semeţe iar mai jos, pe colinele înverzite, pădurile de pini
încetează şi încep plantaţiile de viţă de vie.
www.oglindaliterara.ro
Catedrala ,,El Pilar’’
8319

INTERVIU
Tiberiu Roşu
TUDOR GHIDEANU
Urmările filosofiei româneşti
(urmare din numărul anterior)
T.R.: Câte cărţi aveţi publicate în domeniul filosofiei?
Câte lucrări însumează opera dumneavoastră?
T.G.: Cu volume colective sau coordonate de mine
sunt peste patruzeci, iar cărţi de autor vreo cincisprezece.
În literatură, până în 1966, când am renunţat, am publicat
câteva proze, chiar am fost încurajat de unii. Am publicat
pe la Cronica literară, Iaşul literar. În poezie nu am avut
mari calităţi, dar bineînţeles că nu i-am negat niciodată
lui Eminescu geniul. Chiar Mihai Beniuc, preşedintele
Uniunii Scriitorilor spunea: pe Eminescu, noi poeţii tineri
nicicând nu-l vom putea depăşi.
T.R.: Ce premii aţi luat de-a lungul timpului pentru
întreaga dumneavoastră operă şi activitate?
T.G.: Cel mai important premiu este cel oferit de
Academie, Vasile Conta, în 1990 pentru cartea Temeiuri
critice ale creaţiei în filosofia lui Jean-Paul Sartre. Am
fost laureat al Universităţii Friedrich Schiller din cadrul
Congresului de Filosofie de la Jena, în 1983, unde am
susţinut câteva conferinţe despre Ontologia universalului,
apoi despre filosofia heideggeriană şi, bineînţeles,
despre cea a lui Hegel, şi au mai fost multe alte premii
sau distincţii locale.
statală. Astfel am fost criticat, pentru că în concepţia
doamnei Tudoran încercasem şi îndrăznisem să critic o
teză a documentelor de partid, iar critica pe atunci era
foarte periculoasă. Chiar eram să fiu dat afară, pentru
că tot ce eu dezvoltasem era în contradicţie cu linia
partidului. Fiecare român a trecut prin grele încercări.
Un alt exemplu: am fost chemat de către comunişti şi
am fost întrebat ce părere am despre Octavian Paler.
Era vorba despre romanul lui Viaţa pe un peron, pe care
am spus că nu-l cunosc, cu toate că citisem Mitologii
subiective sau Calomnii mitologice, dar în acel moment
nu ştiam ce să răspund. Ştiam că Octavian Paler avea
o funcţie importantă la televiziune, ocupându-se de
problemele de cenzură din cadrul televiziunii, însă el
a avut o anumită constanţă de atitudine după părerea
mea. Nu i-a convenit subcultura sau antiintelectualismul
manifest al unora, după aceea servilismul practicat de
mai toată lumea de atunci, mai ales în spaţiul literaturii,
însă sunt şi cazuri total contradictorii. Iată, de pildă,
Miron Radu Paraschivescu, unul dintre marii noştri
creatori sau Eugen Jebeleanu, care a scris cu mult talent
Surâsul Hiroshimei, din cauză că l-a lăudat pe Ceauşescu
în primele lui creaţii, a fost un privilegiat şi i-a fost bine,
însă după aceea când nu a mai fost Ceauşescu a fost
scos pe linie moartă.
T.R.: Ce probleme aţi întâmpinat în perioada
comunistă în legătură cu scrierile dumneavoastră? V-au
fost interzise lucrările?
T.G.: Am fost cenzurat de către Direcţia Presei.
Chiar primul curs de filosofie existenţialistă apărut în
1973, mai mult de atât, al doilea curs apărut în anul
1980, care trata despre filosofia contemporană, în care
discutam despre fundamentele marxismului. Ambele au
intrat destul de greu. Ştiu că prin 1971, la un congres,
apăruse obligativitatea ca în orice domeniu, în orice
carte publicată, să apară Ceauşescu cu vreo butadă,
însă toate aceste texte ale tovarăşului erau scrise nu de
către el, ci de către o grupare de evrei din jurul său.
Aş putea să amintesc pe Radu Florian, C. I. Gulian, C.
Borceanu, Nicolae Bellu, Iosif Cernea şi alţii. Şi la ei, am
găsit afirmaţia că: filosofii de astăzi, din Occident, nu
fac altceva decât să reediteze teze şi idei care au fost
formulate anterior şi au fost condamnate de istorie, care
era pusă sub condeiul lui Nicolae Ceauşescu. Apoi, am
mai fost chemat să mai fac nişte articole pe la Cronica,
pe la Era Socialistă, care întâi se chemase Lupta de clasă,
condusă tot de un evreu, Voicu, unde, pentru un articol
am fost criticat foarte dur, de o anume Georgeta Tudoran
care lucra la Comitetul Central, la secţia ideologică a
partidului. Articolul respectiv era despre valoarea unităţii
şi a contradicţiei în devenirea socială, în care arătam că
unitatea socială se realizează într-un moment ca etapă
a dezvoltării socialismului, pe când contradicţia era, să
spunem, ceea ce duce la prăbuşire, la deraieri. Există
o lege a unităţii şi a luptei contrariilor care vine de la
Hegel, pe când în marxism această lege care este prima
normă a dialecticii, a unităţii şi luptei dintre contrarii,
profera cumva că unitatea trebuie să fie socotită pe plan
secund, adică unitatea este relativă: între două clase,
elemente, între asimilaţie şi dezasimilaţie în metabolism,
între ştiinţă şi religie, deci unitatea este relativă, în vreme
ce lupta dintre ele este absolută, permanentă. Iar eu am
scris că sunt momente istorice când unitatea este mai
importantă decât însăşi contradicţia, pentru că, în vreme
ce contradicţia poate să ducă la dizolvarea sistemului
însuşi, minându-l, unitatea poate să unifice şi poate duce
la salvgardare. Bineînţeles că eu mă referam la unitatea
T.R. Aş vrea să ajungem la divergenţa dintre
dumneavoastră şi Gabriel Liiceanu. Ştiu că în celebrul
său jurnal păltinişan v-a acuzat, folosind numele
dumneavoastră abreviat T.Gh., revenind ulterior cu
numele întreg într-o republicare a Jurnalului de la Păltiniş,
că aţi fi plagiator. L-aţi cunoscut pe Gabriel Liiceanu? Pe
Constantin Noica?
T.G. Nu l-am cunoscut personal pe Noica, dar am
scrisori de la Constantin Noica în care mă preţuia. Printr-o
domnişoară Sauer de la Iaşi, prietenă cu Noica, acesta a
învăţat limba germană, destul de târziu, de altfel. Noica
avea mania asta, frumoasă şi prolifică în acelaşi timp,
care era şi sfatul lui, pe care mi l-a dat şi mie în câteva
rânduri: ...dacă nu aţi făcut-o până acum, învăţaţi
greceşte şi germană. Nepoata lui Noica, Simina, a activat
ca lector la Facultatea de Filologie la limba greacă, iar
multe traduceri din limba greacă sunt practic făcute de
ea. Noica ştia greceşte dar nu la nivelul cel mai ridicat,
pentru că trebuie să ţinem cont că, alături de sanscrită,
greaca este o limbă complexă, cu multe sensuri. Chiar el
a recunoscut în multe rânduri. Cu toate acestea el este şi
rămâne un filosof normativ. Ajunând la Liiceanu, el avea şi
anumite conflicte cu Noica. Acum mai bine treizeci de ani
îl critica şi pe Pleşu pentru un articol despre patriotism,
asta chiar înainte de a mă critica pe mine. Ca replică eu
am scris articolul Gabriel Liiceanu sau despre plagiatul
filosofic ca ritual adresat lui Liiceanu. Liiceanu îi reproşa
lui Noica faptul că dacă el le cerea acelor tineri care îi
erau oarecum discipoli, intransigenţă, de ce în acelaşi
timp era şi tolerant. Pleşu scrisese un articol despre
patriotism, cum am mai spus, pentru că fusese dat afară
din partid. A făcut chiar o scrisoare către Ceauşescu să
fie reintegrat, să fie reprimit în partid, scrisoare care se
află la CNSAS. Iar în al doilea caz, privindu-mă pe mine,
el zicea: cum se potriveşte asta când eu vroiam să divulg
plagiatul imund, care nu are nici o morală, pe care îl
făcea un şef de catedră T.Gh. la una din facultăţile din
ţară?, dar care nu preciza facultatea, însă spiritele bune,
cei care au citit au sesizat imediat. La urma urmei eu
însumi am fost impresionat de felul frumos în care scria
Liiceanu.
î
8320 www.oglindaliterara.ro

Noi apariţii editoriale semnate
de Lucia Olaru Nenati
De curând au ieşit de sub tipar două noi cărţi
semnate de scriitoarea Lucia Olaru Nenati. Una
se numeşte Academia
Nordului-150 (Editura
Agata Botoşani) şi este
o lucrare de cercetare
privind istoria literară
şi culturală a nordului
românesc, prilejuită de
aniversarea a 150 de
ani de la înfiinţarea unei
societăţi culturale care a
avut un foarte mare rol
în formarea caracterului
şi personalităţii
eminesciene -
Societatea pentru
Cultura şi Literatura
Română în Bucovina.
Comunicarea pe această
temă a fost susţinută
cu ani în urmă în aula
Academiei Române iar ca urmare, autoarea a
primit ca premiu o serie întreagă de publicaţii şi
cărţi rare (circa 700 de volume) editate de forul
academic, de la înfiinţare până în 1946, colecţie
care a fost depusă integral la muzeul eminescian
de la Ipoteşti pe care-l coordona pe atunci.
T.R.: Care a fost mai concret diatriba pe care Gabriel
Liiceanu o făcea scrierilor dumneavoastră?
EVENIMENT
Cea de-a doua carte se numeşte Sentimentul
spi-ralei şi este o antologie din toate cărţile de
poezie ale autoarei apărute din 1975 până în
prezent fiind editată în Colecţia OPERA OMNIA –
Poezie contemporană, a editurii TipoMoldova din
Iaşi. Cartea are 350 de pagini şi conţine în afară de
poeme, un Breviar biobibliografic şi o selecţie din
numeroasele referinţe apărute de-a lungul timpului
despre poezia autoare semnate de personalităţi ale
culturii româneşti precum: Laurenţiu Ulici, Mircea
Scarlat, Constantin Ciopraga, Al. Piru, George
Muntean, Vlad Sorianu, Nicolae Ciobanu, Constanţa
Buzea, Adrian Dinu Rachieru, Ioan Holban, Simion
Bărbulescu,
Constantin Călin,
Mircea Vaida,
Adrian Popescu,
Cristian Livescu,
Theodor Damian,
Grigore Vieru,
Svetlana Paleologu
Matta, Irina Petraş,
Vasile Sporici, Ana
Blandiana, Monica
Pillat ş.a.
Amândouă
cărţile au fost
lansate
la
Memorialul «Mihai
Eminescu» din
Ipoteşti pe 15 iunie
2012, în cadrul
Zilelor Eminescu.
T.R.: Vi s-a acordat vreodată şansa de a pleca din
România ca să predaţi sau să vă aprofundaţi studiile?
T.G.: Liiceanu m-a acuzat că am plagiat din Martin
Heidegger şi din alţi filosofi occidentali şi mai ales din
comunistul francez JeanPierre Cotain, care scrisese la
rândul său o cărţulie despre Martin Heidegger. Despre
Heidegger s-au scris o mulţime de astfel de cărţi. Eu am
preluat şi din acesta. Mai era unul de la Braşov, Walter
Biemel, pe care, de asemenea, l-am citat, dar ca să
plagiez, nici vorbă. Ar fi trebuit ca eu să fiu numai robul
acelei cărţi scrise de Cotain, or eu citam din lucrările lui
Heidegger, vorbind despre metafizică, despre esenţa
adevărului, Sein und Zeit, Fiinţă şi Timp. Apoi existau
comentatori de mare valoare pe care îi pomeneam, Vieta
şi Walter Biemel pe care îi citam. Iar faptul că dacă eu
nu aş fi pomenit numele lor, dacă nu aş fi dat citate din
respectivii autori, atunci indubitabil era plagiat, aşa cum
era la el. El făcea asta după ce scrisese Noica tratatul
său despre ontologie, operă care are două părţi, partea
istorică şi cea propriu-zisă, ontologia lui, teoria despre
fiinţă. Noica vorbeşte la un moment dat despre nostos,
ideea cercului de la greci, urmând ca apoi Liiceanu în
Tragicul, să folosească aceeaşi problemă despre nostos.
De asemenea peras-ul arată delimitarea, limitarea,
finitudinea exact ca la Noica, iar punctul grav este că
el nici măcar nu pomeneşte de Noica. Şi dacă nu este
indicat la nota de subsol, măcar să fie amintit în text.
Peste toate, când tu te apuci să tratezi prepoziţia întru
şi spui ce importanţă are acest termen pentru ontologie
care nu există în toată literatura mondială decât la Noica,
nu este atunci el plagiat? Şi asta am demonstrat-o în
articolul meu de care aminteam mai sus. După şase luni
de la publicarea articolului meu, un tânăr student care
absolvise filosofia a scris un articol în România Mare în
care se întreba de ce Liiceanu încă nu a dat o replică,
după atâta timp. O altă chestiune, la Păltiniş, Liiceanu
şi cu Pleşu, şi ceilalţi, îl culcau pe bătrân şi mergeau la
balurile UTC-ului, unde se organizau lucruri frumoase
pentru tineretul comunist, şi, de asemenea, lucrurile
acestea se întâmplau şi la Tescani unde cumva fusese
exilat Pleşu.
www.oglindaliterara.ro
T.G.: Sigur. În primul rând trebuia să plec la un
moment dat în Canada, însă din cauza copiilor nu am
făcut-o. Mi s-au făcut acte pentru Canada, în 1975, şi
aveam chiar naiva speranţă că o voi putea vedea pe Nadia
Comăneci la Montreal. Respectiva invitaţie era pentru un
doctorat la o universitate din Otawa, făcută de un profesor
Theodor Geraetz, care avea cam aceleaşi teme tratate
şi interese cu ale mele: Husserl, deci fenomenologia. În
acea perioadă eram propus pentru a deveni conferenţiar,
iar rectorul Universităţii m-a atenţionat că nu voi putea
accede la stadiul de conferenţiar în contumacie. Bursa
de acolo care mi se acorda era una rezonabilă, însă toţi
copiii mei atunci erau mici, cea mai mare avea 11 ani,
iar cel mic 2 ani, iar soţia chiar se îmbolnăvise atunci,
poate şi la gândul că puteam să plec. Iar a doua şansă
a fost o altă bursă pentru Germania. Era o bursă pentru
Freiburg sau Bonn. Alături de mine fusese nominalizat şi
un student de la Drept.
T.R. Ce este filosofia din prisma dumneavoastră?
T.G.: Filosofia este un câmp al spiritualităţii, unde
spiritualitatea nu înseamnă numaidecât explicaţie,
teoreticul nu înseamnă numai explicaţie, demonstraţie
ori argumentaţie.
T.R.: O ultimă întrebare, domule profesor. Credeţi
că tânăra generaţie, noi cei de astăzi, criticată poate şi în
mod gratuit, mai putem atinge performanţele generaţiei
dumneavoastră?
T.G.: Dragă prietene, am marea certitudine, că
România, de ieri, de azi şi de mâine are un drum al ei
pe care nu îl va rata. Toată această disparitate nu este
decât o formă de moment, de expectativă, care în mod
categoric va duce la un luminiş scăldat în frumos şi în
bine, iar tot acest drum se urcă prin proteguirea lui
Dumnezeu.
8321

PROZA
Un strop de zână
(fragment)
***
Înainte ca ploaia să cadă pe pământ şi peste oraş,
moşnegii nori jilavi şi cenuşii, s-au adunat la sfatul
îndătinat din cer pentru a chibzui rânduiala banchetului
de întâmpinare a tinerei prinţese, Primăvara. La sfat,
au chemat la dânşii şi pe zânele apelor, stătute sau
curgătoare, ca împreună să hotărască amănunţit toate
cele legate de banchetul mult aşteptat. Totul trebuind să
fie proaspăt şi strălucitor la sosirea frumoasei prinţese.
– Învârte-nor, gata-s invitaţiile, întrebă îngrijorat
stăpânul norilor, marele Ron-nor.
– Gata-s, stăpâne ! Le-am şi trimis, până la căderea
serii ar trebui să primim semn de încuvinţare de la slăviţii
noştri oaspeţi, spuse acesta mândru de sine.
– Să-mi dai de ştire îndată ce primeşti vreo veste,
iar acum spuneţi-mi ce băuturi şi ce bucate v-aţi gândit
să pregătiţi pentru banchet, le ceru acesta stropuluibucătar
şi stropului-bacant.
– Mărite Ron-nor, eu am orânduit pregătirea a trei
feluri de bucate, dacă vă sunt pe plac, urmate de încă
două feluri de plăcinte. Prin urmare, primul fel – supă din
apă de mare roşie cu tăiţei de alge din mijlocul oceanului
şi ouă de somon stropite cu apă şi garnisite cu spumă
învolburată de râu; al doilea fel - peşte dulce de râu
asezonat cu melci-codobelci şi căluţi înaripaţi garnisiţi cu
meduze colorate; al treilea fel – pisică speriată însoţită
de salată de raci mustăcioşi. Cât despre plăcinte, mai
întâi vor fi servite, fructe de mare ornate cu spumă albă
de ocean, bătută bine de stâncile seculare ale insulelor
solitare, în carapace de ţestoase, după care – – vor fi
servitemormoloci zăhăriţi cu tuş de sepie timidă, acoperiţi
cu bolboroci de ploaie, spuse mândrul strop-bucătar.
– Bine, bine, spuse un nor recunoscut pentru buna
lui dispoziţie la fiecare petrecere, dar de băut… nu vom
servi nimic ?!... Ce-or să creadă oaspeţii…
– Oaspeţii or să creadă că suntem nişte turmentaţi…,
spuse un alt nor recunoscut pentru sila sa faţă de bahicele
licori.
– Fireşte că vom servi, spuse stropul-zână-bacantă
spre încântarea unora, şi nimeni nu va crede pentru asta
că suntem nişte nori turmentaţi. Auzi tu…, turmentaţi…
– Vor fi servite atât licori bahice, cât şi nebahice,
spuse regele. Cine doreşte să servească, bine, cine nu,
nu. Cât despre ce-or să spună invitaţii… vom vedea
atunci. Deci, la ce te-ai gândit pentru seara banchetului ?
o întrebă pe zâna-bacantă,
binevoitor.
– Pentru început, va fi
servit un amestec de curenţi
din marele ocean, ce va fi
servit cu două cuburi de gheţar
plutitor. Restul este surpriză…,
pot spune doar că Norul-bar
va pregăti şi servi, pe toată
durata banchetului, fel şi fel
de amestecuri pure tuturor
doritorilor.
– Iar aceste amestecuri
pure, ce vor fi servite la
banchet, sunt… ??? întrebară
câţiva curioşi.
– Surpriză !... Bine,
bine…, cedă în cele din urmă
zâna-bacantă, vă voi mai
spune doar atât, că vor fi
servite şi amestecuri din stropi
Arabel
Bondarenco
de taifun şi şuvoaie de lavă înfierbântată, adusă special
tocmai din ţara cutremurelor, ce vor cutremura…, sper,
bucalele temerarilor doritori de băuturi rare, spuse
zâmbind stropul-zână-bacantă. Iar una dintre surprize
este că totodată, va mai fi servit şi unul dintre cele mai
pure nămoluri, vechi de când primul strop de apă a atins
tărâmul ce acum este al apelor şi care ne este dăruit de
marele Neptun anume pentru acest banchet…
– Ura !!!… Nemaipomenit…, cu adevărat extraordinar,
se auziră câteva glasuri înflăcărate, emoţionaţi peste
măsură de zeiescul dar.
– … de asemenea, nu va lipsi apadin craterele de
pe fundul oceanelor, servită cu bobiţe gazoase din Marea
Roşie, şi bineînţeles, multe altele pentru mai tinerii
invitaţi, precum ceaiul, sucul de corali…
Toţi cei de faţă încuvinţară, plini de încântare,
propunerile celor două zâne şi deja se gândeau cu poftă
la ospăţul culinar şi bahic de care vor avea partea la
banchet.
Stăpânul Ron-nor încuvinţă şi el propunerile celor
două zâne, după care trecu mai departe la decorarea
sălii de bal şi la celălalte treburi legate de banchetul
primăverii. În ceea ce priveşte covorul-curcubeu pe
care mândra stăpână, Primăvara, va păşi în lume, ca-n
fiecare an, zânele-stropi au fost cele rugate să se ocupe
de ţeserea lui.
scufundându-l în tristeţea cenuşie ce părea că
nu se va mai sfârşi niciodată. Când sfatul s-a încheiat,
înainte ca norii să se despartă în linişte şi pace, zânelestropi,
alese să ţeasă -curcubeu, s-au întors în lăcaşurile
lor de pe tărâmul apelor; unele în lăcaşurile apelor repezi
şi cristaline, altele în cele-ntunecate şi adânci… Singur,
numai stropul de ploaie cel zglobiu s-a rătăcit în grabă,
ajungând astfel, în băltoacă de pe strada pustie.
Vorbe de duh
8322 www.oglindaliterara.ro

Ramona Iuliana CHIRICIOAEI
ELEVĂ ÎN CLASA A XI-A. PARTICIPANTĂ LA
CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” –
PNL VASLUI 2011
ROMÂNIA MEA:
„DACĂ AŞ FI UN
DEMIURG...”
Se spune că în România totul este posibil. Dar oare ne
ajută acest lucru în vreun fel? Dacă aş fi un Demiurg şi aş
avea putere deplină asupra lumii, aş schimba multe, dar sunt
conştientă că nu este posibil, mai mult decât atât, consider
că soarta ţării nu sta doar în mâinile mele, ci şi în ale celorlati
pentru că „unde-i unul nu-i putere [...] unde-s doi puterea
creşte [...]”.
Am fost preocupată să găsesc răspunsuri la diferite
întrebări precum „Se poate mai rău decât atât?” sau „Oare
lucrurile vor reveni la normal în viitorul apropiat?” dar, cu cât
încercam să dezleg misterul, cu atât mai mult simţeam că
pătrund pe un tărâm necunoscut, în care întunericul devene
din ce în ce mai dens, împiedicându-mă să văd realitatea.
Prin urmare, am renunţat la a mai căuta în zadar răspunsuri
şi am încercat să descopăr realitatea şi, pe cât posibil, să
găsesc rezolvări practice la problemele cu care ne confruntăm
zi de zi.
Despre ţara ar fi multe de spus. Dacă te hotărăşti să
vizitezi România trebuie să ştii că vei rămâne surprins de
numeroasele bogăţii ale naturii despre care urechea ta poate
nu a auzit şi ochiul tău nu a văzut. Dar, după cum binele
este umbrit de rău, toate iluziile şi speranţele pe care ţi leai
făcut în legătură cu această ţară dispar precum aburul în
momentul în care te confrunţi cu proastă infrastructura şi
organizare a acesteia.
Secole la rând, România a fost ţinta prădătorilor datorită
tuturor „podoabelor cu care este împodobită”. Această ţară
a suferit enorm ani întregi, reuşind totuşi să îşi păstreze în
mare măsură imaginea fermecătoare care atrage privirea
fiecărui vizitator (şi aici mă refer la peisajul natural, făcând
abstracţie de multitudinea de nereguli care se observă la
tot pasul) datorită unor personalităţi precum Vlad Ţepeş
sau Ştefan cel Mare. Actualmente, din păcate, nu se mai
nasc asemenea conducători, gata oricând să-şi apere ţara
şi să o conducă în numele poporului. Am ajuns în situaţia
de a nu avea de unde alege un preşedinte responsabil, cu
principii bine definite, dispus să se sacrifice pentru binele
ţării. Şi dacă majoritatea cetăţenilor îi găsesc pe conducătorii
ţării principalii responsabili pentru situaţia precară în care
ne aflăm, îndrăznesc să spun că vina ne aparţine într-o
proporţie destul de mare nouă, cetăţenilor. Poate sună bizar
dar aceasta este realitatea.
În primul rând, conducătorul este ales din rândul
cetăţenilor, aşadar, în mâna popurului sta soarta ţării.
Întrebarea care se ridică este următoarea: Dacă din mulţimea
candidaţilor, nu se găseşte niciunul „destoinic pentru această
lucrare bună” ce este de făcut? Chiar dacă unii aleg să nu
mai voteze pur şi simplu, eu cred că nu rezolvi nimic ocolind
problema. (Desigur, această chestiune trebuie privită din
alt punct de vedere). De vreme ce şeful statului este ales
din popor, el este asemenea tuturor. Mentalitatea romanilor,
mult diferită faţă de a celorlalte popoare, se regăseşte deplin
în acesta. Românii şi-au însuşit cu multă atenţie tehnică
furatului şi a a somnului. Deveniţi experţi în ale furatului
şi mândri de „performanţele” lor, apar deseori la posturile
romane de televiziune prezentându-şi cu multă mândrie
şi satisfacţie modul în care acţionează. De ce să ne mai
mirăm atunci suntem marginalizaţi şi înjosiţi de ţări precum
Italia sau Spania? (Şi aici fără să luăm în calcul totalitatea
romanilor oneşti ce lucrează în aceste ţări). În privinţa locului
de muncă, se pare că, ghidaţi de sloganul „pauzele lungi şi
dese cheia marilor succese” tot mai multe persoane aleg să
evite pe cât posibil muncă, invocând deseori exemple din
politică sau din „înalta societate”, care procedează la fel şi
au multe de câştigat. Iată unde este de fapt problema. Se
spune că răul se taie de la rădăcină. Ceea ce trebuie cu toţii
să înţelegem este că „rădăcină” suntem noi, iar „vârful” s-a
înălţat aşa de mult doar din vina noastră, a celor care i-am
permis, furnizându-i pe deasupra şi „ingredientele” necesare.
România zilelor noastre este o ţară în care imoralitatea
DEBUT
www.oglindaliterara.ro
LICEENII
câştigă din ce în ce mai mult
teren în defavoarea onestităţii
provenite în urma respactarii
unor principii stabile, de
durată. Cineva spunea: „În
ziua de azi trebuie să fii
şmecher, să profiţi de orice
slăbiciune a celui din jur
pentru a întoarce totul în
favoarea ta”. Dar oare acesta
să fie singurul mod în care
să câştigi ceva în folosul tău?
Nu cred nicidecum că „scopul
scuză mijloacele”. Mulţi indivizi
ajung să comită fapte imorale
grave doar pentru a reuşi săşi
atingă un scop oarecare,
scuzându-se cu greşită
înţelegere a acestui principiu.
Sunt multe alte principii pe care romanii ori nu le-au înţeles
corect, ori nu le respecta. Învăţarea şi punerea lor în practică
va însemna începutul unei noi epoci în dezvoltarea României
ca stat suveran şi democrat.
Trist este ca şi democraţia este înţeleasă greşit. Chiar
dacă aparent „totul este posibil”, nu totul este de folos. Pe
vremea strămoşilor, când duşmanii ne asupreau necontenit
ţara, românii apreciau fiecare crâmpei de natură, fiecare
firicel de iarbă. Acum, când ne bucurăm de atâta libertate şi
pace, nu ştim cum să reacţionăm. Şi dacă „orice este posibil”,
de să nu încercăm să ne autoeducam, să ne gândim că
trebuie să săvârşim milă şi dreptatea cu cei din jurul nostru,
de ce nu contribuim fiecare pentru a clădi o ţară de care să
fim mândri şi al cărei renume să străbată întreaga lume?
Fiind plecată de curând în Italia, am avut ocazia să
observ, atât cât am putut, comportamentul italienilor faţă
de cei din jurul lor. Chiar dacă au multiple părţi negative,
asemenea fiecărui om supus păcatului, (de exemplu modul
prea brutal de a trata o persoană care i-a prejudiciat într-un
anumit fel, şi implicit poporul din care fac parte), se deosebesc
în multe privinţa faţă de noi. Consider că ne sunt superiori în
multe domenii. Şi nu mă refer în niciun caz la gradul lor de
inteligenţă (pentru că acesta e dată de Dumnezeu fiecărui
om în parte în funcţie de anumite criterii numai de El ştiute),
ci la comportamentul lor, în special la ceea ce se poate educa
şi învaţă. Ceea ce eu admir cel mai mult la ei este felul de
a relaţiona cu oamenii din jur (care poate sunt diferiţi prin
vestimentaţie, coafură, culoare), respectul pe care îl arata
faţă de majoritatea, respect pe care l-au învăţat (cred) pe
parcurs. Când noi vom fi capibili să ne educăm măcar în
acesta privinţa atunci vom fi făcut un pas important spre
modernizare.
Nu pretind că ar trebui să urmăm un exemplu concret.
Chiar dacă, privind adesea spre ţări dezvoltate precum
Danemarca, Elveţia sau Germania, ne creăm poate în
mintea noastră un „model perfect” pe care am dori să-l
urmăm cu stricteţe, consider că ar trebui să gândim diferit.
După cum fiecare din cele cinci degete de la o mână are
forma şi întrebuinţarea lui, aidoma, fiecare ţară este diferită
şi trebuie să-şi urmeze propriul drum. Societate română
excelează în elite capabile să găsească o strategie suficient
de bună care să ne ridice din punct de vedere moral, social,
politic, economic, cultural etc. Ceea ce ne rămâne de făcut
este să-i descoperim şi să-i punem în lumină pe care o
merită, deoarece şi la acest capitol clacam adesea. Dacă
privim numeroşii „artişti” români (precum Nadia Comăneci,
Gheorghe Hagi, Ilie Năstase etc) care au fost apreciaţi în
străinătate mult mai mult decât în propria tara, vom realiza
că avem încă multe de învăţat pe viitor.
Cât despre mine, după ce voi termina liceul şi voi absolvi
o facultate, intenţionez să plec în străinătate să lucrez.
În momentul actual, România nu este capabilă să ofere
satisfacţie (sau un loc de muncă) unui proaspăt absolvent al
facultăţii, din acest motiv, mulţi romani pierzându-şi speranţă.
Nu intenţionez să mă stabilesc definitiv în altă ţară, vreau
doar să-mi acord şansă de „a-mi clădi o bază bine fixată”,
profitând de oportunităţile „din afară”, după care să mă întorc
în ţara, în speranţa că îmi voi putea termina „clădirea”. Pe
lângă toate acestea, sper că voi dispune de resurse necesare
pentru a-i ajuta pe toţi cei care m-au sprijinit de-a lungul
anilor, acesta răsfrângându-se şi asupra patriei în care m-am
născut, şi de care mă leagă în pofida tuturor incovenientelor,
numeroase trăiri, amintiri, sentimente care mi-au marcat
viaţa.
8323

PROZA
ROMAN
Ioan Toderita
(fragment)
Capitolul 1
Vezi, mă, de muiere, n-o da rusului de pomană!
Noaptea, cea din cer coborâtă, pândea cu ochi de
ucigaş satul. Amurgul o purtase de mână din pădurea
Gârboavele ca pe un orb ascultător şi, grăbit să-şi însoţească
soarele în alte zări, o părăsi pe creasta dealului Iepureni.
Astfel, privind dintr-un zarzăr al viei lui Drăguşan, noaptea
întuneca cu orbire depărtarea lacului care sfârşea în Prut, în
dealurile Basarabiei. Lacul, se auzea sub pământ, cum sufla
în oglinda din carnea lui pâlpâirea stelelor, ca-n lumânări
pentru cei morţi.
O râpă cât un pârâu fără izvor, cât o crăpătură în
coasta de lut a Iepurenilor, a-luneca în cascade line pe
coama unui cal murg, purtat de căpăstru de un om negru,
întunecând umbrele unor trupuri arhaice în rădăcina viilor
din Tărtăcuţa.
În dreapta scufundării acestor umbre, stâna lui Ciupitu
priveghea moartea Soarelui, cu behăit de oaie albă spre
fântânile verzi din gura unei alte râpi, mai lată în umeri şi
mai adâncă în vii, râpa lui Necoară.
Călăreţul, descălecat, ce luneca pe trepte de el ştiute,
în falia râpii mici, din cumpăna apelor secate ale Tărtăcuţei,
avea ochii aprinşi să vadă, să audă, să scormone adâncirea
lui şi a calului în satul care începea în tâmpele lui, în afara
minţii lui, undeva în glezne, undeva într-un scâncet de
copil nebotezat. Uitase de stână, de strigătele ciobanilor
care băteau oile în strungă pentru a le mulge, uitase de sine
în nisipurile acestui drum subpământean. Se trezi biciuit -
în această uitare - de crengi de salcâm, de lemnul câinelui,
de mărar sălbatec şi cânepă, de trandafiri altoiţi cu măceşi,
cândva, la începutul lumii. Era înalt călăreţul în această
călătorie sub lună, aşa descălecat sub mămăliga ei mereu
aburindă, mereu muşcată de un câine astral, flămând în
nopţile de ceară şi fum şi uitare omenească.
Nu-şi amintea când răsărise luna, când se oprise să
vadă răsăritul ei, cu ochii în lacrimi, cu obrazul zgâriat,
cu fruntea încărunţită de gânduri la pândă. Calul trăda
neliniştea călăreţului, opintindu-şi în nări un nechezat
blând. Omul îl scărpină pe bot ca să-i oprească simţirea
altui cal. Din josul râpii, de unde o fi fost gura ei, venea,
trudită de suiş, o umbră, un cap mare într-un trup de pitic,
un om posibil, urmat de un cal alb uriaş. Calul strălucea atât
de tare că argintul lunii turnat în albul lui făcea nevăzută
fiinţa omului ce-l purtase aici, omului care se străduia să
vorbească şoptit celui de piatră, celui stauar, din calea lui.
- Mă nenorocitule!, ţi-am spus să fie murg, nu bălan!
- Lasă, că o să-ţi placă! L-am prins doar pe ăsta, care
s-a ascuns de ruşi în râpă.
- Da, n-au plecat?
- Au mai rămas în sat cam vreo zece. Arată ca dracu’,
spânzuraţi în pepese-uri, cu pantalonii largi în tur, cu
cămăşile lor scurte pe dinafară.
Se opri, înspăimântat de cât vorbise. Argintul lunii
topise repede cuvintele vor-băreţului şi hoţului de cai;
fluturi sonori în urechi ciulite să plesnească.
În gura râpii, de unde venise hoţul infim - nu numai
ochi înfundaţi în ţeastă, se auzi o rafală de armă automată.
- S-au îmbătat!, şuşoti hoţul de cai, încă posedat de
imaginea armatei lui Stalin, din mintea lui.
- Şi, nemţii?
Întrebarea îl lovi în moalele capului pe ascultător. Nu
se aştepta să-i fie pusă de banditul din întunecimea râpii,
prea puţin argintată ca să oglindească un om rău; omul
înarmat până în dinţi, dintre calul murg-moldav şi calul
alb-ucrainian. Ţiaş-da, fiul cel mare al lui Teteia, hoţul
cunoscător de cai buni de furat, de cai de război, îşi opri
suflarea: „Treaba asta a nemţilor risipiţi în sat, nu-i a lui.
Dacă ciripeşti, mă nalangâtă mare, o mierleşti! Ion Brânză
îţi va scormoni măruntaiele!“, auzea el în suflarea-i oprită
ca-ntr-o fântână secată, care, uneori, era mintea lui, auzea
el ecoul ameninţării lui Ion Mândru, starostele satului,
8324 www.oglindaliterara.ro
sfătuitorul lui în vremea acelui război lung cât dracu’,
de la apus până la răsărit şi dincolo de răsărit, cât brâul
pământului pe gura Soarelui.
„De nemţi, ne ocupăm noi, bătrânii, ca să le arătăm
că românii de la Mărăşeşti n-au murit! Că noi n-am vrut nici
războiu’ ăsta, nici pe cel de atunci, când tânăr şi prost cum
eram, omoram nemţii cu fală!“ „Păi! îţi ştergi din păcatul
uciderii taţilor, salvându-le fiii de ruşi, acum? De ce nu-i laşi
pe ruşi să-i omoare, că le-a călcat ţara cu glonţu’ pe ţeavă
în carne de om nevinovat?“ „Mă, Mitică a Ilenei, nu-s eu
făcătorul acestui păcat de a te război cu alţii, nici Dumnezeu,
care să judece cum se plăteşte păcatul gândit de unii şi
făcut de cei care nu gândesc! Ce, mie mi-a fost uşor să
trag cu ochii deschişi la Mărăşeşti, în taţii lor? Războaiele se
câştigă cu iertare omenească, nu cu praf de puşcă pus la
rădăcina neamurilor!“ „Ei, vorbe, tată Mândrule! Războaiele
se câştigă de cei care ne cumpără viaţa cu bani. Uite!, eu
vând o mitralieră, aruncată din mâini de neamţ împuşcat
la marginea şanţului, acolo sub gardu’ lui Mitu şi Cac’ Sat.
Doamne!, cum stăteau nemţii împuşcaţi în ma-lu’ care
înalţă casele lor spre cer! Parcă ne zâmbeau de dincolo, cu
vorbe şoptite pe ochi: noi am vrut să cucerim lumea, cu
voi prieteni, da, ăştia, care ne-au luat viaţa, ce vor?” Parcă,
tată Mândrule, tot sa-tu’ auzise vorbele astea! Stăteau cu
ochii în crăpăturile gardului nostru de stuf şi plângeau,
de parcă ar fi murit fraţii mei mai mici, ori mai mari, pe
care tata-i făcuse cu femei necunoscute într-un pelerinaj
la sfântul mormânt, ori într-o călătorie păgână, din mintea
lui!“. „Mă tată!, nu-ţi mai trudi amintirile cu suferinţa morţii
lor! În război, moartea e aşa de vicleană, că-i lucru mare s-o
păcăleşti. Uite!, îmi dau eu seama, acum, că as-cunzându-i
pe nemţi din calea rusului îi fac în ciudă morţii“.
- Bă!, unde sunt nemţii?, se răsti Puf la hoţul ce
adormise în oasele capului cu păr ţepos, în ochii unui om
care visa, cu orbite prea mari pentru visare omenească.
- În via lui Slădescu.
Puf privi în stânga râpii. Ştia că via boierului pomenit
de Ţiaşda, de hoţul calului alb, sfârşea acolo unde privea.
Cimitirul era îngrădit cu grijă de via lui Slă-descu.
Un nor îşi puse palma pe ochii lunii şi îl lăsă fără
gânduri pe Puf. Simţea, între scursura viei lui Slădescu şi
copitele cailor, vorbele nerostite a morţilor-vii din cimitir, un
fel de vorbe bilingve: Das ist junker, ăsta-i tânăr, Johan,
Ioan. Puf îl apucă de gură pe Ţiaşda, chiar în clipa vorbirii lui
sâsâite. Ţiaşda se uită la mâna dreaptă a lui Puf cu ochi de
mort trezit din somn. Degetele acelei mâini erau de aramă
coclită, de pământ scormonit proaspăt, aşa încleştate pe
mânerul cuţitului de la brâu.
Apoi, cât să spui „ăsta-mi taie gâtu!“, în trei timpi,
cuţitul sări din teacă.
Ţiaşda, îl auzi cum se înfipsese înfundat într-un piept
de om nevăzut, din capul lui. Un scâncet de copil amuţi
valea râpii într-o tăcere de piatră. Se desluşi un fel de „Bit
tvoi materi!“, în gura celui înjunghiat.
Puf îşi smulse mâna stângă din gura lui Ţiaşda.
- Mă, când furi cai, omoară-le stăpânul!
Ţiaşda se întoarse spre zvârlitura cuţitului lui Puf, ca
să-l caute pe cel înjunghiat.
- Lasă-l acolo!, îi ordonă Puf.
Parcă nu-i dădea pace curiozitatea şi atât cât ochii
mortului sclipiră spre el căută căpăstru calului bălan în
picioarele lui. Nu-l găsi sub uitătura de peşte a „rusului“
cu faţă de var stins, cu chipiu răsturnat în moalele capului.
Calul îl izbi pe hoţ, cu botul lui cărnos, răscolind strâmtimea
râ-pii cu o răsucire de trup în aer, cu copitele căţărate pe
lună.
Ţiaşda căzu în pelinul cald, plin de măceşi uscaţi, în
iarna dinaintea acelei primăveri, mulţumit că nu fusese
călcat în copite.
Puf nu-şi clinti statuia din murgul lui. Mai avea în
mâna dreaptă „fuga cuţitului“ în întunecimea nefericitului
necunoscut. Îşi pipăi chimirul, teaca goală a cuţitului, pielea
„şerparului“ cu bani şi gândurile care-l făcuseră fiară. Clipa
de spaimă ce tremura îl ademenea să-şi gândească o
întoarcere triumfală din instinctele aducătoare de moarte.
- Ia stai, mă Puf!, îi strigă lui Ţiaşda, acolo în durerea
ţepilor lui, bine înfipţi în fund omenesc. Ţiaşda, îi vorbi:
- Ăsta-i calu’ lui! Ăsta-i calu’ lu’ Alexandru’ Purcaru!…
Făcu ochii mari pe sub copitele calului. Văzu, pe
un zâmbet senin a lunii în râpă, ochii prietenului său din
î

Despre cultură, de
la o incultă
Elena Georgiana Rosu
Probabil toţi cei ce îşi vor arunca privirile pe
nesimţita mea mini-autodescriere vor spune că sunt un
pic prea aspră cu persoana mea. Aşa, ca un burete de
sârmă într-un lighean de untură, dar mi-am spus mereu
că neavând aşteptări nu pot fi dezamăgită. Mă gândesc,
totuşi, dacă nu e şi asta o formă de optimism. Ar putea
fi. Şi ar lua forma paradoxului atotputerii – pozitivismul
fiind o formă de putere în sine. Puterea prostului.
Şi aşa, ca o proastă demnă ce sunt (demnă pentru
că ştiu că nu ştiu nimic, nici măcar citate din Socrate),
îmi încep monologul, pe care nu îl va citi nimeni, oricum,
despre cultură, ca utopie într-o lume în care domneşte
maneaua. Nu acea manea definită scurt ca un zgomot
strident de mâţă spânzurată (a nu se înţelege greşit, s-a
demonstrat că sunetele emise de feline chinuite pot duce
la o stare de ataraxie a urechilor, însoţită de o sângerare
uşoară a pavilionului, şi, în final, la suicidul timpanului.
El cât să mai reziste?). Mă refer la manea ca simbol.
Sunetele orientale însoţite pe alocuri de câte un “să-mi
moară căţeaua dacă te mint”, sunt pentru unsuroşii greu
inseraţi în bemveuri cu vopseaua gâdilată de biciclete ca
svastica pentru Hitler. Merg fix pe suflet şi îl ung cum se
unge găinaţul pe parbriz.
Luând lucrul ăsta în considerare, şi adăugând
nişte statistici exacte (exact inventate pe loc), cu puţin
rozmarin, ajung la concluzia că o culturalizare a maselor
ar fi acelaşi lucru cu o culturalizare a meselor. Şi totuşi,
sunt atâtea persoane care încearcă! Fantastic. Oare
BLITZ
oamenii ăştia nu văd că muncesc degeaba? Nu văd că
se lovesc mereu cu capul de dileme universale? Meh,
cine sunt eu să critic? De fapt, s-ar crede că asta fac
eu în momentul de faţă. Mă zbat în ignoranţa mea să
îi ridic pe alţii. Nu, pe trupul meu golit de sânge! Adică
ce, eu mă dau cu capul de pereţi ca să-i dărâm? Pentru
dărâmat pereţi există furculiţe, şi pentru blegi, cărţi. De
joc, bineînţeles. Ce rost mai are să-l citeşti pe Paleologu,
cand eşti mai bogat în euro decât pădurea-n pet-uri de
bere? Pentru ramura aceasta a evoluţiei s-au inventat
cărţile de colorat.
Să rămână proştii cu filosofia, că doar nu ajungi
prea bine cu ea, Adică să-i luăm la rand:
Nietzsche e mort, Hegel e mort, Schopenhauer –
mort. Mie nu mi se pare că au nici vilă, nici piscină, ci
doar un loc de veci, pe care porumbeii mai lasă, din cand
în cand, amintiri. Aşa că ce rost are să fim deştepţi? Şi
dacă suntem, de ce să nu o facem pe-a proştii? Ce se
poate întâmpla? Femeile vor naşte cumva copii hibrizi
cu tentacule în loc de mâini? Nu. Soarele va înceta să
mai ardă? Da, dar nu din cauza asta. Vor fi furtuni de
asteroizi, vor fi lansaţi viruşi extreme de periculoşi, va
exploda planeta, va dispărea internetul? Nu. Gloata e
mai uşor de condus. Aşa că de ce să ne mai complicăm
cu însuşirea valorilor culturale? Care e motivaţia? Aaa, că
există acei oameni care vor cu puterea a o mie de sori să
ştie mai multe cuvinte decât portarii? Acei oameni care
vor să poată lega între ele 2 cuvinte înafară de “vreau”
şi “bere”? Acei oameni care fac toate astea pentru EI,
pentru că vor ca EI să fie deasupra turmei? Da. Pentru
mine e un motiv suficient să continui să citesc în loc sămi
petrec vremea numărând stele verzi, roşii şi albastre.
Şi după toate astea, cred că singurii inculţi sunt cei
ce nu se consideră ca aparţinând de sfera asta, pentru
că ei sunt cei ce mai au multe de învăţat. Maneliştii nu
sunt inculţi, deoarece nu poţi cataloga un peşte după
abilitatea sa de a se căţăra într-un copac.
copilărie. Ochii râdeau, aşa cum făceau de fiecare dată
când, în fugă după o fată, la horă, unul se împiedica ca să-l
lase pe celălalt să o prindă.
Puf ştia că Alexandru’ era mare iubitor de cai, ştia că
numai el putea să-şi ademenească „iapa în moarte“.
„Mortu“ apucă gâtul „calului“ şi, cu o săritură a trupului
bine înfăşurată pe coama lui, dispăru în gura râpii. Ţiaşda
îşi numără spinii din fund, bombănind la fiecare smulgere
de „ţăp“. Puf începu să râdă ca un apucat.
- Mă!, tu furi cai de la alţi hoţi de cai?, îl mustră între
două sughiţuri de râs negustorul de cai pe „hoţu’“ prostit de
înfăţişarea rusească a lui Alexandru Purcaru. Cum de n-ai
ştiut a cui era calu’?
- Păi!, ruşii erau la crâşmă. De unde să ştiu cine-i rus,
cine-i român? Că, aşa afumaţi de ţuică, tare mai seamănă
oamenii între ei! Că, cu ce sunt îmbrăcaţi, Dumnezeu îi ştie!
Neamţu’, cu haine de român. Românu’ cu haine de rus...
Puf trecu potolit de râs, pe sub lună, în umbra piticului
Ţiaşda.
Scormoni cu gheare de şoim îmblânzit nisipul râpii
încă uscat de înserare, încă proaspăt înfiorat de fuga calului
pe fundul ei. Îşi găsi cuţitul în nisip, neînsângerat, cu vârful
bont, cu lama tristă, cenuşie. Zâmbi. Ţiaşda se feri din
calea lui. Îndrăzni totuşi să-i vorbească şoptit.
- Măcar de-o pâine, că nu mai avem din ce trăi…
Puf se făcu nevăzut spre calul murg. Umbra lui vorbi
blândă, împăcată cu sine.
- Ia, mă!…
Palma care ţinuse de gură calul, se desprinse din cal
cu trei degete numai, cu o monedă de argint clipind des
între ele. Ţiaşda luă „jăraticul“ înspăimântat, din palma cu
trei degete. Ştia că Puf fusese împuşcat în palmă, atunci,
Doamne! cum s-a-ntors roata, atunci, când îl apucase de
gât pe neamţul ce-i ruşinase nevasta.
- Mâine seară…
- Mâine, nene Puf!, pe râpa lui Ciucă pe coasta viei lui
Drăguşan.
- Bine. Şi ascunde-ţi muierea de rus, de vederea
rusului.
- Ei!
- Ei?
- Păi, da, că-i place, futu-i crucea ei!…
www.oglindaliterara.ro
Puf dispăru pe o cărare din fundul râpii, pe una din
cărările ei costale. „Să fi suit râpa în via lui Slădescu?, ori
în via lui Bulearcă?“, îşi frământă aluatul minţii lui de hoţ
prost: Marin a lui Ţiaşda. Auzi din cer:
„Vezi, mă! de muiere, n-o da rusului de pomană!“
capitolul 2.
Că şi tu, şi eu, suntem în război cu lumea asta
împuţită …
Ţiaşda era prea trudit de azvârlitura gândurilor în
carnea trupului lui, unor gânduri lilieci în peştera râpii lui
Bu-learcă, în râpa-talcioc, de cai furaţi de la cei care nu
iubeau caii în marşul lor spre moartea mondială, şi vânduţi
celor iubitori de viaţă înşelătoare.
Mintea lui avea clipe de odihnă hedonică, clipe de
lungă satisfacţie. Îşi aminti cum erau cei doi cai albi în gura
pădurii de plopi, în nara fumegândă a lacului din preajma
pădurii. Îi vedea cum păşteau înfrăţiţi de păscut. „Ce puteau,
Doamne! să pască doi cai albi într-o câmpie mlăştinoasă,
nisipoasă, lutoasă, aşa cum se adulmecau în coame, cu
nechezat blând?“. Nu ştia pe care să-l aleagă. Ar fi fost prea
îndrăzneaţă hotărârea de ai fura pe amândoi. Ştia că „unu’“,
cel mai puţin alb, era iapă, dar înserarea nu-l ajută să-l
distingă în ochi, văruind cu sânge şi cenuşă suflarea pădurii
suspendată pe lac. Noroc de „calul“ ales. Nu-şi smulse
„prada“, apucându-i căpăstru ca să n-o facă îndărătnică.
Aluneca, în pas cu ea, prin pădure, pe un domeniu ştiut de
animal, ştiut de omul înspăimântat de furtul lui. „Sper să fie
calul rusului!“ - îşi trudea Ţiaşda umbra în carnea nopţii de
apă, de plopi drepţi ca lumânările stins-aprinse pentru morţi
într-o biserică părăsită de oameni.
Luna nu răsărise. „Lumânările“ erau cenuşii şi luminau
cu evlavie omul târât de instinct pe un drum cunoscut la
lumina zilei, pe o potecă-şarpe ondulată în nisip, la lumina
zilei. Pădurea creştea în rădăcini scorburoase, din alte
rădăcini împletite pe scoici şi stârvuri, şi mâluri nisipoase.
„Doamne!, cum seamănă sălciile din pădurea asta cu
sălciile din malurile Prutului! Parcă s-au adunat la sfat, aici,
să judece un nou hotar al neamului românesc!“, se gânduri
Ţiaşda, cât mintea lui putea să gândurească, în noaptea
hoţiei lui nevrednice.
8325

EVENIMENT
HAIKU & CO
Hana natchibana - timpul în care înfloresc portocalii
sălbatici
Zuku aki – începutul toamnei
Kure no aki – sfârşitul toamnei
Momiji katsu chiru - căderea frunzelor
Cuvântul a fost creat din
raţiunea de comunicare dintre
oameni, cu scopul de a numi
creaturi sau fiinţe, obiecte şi
fenomene, şi a vorbi despre ele
atunci când acestea nu sunt
prezente. Limbajul omului este
compus din cuvinte legate între
ele, cuvinte care exprimă teamă,
dorinţă, bucurie, nemulţumire,
etc. O categorie de exprimare prin
cuvinte este expresia sensibilităţii
sufleteşti. Când creatorul-artist,
se foloseşte de cuvinte - împletite
armonios între ele - pentru a trezi
George Roca în inchipuirea admiratorilor tablouri
vii din lumea înconjurătoare,
întamplări, gânduri sau sentimente
ale oamenilor, lucrarea pe care o realizează se numeşte
compoziţie literară. Cântul, poezia şi naraţiunea sunt
instrumente prin care omul îşi exprimă
sentimentele sufleteşti pe cale orală.
Fenomenul trece din suflet în creier apoi
este eliberat de acesta prin vorbire. Uneori
eliberarea acestor sentimente a necesitat,
în afara transmiterii lor pe cale orală, o
comunicare scrisă pentru a fi conservate
posterităţii. Parerea mea este că poezia a
apărut cu mult înaintea scrisului. Aceasta
a fost transportată în timp prin tradiţia
populară orală, iar apoi, la momentul
oportun, scrisă pentru a se păstra. În acest
fel ni s-a transmis de la sumero-akkadieni
„Epopeea lui Gilgamesh”, apoi la noi, colinda
populară „Caloianul”, sau balada noastră
naţională „Mioriţa”.
Am ţinut sa precizez acest lucru,
deoarece, dupa cum ne dezvaluie William
Warriner* în cartea sa „101 Corporate
Haiku”, acest gen de poezie „japoneza” (sic!)
cu formă fixă a apărut pentru prima dată
în China, sub formă orală (mai) primitivă,
având tot timpul să se dezvolte şi să se
sofistice pe parcursul timpului. De aceea, cele şaptesprezece
silabe care alcătuiesc poezia nu sunt întotdeauna necesar un
număr arbitrar.
În Japonia, haiku (haika=versuri), a apărut pentru
prima dată în secolul al XVI-lea. Mai târziu s-a răspândit în
întreaga lume devenind foarte populară. Istoria genului, ne
reaminteşte de mistica orientală şi de maeştrii zen-budişti
care şi-au exprimat gândirea sub formă de simboluri, mituri,
paradoxuri şi imagini poetice.
Haiku are menirea ca să transcedenteze limitele
impuse de limbajul uzual şi gândirea linear-ştiinţifică care
tratează natura şi fiinţa umană ca pe o maşină. Este aproape
obligatoriu ca să indice un moment, o senzaţie, o impresie
sau o situaţie dramatică luată din natură. Este la fel ca o
fotografiere a unor momente specifice ale naturii. Enunţarea
lucrării, în general a celor şaptesprezece silabe trebuie să se
realizeze pe o singură respiraţie. Colecţiile tradiţionale de
haiku sunt aranjate în funcţie de anotimpurile anului şi de
aceea conţin, în general, cuvinte de sezon, care se numesc
kigo, cuvinte care precizează perioada calendaristică a
lucrării. Astfel haru desemnează primăvara, vara este
reprezentată prin natsu, toamna prin aki şi iarna prin fuyu.
Fiecare din formele sezonale are subdenumiri sau combinaţii
precum:
Haru tatsu – începutul primăverii
Haru meku – semnele primăverii
Yuku haru – sfârşitul primăverii
Sakura – timpul florilor de cireş
Natsu kinu - începutul verii
Hachisu – mijlocul verii
Natsu no hate - sfârşitul verii
8326 www.oglindaliterara.ro
Shimotsuki – noiembrie
Shivatsu - decembrie
Mutsuki - ianuarie
Hatsu yuki – prima zăpadă
Haiku
Haiku, sau haikai, este in general, dar nu obligatoriu,
o poezie cu formă fixă alcatuită din trei versuri de câte 5, 7
şi respectiv 5 silabe (în total 17 silabe) fără rimă sau ritm ci
numai cu aliteraţii şi asonante. Caracteristicile haiku-ului sunt
libertatea inspiraţiei, concentrarea expresiei, constrângerea
exercitată de forma fixă şi poanta finală, marcată de un
umor ce nu exclude melancolia sau chiar tristeţea. Mai mult
decât inspiraţie, pentru a compune un haiku, este necesară
meditaţie, efort şi percepţie.
În cartea sa „How to Write, Share, and Teach Haiku”,
William J. Higginson enunţă: „Scopul primar al citirii sau
scrierii unui haiku este ca să împărtăşească momente din
viaţa noastră care ne-au marcat cu experienşe sau percepţii
pe care noi le oferim sau le primim cadou (de la viaţă). La cel
mai înalt nivel, acesta este marea menire a
artelor şi în special a literaturii. Haiku, apare,
întotdeauna, acolo unde sunt persoane
în tangenţă cu lumea sensurilor lor şi cu
răspunsul simţămintelor lor la aceasta”.
Mulţi poeţi au tratat cu mult respect
fenomenul haiku, dar asta nu înseamnă că
se impune o barieră între acesta, producător
sau cititor. Haiku nu este totuşi ceva
asemănător Luceafarului venit din altă sferă!
Este un fenomen literar normal, accesibil
tuturor celor cu simţire şi aptitudini. Termenul
„haiku” a fost construit din două caractere
chinezeşti care înseamnă „expresie jucăuşă”.
Unele haiku-uri sunt simple ghicitori, două
rânduri compunând întrebarea, iar un rând
răspunsul. Totodată este o veche tradiţie
ca haiku să enunţe o satiră, atunci primind
denumirea de senryu.
În poezie, ca şi în viaţa noastră de
toate zilele, ne permitem să ne abatem de la
reguli. Nici chiar poeţii clasici nu au respectat
întotdeauna formula de cinci - şapte - cinci
silabe. În secolul al XIX-lea un poet japonez pe nume Shiki
a compus o serie de haiku-uri cu cincisprezece până la
douăzecişicinci de silabe.
Haibun***
Interesant este faptul că haiku se metamorfozează
(complementează) şi în alte forme literare, precum „HAIBUN”
(haikai scrieri), o combinaţie dintre poezie (haiku) şi proză.
Haibunul este compus dintr-o proză scurtă poetică, descriind
de obicei imagini din călătoriile autorului. Hirocki Soto
spune: „Haibunul este o filă dintr-un jurnal de călătorie”.
Obligatoriu trebuie să conţină in interiorul textului său unul
sau, mai rar, chiar două haiku-uri, si un haiku (chiar o tanka)
ce inchide haibunul, având un caracter concluziv, de obicei
surprinzător prin mesajul abordat de autor. Haibunul original
japonez a fost creat în secolul al XVII-lea de către călugărulpoet
japonez Matsuo Basho. Acest gen literar a penetrat în
Europa doar spre sfârşitul secolului XX.
Compoziţia haibunului, evidenţiază deci, o proză în
care naraţiunea aparţine unor momente speciale din viaţa
autorului. Aceasta ia diferite forme precum: proză scurtă,
eseu, autobiografie, jurnal de călătorie, ş.a. Poezia care o
însoţeste, adică versurile haiku, poate lua două forme:
• prima, reprezentând un sumar a ceea ce se exprimă
în proza aferentă, dar fără a se repeta cuvinte şi imagini
cuprinse în aceasta;
• a doua, în concordanţă cu proza, ne duce cu un pas
înainte pentru a întregi subiectul. Unii autori creează astfel,
haiku aferent reprezentând fantezii sau vise, unele legate de
memoriile trecutului, altele de previziuni şi dorinţe de viitor.
(continuare în nr. viitor)

STEFAN
CIOBANU
POEZIE
STEFAN RADU
MUSAT
Victor
STEROM
fiii apusului
pentru că nu a mai fost timp nici să
ne legăm bocancii şireturile curgeau
însângerate pe lângă glezne. luaserăm
cu noi în buzunare doar flăcările
lumânărilor de la părinţi.
când ieşeam din oraşe ne vedeam cel
mai bine unul pe celălalt. atât de rari dar
niciodată mai puţini cu hainele rupte în
fâşii subţiri ca limbile de ceas.
viii cară morţii se auzea tot timpul în
liniştea din jur precum un ecou împărţit
aproape frăţeşte între soldaţi.
când se lăsa noaptea şi se făcea frig îmi
trăgeam craniul comandantului ca pe o
glugă.
călătoria
ne vom târî pe sub bariere rupându-ne
până şi hainele de sub piele. ne vom
rostogoli prin iarbă ca nişte copii ai
vântului. vom pluti bolnavi peste ape ca
ceaţa.
o să trecem prin multe alte obstacole cu
care o să devenim una. iubirea ne va
părăsi într-un tărziu la malurile sângelui.
desigur că nu o să ajungem la capăt
niciodată. vom pune toţi umărul la groapa
cu gemete a omenirii.
bună intenţie fără cusur
o să iau un interviu soarelui. îi voi pune
multe întrebări incomode până va străluci
cu puterea unei lanterne de buzunar.
mă veţi privi relaxaţi în incomoditatea
voastră nativă. pierduţi în umbrele
cărnoase ale camerelor o să arătaţi ca
nişte mimi fără gesturi. daţi cu pudră şi
pe cerul gurii.
se vor scruma în sfârşit inimile fumate
până la filtru. (ieeeee)
la final pe banda de jos a ecranului se
va derula de la stânga la dreapta preţul
pentru gigaadâncime. acolo unde buzele
crăpate de atîta tăcere nu au leac. nici
măcar băbesc.
miroase a ochi
îmi respect timpul pierdut
ca pe o curea căreia trebuie să îi mai fac
o gaică
te aştept
în toate staţiile de autobuz tramvai
metrou
cu un buchet mare de flori
sub pleoape
cresc flori pe balcon
sunt cele mai frumoase flori invizibile
Ademeneşte-mă
în destinul fără
umbre…
Ia-mă de mână şi
arată-mi frumuseţea
vieţii,
ţine-mă strâns şi fămă
să -nţeleg ce -nseamnă a trăi,
opreşte clipa, opreşte timpu’ ăsta
nesuferit
care aleargă furibund de la o zi la alta
prin trupul nopţii !
Îl simt cum mă –nfăşoară în ţărâna
arvunită de mormânt,
iar minunea că exist, îl tulbură peste
măsură,
încât aleargă cu tăvălugul peste mine şi
mă pătrunde nemilos,
dornic să mă sfâşie la fiecare atingere
de clipă.
Anii lui îmi curg albiţi pe tâmple, însă mai
e vreme,
mai sunt atâtea zile nepurtate
şi flori nemângâiate în splendoarea
înălţimilor de mai
din care să ne facem aşternutul,
apoi să ne iubim chiar şi printr-o simplă
atingere de mână,
străbătând tinereţea noastră
pân’ la ultimul fior al vieţii,
împreună ...
M-am împărtăşit la pieptul tău cu
fereastra -nchisă
pentru că n-am văzut demult în oglinda
ei
stele fără umbre, împlinindu-şi zborul,
şi-am cotrobăit întunericul după un
răsărit de soare,
să nu mai existe deşărtăciune în
chiverniseala toamnei,
iar noi să evadăm într-o lume fără vârstă,
de îngeri albi păzită,
unde moartea e lipsită de izbândă,
fiindcă timpul n-a trecut pe-acolo ....
Epitaf
( la moartea unui înger )
La -nceput am fost un vis
la celălalt capăt întunecat al veşniciei,
visul a venit de la celălalt capăt
al luminii,
iar lumea a devenit umană şi temătoare,
cu fiorul reîntregit din foc nepământesc
pe tâmplele de lut,
şi-atunci s-a împlinit
mugurul de viaţă
prin bunăvoinţa Celui Preamărit ;
acum am rămas înger prigonit în osânda
veşnică,
dar vrednic de ecoul tuturor dorinţelor
desăvârşite
în bucuria şi echilibru lumii,
aripile mele sfidează renunţarea
în adâncul cerului.
.................................
În taina unui foc
Poetului Sterian Vicol
Nu caut urme
Din care te-aş putea
smulge
Ar fi prea mult
Şi de prisos.
Chiar de-am umbla
Mii de ani singuri
Lumea tot albă va rămâne
Lumina tot va cădea în iarbă.
Câtă mireasmă am trimite
În aer
Să fim crini
Ori crizanteme
Câte sunete de orgă
Sau de flaut
Câte cuvinte
Nimic nu ne va mai întoarce
La paşii pierduţi altădată.
Nu caut urme
Cenuşa o ştiu demult
Răspândită
În taina unui foc
Care nu mai arde.
Să pătrunzi gol
În Dunăre
Precum un ţipăt
Plin de sânge.
În ceaţa dimineţii
Până la genunchi
Până la umeri
Până peste frunte
Cu sfiala
Celui ce încă nu fuge
De-ai săi
Sărutându-ţi în valuri
Imaginea
Frază cu frază
Micşorându-se
În jurul tău
Clipa
Care te mai ţine
În oglinzile apei
În ceaţa dimineţii
Să pătrunzi
Cum în lumina difuză
A unui templu
Scufundat
A unui fulger nemărginit
Cu limitele corpului tău
Şi să nu chemi pe nimeni
Să-ţi descrie pupila dilatată
Tresărirea celor care
Veniţi să te vadă
Nu te mai văd…
www.oglindaliterara.ro
8327

INTERVIU
INTERVIU CU
MAESTRA DE BALET
ANA VALKAY
Cornelia Turlea-Chifu
Ana Valkay – o viaţă închinată baletului.
L-a slujit pe scenă timp de peste douăzeci
de ani, făcând parte din trupa de balet a
Operei Române din Timişoara şi cam tot
atât din culise, de acolo de unde începe el,
unde se selectează şi se şlefuiesc cu trudă
neştiută viitoarele speranţe ale acestei
arte. Devenită o preţuită profesoară de
balet, are meritul de a-l fi coborât de pe
scenă până în casele şi vieţile noastre,
ocupându-se de generaţii şi generaţii de
copii în cadrul studiolului de dans pe care
l-a înfiinţat şi îl conduce.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Stimată doamnă
Ana Valkay, vă aflaţi la ceas aniversar. Anul
acesta, studioul de dans pe care îl conduceţi şi
vă poartă numele, împlineşte douăzeci de ani de
activitate. Cum a apărut ideea înfiinţării lui şi cui i
se adresează?
Ana VALKAY: În urmă cu douăzeci de ani încheiam
o etapă importantă din viaţă. Cortina se lăsa încet,
încet peste ceea ce pot să spun că a fost viaţa mea de
artist. Eram la vârsta când orice balerin este nevoit să
părăsească scena, să se transforme din actor în spectator.
Este un moment greu. Rişti să devii un spectator nu
numai al artei ci şi al vieţii. Înfiinţarea unui studio de
dans îmi oferea posibilitatea să rămân un slujitor activ
al artei dansului, să împărtăşesc şi altora frumuseţea ei,
să-i învăţ şi pe alţii ceea ce ştiam eu mai bine să fac.
M-am adresat copiilor cu vârsta cuprinsă între 4 şi 14
ani, întrucât nu era o noutate pentru mine. În vremuri nu
demult apuse, când arta începuse să fie folosită pe scară
largă drept mijloc de „făurire a omului nou, multilateral
dezvoltat”, în cadrul Operei din Timişoara luase fiinţă
un cerc de balet, unde trebuia să prestăm ore de muncă
voluntară. Acolo am descoperit bucuriile muncii cu copiii.
Pe lângă toate astea, am avut şansa să cunosc,
ca nimeni altcineva, perioada de glorie a baletului
timişorean. Era firesc să nu rămân indiferentă la viitorul
lui care porneşte în mod cert de la descoperirea copiilor
talentaţi, de la motivarea şi canalizarea acestora. Astfel
că acum, studioul de dans înfiinţat în urmă cu douăzeci
de ani este şi o pepinieră pentru secţia de coregrafie a
Colegiului Naţional „Ion Vidu” din Timişoara.
Cornelia TURLEA-CHIFU: În memoria scrisă şi
nescrisă a Timişoarei este menţionată existenţa,
prin anii ’40, în colţul Pieţei Unirii, a Şcolii de
Dans de Societate „Carol Valkay”. Se poate face
o legătură între aceasta şi Studioul de Dans „Ana
Valkay”?
Ana VALKAY: Pe strada Alecsandri, colţ cu
Gheorghe Lazăr, se afla „Şcoala de Dans şi Bune
Maniere”, condusă de maestrul de balet Carol Valkay. La
acea vreme Timişoara mai respira încă aerul Micii Viene,
mai trăia încă sub fascinaţia valsului vienez. Şcoala avea
o sală frumoasă de dans cu parchet vienez şi oglinzi
veneţiene unde cei dornici învăţau nu numai paşii de
dans ci şi manierele impuse de codul de comportament
în societatea timpului. Prima legătură de care am putea
vorbi ar fi pasiunea pentru arta dansului, pasiune din
care s-au născut cele două, să le spunem, ateliere. Ele
au însă şi un numitor comun, o legătură cât se poate de
vie, de palpabilă: pe Francisc Valkay, soţul meu şi fiul
lui Carol Valkay, care a făcut primii paşi de dans acolo,
în sala cu oglinzi veneţiene, iar acum, după o jumătate
de veac, se ocupă de talentele Studioului de Dans „Ana
Valkay”.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Ce a însemnat pentru
8328 www.oglindaliterara.ro
împlinirea dumneavoastră artistică şi profesională
să fiţi Ana Valkay?
Ana VALKAY: Dacă este adevărat că fiecare din
noi avem o stea călăuzitoare sub auspiciile căreia ne
naştem, ne continuăm drumul şi apunem, atunci a mea
este fără îndoială steaua baletului. M-am născut şi am
crescut sub lumina ei caldă şi învăluitoare, mama mea,
Maria Klein, fiind şi ea balerină. M-a ispitit să-i descopăr
tainele, să-i cunosc şi să-i stăpânesc frumuseţea şi am
ajuns balerină. La un moment dat, ca în poveştile cu final
fericit, drept recompensă pentru stăruinţă şi fidelitate, o
stea reală a baletului a intrat în viaţa mea şi am devenit
Ana Valkay. Am avut alături un artist complex de la care
am învăţat că arta e bucuria sufletului şi victoria spiritului.
Am aflat de câtă muncă şi sudoare e nevoie ca să ajungi
şi să rămâi o stea. Cât de important este să fii mulţumit
de ceea ce faci şi să vezi că munca ta aduce bucurie şi
mulţumire şi celorlalţi. Am învăţat să mă bucur de lumina
pe care o răspândesc stelele în jurul lor şi să fac tot ce-mi
stă în putinţă ca acea lumină să nu se stingă.
Cornelia TURLEA-CHIFU: În prezent, în cadrul
studioului, lucraţi cu şase grupe de copii diferenţiate
ca vârstă şi nivel de performanţă. Cum au fost
începuturile? Cum v-aţi făcut cunoscută activitatea
şi cum a fost ea întâmpinată de timişoreni? V-a
ajutat faptul că purtaţi acest nume binecunoscut
pe firmamentul baletului românesc?
Ana VALKAY: Începuturile? Ca orice începuturi...
Firave şi timide. Am debutat cu o grupă formată din
cincisprezece copii. Am reuşit să conving însă prin
seriozitate şi muncă susţinută. Nu cred în publicitate.
Lucrurile bune şi bine făcute îşi fac reclamă singure.
Sigur şi numele pe care îl port a fost o garanţie a calităţii.
Undeva, pe un blog, o mămică mărturisea: am înscris-o
pe fetiţa mea la cursurile doamnei Ana Valkay, soţia lui
Francisc Valkay. Face cu ele (balet n.a) „ca la carte”.
Se pare că am reuşit să cuceresc cu „pasiunea” mea
pentru dans un număr însemnat de copii, bunici, mămici.
Astfel, activitatea mea a fost cunoscută şi recunoscută
de către cei care doreau să le ofere copiilor o oră în care
să cunoască câte ceva din tainele şi magia dansului şi a
muzicii.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Aţi fost interpret şi
sunteţi creator pe tărâmul artei. Aţi fost şi sunteţi
dascăl. Cum împăcaţi sensibilitatea artistului cu
exigenţa pedagogului?
Ana VALKAY: Nu vă vine să credeţi cât de bine se
împacă sensibilitatea cu exigenţa. Ce s-ar face un balerin
fără grijă, stricteţe, pretenţie faţă de execuţie, sau
pedagogul fără sensibilitate, afectivitate? Un profesor de
balet, după cum îi spune şi numele, este atât artist cât
şi pedagog. Sensibilitatea artistului îl ajută să dezvolte
starea de empatie cu elevii săi, iar exigenţa pedagogului
îl ajută să recepteze valoarea actului artistic şi să o
transmită nealterată copiilor.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Faceţi o triere a
elevilor dumneavoastră şi dacă da, după ce criterii?
Ana VALKAY: Studioul de Dans „Ana Valkay” are
uşile deschise pentru orice iubitor al artei dansului.
Trierea se face de la sine. De obicei, după primele ore de
contact cu armonia muzicii clasice, cu mişcarea ritmată
şi expresivă, copiii care vin, la început, pentru că „aşa
vrea mama”, se lasă cuceriţi şi devin elevi fideli ai orelor
de balet. Mai rămâne de văzut dacă fac faţă efortului
de a fi atenţi şi a munci susţinut timp de o oră şi dacă
au, totuşi, o minimă dotare nativă în ce priveşte auzul
muzical şi simţul ritmic.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Care consideraţi că
este vârsta potrivită pentru începerea unui curs de
balet?
Ana VALKAY: Există o perioadă premergătoare,
de pregătire, cuprinsă între patru şi nouă ani când copiii
pot să-şi însuşească cu uşurinţă paşi, poziţii şi mişcări
specifice şi se familiarizează cu diferite tehnici ale acestei
arte. Despre balet, în adevăratul sens al cuvântului, se
poate vorbi însă abia de la nouă ani. Dacă îl faci „de
plăcere”, nu prea contează vârsta la care îl începi. Dar
pentru performanţă sunt foarte importante toate etapele
şi este foarte important interesul pe care-l manifestă
copilul faţă de un astfel de curs. (continuare în nr. viitor)
î

Cornelia TURLEA-CHIFU: Vorbiţi-ne puţin
despre forţa magică a baletului care îi determină
pe părinţi să treacă împreună cu copiii lor pragul
unui studio de dans, dar mai ales îi motivează pe
micuţii balerini să vină iar şi iar, de-a lungul anilor
de studiu, în sala cu oglinzi.
Ana VALKAY: Baletul este o artă cu o mare putere
de expresie care-ţi dă sentimentul de perfecţiune prin
armonia dintre muzică şi mişcare, prin puterea de a-ţi
controla şi dirija corpul şi spiritul şi a le face să vorbească
fără cuvinte despre tristeţe şi bucurie, despre durere şi
fericire, despre iubire şi ură, despre viaţă şi moarte.
Aceasta este magia lui. Dacă mai luăm în considerare
faptul că el înseamnă graţie şi eleganţă, sănătate şi
dezvoltare armonioasă, stimulare a imaginaţiei, a
memoriei, a puterii de creaţie, înţelegem de ce părinţii
apelează la balet ca la un partener în educaţia copiilor.
Cât despre aceştia, copiii sunt fascinaţi de subiectul
narativ al baletului, de personaje şi costume care îi
transpun într-o lume de basm. Câte fetiţe nu vin să
„baleteze” ca să fie prinţese?! Şi mai este ceva, în cazul
elevilor mei: spectacolele care au loc pe scena Operei
Române din Timişoara şi care le dă sentimentul că sunt
artişti adevăraţi îi motivează „să vină iar şi iar, de-a
lungul anilor în sala cu oglinzi”, ca să vă citez...
Cornelia TURLEA-CHIFU: Dacă tot aţi adus
în discuţie acest subiect, să spunem că în fiecare
an pregătiţi cu elevii Studioului de Dans „Ana
Valkay” două spectacole deja tradiţionale pe scena
Operei din Timişoara: „Feeria fulgilor de nea”, în
preajma Crăciunului şi „Gala micilor balerini”, în
iunie, la încheierea anului de studiu. Cronicile le
caracterizează ca fiind o explozie de culoare, graţie,
candoare. Cine le semnează coregrafia, regia, cine
vă asigură costumaţia?
Pentru că generează progres.
INTERVIU
Pentru mine, fiecare spectacol este un „eveniment”
de bucurie şi tristeţe totodată! Bucuria de a vedea copiii şi
părinţii fericiţi şi mulţumiţi, tristeţe pentru încheierea unei
etape din viaţă. În acelaşi timp mă gândesc la următorul
spectacol pe care mi-l doresc mai bun, mai „miraculos”.
Implicarea tot mai mare în activitatea studioului a celui
ce se cheamă Francisc Valkay face ca „producţiile” să fie
din ce în ce mai reuşite şi mai „preţioase”! Sper ca acest
lucru să fie resimţit de copii şi de părinţi.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Sunteţi o
profesionistă. Aţi făcut parte din corpul de balet
al Operei din Timişoara. Sunteţi cadru didactic
la Colegiul „Ion Vidu”din Timişoara, catedra de
coregrafie. Ce urmăriţi la cursanţii dumneavoastră
pe perioada unui ciclu de pregătire? Vă opriţi la
stadiul de iniţiere, sau vizaţi performanţa?
Ana VALKAY: Iniţierea este absolut obligatorie. Ea
este specifică, după cum am mai spus, vârstei cuprinse
între patru şi nouă ani. Există însă şi copii care se desprind
de majoritate. Cu aceştia nu rămâi la iniţiere. Îi stimulezi,
îi lucrezi, încredinţându-le numere solistice. Totul depinde
de posibilităţile copiilor, de talentul şi dăruirea lor. Îmi
place să le cer cât mai mult, să-i fac să-şi dorească o
execuţie cât mai aproape de perfecţiune, pentru că de
aici porneşte performanţa. Şi, da! Performanţa se află
în vizorul oricărui profesor. Fără ea, munca lui nu este
completă.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Cred că e momentul
să ne spuneţi ce alte satisfacţii profesionale mai
aveţi în afară de bucuria de a vedea cum nişte
„răţuşte” gălăgioase care se împiedică una de alta
se transformă la bară în „lebede” graţioase, tăcute
şi atente. Ce rezultate de excepţie aţi obţinut ca
profesor de balet?
Ana VALKAY: Tot ce înseamnă coregrafie,
scenografie, regie are girul soţului meu, Francisc Valkay.
Nu mă pot lipsi de experienţa, priceperea şi puterea lui
creatoare. El este mentorul nostru, asistentul nostru, cel
ce ne cizelează repetiţiile finale, iar în ziua spectacolului
este alături de noi ca prezentator, transmiţând publicului
emoţiile noastre, iar nouă, bucuria şi susţinerea celor din
sală.
Trebuie să spun că impresia artistică este creată în
mare parte şi de costumaţie. Realizarea ei cere imaginaţie,
migală, materiale specifice, accesorii speciale şi... bani.
Fiecare grupă de vârstă execută în timpul spectacolului
două, trei şi chiar mai multe numere, ceea ce înseamnă
cam tot atâtea schimbări de costume. Spun toate astea
ca să subliniez implicarea părinţilor ce suportă costurile
şi să le mulţumesc pe această cale pentru efortul lor.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Ziua spectacolului
este o sărbătoare pentru familiile copiilor.
Părinţi, bunici, străbunici, fraţi, prieteni, înarmaţi
cu aparate foto se transformă în spectatori
entuziaşti, le susţin cu aplauze îndelungate pe
dansatoarele emoţionate, le aşteptă cu flori la
ieşirea din scenă. Este imposibil să nu observi
munca asiduă, plină de dăruire, ce se ascunde în
spatele progresului micilor balerine, vizibil de la
un spectacol la altul, cât şi bucuria şi încântarea
adulţilor aparţinători. Dumneavoastră însă, nu vă
daţi în lături să afirmaţi, după lăsarea cortinei, că a
fost cel mai slab spectacol. Cum se traduce această
nemulţumire? Ce înseamnă aceste spectacole
pentru dumneavoastră?
Ana VALKAY: Întotdeauna un spectacol se vede
diferit din sală şi din culise. Părinţii, destinşi ca orice
spectator, se lasă încântaţi de candoarea artiştilor. Micile
lor greşeli şi neputinţe sunt atenuate de emoţia artistică
pe care ei o transmit şi de strădania şi seriozitatea cu
care execută numerele din program. În culise însă,
primează grija pentru reuşita spectacolului în general, şi
pentru fiecare interpret în parte. Mereu ţi se pare că ceva
nu a ieşit cum ai vrut, că ceva se putea face mai bine...
Cred că este firească această nemulţumire. Şi e bună.
www.oglindaliterara.ro
Ana VALKAY: Rezultatele mele de excepţie sunt
elevii care au obţinut rezultate de excepţie datorită
îndrumării mele. Vorbesc cu drag de Andrei Morariu,
format la Studioul de Dans „Ana Valkay” şi plecat în anul
2004 cu o bursă de studii în Germania, la Şcoala de balet
„John Cranko” din Stuttgart. Acum este solist la Teatrul
de Balet din Dortmund. Andreea Jura mi-a fost o elevă
excepţională, care timp de trei ani (2006, 2007, 2008) a
obţinut Premiul I la Olimpiada Naţională de Coregrafie.
În anul 2007 a fost în America cu o bursă de studiu de
o lună, iar acum este solistă la Teatrul de Balet din Cluj.
Aş vrea să mai nominalizez două eleve pe care le
am în prezent la Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu”,
olimpice şi ele şi care s-au format tot la studioul de dans.
Este vorba de Alexandra Funieru, cu premiul al II-lea
în anul 2009, respectiv 2010 şi de Codruţa Bălan cu
Premiul al III-lea în anul 2010. Le doresc şi lor o împlinire
profesională şi multe bucurii pe scena baletului. Nu pot
să nu o amintesc pe Marcela Marcu, elevă în al şaselea
an de studiu, cu un mare potenţial interpretativ, dar şi
creator, prezentă în cadrul spectacolelor studioului cu
producţii proprii de o reală valoare artistică.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Există în Timişoara
autorităţi, instituţii, personalităţi de cultură sau
politice care să vă susţină în acest demers culturaleducaţional
de formare de minţi frumoase în
corpuri frumoase?
Ana VALKAY: Ne susţin în primul rând instituţiile
culturale. Avem o bună colaborare cu Opera Română din
Timişoara sub conducerea maestrului Corneliu Murgu,
prin faptul că de două ori pe an sala şi scena sunt ale
noastre şi ne putem desfăşura cu succes spectacolele.
De asemenea beneficiem de concursul croitoriei Operei
în confecţionarea costumelor necesare spectacolelor. Ne
bucurăm de susţinere din partea maestrului Ciprian Cipu,
directorul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş,
care ne asigură sala în care îşi desfăşoară activitatea
Studioul de Dans „Ana Valkay”.
Şi mass-media locală ne alocă spaţii în emisiunile
şi publicaţiile ei şi ne promovează vorbind despre
activitatea noastră, despre spectacolele şi rezultatele
noastre. Am fost prezenţi în emisiunile doamnei Roxana
Florea, redactor la T.V.R.-Timişoara, în paginile ziarului
î
8329

OPINII
Vremea orgoliilor
Orgoliul se află în noi ca o forţă a răului.
Victor Hugo
De multe ori se identifică orgoliul cu mândria şi este
bine de separat aceşti doi termeni. Orgoliul este definit
conform Dicţionarului: „Părere foarte bună, adesea
exagerată şi nejustificată, despre sine însuşi, despre
valoarea şi importanţa sa socială; îngâmfare, vanitate,
suficienţă, trufie.” Între orgoliu şi mândrie este uneori greu
de stabilit graniţa şi totuşi ele diferă, orgoliul fiind un defect,
iar mândria putând fi o calitate.
Orgolios este cel ce se încăpăţânează să aibă dreptate,
doreşte să obţină puterea, se crede om performant, se laudă
sau cerşeşte laude, este egocentric, egoist şi fără credinţă în
Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaşte cel mai puţin
pe sine şi îi place compania oamenilor care îl flatează. Nu
suportă să fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice
tentativă de a-l lămuri într-o problemă, va fi sortită eşecului.
Cunoaşte sau nu cunoaşte, el crede că ştie totul, răspunsul
lui va fi întotdeauna: „Ştiu!”.
Omul orgolios nu poate şi nici nu merită a fi iubit.
Între el şi ceilalţi se creează o distanţă, el vrând să rămână
credincios imaginii false pe care şi-a creat-o singur despre
sine. O energie a răului din sufletul său îi dirijează paşii.
Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului.
Ia naşte din egoism şi teamă de inferioritate. Individul
ajunge să urască sau să invidieze. Orgoliul atrage după sine
ipocrizia, vanitatea, setea de putere şi alte stări malefice.
„Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca
mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stăpânit de orgoliu. În
spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama de a nu fi
acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de
a nu fi la înălţimea pe care o aşteaptă alţii de la el, în fine,
teama de a pierde.
Orgoliosul nu ştie cine este cu adevărat, el este doar
ceea ce se crede că este, de aceea cu greu va accepta să
se schimbe vreodată. El nu ştie să fie recunoscător şi nici
să ceară iertare dacă a greşit. Orgoliul este numit „mândrie
deşartă” în Biblie, întrucât orgolioşii devin, în final, cei
mai nefericiţi oameni. Gândul îmi fuge la talentatul pictor
Salvador Dali, orgolios şi imprevizibil, cum ajunsese să se
plimbe pe străzile New York-lui cu un clopoţel, pe care îl
folosea pentru a atrage atenţia asupra sa; gândul că ar
putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil
ca sărăcia şi smerenia. Se mai spune că atunci când acorda
interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind
formularea „divinul Dalí” sau pur şi simplu „divinul”.
Orgoliosul se recunoaşte după felul în care vrea, în
orice împrejurare, să aibă dreptate şi să le arate celor din
jur că ei, de fapt, greşesc. Vrea să dea impresia că numai el
poate fi singurul deţinător al adevărului, singurul câştigător.
Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a
umanităţii. El a stat şi stă la originea marilor tulburări din
viaţa socială, a rivalităţii, urii şi ranchiunei manifestate faţă
de alţii; a dus la conflicte sociale, războaie, datorită plăcerii,
ambiţiei pentru putere.
Orgoliul a însoţit omenirea. Marile civilizaţii, marile
imperii nu au fost scutite de naşterea unor oameni orgolioşi
care le-au condus destinele.
Ce se întâmplă când se întâlnesc doi oameni orgolioşi?
Îşi ascut săbiile şi se pregătesc de luptă, fiindcă orgoliul
presupune putere. „Puterea nu corupe, dar ticăloşii dacă
ajung într-un post de conducere, corup puterea”, spunea
Seneca la vremea sa. Petre
Ţuţea constatase că „Politicul
este legat de setea de putere”.
Şi ce este mai grav, oamenii
orgolioşi sunt şi încăpăţânaţi
şi odată porniţi spre luptă,
greu, aproape imposibil să
renunţe. Lupta poate începe şi
un proverb românesc spune:
„Când doi se bat, al treilea
câştigă!”
Orgoliul nu poate
fi confundat cu mândria
care este un sentiment de
mulţumire, de satisfacţie,
de plăcere, de bucurie, chiar
de demnitate, de încredere
în calităţile proprii. Omul
mândru îşi cunoaşte limitele, Vavila Popovici
ţine seamă de bunul simţ şi
se fereşte a degenera în trufie
sau orgoliu. Mândria, da, este o calitate! Să conştientizezi
justa ta valoare, să o porţi cu modestie moderată: nici prea
mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi
călcat în picioare de oamenii obraznici. Şi, Doamne, cât de
mulţi sunt!
Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii
şi munca pe care o fac. Progresul unei societăţi se realizează
iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei
energii pe care o conştientizează şi pe care o poate folosi
în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem
da! Petre Ţuţea şi-a declarat dragostea pentru poporul său
cu următoarele cuvinte: „În grandoarea istorică a Poporului
Român eu sânt o rotiţă invizibilă. Dar sunt!” „Limba română
este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita
Stănescu; „Pentru mine, România nu e doar o ţară. E un
destin” - Octavian Paler; „Prefer să mor în mocirlă într-o
Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici”
- Mareşalul Ion Antonescu.
Exemplu de mândrie de patrie şi de modestie ne-a redat
Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea
cel Bătrân - personajul real al acestei creaţii - este mândru
nu pentru că este voievod, ci pentru că este domnitorul Ţării
Româneşti. El dă dovadă de modestie, după cum descrie
poetul: „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”.
Deşi ştia că Baiazid a venit cu intenţia de a-i cotropi ţara,
domnitorul i se adresează cuviincios, după datina străbună,
dovedind ospitalitate şi modestie, acestea fiind însuşirile
de seamă ale poporului român: „Orice gând ai împărate, şi
oricum vei fi sosit,/ Cât suntem încă pe pace eu îţi zic: bine-ai
venit!” Când este vorba însă de închinarea ţării, el respinge
cu demnitate pretenţiile sultanului (demnitate însemnând a
fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea
închinării, însă, Doamne, să ne ierţi…” Jignirilor aduse de
Baiazid le răspunde tot cu demnitate şi cu mândrie: „De-un
moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce-l priveşti/ Nu e
om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.” Sentimentele
de mândrie şi de dragoste faţă de patrie, mai exprimă în
versurile: „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/ Şi
de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten
numai mie/ iară ţie duşman este/ Duşmănit vei fi de toate,
făr-a prinde chiar de veste./ N-avem oşti, dară iubirea de
moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
Pe fruntea oamenilor care nu-şi cunosc limitele –
orgolioşii -, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai
omul modest şi înţelept cugetă mult şi înfăptuieşte lucruri
bune.
„Agenda” şi în numeroase publicaţii on-line. Oamenii
politici au probleme mult mai importante pe agenda
lor decât demersul de care vorbiţi. Eu, totuşi, am avut
norocul ca unul dintre ei, Emil Cristescu, să se aplece
şi asupra actului cultural şi astfel am beneficiat de o
binevenită sponsorizare.
Cei mai importanţi şi fideli susţinători ne sunt însă
părinţii. Ei ne sponsorizează cu timpul lor, cu răbdarea
şi înţelegerea lor, cu încredere şi entuziasm. Unii, cărora
situaţia materială le permite, se implică şi susţin şi
financiar activitatea studioului de dans. Tuturor nu pot
decât să le mulţumesc, să-i asigur de toată strădania
noastră, să le spun că fără ei nici noi nu am exista.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Aveţi perspective şi
proiecte noi în ceea ce priveşte Studioul de Dans
„Ana Valkay”?
Ana VALKAY: Ne propunem să venim în
întâmpinarea interesului cursanţilor noştri pentru dansul
modern, incluzându-l în repertoriu alături de dansul
clasic, sub directa şi exclusiva îndrumare a maestrului
Francisk Valkay.
Cornelia TURLEA-CHIFU: Vă doresc multă
putere de muncă, mult succes dumneavoastră şi
elevilor dumneavoastră, şi vă mulţumesc pentru
timpul acordat.
8330 www.oglindaliterara.ro

De ce s-a sinucis Ladima?
(urmare din numărul anterior)
ESEU
Schopenhauer sublinia
caracterul înnăscut şi invariabil
al fiinţei umane, determinată în
acţiunile ei de propria esenţă.
Revenind la despărţirea de Emilia, o
lună nu-şi vorbesc, dar Ladima tot
nu se sinucide. În altă zi izbucneşte
nervos, numind-o „târfă”, însă revine
„ca un câine cu coada între picioare.”
Nimic nu-l mai poate da înapoi,
nimic nu-l mai poate îndepărta de
Emilia, asemenea unui „toxicoman”,
se întoarce la doză fiindcă acolo îşi
găseşte „paradisul”.
Cum e posibil? Ce anume îl
atrage inexplicabil către Emilia, chiar
şi după ce realizează că femeia nu-l
iubeşte şi îl minte? Pornisem de la
ideea că Ladima nu este potrivit
niciunde, nici în afară, nici în sine,
cu sine. Deşi se implică activ în
schimbarea societăţii, sfârşeşte
iremediabil prin a conchide că
viaţa este doar suferinţă, iar în
acest context Emilia reprezintă
lumea ideală, spaţiul zenital, acea
„inconştienţă dulce, plăcută şi
încântătoare” de care vorbea Emil
Cioran, fiindcă alături de femeie,
bărbatul uită că suferă, îşi alină
angoasa existenţială.
Matei Georgescu, în Psihologia
comunicării, susţine că „în definitiv,
iubirea pasională nu se petrece între
doi indivizi, ci între acelaşi individ
în două ipostaze. Atunci când iubim
pasional pe cineva iubim de fapt tot
ce este mai înalt şi mai frumos în
noi.” Aş adăuga-tot ce am vrea să
fie mai frumos şi mai înalt în noi.
De aceea, celălalt devine „unica
sursă de hrană afectivă pentru
Eu”. Lumea idealului se opune
caracterului prozaic al existenţei şi
sinele fabricat prin relaţia cu celălalt,
ambii transfiguraţi, nu mai poate fi
nimicit fără o durere imensă. Matei
Georgescu susţine că „în lumea lui
Pigmalion, Galateea prinde viaţă prin
dificultatea sculptorului de a suporta
diferenţele inerente unei alte femei.
Pentru Pigmalion lumea necreată de
el, nesculptată de el, cea a alterităţii,
este imposibil de acceptat. De aceea,
este nevoie de o lume a celuilalt
creată după chipul şi asemănarea
sa internă.” Astfel pot fi înţelese
şi cuvintele lui Ladima:”Gândul
despărţirii mi-e absolut imposibil de
realizat, cum nu pot gândi un cerc
pătrat”. Ladima îşi caută, în esenţă,
sinele ideal şi nemuritor prin relaţia
cu Emilia, de aceea o roagă cu
disperare să-i redea „paradisul”, de
aceea îi scrie că este „fără pereche”,
într-o lume „cotidiană şi meschină”
şi îi construieşte o interioritate
în care inteligenţa este „egală,
subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o
mireasmă.” De aceea lumina ochilor
Emiliei îi limpezeşte „turburările şi
amărăciunea.” Toate acestea sunt ale
sinelui Ladima, pe care personajul îl
caută înfrigurat. Mereu nenorocit,
nefericit şi cu silă de tot şi toate
(Eminescu spunea într-o scrisoare
adresată Veronicăi Micle că fondul lui
sufletesc este „apatia şi dezgustul”),
Ladima caută armonia unităţii de sine,
a întregului, pe care le proiectează
în Emilia:”Ce împăcare profundă
îmi dă surâsul tău aşa de cald,
când mă priveşti! (...) E totul numai
armonie în tine, Emy!” Cum scriam
mai sus, pasionatul este conştient
de pasiunea sa, de aceea Ladima
începe să-şi „blesteme” servitutea şi
să-şi dea seama că nu-şi poate găsi
reperul absolut în afară, idealizarea
îl epuizează treptat. Devine din ce
în ce mai obosit şi apatic şi îi scrie
Emiliei, după ce o vede la braţul
unui grec:”Dar nu face nimic, Emy...
găsesc că trebuie să se întâmple..
eşti prea bună ca să te interesezi
dacă sufăr...ca să sufăr, ar trebui să
mai am orgoliu...să mai fiu în stare
de iluzii...să te mai iubesc...” De ce
îi este ruşine lui Ladima şi simte că
are „păduchi pe suflet” pentru că a
iubit-o pe Emilia, aşa cum reiese din
mărturisirea lui Cibănoiu? Ladima nu
a comunicat în iubire cu Emilia ( aşa
s-ar explica şi scrisorile lui banale,
fără simţ poetic), ci cu sinele ideal, a
purtat, de fapt, un monolog prelungit
în inconştient. Când eul a sărăcit
suficient în urma epuizării obiectului
iubit, iar adevărata realitate a invadat
lumea ideală, Ladima s-a revăzut mai
gol şi mai lipsit de sens ca înainte.
El se vede răpus şi se dispreţuieşte
pentru că persoana în care-şi căuta
umbra a reflectat, evident, un ceva
inexistent.
Se sinucide Ladima din cauza lui
Bulgăran şi a constatării absurdului
existenţei? Ladima a iubit o „femeie
de stradă”, prin urmare la ce-i
trebuie nemurirea? Astfel râdeau
prietenii de el, cum relatează acelaşi
Cibănoiu. Decriptând cuvintele, dăm
de următoarea interpretare: Ladima,
tu eşti la nivelul străzii, nu ai nimic
din ceea ce poate fi echivalat cu
transcendentul şi n-ai urcat, de fapt,
nicăieri, fiindcă ceea ce iubeşti eşti
tu. Ai trăit asemenea misticului, o
halucinaţie, pe care ai întemeiat o
întreagă înlănţuire de argumentări
ca să probezi iubirea. Ai ştiut ce
faci şi nu te-ai putut desprinde de
„obiectele tale interne”. Acum eşti
tu, eul real, cel fără sens şi fără
niciun relief special, ziaristul înjurat,
sărăntocul, poetul agramat şi ridicol,
cel de dinainte, niciodată smuls din
marea de oameni care se îndreaptă
inevitabil spre moarte...”. Emilia,
femeia idealizată, de fapt, sinele
ideal, l-ar fi putut salva:”Niculae, cel
puţin dacă m-ar fi iubit Emy, viaţa
asta n-ar fi fost zadarnică...”susţine
încă Ladima, chiar şi după ce
„păduchii” i-au invadat sufletul.
Un intelectual, „un poet
genial” ca Ladima, poate fi atât de
impresionat de articolele lui Bulgăran
despre inexistenţa lui Dumnezeu?
Chiar nu luase contact cu teoriile
www.oglindaliterara.ro
Mihalache Gabriela
ştiinţifice asupra naşterii universului?
Nu articolele îl prăbuşesc pe Ladima,
ci contactul autentic cu propriul
eu, cel real. În sfârşit, Ladima se
întâlneşte cu sine. Emilia nu a făcut
altceva decât să precipite dezgustul
de viaţă înnăscut, fiind doar o
tentativă eşuată de a-şi da un sens.
Femeia, prin inconştienţa ei, prin
opacitatea în faţa universalului, ar
fi putut fi scutul împotriva angoasei
existenţiale, dar Ladima nu poate
susţine la nesfârşit construcţia
mentală. Nefericit dintodeauna,
Ladima a avut în el viermele
inutilităţii, al zădărniciei, care l-a ros
pe dinăuntru, fără să-şi dea seama.
Pe Emilia o cunoaşte de doar doi ani,
însă Ladima înscrie toţi cei 40 de ani
pe care îi are în sintagma „zădărnicia
zadarniciilor”:”Şi şi-a cuprins fruntea
în mâini cu ochii în lacrimi:”Am trăit
patruzeci de ani, inutili.”
Gândul sinuciderii era în
el, prin divorţul iremediabil dintre
actor şi decor, aşa cum spune Albert
Camus. Depresiv şi melancolic prin
structură, încercând zadarnic să se
salveze din ghearele lipsei de sens
prin Emilia, Ladima face sublinieri
pe articolele primite de la Bulgăran,
cu o frenezie a descoperirii pietrei
filozofale. Dacă Ladima nu se
sinucide nici din cauza mizeriei, nici
din cauza societăţii şi nici a Emiliei,
toate laolaltă formează conştiinţa
de sine care se cere suprimată.
Dacă Ladima ar fi fost măcinat de
multele discrepanţe dintre realizările
curente şi standardele personale,
s-ar fi sinucis după ce Emilia l-ar fi
înşelat, după ce ar fi demisionat de
la „Veacul”, după ce s-ar fi regăsit
în mizerie. Niciuna dintre acestea
nu a avut forţa de a-l determina
să-şi abandoneze viaţa. Ladima
se sinucide când conştientizează
că toate acestea sunt zadarnice si
ca sinele ideal şi transcendent nu
există. Ştia dintotdeauna, dar abia
acum conştientizează. Într-adevăr,
dacă Emilia ar fi venit să-i bată la uşă
pentru a cere să-i fie nevastă, gestul
sinuciderii ar fi fost pus sub semnul
îndoielii. Dar viermele inutilităţii ar
fi ros în continuare, fiindcă înainte,
în timpul şi după Emilia, viaţa e tot
„umilinţă, mizerie şi suferinţă.” Emilia
doar stoarce posibilităţile sufleteşti
de a lupta cu acest vierme, însă nici
ea nu este cauza fundamentală.
8331

PRECIZĂRI
AUREL PANTEA
– NIMICITORUL
CANOANELOR LIRICE
Interesant şi oarecum ciudat: poezia lui Aurel Pantea,
apropo, în primul rând, de cele două pagini publicate
de domnia sa în România literară (nr.-ele 7/februarie
(Fragmente cu nimicitorul) şi 34/august, 2011 (Poezii în
română şi latină) – nu pare să mai fie în asentimentul
ideologiei „clasic”-optzeciste, aşa cum repede prima
apariţie editorială a autorului l-a circumscris acesteia, deşi
singularitatea expresiei şi a exprimării sale lirice – încă
de pe-atunci – trebuia să dea de gândit şi de re-gândit
în alt spaţiu al realizării şi finalităţii artistice. Astfel stând
lucrurile, proiectarea sa în arealul ideatic „lunist” – pentru
că de-acolo ni se trage optzecismul cel de toate zilele şi de
mai toţi autorii acum – s-a făcut mai mult prin… grija criticii
literare decât din punct de vedere al abordării şi analizării
construcţiei lirico-epice de pe această poziţie a poetului.
Casa cu retori (Editura Albatros, 1980) rămâne un argument
neîndoielnic în acest sens… Ar mai fi, e adevărat, şi anul
apariţiei volumului, ca an al naşterii curentului literar în
cauză, însă, personal, aş admite chestiunea mai degrabă ca
fiind drept o simplă coincidenţă simpatică decât un adevăr
indubitabil. Şi-apoi, în ce mă priveşte, nu sunt convins că
optzecismul ar putea fi considerat chiar un „curent literar”
atâta vreme cât, o seamă de autori, se află în… culpă doar
pentru că şi-au publicat cărţile cam prin apropierea ieşirii
în lume a „cenacliştilor de luni”. De altfel, să cădem de
acord că nu toţi poeţii momentului incriminat au tânjit după
respectiva… înregimentare, iar amintindu-ne un picuţ pe De
Sanctis, care spunea în urmă cu peste un secol că „Poeţii
moderni au luat-o pe calea cea bună” (Francesco De Sanctis,
Studii critice, Ed. Univers, 1982, p. 75), Aurel Pantea a
aflat respectiva cale, precum şi unii congeneri, şi nu puţini,
n-au avut şi nu au vreo tangenţă, măcar accidentală, cu
cenacliştii manolescieni, chiar dacă unii-alţii s-ar fi preferat
fii spirituali ai lui… Nicolae Manolescu, suferind că nu erau
luaţi în respectivul colimator, nici de colegii de breaslă,
nici de, mai ales, critica literară. Nu am pretenţia ca aş fi
primul care o spune şi, probabil, nici singurul, dar, Doamne,
câtă lume scriitoricească a căutat (şi caută!..) adăpost sub
umbrela larg-primitoare a optzecismului! Iar unii autori,
măcar pentru o supravieţuire efemeră, s-au salvat în acest
fel de la alunecarea/(de)căderea în purgatoriul anonimatului
şi-apoi în înfricoşătoarea judecată cronosiană!
În contextul de mai sus, îmi permit să-l consider
pe Aurel Pantea un „dezertor”, nu neapărat oficial, dar
inteligent, dacă nu cumva chiar un recalcitrant al generaţiei
sale în sensul cel mai elegant al cuvântului, însă fără a-şi
renega în totalitate apartenenţa şi unele intruziuni liricoepice
în… teritoriul administrat de Nicolae Manolescu.
Motivaţia, mărturisită doar prin produsul literar, poate
fi interpretată ca o simplă evadare spre o individualitate
care să-i chezăşuiască personalitatea şi, mai în glumă,
mai în serios, libertatea artistică, fără a-l bănui de ambiţii
frondisto-teribiliste – personal nu-l cred în stare. Şi, pentru
ca posibilii cârcotaşi să se lumineze, criticul Ion Pop pune
lucrurile la punct: „Încă din titlu, primul volum al lui
P.(antea) sugerează o distanţare polemică faţă de discursul
poetic tradiţional în sens larg, de fapt modernist.”(M.
Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, DSR, Ed. Albatros, 2001,
pag. 584)(subl. D.H.), „modernist” care, aş completa eu
în „traducere liberă”, înseamnă, între altele, şi optzecism.
Aşadar, apărând cu primul său volum tocmai în anul lansării
pe piaţa literară românească a Desant-optzecismului,
propus de Nicolae Manolescu şi impus de „luniştii” păstoriţi
de el, structural-poetic privind lucrurile, Aurel Pantea poate
fi „acuzat” pe drept de… optzecism. Însă, măcar din punctul
meu de vedere, el se va desprinde destul de energic de
colegii de generaţie în multe din creaţiile sale nu fără a
plăti, ca şi mulţi alţii, tribut aşa-zisului „curent optzecist”,
însă nesemnificativ. Şi încă, revenind la părerea criticului
clujean, mai trebuie adăugat: distanţare, da, dar mai puţin
polemică, după cum s-a şi dovedit în următoarele apariţii
editoriale, chiar dacă remarca eminentului critic clujean s-a
adeverit în timp, fiindcă „dezertarea” lui Aurel Pantea dintre
8332 www.oglindaliterara.ro
optzecişti nu s-a soldat cu un
eşec, nici măcar cu o diminuare
a valorii produsului său literar,
ci, mai degrabă, cu o rezultantă,
nu neapărat de mare succes, dar
interesantă şi importantă – atât
în poezie cât şi în critică literară.
O mostră excelent-edificatoare,
dar nu singura, desigur, este
poemul intitulat simplu Poeme
pentru Katia, din care, pentru
frumuseţea şi acurateţea sa,
redau: „Vocea care a ieşit din
ea/încă o aşteaptă//Moartea
e lungă/şi cuvintele toate sînt
duse,//ceva ca o cazarmă în
care timpul/fumează chiştoacele
Dumitru Hurubă
soldaţilor plecaţi,/aşteptînduşi
conceptul//* * *Aşa ceva
peste ani nu se va mai putea,/că fiinţa lucrurilor, că fiinţa
tuturor/lucrurilor să se bîlbîie în limbajul meu,/pe ţărmi şi
ape şi în grădini/lucrul cel rău/şi lucrul cel bun/prind să se
roage unul de altul//* * *(...)Iar e seară. Drumurile duc
tot ca la Trakl, în Grodek./Tributul imagistic pentru azi.
Imaginea mea esenţială rîde/în vizorul unor demnitari de
gudron. Demonul serii/stăruie pentru mine lîngă uşi mate.
Dimineaţa se adevereşte/că sînt imagini proiectate.//
După cum lesne se poate observa, din punct de vedere
al construcţiei tehno-grafice, Pantea practică aceeaşi
metoda a... poemelor în poem prin care domnia sa rezolvă
cu brio problema importanţei gradate a ideii în text, fără
să fie la „prima abatere” de acest fel... În orice caz, doar
cu ceva eforturi şi cu destulă bunăvoinţă, dăm de discrete
urme de... optzecism. În ultimă instanţă, nu e nicio minune
ca şi acest poem să poată fi folosit, prin disecţie/analiză,
drept experiment în ceea ce priveşte gradul de rudenie
dintre poezia lui Aurel Pantea şi optzecism... Problema
este, însă, de altă factură, şi anume: în ce măsură, opera
literară corespunde ideii de valoare perenă, valoare supusă
analizei şi chiar psihanalizei, aşa cum subliniază şi Alonso
Amado: „Opera de artă poate şi trebuie să aibă conţinuturi
valoroase din multe puncte de vedere, însă ca operă de
artă un lucru îi este esenţial: ca aceste conţinuturi să
formeze o construcţie de un anumit tip pe care în sens larg
o numim artistică, iar în literatură o numim poetică, şi a
cărei condiţie ca stare se revelă în plăcerea estetică ce ne-o
produce. (Alonso Amado, ”Materie şi formă în poezie,
Ed. Univers, 1982, p. 95).
Exemplul de mai sus (Poem pentru Katia, n.D.H.)
este şi un argument că, la această oră, iată, supărător sau
nu pentru unii, volumele de versuri ale lui Aurel Pantea –
Casa cu retori, Editura Albatros, 1980; Persoana de dupăamiază,
Editura Dacia, 1983; La persoana a treia, Editura
Cartea Românească, 1992; Negru pe negru, Editura
Arhipelag, 1993 (volumul care a produs, după ştiinţa mea,
cele mai multe şi, adesea, mai bizare comentarii); Aceste
veneţii, aceste lagune, Editura Axa, 1995; O victorie
covârşitoare, Editura Paralela 45, 1996; Negru pe negru
(alt poem), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005, oricare
din ele atestând forţa creaţiei şi valoarea sa lirică. De
fapt şi de drept, opera domniei sale constituindu-se într-o
individualitate literar-artistică de care nu se poate face
abstracţie în contextul general al literaturii contemporane.
Sigur că, afirm eu cu alte cuvinte, şi spun în cunoştinţă de
cauză, găluşca e greu de înghiţit de către câţiva pretinşi
corifei ai liricii actuale, stabiliţi, sau... fixaţi ici-colo „în
punctele esenţial-geografice” (altele decât... Alba Iulia),
de către criticaştri de duzină, însă de-acum e greu spre
imposibil de-a mai schimba ceva apropo de locul şi rostul
liricii lui Pantea. Aceasta chiar dacă avem în vedere un...
fioros comentariu al lui Dan Cristea din revista „Luceafărul”
(nr. 22/2009), referitor la lirica lui lui Aurel Pantea –
comentariu... intrigant şi pentru arădeanul Vasile Dan. Din
comentariul şi analiza criticului bucureştean, trebuie să
pricepem că poezia lui Pantea este generată, de fapt, de
raţiuni cam neortodox-macabre (de ce nu?), din moment
ce pe ele este construită, chiar dacă artistic, „violenţa,
cruzimea, ecorsajul de sine în exprimări nu o dată solemne
şi memorabile.” Prin această prismă văzută problematica,
creaţiei lirice a lui Pantea i se atribuie un statut nepotrivit
chiar şi fără a ne mai servi de citat, deşi, continuă D.Cr.:
„Autorul fuge, dar este mereu ajuns din urmă de o partitură
poetică hrănită numai din ‚germenii negaţiei”. În fine,
„poemele (lui A. P., n. D.H.), sînt dificile din pricina structurii
î

lor deconectate, dezarticulate, care face din ele fragmente
de viziuni şi crîmpeie de revelaţii.”... Structură deconectată
şi dezarticulată? N-o fi vorba despre altcineva? Destul de
complicat şi riscant, zic eu, chiar dacă, în acelaşi context,
Al. Cistelecan mai îndulceşte puţin lucrurile: „Aurel Pantea
este un taliban al modernismului, ultimul dispreţuitor făţiş
de cititori...” (oho!, e cu totul altceva...), căci „viziunile lui
Aurel Pantea sînt fagomorfe: au mecanismul unei bulboane,
al unui vîrtej de tensiuni care trag toate în adînc”. Brrr!, nici
chiar aşa... Dintr-o asemenea perspectivă văzută creaţia lui
Aurel Pantea, parcă eşti tentat să te interesezi, înainte de a
ieşi la o plimbare, dacă el se află prin apropiere... Părerea
mea e că, măcar creaţia sa lirică, este privită şi analizată
dintr-un punct de vedere nu tocmai potrivit, ca să nu-i spun
chiar sumbru. Mai degrabă, în ce mă priveşte, i-aş găsi loc
normal în compania altui mare poet, Emil Botta, sau, puţinpuţin
pe alte coordonate, în câmpul ideatic gellunaumian,
fără ca aurelpanteanismul, sau aurelpanteanistica să-şi
piardă din valoare... În consecinţă, după ce citim poezia,
sau din creaţia lui Aurel Pantea, trebuie să fim foarte
atenţi, cred eu, cu unghiul din care o privim şi o analizăm,
fiindcă dincolo de aparenţele „fagomorfe”(Al. Cis.), sau în
care „violenţa, cruzimea, ecorsajul de sine în exprimări nu
o dată solemne şi memorabile.” (D. Cr.), se află, de fapt,
Poetul, Omul-Poet care transferă realitatea spre sinelecreativ
unde are loc miraculoasa metamorfozare în artă.
De unde uşor deducem hipersensibilitatea şi, de ce nu?,
latura sa perfect psiho-umană „controlată” de o estetică a
responsabilităţii actului de creaţie nu prea des întâlnită. Cel
puţin la noile generaţii de poeţi. Din păcate!
Demonstraţia de mai sus se leagă şi se justifică
foarte bine şi când ne referim la volumele de critică literară
semnate de Pantea. Simpla lor enumerare, ne dă asigurare
despre potenţialul şi disponibilităţile analitico-scriitoriceşti
ale – de-această dată – criticului: Poeţi ai transcendenţei
pline, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003 (ediţia a II-a,
Editura Limes, 2005); Simpatii critice, Editura Casa Cărţii
de Ştiinţă, 2004; Înapoi la lirism (o anchetă), Editura
Ardealul, 2005; Ştefan Aug. Doinaş (studiu monografic),
Editura Limes, 2007; Sacrul în poezia românească (volum
colectiv), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007. Iată, nu
trebuie neapărat să fii un cititor avizat pentru a constata
rigoarea textelor sale de critică literară, temele abordate,
precum şi exigenţa şi corectitudinea analizelor… Între alte
cele fie spus, şi fără a ieşi din context, el este un adevărat
expert în alegerea titlurilor, nu pentru a frapa, ci, mai
degrabă, pentru a avertiza cititorul asupra a ceea ce îl
aşteaptă ca lectură… Vreau să mai spun că, nu numai din
acest punct de vedere, Aurel Pantea face parte din familia,
foarte puţin numeroasă, a regretatului şi extraordinarmucalitului
critic literar cerchisto-sibian, care a fost Cornel
Regman, chestiune care nu afectează cu nimic eul său
critic, dimpotrivă rotunjindu-i valoarea individuală.
Şi ar mai fi de spus ceva ce ţine de Pantea si lumea
ego-ului său: în timp ce majoritatea autorilor (genul literar
nu contează), achitându-şi tributul-parte din creaţie – unii
mai forţaţi, alţii mai entuziasmaţi – ideologiei peceriste,
publicau, după prima apariţie editorială, volum după
volum, principiul „anul şi romanul” aflându-se astfel la mare
trecere, Aurel Pantea revine în peisajul literar abia după
trei ani, cu volumul Persoana de după-amiază (Editura
Dacia, 1983). În paranteză fie spus, parcimonismul lui
Aurel Pantea nu e chiar o noutate, fiindcă, după debutul
revuistic (Echinox, 1971), primul său volum de versuri
apare abia după nouă ani, iar următorul – La persoana
a treia (Editura Cartea Românească, 1992), după alţi…
nouă ani. Apoi, însă, el se integrează ritmului normal de
publicare a volumelor sale, fie de poezie, fie de critică
literară... Să fie vorba, totuşi, despre o autoanaliză drastică
generată de un anume scepticism de care a fost şi este!
acuzat autorul „poemelor cu nimicitorul” – concept care
s-ar putea desprinde la o adică din lirica sa – ori, dând
crezare unor comentatori, să privim lucrurile din cu totul alt
unghi? Să vedem... Într-un studiu, de altfel condimentat
cu unele noutăţi analitice şi oarecum... diversioniste, Vasile
Dan notează: „Poezia lui (Aurel Pantea, n.n.D.H.), se
disociază de aceea a congenerilor şi face, totodată, dificilă
orice încercare de uniformizare retorică a „echinoxismului”
ca mod de a scrie poezie: ca manierism liric subsumat fie
unui alexandrinism neaoş, fie unui calofilism sui generis de
la o promoţie echinoxistă la alta (Aurel Pantea ilustrează
o a doua promoţie, după cea inaugurală, Ion Mircea, Dinu
Flămând, Adrian Popescu), fie unui rafinament liric sibilinic
şi, nu o dată, redundant.” (Vasile Dan, în revista Arca
www.oglindaliterara.ro
PRECIZĂRI
Nr.7-8-9/2009). Mă rog, mă rog... Oricum: exinoxist, da,
opzecist, ba!, aşa pot eu subînţelege din citatul de mai sus.
Oricum, dincolo de prerogativele comentatorului arădean,
putem hoinări liniştiţi în largul teritoriu al libertăţilor depline
în ceea ce priveşte fixarea creaţiei lirice a lui Pantea în
spaţiul literaturii contemporane de gen.
Aşadar, fără nicio exagerare, iată-l pe Aurel Pantea în
toată măreţia şi splendoarea sa de voce aparte în peisajul
liric româneşti contemporane:
Se instalează în mine un om bătrîn, ocupă treptat
toate cotloanele,/deocamdată convieţuim, avem aceleaşi
vicii, ne plac aceleaşi femei,/dar el creşte din lucrurile
la care renunţ, în anumite momente,/cînd limbajul
însuşi are umbră, aud răsuflări obosit/şi atunci spun:/
Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,/
Dumnezeul meu se droghează,/ Dumnezeul meu înjură,
nu face/raţionamente,/e un ins direct, te scuipă în faţă,
suferă, limbajele lui imediate sînt/dispreţul, dragostea
şi răzbunarea/nu face politică, o suportă şi o desfide,
Dumnezeul meu stă cu toate/curvele,/stă cu peştii şi pe toţi
îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor/le e un pic mai
puţin teamă cînd vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi/
exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc
de nu mai pot,/e nevoie să mai şi iubeşti, nu-i aşa,/despre
Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate,
e un/Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori,
pute,/şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi
nu toţi sînt împăcaţi,/Dumnezeul meu îmi seamănă, poate
fi urît şi agresiv, şi chiar este violent/şi vicios, vorbind de
el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar/aşa îl simt
mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei,/
în ele locuieşte nimicul sau ceva atît de dezinteresat de
semnificaţie,/încît seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte
nimicul,/cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul
meu/e sămînţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut.//
(„România literară”, numărul 17 din 14 mai 2010, la rubrica
Poemul săptămânii.
Îmi pare mie, sau fie şi acest singur poem îl defineşte
extrem de bine ca poet singular pe Aurel Pantea între poeţii
actuali din literatura română? O exegeză a poeziei sale ar
ilustra acest adevăr fără putinţa de a-l mai tăgădui cineva.
Trăirile sale, redate în poemul de mai sus, nu sub forma
unor lamentaţii, ci a unui monolog, sau dialog indirect cu un
Dumnezeu pe care îl consideră un interlocutor apostrofabil
într-o comunicare cu accente aspre. E un soi de răzvrătire, o
revoltă împotriva condiţiei sale de pământean, de Om care
nu este „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ci el,
poetul, l-a creat pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea
sa. Căci, voila, cum se îmbăţoşează el: Dumnezeul meu
îmi seamănă, poate fi urît şi agresiv, şi chiar este violent/
şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi
fiind păcat, dar/aşa îl simt mai aproape”(...). În această
situaţie, relaţia sau comunicarea om-Divinitate, iese de sub
preceptele biblice şi se instalează în terestritate, dacă pot
spune aşa. Acest mod de a-şi transmite mesajul, îi asigură
poetului statutul de singularitate – cum cutezam să spun
puţin mai înainte... Ceea ce mi se pare o extraordinară
realizare lirică la Aurel Pantea, este legătura cu propria
poezie, o legătură de sânge indestructibilă, emanând spre
cititorul însuşi acea iradiere, luminoasă sau nu, care îl
învăluie făcându-l părtaş zbaterilor autorului, fiindcă arta
sa nu se naşte pur şi simplu ca un efect al harului divin, ci
este, de fapt, produs al interferenţei ideatice om-divinitate
din care ia fiinţă mesajul către lume. De-aceea creaţia sa
este atât de tulburătoare, de-aceea, atât prin simplitatea
comunicării cât şi prin profunzimea trăirilor redate, ea nu
poate fi încorsetată cu certitudine în niciun curent literar.
În paranteză fie spus, puţini, tot mai puţini poeţi, dintre cei
foarte... contemporani, scriu o astfel de poezie, ei şi-o scriu
cu detaşare, cu neparticipare directă, ba, aş zice, chiar cu
indiferenţă.
În contextul celor de până aici, Hegel a pus la punct
extrem de bine lucrurile: „...Imaginaţia poetică trebuie
în primul rând să ţină calea de mijloc între generalitatea
abstractă a gândirii şi corporalitatea sensibilă şi concretă;”
ea, imaginaţia, deci (D.H.), „trebuie să satisfacă în general
cerinţelor, referitor la orice creaţie artistică (...), să fie scop
pentru sine şi, oricare ar fi acest conţinut, să fie elaborat
în interes pur teoretic, ca o lume în sine independentă şi
încheiată în sine.” (G.W.F. Hegel, Despre artă şi poezie,
vol. II, Ed. Minerva, Col. Bibl. pt. toţi, 1979, p. 141).
...Iar Aurel Pantea nu pare deloc un necunoscător al
acestor precepte hegelianiste – nu-i aşa? - care nu prea au
de-a face cu... optzecismul.
8333

ISTORIE
150 de ani de la
constituirea ASTREI
(urmare din numărul anterior)
În conducerea societăţii din oraşul mare românesc
s-au aflat, la constituire, Ion Bejan, ca preşedinte, Ion
Mărcuş, vicepreşedinte, Szenási Gusztáv, secretar, Török
Gábor, bibliotecar, respectiv Dumitru Pop, casier. Cea din
oraşul mic românesc i-a avut în frunte pe Nicolae Criste,
ca preşedinte, Petru Albu, vicepreşedinte, Török Gábor,
secretar, Ilie Precup, casier, Andrei Dascăl, revizor şi
învăţătorul Iosif Ivan ca bibliotecar. În perioada 1893-
1895, considerată drept cea mai bogată în fapte de cultură
şi în manifestări majore, în fruntea societăţii din oraşul
mare românesc s-a aflat poetul şi - mai târziu - preotul
David Voniga 17 (1867-1933). De numele lui sunt legate nu
doar colaborările la numeroase şi prestigioase publicaţii,
scrierile pe teme religioase, filozofice, etice sau economice,
activitatea de membru al ASTREI, începând din anul 1913,
organizarea de serate cultural-literare şi baluri populare
extrem de reuşite, în colaborare cu intelectualitatea
şi tinerimea română, ci şi înfiinţarea, în anul 1894, cu
spnijinul profesorului bucureştean dr. Elefterescu, a revistei
“Lumina 18 ”. Deşi au apărut doar câteva numere, revista
are meritul de a fi fost unica publicaţie cultural-literară
românească apărută în secolul al XIX-lea într-o localitate
românească din Ungaria - înţeleasă în sensul fruntariilor
sale actuale (excepţie au făcut publicaţiile tipărite la
Budapesta). A fost un început extrem de important care,
în plus, releva existenţa unui potenţial cultural însemnat
în rândurile întelectualităţii românilor din aceste localităţi.
Un cerc de lectură similar a funcţionat şi la Apateu,
iar la Jaca un “casino”. În general, societăţile culturale
organizau prelegeri şi conferinţe pe diverse teme, se
ocupau de educaţia tineretului, sprijineau iniţiativele altor
organizaţii culturale, turnee sau concerte şi spectacole
ale unor trupe din alte zone, atrăgeau un număr cât mai
mare de participanţi la diverse acţiuni cultural-distractive,
iniţiau baluri, coruri săteşti şi reuniuni de cântări. Balurile
româneşti, semnalate în numeroase sate de pe teritoriul
Ungariei de azi, total diferite în conţinut şi organizare de
ceea ce reprezintă ele în prezent, atrăgeau pe locuitorii
din multe sate şi localităţi învecinate. Ele cuprindeau în
programele lor şi momente culturale, disertaţii, declamaţii,
recitări etc., din sumele rezultate asigurându-se fonduri
pentru alte acţiuni culturale sau chiar şi pentru ajutorarea
tinerilor merituoşi. Astfel de baluri au fost organizate, în anul
1894, în sala mare a pavilionului Gondocs, iar în 1899 la
hotelul Korona din Jula. La acesta din urmă au fost prezenţi,
cum spuneam, şi români din alte localităţi. În ultimul
caz, era vorba de familia protopopului Nicolae Roxin din
Micherechi, familia lui Victor Popovici din Bichiş-Ciaba, fraţii
Julani din Otlaca şi o doamnă Cornea din Chitighaz. La fel
s-a întâmplat şi în 1890, când “Reuniunea culturală” din
Chitighaz organizase un concert, susţinut de “corul vocal”
(înfiinţat în anul 1889, avându-l ca preşedinte pe Ioan-
Iosif Ardelean). Tot aici s-a înfiinţat, în anul 1892, avându-l
ca preşedinte pe Szeker Mihály 19 , societatea de lectură
mixtă, care a organizat diverse întruniri şi reuniuni şi a pus
la dispoziţia sătenilor publicaţii ca: Gazeta Transilvaniei,
Luminătorul, Familia, Tribuna, Calicul, Biserica şi şcoala şi
altele), spectacole corale sub bagheta lui T. Brătescu, şi o
petrecere, ambele onorate cu prezenţa lor de românii din
Otlaca, Bichiş-Ciaba şi Jula.
Răspândirea cântecelor româneşti, cultivarea limbii
materne şi a obiceiurilor şi tradiţiilor populare reprezentau
principalele obiective urmărite de corurile şi reuniunile de
cântări care s-au constituit. În afara celui din Chitigaz, în
1886 s-a format, la Pocei, sub conducerea învăţătorului
Mureşan, un cor. (Tot la Pocei, cu sprijinul ASTREI, a luat
fiinţă o “Concordie”). 4 ani mai târziu, în 1890, s-a
înfiinţat “Corul vocal român din Jula”, care i-a avut
ca preşedinte pe Iustin Popovici, vicepreşedinte pe Ioan
Mărcuş, casier pe P. Vlăduţ şi prim dirijor pe Ion Ionescu.
Corul beneficia de o substanţială donaţie de 80 de fl. pe
an din partea lui Teodor Papp. Restul fondurilor necesare
le obţinea din încasările la concertele publice şi balurile pe
care le organiza. Preotul Petru Biberea, ca preşedinte şi
învăţătorul Teodor Mariş, ca dirijor, mai înfiinţează, în oraşul
mic românesc din Jula, un nou “cor vocal român”, în anul
8334 www.oglindaliterara.ro
1912. În rândurile acestuia
s-au numărat, la început, şi
unguri, iar activitatea corului
s-a bucurat de aprecieri chiar
şi din partea şovinei prese
maghiare.
Din anul 1902 şi până
în zilele noastre funcţionează
şi la Bătania o “reuniune
română de cântări”.
La înfiinţarea acesteia
preşedinte a fost ales Marcu
Crişan, iar secretar Gheorghe
Popovici. În majoritatea lor,
aceste coruri sau reuniuni
de cântări includeau în
repertoriile lor, pe lângă Dan Brudaşcu
piese de inspiraţie folclorică,
şi lucrări ale unor compozitori
români ca I. Vidu, Ciprian Porum-bescu, Theohar Alexi, I.
Vorovchievici, G. Enescu, G. Dima etc. Totodată, ele au jucat
şi un deosebit de important rol educâţiv, având în vedere
faptul că funcţionau în cadrul unor societăţi culturale, în
dotarea carora existau biblioteci cu cărţi, în majoritatea lor
trimise de ASTRA, ca şi de o serie de alte ligi, asociaţii sau
uniuni culturale din Regat, săli de lectură, precum şi alte
dotări importante şi care beneficiau de fonduri materiale
rezultate din donaţii, ca şi în urma activităţilor culturalartistice
proprii. Un alt aspect important îl constituie
faptul că ele erau prezente în rândul bocuitorilor satelor,
prezentând spectacole şi concerte în diverse localităţi din
împrejurimi. La fel de important este şi faptul că, pe lângă
intelectuali, membrii corurilor erau ţărani ale căror educaţie
muzicală şi orizont cultural erau substanţial perfecţionate
prin participarea la acţiunile corale.
Interesul faţă de lectură, cântec, teatru este
prezent în toate satele româneşti din Ungaria de azi. Nu
este, deci, de mirare că aici au luat naştere echipe de teatru
în limba română, tot cu sprijinul ASTREI, care susţineau
reprezentaţii cu piese şi vodeviluri din creaţia autorilor
români. În afara lor, la Jula, Otlaca, Chitighaz, Bătania sau
Bichişciaba au avut loc spectacole ale unor trupe de teatru
din Regat sau din Transilvania, bucurându-se de un interes
imens în rândul spectatorilor români, fapt consemnat şi de
Ioan Slavici în broşura sa intitulată “Românii din Ardeal”.
În concluzie, putem spune că, până la realizarea
statului naţional unitar român, prin actul de la 1
Decembrie 1918, ASTRA a fost instituţia culturală cea mai
reprezentativă a spiritualităţii româneşti din monarhia
austro-ungară, deci şi din părţile ungurene. Aşa cum s-a
subliniat de unii cercetători ai activităţii şi rolului său, ea a
fost simbolul energiei noastre naţionale şi spirituale. ASTRA
ne-a păstrat, întâi închisă în inimi, apoi revărsată pe toate
plaiurile întinse transilvane şi adânc în teritoriile Unguariei
post-trianonice, iubirea de ce este al nostru şi mai ales
convingerea că românii de pretutindeni sunt un singur trup,
cu acelaşi sânge, aceleaşi vise şi idealuri.
________________
17 Voniga David, preot, publicist. Născut la 8
sept. 1967, în Jula, mort la 8 iulie 1933, în Giroc, lângă
Timişoara. Liceul în Gyula, Szarvás, Beiuş şi Budapesta,
studii teologice la Institutul din Arad (1887-1890).
18 Două sunt momentele care marchează
descendenţa actualei reviste culturale. Primul, mult mai
îndepărtat în timp, care recuperează atât pagina de titlu,
dar care reactivează şi sentimentul tradiţiei în presa scrisă
românească din Ungaria, se situează in decembrie 1894,
când apare, la Jula (Gyula), publicaţia “Lumina”, având
ca redactor responsabil pe David Voniga (1867-1933),
proaspătul absolvent de teologie, iar ca prim-colaborator
pe prof. dr. Elefterescu. E vorba de un „organ eclesiasticodidactic,
social şi literar”, cu redacţia la Jula şi tipărit la
Bichişciaba. Ziarul, cu aparitie neregulată, apare între
decembrie 1894 şi iunie 1985, în total 12 numere. Câteva
din rubrici şi semnături, la acest început: Educaţiune şi
instrucţiune, Misiunea preotului, Predici poporale, Cronica,
Foiţa Luminei, Bibliografia, Poşta redacţiei. Materialele
religioase sunt susţinute de David Voniga, dr. Elefterescu,
preoţii Mihai Păcăţan, Gavril Bodnariu, I. Tioldan, iar cele
culturale şi sociale de dr. Victor Babeş, Teodor Contea,
Emilia Lungu, Lucreţia Ciobriş, I. Grofşorean, George
Ciuhandu. Se dau şi informaţii despre Societatea de lectură
„Petru Maior” a studenţilor de la Budapesta, precum şi
î

Succes
EVENIMENT
Despre premiul obţinut la Paris
de revista Oglinda Literară s-a vorbit
destul de puţin. Este şi normal dacă
avem în vedere că revista nu face parte
din gaşca publicaţiilor ce se agreează
reciproc.
Nu putem decât să regretăm că
alte publicaţii n-au primit un asemenea
premiu şi că le dorim să-l obţină cât
mai curând.
Este demn de semnalat şi faptul
că revista Oglinda Literară n-a putut
participa la festivitatea de înmânare
a premiului din lipsă de mijloace
financiare, ştiindu-se că ea apare, în
mare măsură, din fondurile strânse
de Gheorghe Neagu la care se adaugă
şi sprijinul financiar al Consiliului
Judeţean Vrancea, prin bunăvoinţa
domnului Marian Oprişan.
Există premisa ca să avem
neplăcuta surpriză ca revista să-şi
închidă porţile, pentru că fondurile
sunt insuficiente. Numărul de faţă este scos cu sprijinul exclusiv al unuia dintre membrii
redacţiei care a ţinut să nu fie menţionat ca atare. Iată de ce premiul obţinut de o revistă
literară ce agonizează din punct de vedere financiar este cu atât mai important cu cât nevoia de
fonduri este mai acută.
Să sperăm că şi alte autorităţi vor încuraja cu mijloace financiare menţinerea acestei reviste
în topul celor mai premiate publicaţii din România.
Reporter
despre generalul Gh. Pomuţ. Tot aici este anunţată apariţia
primului volum de versuri al lui David Voniga, “Dor si jale”,
apărut la Jula în 1883. Al doilea moment este revista de
cultură, “Timpuri”, apărută în 1985, având un colectiv
vast la început: Tiberiu Herdean (redactor-şef), L. Borza,
Mihai Cosma, Gh. Santău, M. Berényi, Gh. Petruşan şi alţii.
Revista a apărut anual, din 1985 până în 1989, şi a cuprins
studii şi cercetări de cultură, limbă şi istorie comunitară.
Grupul compact valoric de la această revistă a făcut ca să
constituie şi prima formă instituţionalizată de strângere
a rândurilor intelectualilor în viitoarea Comunitate a
cercetătorilor şi creatorilor români din Ungaria. In substanţă,
această revista stă la temeiul viitoarei “Lumina”, ce apărea
la inceputul anului 1893. “Lumina” în actualitate articolulprogram
care deschide seria noua a revistei , “Moştenire şi
tradiţie”, semnat de Gh. Petruşan, sesizează raportul dintre
vechea revistă a lui D. Voniga (ca titlu şi spiritualitate) şi
revista “Timpuri” (ca organizare şi obiect), prin împăcarea
dezideratului identitar cu constituirea unei tradiţii: “Noi
am făcut şi facem unele eforturi pentru a scoate la iveală
trecutul nostru cultural, dar ele rămân, până la urmă, nişte
acţiuni izolate ale câtorva intelectuali şi rareori reuşim să
transformăm această moştenire în tradiţie, după care să
ne orânduim viaţa spirituală”. Revista îşi afirmă pe pagina
de titlu ”Lumina”, nume datorat lui Voniga din 1894, dar
în noua formulă şi redactare, având ca editori responsabili
pe Gh. Petruşan, apoi pe Elena Munteanu-Csobai, apare
sub egida Institutului de Cercetări al Românilor din
Ungaria. Cu aparitie anuală, din 1993 (număr triplu,
Lumina ‘90 ‘93) publicaţia şi-a câştigat în toţi aceşti ani
un prestigiu binemeritat în comunitatea românească din
Ungaria. Aceasta şi pentru faptul că diversitatea rubricilor
şi a colaboratorilor s-a îmbunătăţit în mod constant de
la apariţie încoace. În plus, o reevaluare a tradiţiilor
culturale, istorice, etnografice şi religioaso, cu accent pe
comunele româneşti, a făcut ca revista să se deschidă spre
configurarea unui spaţiu cultural, cu întreg specificul local.
Unele materiale sunt medalioane ale unor personalităţi
româneşti cu activitate dinainte de 1900, precum Moise
Nicoară (in primul număr), David Voniga (in nr. din 1995),
George Pomuţ (nr. din ‘98 şi ‘99), Emanoil Gojdu (nr.
din 2000‚ 2001); altele insistă pe istoricul unor instituţii
româneşti din Ungaria, precum Şcoala Superioară de la
Seghedin, Szarvas (nr. din ‘96), Şcoala Confesională grecoorientală
din Micherechi (nr. din 2000), Biserica baptistă
din Micherechi (nr. din ‘97, ‘98), Biserica din Apateu (nr.
din 2002). Cele mai multe articole sunt fragmente de studii
www.oglindaliterara.ro
de cercetare legate de cultură, istorie, limba şi literatura
la românii din Ungaria, precum istoricul grupurilor etnice
din Câmpia Ungară (nr. din ‘99), despre diftongi şi triftongi
(nr. din ‘95), despre biografia lui Samuil Micu-Clain şi Petru
Maior (nr. din ‘96), despre revista Lumina la inceputurile sale
(nr. din ‘95) ori despre cronica activităţilor de la Institutul
de cercetări (nr. din ‘96) şi istoricul comunei Bedeu (nr.
din ‘96) Despre artiştii plastici, scriitori şi formaţiile corale
ale comunităţii sunt prezentate portrete de artişti, Ştefan
Oroian (nr. din ‘02), de poeţi, Lucian Magdu (nr. din ‘90-
93), corul „Pro Musica” din Jula (nr. din ‘98). Altele sunt
articole de opinie şi atitudine, privind soarta intelectualului
din comunitate (nr. din ‘95, ‘99), sau despre invăţământul
minorităţilor în baza legilor maghiare (nr. din ‘95). Un
loc aparte îl formează şi prezentările de reviste şi cărţi
ale autorilor şi redactorilor români din Ungaria (revista
“Convieţuirea”, cartea Emiliei Martin Nagy despre vestigiile
bisericii ortodoxe române din Ungaria, despre publicaţia
monografică ”Bătania”). Rubricaturile se completează cu
ştiri despre diferite activităţi culturale, recenzii, cronici de
expoziţii plastice. De semnalat că apar nume de colaboratori
interni, din rândul cercetătorilor români autohtoni (Elena
Csobai, M. Berényi, Al. Hoţopan, Mihaela Bucin, T. Boca),
alături de personalităţi din România (acad. Cornelia Bodea,
Eugen Glück, Aurel Sasu, Elena Rodica Colţa). Unele
numere fac locul ţi unor creaţii literare ale comunitarilor(
poezie, proză sau eseu), de la Maria Berényi, Gheorghe
Ruja la Ilie Ivănuş, Petru Câmpian, Ştefan Frătean, Gh.
Petruşan. Apărută prin grija muzeografului Elena Csobai,
revista “Lumina” continuă să fie principala tribună anuală
a preocupărilor majore ale comunităţii românesti din
Ungaria. Cum afirma şi Tiberiu Boca, intr-unul din eseurile
sale despre problematica intelectualului minoritar, condiţia
intelectualului român din Ungaria se mişcă pe o sumedenie
de stări şi atitudini de continue frustrări şi tot atâtea
infrângeri şi speranţe: “Mai avem, din fericire, şi o patură
mai mică a intelectualităţii, care şi-a găsit ţeluri concrete,
ţeluri care nu rămân idealuri, ci se materializează. Când
vom ajunge la faza autodefinirii intelectualităţii noastre?
Când vom trece de la vorbe goale la cuvinte substanţiale?
Răspunsurile sunt de neconceput şi tot paradoxale, aşa
sunt, cum suntem şi noi: intelectualitatea română din
Ungaria.
19 Nu trebuie să surprindă faptul că o serie de nume
apar maghiarizate având în vedere agresiva politică de
maghiarizare promovată prin Legile Apponyi şi Tisza.
8335

REMEMBER
Roni CĂCIULARU
CONSTANTIN BRÂNCUŞI
–
LUCEAFĂR, CIOCÂRLIE
ŞI INFINIT...
Hoinar prin lume…
Vizitarea Muzeului MOMA, dacă eşti de-acum la New
York, e obligatorie! Ştiindu-i imensitatea valorică, dar şi
cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinşi
că, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru.
Dar ştiam cu exactitate ca Brâncuşi, fantasticul şi imensul
Brâncuşi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Modernă
– MOMA. Acolo mergem. Coada imensă. Dar imediat se mai
deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem
repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume!
Trecem prin câteva încăperi, primim îndrumarea paznicilor,
deosebit de binevoitori, şi ajungem în:
Spaţiul Brâncuşi!
E linişte. „Masa tăcerii” nu e aici, dar clepsidrele ei
lucrează tăcut, constant şi tenace. Filmez. Sunt oprit de un
tânăr din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, mă
atenţionează că nu-i voie să filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo,
mă explic, mă justific şi adaug că Brâncuşi e o mare iubire.
La iubire interlocutorul devine înţelegător şi-mi permite să
iau, mai departe, imagini. Dar, precizează el, numai aici! S-a
lămurit ce-i cu mine. Şi cu nebunii nu te pui, că tot n-ajungi
la rezultat… Cert este că filmez şi filmez… Filmez intru-un loc
sfânt, solemn şi măreţ. Filmez tăcerea, visul, unda dorului,
clipa de dincolo de timp. Apoi mă opresc. Gust, pipăi cu ochii,
cu inima materia cântând, păsările brâncuşiene, şi urc, modul
cu modul, Coloana Infinitului. Mi se pare că-s contopit cu
o latură dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus,
mereu mai sus…
Discut puţin cu Domnişoara Pogany
Cu care mă cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit
şi la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastră?! Totuşi, ce
mai faceţi? Cum e pe-aici? Mă rog, discutăm chestii din
astea, convenţionale. Dar după puţin timp, gândim la ceva
mai profund şi-ajugem la ideea de înălţare. Spirituală.
Transcendentală. Şi iată – ne oprim la ideea de zbor, de
desprindere, de urcuş neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Până
unde nu se poate… Că de, oameni suntem! Ce altceva poţi
să vrei, să simţi, când eşti parte infinitesimala din vibraţia
brâcuşiana?! Un fragment de Coloană a Infinitului, de culoare
închisă, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de
mâine, îmi aduce în ecranul imaginaţiei coloane de lemn din
monumente funerare ţărăneşti, ori din pridvorul casei unor
oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la
Gorj. Coloane lucrate atent şi bine de meşteri populari, care
ciopleau sufletul lemnului şi-al omului, din tată-n fiu. Şi iar
filmez, halucinat, piesă cu piesă, filmez strălucirea bronzului
de pe chipul Domnişoarei Pogany, ori a păsării deja în zbor –
tot spre înalturi siderale. Filmez linia şi catifelată curbura lină,
uşor perceptibilă, cioplită şi şlefuită atent şi inspirat. Filmez
apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna
definitivă, la materia devenită spirit, la spiritul devenit bucuria
ascensiunii, a perenităţii şi a eroismului uitării de sine, implicat
fiind în sensul suprem al existenţei şi satisfacerii subtile a unui
ego nemulţumit de condiţia să. Coloana Infinitului, creată de
Brâncuşi, e…
… O izbândă a neputinţei…
...e materie şi poezie, e lacrimă şi forţa, e geniu şi
grandoare, e viaţa şi nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe
cerul Luceafărului, nemuritor şi rece… Setea de zbor, visul
desprinderii de lut, se potriveşte însă, atât de bine, şi cu
dorinţa americanului de a face, de a clădi, de a urca, de
a se autodepăşi, de a fi deasupra, mai ales deasupra sa.
Iată de ce, printre altele, Brâncuşi e iubit şi aici. Aici, la New
York, ca şi în ori ce loc unde există inteligenţă, spirit şi suflet,
căci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun,
e aşişderea. Îmi amintesc
că Brâncuşi, apărându-l pe
Tristan Tzara, prietenul său,
i-ar fi replicat cuiva că în
arta nu există străini. Întradevăr.
Nici aici, nici nicăieri.
Oriunde, oamenii sunt
oameni, dacă sunt oameni!
Dacă îşi respectă datele
fundamentale, dacă se
ridică peste şi din nimicnicii.
Ori, dorinţa de zbor, de a
urca până la Dumnezeu, de
a fi la înălţime, este sublimă
şi adevărată, cu atât mai
adevărată aici, la etajul 5,
sfânt şi de-nchinaciune, al
muzeului MOMA din New
York. Mă aflu, deci, acum, în
una din cele mai importante
catedrale ale lumii. Aici, în
Spaţiul Brâncuşi... de la Muzeul de Arta Modernă.
Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai
zăboveşte între Carpaţi şi Dunăre, meditând şi la faptul că şi
în Israel este aceeaşi trudă omenească, precum pretutindeni,
de supravieţuire şi de înălţare şi de autodepăşire, de negare
a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevărata Columnă a
Infinitului, devine, în orele înserării, fosforescenta sufletului
meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de
acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri şi 33 de centimetri.
Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncuşi. Şi astfel,
el ne-a adus infinitul în suflet. L-am văzut, l-am simţit! Şi
merg cu el pretutindeni!
Din nou printre bulevarde largi şi arhipline. Din nou pe
străzi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumpărăturilor.
Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului şi
printre turişti de oriunde.
Fiecare cu infinitul lui
Acum mi se pare că fiecare vrea să fie, sau crede că e
pasăre în zbor. Şi fiecare îşi anină sufletul de câte o Coloană
a lui. Fiecare – cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inimă
şi candoare… În fiecare din noi este o coloană a infinitului,
în fiecare din noi există un Brâncuşi. Mergem la Columbus
Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc.
Aproape de ţintă, căscând gură la zgârie nori de o superbă
geometrie, ne trezim în faţa unui bloc aparte, de peste
patruzeci de etaje, un zgârie nori de o specială semeţie, numai
sticlă şi metal, înconjurat de alţi coloşi, zgârie nori mai înalţi,
parcă mai supli chiar, dar care, nu ştiu cum, nu-l depăşesc.
Senzaţia că el urcă peste propria sa înălţime este puternică şi
adevărată. Imediat aparatul de filmat funcţionează. Unghiuri
diferite, transfocări, prim-planuri pentru detalii. Filmez
aproape cu egală abnegaţie că la Muzeul MOMA. Am şi de
ce! E o clădire de excepţie! Acest bloc este primul din New
York inspirat de Coloană Infinită a lui Brâncuşi. Marele oltean
de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57
colţ cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul să fie şi
mai frumos, şi mai strălucitor! Clădirea este sediul central al
Corporaţiei de presă Hearst – RTF bookmark, şi este prima
clădire americană cu certificaţie de zgârie nori ecologic!
Totodată, clădirea este şi un record ergonomic.
Norman Foster cu sevă de Brâncuşi
Cine este autorul acestei adevărate creaţii? Un singur
nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit
pentru realizarea clădirii – o adevărată operă monumentală,
„Premiul Pritzker”. Hearst Tower (aşa se numeşte clădirea
asta) deţine Medalia de Aur a Consiliului Clădirilor Ecologice al
Statelor Unite. Datorită formei sale şi a sticlei ce o înconjoară,
pe laturi, clădirea beneficiază la maximum de lumina zilei.
Pătrund în clădire. Un computer de aici mă duce cu
uşurinţă la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacăra
Iaşului. E un ziar în care cu zeci şi zeci de ani în urmă, am
semnat şi eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului
meu, nicidecum infinită. Şi e, totodată, şi un alt segment de
spaţiu, în care mi-a fost dat să trăiesc şi să iubesc. Nici aici
nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc…
Iată însă – ca să revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: „Cine
nu a auzit de publicaţiile «Cosmopolitan», «San Francisco
(continuare în pag. 8346)
8336 www.oglindaliterara.ro

Românii transnistreni
şi Transnistria
Mostenirea lasata de tarism era infioratoare: populatia
analfabeta, scoli de limba materna lipsa, constiinta nationala
stinsa, oamenii in mare parte nestiind de unde se trag si
cine sunt. Demn de mentionat ca in RASSM nu s-a vorbit
totusi despre “limba moldoveneasca”, ci despre romana.
Reiese din paginile saptamanalului ,,Plugarul rosu”, care, la
21 august 1924, relata: ,,s-a hotarat ca in scoale, case si in
asezaminte de cultura romaneasca sa se intrebuinteze limba
romaneasca”.
In RASS Moldoveneasca au functionat 145 scoli
romanesti gimnaziale, 18 scoli romanesti de rang liceal,
institut agronomic, unul pedagogic si politehnica, cu o
populatie scolara romaneasca totala de 24.200 din care
800 studenti. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar
publicatii cum ar fi: ,,Plugarul rosu”, ,,Moldova Socialista”,
,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literara”, ,,Octombrie”,
,,Scanteia leninista”. Mai existau statie radio la Tiraspol,
Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat si sectie romana la
scoala teatrala din Odessa, institut de cercetari stiintifice.
Tanara republica avea un Congres General al Sovietelor,
parlament local, guvern si chiar un presedinte de republica.
Prigoana stalinista
Viorel Dolha
(urmare din numărul anterior)
In 1937 insa, intelectualitatea din RASS Moldoveneasca
a fost acuzata ca a facut jocul dusmanului de clasa, fiind
exterminata in mod barbar. Incepand cu intregul guvern
al republicii si terminand cu inimosii scriitori transnistrieni
intre care: Nicolae Smochina, Toader Malai, Nicolae Turcanu,
Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea
Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin,
Dumitru Batrancea, Nistor Cabac. Atrocitatile staliniste
au mers pana acolo incat in satul lui Toma Jalba (Butorraionul
Grigoriopol) au fost impuscati 167 barbati din cei
168. Datorita colectivizarilor fortate si inchiderii bisericilor
(incheiata in 1938) a avut loc un adevarat exod peste Nistru
atat de intens incat a fost nevoie de un lagar pentru refugiatii
transnistrieni, iar numarul intelectualilor originari de dincolo
de Nistru ajunsese atat de mare incat la Chisinau, Cluj si Iasi,
apar reviste ale acestora: ,,Tribuna romanilor transnistrieni”
condusa de St. Bulat, ,,Transnistria” redactata de Ilia Zaftur,
respectiv ,,Moldova Noua” redactata de N. Smochina.
Granicerii rusi trageau fara mila in cei pe care ii descopereau
trecand Nistrul. Astfel de evenimente erau obisnuite, insa
la 23 februarie 1932 a fost un adevarat masacru fiind ucisi
40 de barbati, femei si copii, fiind un subiect de discutie in
parlament si in presa interna si internationala.
Sfasierea Transnistriei
Inainte de 28 iunie 1940 si in zilele urmatoare se
vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut si Nistru cu
RASSM. Agentia RATAU transmitea din Balta despre mitingul
consacrat sustinerii ,,intrunirii poporului basarabean cu
poporul RASS Moldovenesti.” Ecouri ale intentiei CC al
PC din URSS din 11 iunie 1940 se regasesc in paginile
Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie
am aflat noi ca Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC
Unional au sustinut rugamintea organizatorilor Moldovei
si au intrat cu propunere in Sovietul Suprem al URSS de
a intruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM
si organiza Republica Confederativa Socialista Sovietica
Moldoveneasca”. Kremlinul comandase culegerea de date
in vederea luarii hotararii privind structura administrativteritoriala
a RSSM. Un asemenea raport, datat 15 iulie 1940
si semnat A.Scerbacov, propune cedarea dintre judetele
basarabene doar a Hotinului (care impreuna cu Cernautiul
sa apartina Ucrainei), iar din RASSM sa cedeze Ucrainei doar
raioanele Balta si Pesceansc. Viitoarea Moldova urma sa
aibe 5 regiuni: Balti, Chisinau, Bender, Akkerman si Tiraspol
cu raioanele Ananiev, Valea Hotului, Grigoriopol, Dubasari,
Camenca, Codama, Cotovsc, Ocna Rosie, Rabnita, Slobozia,
www.oglindaliterara.ro
Tiraspol si Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385
locuitori.
Conducerea fostei RASS Moldoveneasca propune si ea
cedarea catre Ucraina, pe langa Bucovina de Nord, doar a
Hotinului, Cetatii Albe si Chiliei, iar de la est de Nistru sa fie
cedate doar raioanele Codama, Balta si Pesciana.
Prin presedintele Sovietului Suprem al Ucrainei,
M.Greciuha, Kievul cerea, la 22 iulie 1940, ca Ucrainei sa-i
revina pe langa Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia
si Ismail, Bolgradului si a opt din raioanele RASSM (Codama,
Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hotului, Ocna Rosie,
Cerneansc, Kotovsk). Desi in urma analizarii propunerilor
Ucrainei si RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului
Suprem ii propunea lui G. Malenkov (secretar al CC al PCUS)
sa se adopte varianta RASSM, in 2 august 1940, Sovietul
Suprem a adoptat legea formarii RSSM in varianta propusa
de Ucraina. La 10 mai 1941 se respingeau demersurile
cetatenilor din urmatoarele localitati transnistriene de a
trece din componenta Ucrainei in componenta Moldovei:
Timcov (raionul Codama) Stanislavca (raionul Kotovsc),
Culmea Veche (raionul Kotovsc), Grebenichi si Slaveano-
Serbca (raionul Grosu). Sunt aprobate doar cererilor satelor
Dorotcaia Noua si Sadovo (raionul Ocna Rosie).
Iata cateva din numele localitatilor din fosta RASSM
care treceau la Ucraina: Lunga, Hartop, Visterniceni, Bors,
Dabija, Carlesti, Serpa, Culmea Veche si Noua (raionul
Barzu); Valea Hotului, Tocila, Grecu, Perisori, Handrabura,
Salpani (raionul Nani); Pasat, Holmu, Parlita, Pasatel, Mironi,
Banzari, Bursuci, Mosneanca, Raculova, Herbina (raionul
Balta), Budai, Buza, Stramba, Brosteni, Slobozia, Buchet,
Timcau, Ploti, serbi (raionul Crutai); Ocna Rosie, Claveni,
Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Cosari, Dihori, Mironi,
Slobozia, Dubau, Tabuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna,
Perlicani, Basarabia, Bahta, Malaiesti, Ilie, Branza, Untilovca,
Gavanosu (raionul Ocna Rosie). Multe din numele romanesti
vor fi schimbate: Barzu in Kotovsk, Marculeni in Dimovka,
Volosca in Pisariovka, Intunecata in Svetloe, Nani in Ananiev,
Vrabie in Vradievka, Valea Hotului in Dolinskoie, Malai in
Karataevka, Urata in Elenovka etc. Numele moldovenilor au
fost ucrainizate si ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevara au
devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko.
Kerdevarenko.
Sub administratie romaneasca
Intre 19 august 1941 si 29 ianuarie 1944, Romania
a avut sub administratie temporara ,,Transnistria” ce se
intindea intre Nistru si Bugul de pana la limanul Niprului,
iar in nord pana la apa Niomjai si a Rovului. Teritoriul, in
suprafata de 44.000 kilometri patrati si cu o populatie de 1,2
milioane de locuitori, a fost impartit in 13 judete: Ananiev,
Balta, Berzovca, Dubasari, Golta, Jugastru, Movilau,
Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Rabnita, Tiraspol, Tulcin. In
vederea deschiderii scolilor la 1941, primarii urmau sa
consulte imediat obstile locale spre a stabili limba de predare
a invatamantului (rusa sau romana) dupa alegerea obstei.
Pastrand vechea impartire in 64 de raioane, din cei 1623
functionari, doar 398 proveneau din Romania. Din cele
peste 1000 de biserici desfiintate de comunisti, in 1943 nu
erau inca reparate decat 76. Alaturi de 219 preoti localnici
mai slujeau 250 preoti din Romania. S-au organizat cursuri
pentru 800 cadre didactice, romanesti din Transnistria, apar
publicatii ca: ,,Transnistria”, ,,Glasul Nistrului”, ,,Bugul”,
,,Gazeta Odessei”, ,,tara Bugului”, ,,Molva”. La Tiraspol s-a
infiintat Liceul romanesc ,,Duca Voda”, iar cinematografe
s-au deschis in Tiraspol, Ananiev si Odessa. Reprezentatii
cinematografice au avut loc in toate satele Transnistriei. In
satul Harjau au fost repatriati romani din Kuban (504 familii
de dincolo de Bug au fost repatriate intre Prut si Bug la
inceputul actiunii). Din relatarile bulibasei Coca din Sintesti
– Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagar unde
au fost adunati 2600 tigani. In 1944, odata cu inaintarea
frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost incorporata
in RSS Ucraineana, iar raioanele Camenca, Rabnita,
Dubasari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia in componenta RSS
Moldovenesti, situatie existenta si in prezent.
O Romanie extrem-orientala
HYSTORIA
î
In 1966, R. Udler precizeaza ca 240 de localitati
cercetate in cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau
in Ucraina (Transcarpatia, Cernauti, Odessa, Nicolaev,
Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Donetk, Lugansk),
in RSSA Abhazia, in Khirghizia. Mai existau materiale
8337

RECUPERĂRI
Noi daco-tracii sau ridicolul
care ucide
Anton Constantinescu
Tot mai des se relanseaza teorii pe care le credeam disparute odata cu al
doilea razboi mondial. In spatiul romanesc de azi, complexele de inferioritate se
traduc prin asumarea unor “protocronisme” de toata minunea.De exemplu, dupa
descoperirile de la Tartaria, unde pe niste pietre au fost vazute si niste semne
cioplite candva, nu se stie cand, de populatia locala, unii au lansat deja teoria ca
dacii cunosteau scrierea inca inainte de inventarea ei in restul lumii.
Sa ne batem pe burta!
Dar asta nu este inca nimic, fatza de reluarea teoriilor traco-dacice ale lui
Iosif Constantin Dragan, imbratisate de multi dintre protocronisti.
Este adevarat ca si Vasile Parvan ca si multi dintre legionariii interbelici au
imbratisat-o. “Dacii si tracii erau cei mai civilizati oameni din antichitate!” Nu zau!
Cand am intrebat pe un cercetator in domeniu cum stau lucrurile cu
descoperirile arheologice, el mi-a raspuns: “vai de capul lor cum traiau!”.
Dar de ce oare se leaga atatia de existenta unei “civilizatii” inexistente?
“Decebalus per scorillo” este singura inscriptie referitoare la daci, gasita de
arheologi, dar si aceasta, pe langa ca este scrisa cu caractere latine, mai este
scrisa si…pe dos!
De unde atata admiratie pentru ceva ce nu a existat?
In realitate exista cauze “solide” pentru aparitia si continuarea acestor
aberatii. Unele din ele au legatura cu faptul ca istoricii romani au o politica stranie:
ei nu corecteaza fantezia populara atunci cand nu le convine sa informeze corect
marele public. de ce sa te pui rau cu mai marii zilei?
Asemenea fenomene nocive nu ar fi aparut si nu ar fi putut sa prolifereze
pe un fond corect de informare istorica. Exista subiecte pe cate istoriografia
romaneasca le considera tabu.
Poate ca primul din aceste subiecte este cel al legaturii lingvistice clare
dintre romani, aromani, meglemo-romani si istro-romani. Am citit in paralel carti
de prezentare a istoriei pentru marele public scrise de autori romani si de autori
unguri (care au publicat mult in limba engleza).
Exista o mare diferenta in sensul ca istoricii unguri nu se sfiesc sa prezinte
o mare varietate de informatii (intre altele ei isi bat joc de pretentia moderna a
“vlahilor” din Grecia, deci a aromanilor din Grecia, de a fi…greci!).
Dar al doilea subiect tabu al istoriografiei romanesti este cel care a generat
de fapt dacomania aceasta de trista faima. Spun acesti semidocti, in frunte cu
fostul general Spiroiu si cu eternul Napoleon Savescu, doctor de picioare si alte
alea: “devreme ce numai 15% din spatiul Daciei a fost colonizat de romani, iar
noi romanii de azi (cu caciula!) locuim totusi pe intreg acel teritoriu, oare nu
inseamna ca noi i-am invatat latineste pe cuceritorii nostri si nu invers? Si i-am
invatat sa scrie, sa citeasca si sa faca constructii monumentale ca la…Nu stiu
unde”?
Problema in sine este interesanta si ar fi trebuit dezbatuta de multa vreme
in carti care sa atinga marele public. Dar istoricii nostri dorm. Nici macar o
singura lucrare de popularizare a
istoriei nu atinge aceasta problema.
Cum nu sunt istoric, nu ma refer aici
la ceea ce publica ei in literatura lor de
specialitate, pentru ca nu stiu.
Alti istorici facand parte profesional
din aceeasi tagma de diletanti ca
si generalul Spiroiu si dom’ doctor
Napoleon (ma refer aici la diletantul
Roessler) au si gasit niste explicatii la
fel de aberante: toti dacii au disparut!
Desi aceasta nu ar explica in nici un caz
de ce spatiul dacic este totusi locuit de
o majoritate romaneasca in ziua de azi!
Esenta problemei nu este
discutata deloc: faptul ca limba latina
a fost incomparabil mai evoluata decat
limba daca (si limbile celtice) care
erau vorbite in Transilvania in perioada
cuceririi romane. Si s-a intamplat si la
noi ce s-a intamplat cu limba portugheza
in Brazilia, cu limba spaniola in restul
Americii latine, cu franceza si engleza
in Africa. Nimic deosebit!
In plus, trebuie sa recunoastem
ca invazia unor popoare migratoare
a avut si aspecte benefice pentru
raspandirea limbii romane: din
Transilvania (Maramures) au pornit
doua “descalecari” romanesti in
Moldova si una in Muntenia! Sub
presiunea ungara!
Toti cei trei creatori de state
romanesti, de la Dragos, la Bogdan si
Basarab au pornit, cu oamenii lor, de
pe teritoriul Transilvaniei! Se cunoaste
faptul ca Moldova sub Dragos era un
tinut mai mic decat un judetz de azi.
In perioada medievala se spunea:
“Cuius regio, ejus religio”. Cel care
detine puterea intr-un principat,
stabileste si religia obligatorie! Evident
ca si limba era o anexa a religiei pe
atunci.
Lasand la o parte disputa, trebuie
sa observam si aspectul politic al ei.
Daca dacii ar fi locuit pe
numai 15% din teritoriul locuit azi de
romani, evident ca nimeni nu s-ar mai
stradui sa se identifice cu ei!
necartografiate si pentru Omsk si Primorsk. V. Buescu aduce
date noi privind diaspora romaneasca de peste Ural. In
regiunea Orenburg si Turgai exista sate pur moldovenesti.
In satul Berdianski locuiesc basarabeni ce mai intai fusesera
colonizati in Simferopol. In satul Abiarski a intalnit familii
cu numele Septechita. In regiunea Samarkand exista
un sat exclusiv moldovenesc, iar in satul Orheievka din
Semipalatinsk traiau coloni din Orhei. Sate romanesti exista
in jurul Omskului si Akmolinskului si in regiunea Tansk. In
jurul orasului Irkutsk exista romani, unul din satele in care
acestia sunt concentrati fiind Ceremskov. Langa Vladivostok
pe fluviul Usuri exista sate ca: Teiul, Zambreni, Bogatarca,
Kisinovka, Balcinesti, Dunai, Basarabia Noua, Loganesti
cuprinzand la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, langa
Habarovsk, exista sate ca: Inul, Aur, Dunarea. In Manciuria
traiau inainte de razboi 20.000 de romani. S-au semnalat
pescari romani din Primorsk care au cerut azil in Japonia.
Intre multele valuri de deportari, emigrari, colonizari ale
romanilor spre est, un rol important l-a avut si stramutarea
in Siberia si Kazastan intre 1906-1914 a 60.000 basarabeni
si crearea unei adevarate Romanii extrem-orientale.
Destramarea URSS nu le-a folosit romanilor din
Transnistria
Recensamantul din 1989 din Ucraina atesta prezenta
romanilor la est de Nistru, in regiunea Odessa, care cuprinde
insa si sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673),
Kirovograd (10.694) si alte regiuni (73.128). Exista, in 1992,
la Odessa o Societate Culturala Romaneasca ,,Luceafarul”
8338 www.oglindaliterara.ro
care edita si un saptamanal cu acelasi nume condus de
Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea despre
acest saptamanal ca este un ,,alin pentru durerea ce ma
incearca” si ca ,,ne dor schimbarile carora au fost supuse
candva denumirile satelor noastre” si vorbeste de ,,existenta
de veacuri a noastra pe aceste locuri”. Interesele rusesti in
zona – a caror expresie este conflictul inceput in 1992 si
tendintele centrifuge continuate pana in prezent – impiedica
accesul la viata nationala macar pentru romanii transnistrieni
din raioanele Moldovei. Daca la inceput 26.000 elevi din
Transnistria au cerut grafie latina, in urma presiunilor
rusofonilor au rezistat doar scolile nr. 20 din Tiraspol (despre
care T. Tabunscic vicepresedinte al Societatii ,,Transnistria”
anunta ca a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18,
19, din Bender (Thighina) si nr. 12 din Rabnita. In intreaga
Transnistrie moldovenii constituie 40% din populatie
(rusii si ucrainenii reprezinta doar 22, respectiv 28%); in
Tiraspol unde, in 1940, romanii formau 65% din populatie,
in 1989 reprezentau abia 12%. Cu gandul la acesti bravi
romani transnistrieni va fi zis probabil Corneliu Coposu ca
,,integritatea noastra teritoriala pana la frontierele estice
ale neamului este o obligatie sfanta, ca a XI-a porunca
a decalogului romanesc”. Autoritatile autoproclamatei
Republici Moldovene Transnistriene de azi controleaza pe
langa raioanele de la est de Nistru si orasul Tighina care este
in Basarabia. In 1992, dupa ce armata Moldovei a intrat in
Tiraspol, a primit ordin de la Snegur sa se retraga. Ostasii au
plans de necaz. Chisinaul este indreptatit conform dreptului
international sa restabileasca ordinea constitutionala in zona
insa a avut si are niste ezitari cel putin suspecte.

Marin VOICAN- GHIOROIU
LANSARE DE CARTE: GHEORGHE
DRAGOMIR - „ROMÂNIA ÎNTRE SCUTUL
ANTIRACHETĂ AMERICAN ŞI KATIUŞA
RUSEASCĂ. TIMP ŞI DESTIN”
Miercuri 6 Iunie 2012, în Aula
Bibliotecii Academiei Române – sub
înaltul patronaj al Marelui Priorat al
Ordinului Suveran al Sfântului Ioan
de Ierusalim – Cavalerii de Malta –
(Marele Prior Florin Adrian Secureanu),
Fundaţia Dacia Braşov – Preşedinte
Liviu Pandele şi Asociaţia Culturală
„România în Lume” – Preşedinte
executiv Gheorghe Dragomir, a avut
loc lansarea cărţii „România între
scutul antirachetă american şi katiuşa
rusească. Timp şi destin” a scriitorului
Gen. Bg. (r) Gheorghe Dragomir,
urmată de vernisajul de pictură de la
Colegiul Nicolae Tonitza.
Au luat cuvântul: academicianul
Bogdan Alexandru, Liviu Pandele dr.
în Istorie, Mircea Brenciu membru
al Uniunii Scriitorilor din România,
realizator de programe TV, Alexandru Luca – Directorul Liceului de
management „DACIA” din Chişinău, Corneliu Sherban Popa – om de
cultură aleasă, membru la „Maison des Arts Rive-Sud” – Canada şi
subsemnatul, scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu.
Atmosfera academică şi discursul invitaţilor mi-a dat prilejul să aduc
la cunoştinţa auditoriului cele mai semnificative probleme ridicate de
autor în remarcabila carte „România între scutul antirachetă american şi
katiuşa rusească. Timp şi destin”.
Dacă omenirea a uitat de nenorocirile celui de al Doilea Război
Mondial, unde au pierit peste 35 de milioane de vieţi omeneşti, astăzi
a venit timpul, aşa cum ne înfăţişează realitatea politică a unei Europe
răvăşită de conflicte politice, economice, geo-strategice şi militare, etc.,
ilustrul autor, generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir, care dă soluţii
concrete pentru a fi urmate de guvernele, parlamentele şi societatea
civilă, oameni de cultură şi artă, lojile masonice... ca să apeleze la
armele diplomaţiei şi înţelepciunii, de-a găsi căiile unei păci durabile, a
înţelegerii între vecini şi a convieţuirii în armonie deplină cum şi în Biblie
ni se spune: „Iubeşte-ţi aproapele”.
În copilărie, după ce a luat sfârşit pustiitorul război, preotul Cezar
Rădulescu din satul meu, Ghioroiu, în fiecare duminică, la sfânta slujbă,
se ruga cu lacrimi în ochi spunând: „Doamne, Dumnezeule... luminează
minţile oamenilor şi întronează pacea pe pământ!”. În rândurile acestei
cărţi, străbătută de geniul creator al unui mare iubitor de patrie, limbă,
tradiţii şi obiceiuri, înzestra de marele Creator al Universului, am găsit
cheia de boltă a unei înţelepte îndrumări de-a nu precupeţi nici timp, nici
eforturi în a restabili armonia cu marele vecin de la Răsărit şi a conlucra
pentru o europă Unită, unde România îşi are un loc bine memritat atât
geo-strategic, cultural şi economic.
De-a lungul timpului, peste ţinuturile daco-pontice, în care s-a
format poporul nostru, au bătut vânturi… uneori prielnice unei dezvoltări
armonioase a limbii române, obiceiurilor, tradiţiilor, portului şi a înfloririi
economice a Daciei (privită cu admiraţie de către istoricii antici, în raport
cu civilizaţia caldeeană, ateniană, egipteană, persană, romană…), dar de
cele mai multe ori... au suflat adevărate uragane pustietoare, aducând
îngheţ, sânge vărsat de legendarii martiri care-şi apărau plaiul, lacrimi
şi suferinţă în credinţa lui Dumnezeu, că această naţiune are destinul să
supravieţuiască şi să devină un centru spiritual al unei lumi viitoare. Toate
aceste fapte sunt descrise, cu lux de amănunte de către remarcabilul
autor, Gheorghe Dragomir, în paginile memorabile ale cărţii sale „România
între scutul american antirachetă şi katiuşa rusească, Timp şi destin”, un
adevărat testament de învăţătură pentru contemporani şi urmaşi, din
care trebuie să tragă învăţăminte şi să le pună în practică diplomaţii şi
www.oglindaliterara.ro
ARTE
guvernanţii ţării, să ducă o politică
înţeleaptă cu marele vecin de la
Răsărit, şi să găsească împreună
calea unei conlucrări rodnice -
pe baza respectului reciproc,
sincerităţii şi loialităţii - în relaţiile
economice, politice, militare şi
culturale.
Cartea este structurată
cronologic în capitole distincte,
iar cititorul este informat cu
date istorice concrete: mărturii
arheologice, documente de arhivă,
descrieri, consemnări, memorii,
aprecieri ale iluştrilor istorici
antici, oameni de ştiinţă şi cultură
din Evul Mediu, cât şi diplomaţi,
cercetători, oameni politici care
au cunoscut îndeaproape factorii
de decizie în relaţiile politicoeconomice,
militare, culturale pe
care le-au avut conducătorii noştri,
începând cu Burebista, Decebal
şi bravii domnitori: Basarab I,
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir,
Constantin Brâncoveanu, regii
României şi conducătorii de partid
şi de stat de ieri şi de azi... O
adevărată frescă panoramică ce
se defăşoară prin faţa ochilor întrun
ritm captivant, dovedind din
partea scriitorului talent deosebit
în mânuirea frazei atractivitate şi
stârnindu-i curiozitatea şi interesul
de-a intra în tainele istoriei
adevărate a neamului său, de la
origini până în prezent, parcurgând
treaptă cu treaptă drumul afirmării
naţiunii române ca locuitor milenar
al bătrânului continent Europa.
Fiind primul cititor al acestui
volum de mare valore literardocumentară,
din care am învăţat
extrem multe lucruri „ascunse”
- pe care nişte istorici obedienţi,
unei politici antinaţionate, le-au
falsificat în mod grosolan… numai să
fie pe placul stăpânilor „vremelnici”
măturaţi de valurile istoriei - afirm
cu certitudine că distinsul autor,
gen. br. (r) Gheoghe Dragomir,
are pregătit un loc în panteonul
istoricilor patrioţi români. Un drum
luminos ce-l duce cu siguranţă
spre cel mai înalt forum de cultură
al ţării – Academia Română.
Domnia sa este un vizionar de
necontestat, care trezeşte în tot
românul mândria faţă de înaintaşii
săi şi dorinţa de afirmare în viitor a
„Mamei Românii”, prilej excepţional
de a-i ura sănătate, cât mai multe
cărţi de excepţie. Pe cei care vor
intra în posesia cărţii „România
între scutul american antirachetă
şi katiuşa rusească. Timp şi destin”
îi asigur că nu vor lăsa-o din
mână până nu vor citi şi ultimul
cuvânt întrebându-se: „Ce va mai
urma?”...
8339

MERIDIANE
Lucian
Ciuchiţă
Pentru a face putina lumina,
“jambo” inseamna salutul in limba
swahili care se vorbeste in Kenya,
limba engleza fiind cealalta limba
oficiala de comunicare. M-am
intors de cateva zile si incerc sami
reimprospatez memoria, cu
minunatele momente petrecute
intr-un loc foarte exotic. Am plecat
din Bucuresti la timp, cand nu mai
suportam stresul cotidian si m-am
imbarcat spre o destinatie pe care mi-o
doream de ceva timp s-o explorez…
Zborul a fost lung, din fericire n-am
avut prea multe turbulente si timp de
10 ore cat am stat la peste 10000m
altitudine, ca si Mircea Cartarescu
intr-un articol publicat, am simtit din plin fiorii existentei
pe muchie de cutit! Glumesc! Imi place sa zbor, dar urasc
sa petrec 10-14 ore neintrerupte in compania norilor si a
turbulentelor… Am aterizat pe aeroportul din Mombasa, al
doilea oras ca marime din Kenya, dupa Nairobi care este si
capitala statului. De la aeroport am plecat spre resort-ul unde
aveam cazarea, pe o minunata plaja exotica a Oceanului
Indian. Diani Beach, un paradis vibrant prin exotism, usor
izolat fata de aglomeratia din Mombasa, cu un aer intim si
iz de cocotieri, cu crabi jucausi pe nisipul alb si fin, cu apa
turcoaz si bariere de corali…regaseam paradisul pe care mi-l
doream de ceva vreme. Southern Palms Beach, resort-ul
unde am petrecut vacanta, are tot confortul necesar sa simti
bucuria vietii! Plaja impecabila cu sezlonguri si umbrele
masive acoperite cu stuf, piscine in interiorul resort-ului cu
insulite, palmieri, baruri si restaurante, terenuri de tenis,
volei, sala de fitness, squash si multe altele. Poti sa petreci
bine merci toata vacanta in resort si sa nu te plictisesti.
Dar, nu pentru asta te duci in Kenya, ea este interesanta in
mod special pentru safari, nu pentru vanatoarea lui Tiriac,
mai bine pentru filmat si fotografiat animalele salbatice.
Eu iubesc animalele, in special omul! Am cunoscut viata
asa cum este ea in Africa, mi-a facut placere sa intalnesc
oameni deosebiti, de la care am avut multe de invatat. I-am
cunoscut pe: King Solomon, Captain Morgan, Captain John,
nu vorbesc despre legendarele personaje, asa se numesc
cu adevarat cei intalniti in diverse situatii. Mi-au povestit
despre viata reala in aceasta tara, cu probleme si nevoi,
coruptie si indiferenta din partea autoritatilor, despre lupta
lor zilnica pentru supravietuire. Stiau foarte bine ca totul se
rezuma la educatie , isi doreau sa invete si sa-si trimita copiii
la facultate. Acolo este foarte simplu, ai absolvit o forma
superioara de invatamant, iti gasesti imediat de munca.
La noi este invers, nu-ti trebuie facultate, doar adeziune
la partid!! Chiar daca traiesc in saracie, kenienii mi-au
demonstrat ca sunt foarte inteligenti, au demnitate, onoare,
nu le place minciuna si nu fura. Fiecare stie limba engleza,
swahili si cunosc la nivel conversational alte doua limbi de
circulatie internationala…Am plecat in safari cu “armele”
dupa mine, adica: camera de filmat, aparat foto si telefonul,
just in case, are si el posibilitatea sa fotografieze. Initial
s-au inscris si doi turisti englezi, dar in urma unei renuntari
subite, am ramas doar eu si soferul ca sa exploram jungla,
la bordul unei asa zise masini de safari.De fapt, este un fel
de microbus( Matatu, ca transportul in comun) caruia I se
deschide plafonul si stai jumatate afara, sa poti surprinde
ceva din masina. Este interzis sa cobori, intre noi fie vorba,
este la fel de periculos si in masina, protectia este foarte
mica. Am avut doua incidente, unul cu bivoli africani care
se apropiasera prea mult si erau gata,gata sa ne rastoarne.
Am plecat la timp, ca nici roata de rezerva nu aveam, se
sparsese pe drum cand ne apropiam de rezervatie. Eram
oricum cu inima mica, daca te lovea ceva, numai aveai
nicio scapare. Am avut noroc sa intalnesc turme intregi
de elefanti, “cete” intregi de maimute, antilope, facoceri,
girafe,etc . De amuzament, facocerilor li se spun: kenyan
express, pentru ca alearga in mare viteza. Buba s-a spart la
intoarcere cand ne-a blocat calea o turma de elefanti. Am
asteptat destul si pentru ca nu era de ajuns, o femela de
elefant a venit amenintator catre noi sa plecam mai repejor…
putina adrenalina nu strica!
In periplul meu am intalnit si razboinici masai, cu unul
dintre ei, Ole, m-am si imprietenit. El mi-a povestit despre
Kenya, Jambo !
8340 www.oglindaliterara.ro
viata lor, cum locuiesc in colibe mici construite din balegar la
poalele Muntelui Kilimanjaro, langa rezervatia Amboseli,ca
sunt vanatori si razboinici, ca pot sa aibe mai multe femei
etc.De asemenea,ei cresc si animale, in special vite.L-am
intrebat cu leii cum se descurca si mi-a raspuns ca exista o
anumita relatie intre ei si aceste uriase feline. Se imbraca in
culoarea rosie, atat barbatii, cat si femeile, iar leul ii vede de
la distanta si-i lasa in pace. Sunt sute de ani de convietuire
, de lupte intre ei, s-a creat o fragila linie de protectie, ei
nu-i mai omoara cu sulitele, iar leii nu-i mai mananca cand
ii prind in afara tribului. Asa da viata! In cultura lor a ramas
acea saritura in aer, se practica atat in dansurile lor cat si ca
antrenament. Ea de fapt, reprezinta o modalitate de a vedea
din timp cand se apropie leul! Este interesanta armonia din
trib si ce reguli se aplica. La barbati, cei tineri vor munci din
greu sa devina vanatori si se vor implica in pastorit si alte
activitati, iar la batranete se vor bucura de liniste si respect.
La femei, cele tinere nu fac nimic, eventual copii, se bucura
din plin de viata, iar cand imbatranesc sunt puse la munca
de le iese pe nas! Interesanta aceasta “societate”! … Cu
Ole am vorbit mai multe, m-au surprins la el demnitatea,
curajul si fericirea afisata, privirea lui patrunzatoare ca
laserul ascundea o sensibilitate pe care n-o intalnesti la rasa
alba. Mi-a facut cel mai frumos compliment din viata mea,
mi-a spus ca sunt ca El! Pentru acest lucru si nu numai, cred
ca intr-un viitor am sa-l caut pe Ole, sa vad ce mai face…
In toate intalnirile si momentele minunate petrecute
cu acesti oameni speciali, am remarcat folosirea unor
cuvinte in swahili, care au o conotatie aparte. Ma refer la:
HAKUNA MATATA, care inseamna “fara probleme”, sensul
este mult mai complex si se refera la incredere, la armonie,
la linistea unor clipe petrecute impreuna, la lipsa unor factori
perturbatori…
Am petrecut o vacanta de neuitat, plaja si Oceanul
Indian mi-au oferit desfatare si un bronz de toata frumusetea,
am degustat mancarea si bauturile lor, am simtit ca sunt ca
acasa printre oameni deosebiti…Cromozomial, ca informatie
ereditara am simtit ca apartin acelei lumi, ca de aici din
Africa suntem cu totii, doar timpul in zeci de mii de ani
ne-a separat si ne-a albit pielea…din pacate, nu si sufletul!
Raman pe viata la parerea ca Africa merita mai multa atentie
si ajutor din partea O.N.U si a noastra, a tuturor…
Expoziţie
Caricaturistul Constantin Pavel este singurul
caricaturist vrâncean premiat de la Tokio la Montreal,
de la Padova la Istambul ş.a.m.d.
Dacă Ştefan Popa Popas a devenit celebru
prin personalizarea portretelor unor personalităţi
mondiale şi nu numai atunci Constantin Pavel este la
fel de important prin mesajul şi ideea transmisă prin
caricatură.
Iată de ce intenţia membrilor Asociaţiei Duiliu
Zamfirescu de a pune în valoare creaţia marelui
caricaturist printr-o expoziţie intitulată Sens şi
semnificaţie mi se pare pe deplin justificată.
Trebuie să cinstim valorile spiritualităţii
româneşti ori de câte ori avem prilejul.
Salutăm Patronatul român şi revista Oglinda
Literară care au găsit de cuviinţă să participe la
deschiderea acestei expoziţii dar mai ales se cuvine să
mulţumim conducerii Galeriei Mall din Focşani care
a oferit spaţiul de expunere timp de două săptămâni
cu titlu gratuit.
Astfel de pe data 28 iulie - 12 august ne putem
îmbogăţi sufletul cu desenele marelui caricaturist
Constantin Pavel.
Nutrim speranţa ca Uniunea Artiştilor Plastici
să fie mai aproape de caricaturistul Constantin Pavel
decât până acum. Sau invidia a întunecat raţiunea!?
Vom reveni cu amănunte.
Reporter

BIBLIOTECA PUBLICĂ
DIN PHOENIX, ARIZONA
„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al
democraţiei americane”
Mrs. Toni Garvey (director „Phoenix Public Library”)
Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul
central din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o
clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea
ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală,
adică „Phoenix Public Library”. Ultima dată când am avut un impact
cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania prietenului
meu, Dumitru Sinu - sibian de origine, plecat din România în anul
1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la hotelul pe care
îl deţine pe First Street, în downtown-ul Phoenixului. Văzând-o,
dialogurile noastre au fost canalizate imediat spre lumea cărţilor...
Atunci mi-a venit ideea să scriu despre acest edificiu cultural! Am
solicitat o întrevedere cu directorul instituţiei, doamna Toni Garvey,
cu care am avut plăcerea să port un dialog interesant.
Doamna Garvey este un specialist remarcabil în
biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a „reinventat”
bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a
realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare şi
documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele
din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare dintre ele, sistemul
lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din
Phoenix. Toate aceste biblioteci sunt finanţate de către Primăria
oraşului Phoenix şi din diferite donaţii.
„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al
democraţiei americane” – afirma doamna Garvey la începutul
discuţiei noastre. Am fost plăcut surprins să aflu că Mrs. Toni
Garvey a vizitat cu doi ani în urmă România. Surpriza a fost cu atât
mai mare, cu cât, majoritatea americanilor pe care i-am întâlnit
nu au fost niciodată în România; extrem de rar întâlneşti vreunul
care să ştie ceva despre ţara noastră, d-apoi să mai fi fost acolo!
Domnia Sa a fost implicată într-un program iniţiat de „Fundaţia
Bill şi Melinda Gates” cu scopul informatizării a 800 de biblioteci
româneşti. Cu această ocazie, în anul 2010 a vizitat ţara noastră
şi a participat, la Sinaia, la o amplă manifestare unde a întâlnit
bibliotecari din toată România. „Am fost plăcut impresionată de
interesul manifestat de către bibliotecarii români şi de receptivitatea
acestora. Nu e simplu să treci de la un sistem de operare clasic la
unul computerizat; cu toate acestea am simţit deschiderea spre
nou, spre modernizare şi asimilarea rapidă a noului sistem de
lucru” – mi-a relatat Toni Garvey.
Biblioteca Centrală din Phoenix este cea mai mare bibliotecă
din metropolă, având în subordine alte 16 biblioteci din capitala
Statului Marelui Canion. În momentul de faţă, patrimoniul celor
17 bibioteci cuprinde 1.660.337 de repere, un fond de carte
relevator, respectiv 1.182.197 de cărţi puse în circulaţie, 120.293
DVD-uri, 79.658 compact discuri cu texte înregistrate şi 55.431
de compact discuri cu muzică. De asemenea, Biblioteca Centrală
Phoenix deţine un număr de 181.570 de cărţi de referinţă (care
nu sunt puse în circulaţie), incluzând colecţia de literatură pentru
copii, o colecţie de literatură rară şi colecţia „Arizona”, 25.609
înregistrări în formate electronice catalogate (în care pot exista
mai mult de un articol în fiecare, funcţie de cum au fost primite
de la furnizori), 11.973 de ziare şi reviste. Colecţiile mici cuprind
4.186 cărţi (regăsite în mare parte doar la sediul central sau la
partenerul din South Mountain). „Avem şi o colecţie mică de 54 de
cărţi româneşti, proprii, selecţionate de către personalul bibliotecii
şi achiziţionate ulterior şi care au circulat destul de bine, de peste
800 de ori”, mi-a mai mărturisit doamna Garvey.
Găzduită de o clădire impunătoare cu cinci nivele, având o
suprafaţă de circa 28.000 de metri pătraţi (300,000 square feet),
biblioteca de pe Central Avenue (Burton Barr Library) este cea
mai mare dintre cele 17 instituţii similare din Phoenix. Statisticile
reflectă grandoarea Burton Barr Library prin cifre impresionante,
având în patrimoniul său 338.890 de cărţi puse în circulaţie. De
asemenea deţine un număr de 162.087 de materiale de referinţă
şi colecţii speciale, 20.817 DVD-uri, 16.791 compact discuri cu
texte înregistrate, 20.168 compact discuri cu muzică, 6.563
reviste şi 520 de colecţii mai mici. Este biblioteca cea mai mare
dintre cele 17 care funcţionează sub egida Bibliotecii Centrale
Phoenix, restul instituţiilor partenere din grup fiind cam de zece
ori mai mici (spaţiile în care funcţionează au suprafeţe care variază
între 1.600 şi 3.500 metri pătraţi, respectiv, cam între 17,000 şi
37,000 square feet).
Serviciile din oferta acestor instituţii de informare permanentă
a publicului cititor sunt de calitate ireproşabilă. Afluenţa de citiori
în bibliotecile din Phoenix este considerabilă, oricând poţi căuta,
de-acasă, pe internet, o carte pe site-urile oricăreia dintre cele 17
unităţi, şi apoi să o ridici de la sediul central sau de la una din
bibliotecile din grup. Dacă articolul cerut, fie carte sau orice alt fel
www.oglindaliterara.ro
de material nu se găseşte în biblioteca
la care apelează un cititor, solicitarea
nu ramâne nerezolvată, şi în câteva
zile comanda îi este onorată, la una din
bibliotecile din grup. Astfel circulă zilnic
câteva mii de cărţi în acest sistem.
Doamna Garvey mi-a făcut
cunoscut programul bibilotecilor din
subordine, acestea funcţionând în
fiecare zi din săptămână, inclusiv
duminica. Discuţia purtată cu distinsa
anfitrioană, alături de ceea ce am
putut observa pe timpul vizitei în acest
adevărat izvor de cunoaştere, mi-a
confirmat faptul că titlul de „Bibliotecar
al anului” care i-a fost conferit în 2004
de către „Library Journal Magazine” şi
prin care s-a evidenţiat ca cel mai bun
bibliotecar din Statele Unite, este unul
pe deplin meritat. Modul de organizare
a instituţiei, ţinuta profesională distinctă
CULTURA
Octavian
Curpaş
şi distinsă a staff-ului, oferta acesteia, acţiunile organizate şi cele în
care se implică nu dovedesc altceva decât profesionalism de înaltă
clasă, pasiune şi dedicare. Covorbirea noastră a urmat traiectorii
aleatoare, încercând o arie cât mai cuprinzătoare a domeniului.
Foarte interesant, şi totodată un exemplu pentru domeniu,
este modul în care se asigură finanţarea suplimentară a unităţilor
biblioteconomice şi dezvoltarea lor prin acţiunile organizate de
către „The friends of the public library” – organizaţie nonprofit care
se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bibliotecile arizoniene
din Phoenix. Sunt atraşi membri, prieteni ai cărţii, care cotizează
doar cu 25 de dolari anual şi participă nemijlocit la activităţile şi
evenimentele speciale ce se desfăşoară cu scopul strângerii de
fonduri, încă din 1977.
„Nu e uşor să lucrezi în timpuri ca acestea, când economia
este în derivă, deoarece tocmai acum, oamenii au nevoie mai mare
de informare, apelând la unităţile noastre mai mult ca niciodată;
în primul rând, ei folosesc bazele de date de la bibliotecă pentru
a-şi căuta de lucru şi apoi, pentru că au mai mult timp la dispoziţie.
Aşadar, ceea ce facem noi acum este o luptă permanentă cu
bugetul. Fără sprijinul organizaţiilor nonprofit «The friends of The
Public Library» şi «Phoenix Public Library Foundation», bibliotecile
din Phoenix nu ar fi putut fi ceea ce sunt azi şi nu ar putea progresa
pentru a deveni ceea ce vor fi mâine” – declară doamna Garvey.
În discuţia cu doamna director am abordat falsul concept
de “demodare” a bibliotecilor în prezent, când sursa de informare
cea mai la îndemână este internetul. „Bibliotecile şi bibliotecarii
vor fi întotdeauna la modă, în pofida existenţei altor sisteme
moderne de informare, cum este internetul – afirmă doamna
Toni Garvey. La ora actuală există programe extinse în universităţi
care pregătesc intens studenţii pentru a deveni «bibliotecari»,
termen care, de altfel, nici măcar nu mai este utilizat. De pildă,
aceşti viitori specialişti sunt denumiţi «information specialists» -
specialişti în informare, iar programul academic care-i formează
este «Information science and technology» - ştiinţa şi tehnologia
informaţiei sau informării, sau alte denumiri adiţionale. Mie îmi
place termenul de «bibliotecar» iar titlul meu este «City Librarian»,
titlu de care sunt, realmente, mândră. Cum să fie un «bibliotecar»
demodat? (se întreabă retoric distinsa doamnă); de exemplu,
internetul, deşi conţine extrem de multă informaţie poate fi, în
acelaşi timp, şi foarte confuz. Noi ne consiliem cititorii, inclusiv în
informarea de pe internet, indicându-le bazele de date serioase
sau domeniile care trebuie accesate pentru a obţine informaţii
de valoare, pentru că simpla postare pe internet nu trece
printr-un proces editorial, deci nimeni nu poate susţine argumentat
afirmaţia «din moment ce materialul este pe internet, trebuie să
fie credibil!»
Am vorbit mult despre ce înseamnă, practic, munca
bibliotecarului care nu este un simplu asistent într-un spaţiu
garnisit cu cărţi: „Există foarte multe lucruri care se întâmplă «în
spatele cortinei» - relatează Toni Garvey – pe care publicul larg
nu le cunoaşte. Clienţii noştri vin la bibliotecă şi au aşteptări să
găsească aici absolut tot ce caută. Mulţi dintre ei nici nu gândesc că
cineva trebuie să achiziţioneze acele materiale, că o echipă întreagă
munceşte intens şi continuu la completarea şi îmbunătăţirea
colecţiilor, că se actualizează în permanenţă baza de date, etc.
Zilnic are loc un întreg proces de transfer de carte şi materiale de
profil de la o bibliotecă la alta: la noi poţi comanda azi o carte pe
internet, de exemplu, dar doreşti să o ridici de la o alta, apropiată
de domiciliu sau de locul de muncă. Mii de cărţi, CD-uri şi DVD-uri
circulă în fiecare zi în acest sistem, de la o bibliotecă la alta, pentru
a onora comenzile cititorilor metropolei.
Sunt situaţii când se solicită cărţi pe care nu le avem în
patrimoniu caz în care, pentru a veni în sprijinul cititorilor şi a le
asigura informarea, specialiştii noştri apelează la alte biblioteci din
Arizona sau din celelalte state, uneori chiar din afara ţării, pentru
î
8341

CONFESIUNI
Odiseea plăcilor
memoriale
(urmare din numărul anterior)
De dimineaţă vorbesc cu Valeriu Gorunescu, (la fel
ca în cazul Grossu, am dat telefon la un număr mai vechi,
practic neştiind dacă autorul mai este în viaţă sau îmi va
răspunde cineva din familie, atenţionându-mă că... Aşa
că am o mică ezitare când îmi răspund aceşti venerabili,
încă supravieţuitori...) a venit mai târziu în Bucureşti, din
Brăila, ceea ce ştiam, iar când îi citesc vreo 12 scriitori de
pe lista mea, nu ştie adresele lor. Cella Serghi venea la
şedinţele cenaclului literar Eminescu pe care l-a condus el
timp de 10 ani, însoţită de cineva mai tânăr din familie.
Despre Petru Vintilă, că a locuit la 100 m mai încolo, pe
strada Tg. Neamţ. Dau telefon acolo, îmi închide de două
ori. De ce oare? Nu cumva e vorba despre fiul scriitorului,
de care îmi spunea că e frigid? Fiu al unei mame care trăia
numai cu medicamente. „Ia medicamente cu pumnul, şi
odată cade jos”, îmi povestea acel om chinuit în familie. Şi
iată rezultatele: fiul nu vrea să audă de tată, de placă cu
atât mai puţin. Data trecută la telefon a contestat că există
vreo legătură cu P.V., acel scriitor nu a locuit niciodată
la această adresă, e o simplă potriveală de nume. Asta
deşi mai mulţi îmi dăduseră telefonul şi adresa din str.Tg.
Neamţ. Şi îmi dau seama: Pentru scriitor, cândva, survine
moartea. Viaţa i-a oferit surprize cu ghiotura. Însă nici
posteritatea nu se lasă mai prejos.
Dau telefon (obţinut din cartea abonaţilor) lui V.
Băran, da, au întocmit lista celor din Apolodor 13-15, o
vor revedea luni, îi cer să o departajeze pe scări A şi B, să
le punem separat, fiind prea mulţi.
Telefon dnei Vasile Nicolescu. După revoluţie,
sufocaţi de cărţi au dorit să facă o donaţie Basarabiei,
un camion de cărţi, dicţionare, enciclopedii, ediţii rare,
cărţi cu autograf, pe vremea când era ministru Mihai
Ungheanu; camionul a fost jefuit, câţiva saci au plecat
totuşi, dar nu se ştie dacă şi unde au ajuns. V.N. a stat
la pat 7 ani, paralizat, boală foarte complicată. Ar dori
să o anunţ când vin cu placa, să se pregătească. Îi dau
amănunte despre cartea lui Romulus Zaharia, pe care i-o
recomandase O. Ghibu, iar V.N. a publicat-o la o editură
din Cluj. Ştabii au căşunat pe V.N., a avut de tras, de
aici comoţia, invaliditatea, sfârşitul. Din dorinţa de a
face bine. Iar autorul a trebuit să se expatrieze. La un
moment dat: Dar a cui este iniţiativa? Pentru ea e o mare
emoţie! Probabil pentru că V.N., care fusese mare şi tare
sub comunişti (până la accidentul cerebral), a fost împins
în umbră şi uitare absolută, după evenimente. Nu este
basarabeancă, îmi precizează, deşi numele este Nadia.
3 iunie 07, duminică, dar am eu zi de tihnă?! Spre
gară, pentru Octavian Paler, vorbesc cu locatarul din
fundul curţii: înainte a stat aici dna Paler, în corpul din
spate, a murit şi ea. OP mi-a fost ca un tată, îmi spunea
Nicuşor, era om foarte bun, ne-am aciuat aici eu şi cei
doi fraţi ai mei, fără chirie, mi se ridică părul când mă
gândesc că a murit, în doar 10 minute. Lucra până la 3
din noapte. Foarte bun om. Îl tot aştept să vină. Noi l-am
simplul motiv că dorim să satisfacem doleanţele celor interesaţi.
Rezervările de carte se pot face pe internet, iar noi le
anunţăm disponibilitatea prin mesaj electronic sau telefonic şi
facem tot posibilul, prin mijloacele expuse anterior, să fim fermi în
onorarea comenzii. Oricine este interesat în domeniu, apelează la
web site-ul nostru, unde se găsesc toate informaţiile şi procedurile
de lucru ale sistemului, iar noi încercăm să fim cât mai prompţi
în rezolvarea tuturor solicitărilor.” Onorarea comenzilor diferă
funcţie de material: pentru cărţi, termenul este de aproximativ
trei săptămâni, iar pentru alte tipuri de materiale diferă, de la caz
la caz
Ȧcţiunile instituţiei conduse de către doamna Toni Garvey se
adresează inclusiv tinerilor cititori, mai ales în timpul vacanţelor
şcolare, când se desfăşoară o sumedenie de programe sub egida
„The Phoenix Public Library”. La nivelul tuturor bibliotecilor există
programe de citit şi programe educative pentru toate vârstele,
mutat de la Leu, apoi de la
Cişmigiu. Primea pe-aici, pe
uşa din faţă, pe cealaltă intra
el, acolo e bucătărioara. Din
păcate, căsuţa fiind destul de
departe de stradă şi gardul
înalt, faţada nu se vede. Să ne
sfătuim unde punem placa.
Apoi, de la fosta locuinţă a
lui Niki O., trec prin faţa casei lui
Cornel Ionescu, muzicuţistul,
la colţ pe la adresa lui Jean
Andreiţă, colegul de liceu, prin
faţa blocului lui Nelu Iovan,
al Gabrielei Negreanu; astfel
trecem unii pe lângă alţii şi pe Ion Lazu
lângă amintirea celor ce-au
fost şi deja s-au dus de ani... Ajung pe Titulescu 93-105,
la scara C, unde a locuit Zigu Ornea, unde locuieşte Pan
Izverna, pe care l-am vizitat de două ori într-o prietenie
de trei decenii; aici un preşedinte Ghizdăreanu, un
administrator Boeru. Voi ticlui un text pentru mai mulţi:
Zigu Ornea, Andrei Ciurunga, cu care am apărut într-o
emisiune Radio postdecembristă, Victor Tulbure, Cornel
Popescu, Ştefan Crudu, traducător din italiană. De
acolo revin pe Griviţei, mă abat pe Buzeşti, să revăd placa
memorială a lui Eminescu pe când locuia „împreună cu
Veronica Micle, în primăvara anului 1882”, trec apoi pe
la nr. 74, unde a fost sediul întreprinderii la care am lucrat
în primii zece ani de geologie - ca să ajung pe Semicercului
1, pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Spre calea
Griviţei sunt nişte magazine, iar intrarea pentru locatari
e prin spate. Cumva intru în imobil, cumva dau la etajul
II peste Flori, administratoare, la cam 40 de ani, voind
să pară măcar cu zece mai tânără, îmi dă telefonul unei
Sorina, care stă aici mai de mult şi lucrează la Academia
Română. Flori îmi spune că e cea mai veche de pe scara
asta, de prin 94 şi nu-şi aminteşte de dna academician
ZDB, cu atât mai puţin ceilalţi locatari, mutaţi toţi de
curând. Dar dacă avem adresa de la Uniune... Obţin cele
două telefoane de contact.
De acolo pe fosta Ştefan Furtună, acum Mircea
Vulcănescu, la nr. 65-B, pentru George Ciprian. Apare
un domn în vârstă, Buzatu, îmi dă telefonul său, să-l sun
seara; aflu că a fost director la editura Libra, care scotea
pe vremuri cărţi în regie proprie. Dl Buzatu l-a cunoscut
bine pe G. Ciprian, a stat în apartamentul de la parter. Da,
casa e cam retrasă de la stradă şi fără bună vizibilitate,
să vedem cum facem cu fixarea plăcii. Într-o curte vecină
a existat o statuie de zeu grec, a dispărut. Iar în curticica
asta văd cu mirare şi încântare o imensă geodă, înaltă de
vreo 60 cm, cu frumoase cristale de cuarţ-ametist. De
mare efect, însă locul strâmt, practic doar o cărăruie de
acces şi lumina precară, între clădiri. Îmi rămâne gândul
la surprinzătoarea geodă.
Pentru Costache Olăreanu, pe urmele indicaţiilor
lui Mircea M., ajung pe Bdul Braşov, merg printre blocuri,
intrările sunt prin spate, numerele pe cealaltă parte...
caut îndelung acel E-13 despre care nimeni nu-mi poate
da o informaţie, în fine, revin la bulevard, adresa este un
bloc colţ cu aleea Bucşeneşti.
(continuare în nr. viitor)
programe de computere, de învăţare a limbii engleze ca a doua
limbă vorbită (ESL classes), completând astfel gama de servicii din
portofoliul instituţiei.
Şi dacă tot am avut o discuţie despre cărţi şi biblioteci cu
distinsa doamnă Garvey, la întrebarea referitoare la preferinţele
Domniei Sale în domeniu, mi-a răspuns: „Citesc „Money Ball”,
„The Life of Pi”, „Biblia”, diverse enciclopedii, multe ziare şi reviste”.
Ca în orice profesie, mai ales în cele legate de informare,
jurnalism, cultură, există mituri create şi în jurul celei de bibliotecar.
Părerea doamnei Toni Garvey, o fiinţă pragmatică, fină şi de o
elocinţă evidentă, este că unul dintre miturile despre bibliotecari
este acela care-i situează printre cei mai sobri dintre semenii
noştri, care, de obicei, nu prea ştiu să zâmbească. „Bibliotecarii
sunt preocupaţi să rezolve probleme şi să ofere răspunsuri, nu
prea au timp de glume” – a încheiat doamna director cu un zâmbet
fin în colţul buzelor.
8342 www.oglindaliterara.ro

Stingerea luminilor lojilor
Înaltului Ordin B`nai B`rith
din România
Ordinul B`nai B`rith este un ordin iniţiatic evreiasc
care are o organizare pe loji, membrii săi se numesc între
ei fraţi, având unele semne, atingeri şi parole discrete de
recunoaştere. Cu toate acestea, B`nai B`rith nu este
o societate francmasonică. De altfel, majoritatea
organizaţiilor evreieşti care activau în spaţiul profan
sub forma unor societăţi de binefacere, recunoscute
de autorităţile române ca persoane juridice şi morale,
reprezentau interfaţa lojilor societăţilor şi ordinelor iniţiatice
evreieşti, nemasonice, din spaţiul sacru. La un moment
dat, pe la sfârşitul secolului al XIX – lea, toate societăţile
de binefacere evreieşti au trecut sub înaltul patronaj al
Ordinului B`nai B`rith.
Sub presiunea forţelor de extremă dreapta din România,
lojile B`nai B`rith au fost nevoite să - şi înceteze activitatea
în primăvara anului 1937. Documente aflate în arhiva
Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii 1 ne
oferă unele informaţii privind momentul trecerii în adormire
a lojilor B`nai B`rith. Astfel, într – un raport informativ al
Siguranţei Statului din 31 martie 1937 cu titlul sugestiv
Camuflarea lojilor B`nai B`rith în societăţi de binefacere
se arată că Loja Noua Fraternitate din „International Order
B`nai B`rith” din Bucureşti, Str. Sfinţii Apostoli 14, a închis
sediul său comunicând francmasonilor (sic !) din această
loje că până la noi dispoziţiuni şedinţele obişnuite „ţinutele”,
nu vor mai avea loc. În continuare se arată că avocatul Aurel
Weiss, Marele Maestru al Lojii, a dispus ca arhiva societăţii
să fie pusă la adăpost în podul clădirii.
Conducerea organizaţiei a hotărât ca, de la 23 aprilie
1937, să – şi mute sediul într – un local din Sectorul Negru 2 al
Bucureştiului. Conform surselor de informaţii ale Siguranţei,
în respectiva clădire trebuiau mutate doar birourile lojii,
şedinţele propriu – zise urmând a se ţine în sala Barascheum
sau în sala Cercului Sephard din Calea Călăraşi. Serviciile
secrete române suspectau că această mutare ar avea un
scop ascuns, acela de a se pierde cu totul urma activităţii
acestei loji. Mai mult decât atât, se arăta că Marele Maestru
al Ordinului, rabinul dr. I. Niemirower a dat dispoziţii clare
tuturor lojilor B`nai B`rith din capitală şi provincie să se
transforme în societăţi de binefacere.
Este adevărat că, după stingerea luminilor, o parte din
membrii lojilor B`nai B`rith au continuat să se întâlnească dar
nu în ţinute ritualice. Întrunirile acestora, prilejuite de diverse
ocazii, au fost puse sub stricta supraveghere a Siguranţei
Statului, după cum reiese dintr – o notă informativă din 24
mai 1937: Activitatea lojilor B`nai B`rith a încetat numai
aparent. Acţiunea acestui ordin se menţine puternică în
cadrul conspirativ al conducătorilor şi se pare că în ultimul
timp se încearcă în special o apropiere către formaţiile de
extremă stângă. Astfel unul din principalii conducători ai
acestui ordin, avocatul Kiva Ornstein, a început să activeze
intens în cadrele Blocului Avocaţilor Democraţi, luând parte
şi la congresul acestui Bloc ce a avut loc la sediul partidului
radical ţărănesc, Duminică, 9 maiu a. c.
Se menţionează faptul că la congresul avocaţilor
democraţi ce a avut loc la Dej, acelaşi Kiva Ornstein a oferit
din partea Lojii Lumina a Ordinului B`nai B`rith un ajutor de
400.000 de lei. Şi celelalte loji ale acestui ordin au contribuit
şi ele cu sume destul de importante în acelaşi sens.
Considerată în mod eronat de agenţii Siguranţei a fi o
organizaţie masonică, supravegherea informativ – operativă
a membrilor B`nai B`rith a continuat. În nota informativă
din 25 noiembrie 1937 aceştia precizau că neţinând seama
de dispoziţia jurnalului Consiliului de Miniştri, care a decis
desfiinţarea Societăţilor secrete, până în prezent una
dintre acestea, Ordinul B`nai B`rith, a decis continuarea
activităţii, schimbând numai titulatura şi în parte modul de
activitate. Astfel, s – ar fi constatat că Loja Noua Fraternitate
a început să funcţioneze din nou sub denumirea de C. E.
A. , adică Asociaţia de cultură, educaţie şi ajutor, căpătând
personalitate juridică prin sentinţa Tribunalului Ilfov – Secţia
I nr. 147 din 29 octombrie 1937.
Prima şedinţă de lucru a societăţii C. E. A. a început la
21 noiembrie 1937 de la ora 10 la sediul din Str. Italiană nr.
16. Şedinţa a fost deschisă de Dr. Feldmann, ca preşedinte de
www.oglindaliterara.ro
vârstă, după ce într – o cameră
separată a fost ales comitetul
de conducere, compus din
următoarele persoane: avocatul
Iosef Kandel – preşedinte,
Heinrich Harth – secretar, M.
Glueckmann şi Iosef Weissberg
– vicepreşedinţi, Iosef Wappner,
Jacques Almuly, ing. Maximilian
Marcus, dr. H. Alperin, Iosef
Abramovici, av. G. Schaeffer –
membri. Mişu Schoenfeld, S. M.
Blumenfeld şi ing. Leo Pălărieru
au fost aleşi cenzori. M. Eliescu,
Alex. Loebel şi av. Ad. Ettinger
urmau a activa ca cenzori
supleanţi. La rândul său, Ionel
Cohn a fost ales ca secretar
financiar.
AESOTERICAE
Bogdan Constantin
Dogaru
Şedinţa a fost deschisă de Dr. Feldmann care şi – a
exprimat bucuria faţă de cei prezenţi că poate fin din nou
aproape de ei. La rândul său, Aurel Weiss a arătat motivele
care au determinat înfiinţarea C. E. A. Aşadar, în urma
ordinului dizolvării lojilor francmasonice, acesta a găsit de
cuviinţă să înceteze în mod oficial activitatea Lojii „Noua
Fraternitate schimbându – i şi locaţia. Aurel Weiss arată că,
până la acea dată, nu primise ordinul formal de dizolvare,
însă ştie precis că el există şi se află ataşat la dosarul
societăţii de la Poliţia Capitalei şi că ar fi fost suficient să
ceară o singură autorizaţie de ţinere a unei şedinţe, pentru
ca autorităţile să procedeze la desfiinţare. În documentul
Siguranţei se face menţiunea că în tot timpul cuvântării sale,
menţionatul avocat a numit Loja „Noua Fraternitate” – „o
anumită societate”.
După ce avocatul Iosef Kandel a expus scopurile etice
ale noii organizaţii, al cărei preşedinte a fost ales, arătând
contribuţia populaţiei evreieşti la dezvoltarea culturală
şi economică a României, a luat cuvântul Dr. H. Alperin
care a vorbit despre setea de carte a poporului evreu şi
obligativitatea ca evreii bogaţi să îi ajute pe cei nevoiaşi ca
să îşi poată continua studiile.
Prin discursul său, vicepreşedintele C. E. A., Iosef
Weissberg a căutat să insufle celor prezenţi cât mai mult
optimism, convins fiind că cei cari cârmuiesc ţara nu pot să
nu aibe în vedere doleanţele majorităţii populaţiei evreieşti,
„totdeauna sinceră şi leală faţă de Patrie şi Tron”. Dacă sunt
de făcut observaţiuni asupra unui mic număr de evrei, pe
cari întreaga populaţie evreiască cinstită în renegă, apoi,
păstrând proporţiile, aceste observaţiuni se pot adresa şi
celorlalţi conlocuitori.
La observaţia făcută de Schonber că la constituirea noii
asociaţii nu au fost consultaţi vechii membri ai lojii, Aurel
Weiss şi – a rezervat răspunsul pentru finalul şedinţei când
a precizat că vechii membri nu au fost consultaţi deoarece
era necesară convocarea unei adunări generale care ar fi
necesitat, în mod obligatoriu, obţinerea unei autorizaţii de la
autorităţi. Exista astfel teama, perfect justificată, că acest fapt
ar fi atras în mod imediat dizolvarea urmată de confiscarea
tuturor bunurilor Societăţii „Loja Noua Fraternitate”.
Totuşi, precizează Aurel Weiss, inactivitatea nu a fost
complectă, deoarece comitetul lojei se întrunea regulat,
la câte unul din membri, pentru a discuta modalităţile
transformării. În modul acesta, conform dorinţei „fraţilor”
decedaţi care au lăsat legate, s – au împărţit elevilor
merituoşi premii în numerar la sfârşitul anului, s – a trimis
o colonie şcolară de 40 copii pentru o lună la Piatra Neamţ,
s – au ajutat văduve şi s – au dat ajutoare de măritiş.
La sfârşitul cuvântării sale, avocatul Weiss subliniază
faptul că deşi suspendată de facto, vechea societate
continuă să existe de jure, sperând în revenirea timpurilor
normale, când vechea Loje „B`nai B`rith” îşi va putea relua
activitatea ei constructivă şi educativă aşa cum a activat
timp de 65 ani. Drept urmare, toţi membrii lojii sunt rugaţi
a se înscrie în noua societate.
După semnarea adeziunilor de către cei prezenţi, s – a
organizat o chetă în urma căreia s – a adunat o sumă de
câteva mii de lei, şedinţa terminându – se pe la orele 12,30.
Puse în adormire în 1937, lojile B`nai B`rith îşi vor
reaprinde luminile temporar după 23 august 1944, fiind
nevoite din nou să le stingă din 1948, pentru o lungă
perioadă de timp.
________________
1
C. N. S. A. S., fond Documentar (Bucureşti), ds.
15979, vol. 1, f. 110 – 112 şi 154 – 157.
2
La acea dată Bucureştiul era împărţit în „culori” în
sens de sectoare, cartiere.
8343

LECTOR
Revelaţia
(urmare din numărul anterior)
Te lăsasem să. admiri peisajul mirific al peşterii în
care linii şi suprafeţe îngemănate tindeau să-nchipuie
perfecţiunea. Din această vastă şi impunătoare geometrie
luminiscentă, cu ochii de cristal roşu aprins fulgerând scurte
reflexe de lumi nă, şarpele îşi dezvăluia cu şi mai mare
intensitate conturul. Solzi lamelari ce puteau fi albaştri
sau verzi, lucind de propria lumină, dădeau impresia
unei desăvârşite arte sculpturale în care virtuozitatea
mâinii dăruise supleţe şi rafinament(.), unice. Corpul său
încolăcit în spirală se pierdea de undeva de la jumătate în
masa de piatră, ca şi cum ar fi ieşit doar pe jumătate dintrun
culcuş subteran. Cele trei capete dispuse ca frunzele
unui trifoi gigantic rămăseseră afară, înălţate deasupra
gurii căscate a şarpelui împietrit într-un avânt suprem.
Înmănuncheate şi ele, păstraseră peste timp triplul
zâmbet sub care se distinge implacabilă, groaza. Ai întins
mâna către grumazul şarpelui de lumină şi calcar, vrând
să pipăi forma caldă şi catifelată a acestuia dar apropierea
degetelor tale făcuse ca zona ce urma să fie atinsă să
îşi modifice luminozitatea, devenind din palid verzui, roşu
violaceu. Ai atins pană la urmă acele pete ciudate de
culoare, cu teamă şi reţinere. Atunci ceva, ca o descărcare
electrică, s-a produs la nivelul zonelor de contact. Ţi-ai
retras mâna cu grabă iar pe locul abia atins au rămas cinci
pete de culoare închisă, un violet se pare, micşorându-şi
suprafaţa încet încet, trecând printr-o întreagă gamă de
nuanţe până ce va fi să revină la culoarea de dinainte.
Ingenios mod de manifestare a acelor creaturi inerte,
ascunse în măruntaiele muntelui. Cu făclia ce o aduseseşi
ai iniţiat un fenomen unic acolo unde, de o veşnicie,
întunericul era stăpân absolut într-o măsură oarecare,
fiind primul om care a ajuns în acel univers interior, vei fi
făcut un act de profanare, iar faptul că nu ţi s-a întâmplat
nimic până la acel moment, nu-nseamnă că vei fi fost
iertat, nu? Interdicţia ce nu fusese încălcată până la tine,
asigurase acelui spaţiu interior o creştere în sine însuşi,
construind în sine şi numai pentru sine, cu o artă şi o
meticulozitate genială, construise o structură capabilă să
preia lumina de oriunde ar veni, ca apoi, amplificând-o, să
şi-o dezvăluie autostimulându-se, prefigurând un perpetuu
de emisie şi absorbţie, pentru care impulsul venit de
undeva din exterior să nu-i mai fie necesar. Acolo, lumina
ce o aduseseşi, îşi înmiise intensitatea, repartizându-se
uniform în întreaga structură interioară, de la bolta înaltă
din care ţurţuri grei se-ngustau către pilonii grei ce se
avântau din podea către în sus apropiindu-se unii de alţii,
împerecheaţi într-un sărut de ape fosforescente. Aveai
certitudinea că intraseşi în pântecele unei fiinţe minerale
care-şi căpătase hrana de care avusese nevoie, iar ţie,
drept recompensă, ţi se dezvăluise în toată splendoarea
sa. Întreg şi magnific, universul încastrat în măruntaiele
muntelui ţi s-a dezvăluit. Lumina amplificată şi apoi
iradiată din toate colţurile, lumină lipsită de umbră,
căci pornea din sine şi pentru sine, uniformă şi diafană,
exultând într-o beţie de nuanţe şi sclipiri, îţi încântă ochii
şi sufletul. Intraseşi într-un univers tubular fascinant care
te chema printr-un limbaj perceput doar de simţurile spiritului,
învăluindu-te cu căldura şi calmul fireşti unui atare
exerciţiu de admiraţie.
Făclia se stinsese demult. Îşi dăduse sufletul în
tăcere, printr-o ultimă pâlpâire dispărând pe nesimţiteîn
hăul de lumină ce ţi se căsca înainte. Din gura larg
deschisă a şarpelui, cele trei capete umane îşi trimiteau
privirile îngheţate către un punct al înaltei bolţi sub care te
aflai. Ai trasat în minte direcţiile privirii lor şi ai remarcat
cum în locul de-ntâlnire, ca urmare a unui ciudat fenomen
de excitaţie şi refracţie multiple, lumina izvorâtă din
adâncurile materiei, se diluase.
Marginile acelui petic de lumină se diluau, se disipau
pierzându-se în masa de materie luminoasă sau în masa.
8344 www.oglindaliterara.ro
de lumină materială. Atunci ai
descoperit şi freamătul sonor
al picăturilor de apă ce se
desprindeau din înaltul bolţii,
picături sonore, având şi ele
aceeaşi calitate de a naşte
lumină, o aceeaşi lumină,
purtând aceleaşi nuanţe.
Ai simţit sau ai resimţit
până în adâncul sufletului
un ciudat sentiment de
armonie, armonie perfectă
ce se instituise între sunet,
materie şi lumină. Fiecare
dintre acestea exista întreit,
regăsindu-se fiecare în fiecare
Virginia Bogdan
în aceeaşi măsură, în aceleaşi
proporţii. Printr-o fericită combinaţie ţi se revelase un mod
unic şi perfect de manifestare a unui gen de crepuscul
perpetuat la infinit. Lumina ca şi apa deveniseră sonore
aşa încât, fiecare se putea substitui fără surpriza de a-şi
anula noul caracter. Înmărmurit în admiraţie, ascultai
cântecul luminii transfigurat de jocul de linii şi suprafeţe,
de volume, ce se adună toate către acelaşi punct al
spaţiului în care se-ntâlniseră privirile încremenite
ale celor trei făpturi umane ce încă mai agonizează, în
pântecul imens al şarpelui cu platoşa-i de solzi translucizi.
Acolo, în urma unei geniale beţii spirituale, cuprinsă
de un avânt sublim, natura îşi găsise perfecţiunea în
manifestare. Acolo, firescul şi logica se dovediseră a fi
doar vorbe goale. Îşi dovedise şieşi natura că poate atinge
idealul, spulberând legi şi canoane inventate din joacă şi
plictis. Natura inventase absurdul din plictis, tu aflăndu-1
ca pe o noutate. Şi-n propria-ţi fascinaţie te-ai rătăcit.
Te-ai pierdut în meandrele închipuirii, antrenat de un tip
de gimnastică a absurdului prin care aberaţia senzaţiei
ajunsese să se înfrunte în mod involuntar cu tine însuţi.
Trupul devenise altceva iar imaginea se concretizase într-o
parabolă multiplă, zbaterea interioară reverberându-se
strident şi dureros ca o descărcare generată şi amplificată
de un sistem paradoxal. În peştera cu creaturi fabuloase
împietrite în calcar luminiscent, cu şarpele împlătoşat în
solzi de sunet şi lumină, cu privirile moarte spânzurate
de pata de lumină organică lipită ca o meduză acolo unde
linii şi forme se adunaseră deasupra, pe bolta aceea
translucidă, te treziseşi cu gândul înfiorător că trăieşti
iluzia unui gând de dincolo de moarte.
Frumuseţea ameţeşte şi dezarmează fiinţa umană,
încântă şi orbeşte sufletul care, uitându-se pe sine, se
dedică întreg şi fără reţineri acelui exerciţiu de admiraţie.
Astfel tu, trăind exerciţiul tău de admiraţie, nu ai băgat
de seamă că din conştiinţa ta, făţărnicia şi absurditatea
se anulaseră. Senzaţiile, percepţiile şi simţurile se
contopiseră în fluviul subteran de lumină curgând prin tine
ca apa sfinţită şi dătătoare de viaţă folosită de la începutul
începuturilor pentru a-1 crea pe Adam. Adam, sau omul
primordial... Fusese şi el fascinat descoperind splendorile
Edenului. Trăise aceeaşi fascinaţie, aceeaşi surprinzătoare
emoţie, aceeaşi încântare plină de teamă sau (?)... »(s.n.)
Şarpele Înţelepciunii, roşul-violaceul Iubirii divine,
Lumina sacrificială, permutarea culorilor, numărul
perfecţiunii transcendente, această « genială beţie
spirituală » m-au obligat să redau integral fragmentul
invocat. Sanctuar al Luminii. Numai aici se putea petrece
întîlnirea sinelui cu Sine.
După extazul încercat, îndrăznesc să spun că scena
vînătorii :« Vârful săgeţii, cu unghiul său ascuţit, se
înfipsese în carnea ta » pare să fixeze volatilul, ca notă
finală a fabuloasei revelaţii. Sanctum Imperium.
Un Adevăr revelat este mai mult decît un Dar, pentru
un debut editorial!

Amintiri din războiul
de la 1877
V. Vereşaghin
(urmare din numărul anterior)
Bătălia era de bună seamă câştigată; Skobeleff părea
acum mai puţin zbuciumat, râdea şi glumea.
Pe la trei ceasuri iată că un cazac vine în galop la Skobeleff.
- Înălţimea voastră, turcii au ridicat steagul alb!
Skobeleff se urcă pe cal, noi am făcut acelaşi lucru şi
alergarăm spre Şenovo. Cu cât ne apropiam de sat, cu atâta
dădeam peste mai mulţi morţi; bateriile turceşti erau plin.
Turcii de bună seamă au stat dârzi la locul lor până în cea din
urmă clipă, iar soldaţii noştri îndepliniseră cu sfinţenie porunca
generalului, niciun duşman nu scăpase. Şanţurile turceşti
erau astupate de cadavre. E foarte ciudat că s-au găsit atâţia
morţi în şanţuri. De bună seamă că turcii arătaseră prea multă
înflăcărare şi aşteptaseră trupele noastre înaintea întăriturilor
lor.
Cete de prizonieri se găseau în drumul nostru. Skobeleff
fusese înştiinţat că isteaţa lui călărime prinsese şase mii de
turci în timp ce se retrăgeau spre Kazanlâc. Întâlnirăm însă şi
trupe turceşti, al căror comandant primi o săpuneală straşnică
pentru purtarea lor neorânduită.
Căutam pe comandantul suprem al turcilor şi steagul
alb. Pe drum întâlnirăm pe Paniutin, care răguşise de mult
ce ţipase. Cu toate acestea făcea mai multă gălăgie decât
altădată. Trebuie să spunem însă că în ziua aceasta, de la cel
mai înalt grad până la soldat, toată lumea răguşise, parcă la
poruncă.
În sfârşit un colonel de vânători veni de mână cu sabia
comandantului suprem al turcilor.
- El unde este?
- Colea, lângă movila aceea înaltă!
Înălţimea era acoperită, de la poale până-n vârf, de
soldaţi turci, care stăteau jos, cu-n aer posomorât, după ce-şi
aruncaseră armele şi muniţiile. La poale era o baracă mică de
lemn, la uşa căreia stătea, înconjurat de-o strajă numeroasă,
un general turc, nu tocmai în vârstă, cu părul smead, cărunt
şi cu înfăţişarea aspră; era comandantul suprem, Vesel paşa.
Skobeleff îi porunci să înainteze. Vesel paşa se apropie cu-n
aer întunecat, urmat de alţi câţiva şi de treizeci sau patruzeci
de ofiţeri de toate gradele. Skobeleff încercă să-l mângâie
prin câteva cuvinte blajine despre vitejia soldaţilor lui, dar
el îl ascultă trist şi nu-i răspunse. Toată straja avea aceeaşi
înfăţişare întunecată.
- Vasile Vasilievici, du-te iute la generalul Tomilovski şi
spune-i să dezarmeze numaidecât pe prizonieri, fără nicio
zăbavă. Aflu că Suleiman paşa vine în mers grăbit din Filipopoli
şi mă tem că turcii, la cel dintâi cuvânt ce-l vor afla, vor sări
din nou să pună mâna pe arme!, îmi spuse Skobeleff în şoaptă.
Am făcut tot ce mi-a spus Skobeleff. Întorcându-mă,
m-am grăbit să mă urc pe vârful movilei spre a lua ca amintire
steagul alb: de bună seamă ei se gândeau că, odată drapelul
alb smuls, aveau să fie măcelăriţi.
- Şipca are să se închine?, întrebă Skobeleff pe Vesel
paşa.
- Nu ştiu!
- Cum nu şti, dumneata care eşti comandantul suprem?
- Da, sunt comandantul suprem, dar nu ştiu dacă vor
asculta de poruncile mele!
- Dacă e aşa, Şipca are să fie atacată la moment!, strigă
Skobeleff şi dădu poruncă regimentului de Susdal şi de Vladimir
să pornească spre strâmtoare.
În acest moment se stârni o mare frământare printre
ofiţerii turci. Câteva cuvinte fură schimbate în limba lor, după
care Vesel paşa se întoarse spre Skobeleff:
- Aşteptaţi, aşteptaţi, am să trimit pe şeful meu de stat
major!, îi spuse Vesel paşa.
Un colonel turc a fost trimis cu această însărcinare,
împreună cu generalul Stoletoff din partea noastră. În acest
timp viteazul Karanoff o şi pornise să dea de ştire lui Radeţki
de rezultatele bătăliei.
Skobeleff avea o adâncă teamă, că generalul turc se va
împotrivi, cu atât mai mult cu cât bulgarii aduceau din toate
părţile vestea că Suleiman paşa vine în direcţia aceasta.
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
Aflarăm apoi că vestea era adevărată, într-un fel cel puţin,
dacă nu în privinţa direcţiei pe care o prevedeam. Suleiman
paşa plecă într-adevăr din Filipopoli, lucrând însă astfel, în loc
să atace, bătea în retragere în faţa armatei lui Gurko.
La drept vorbind, când Skobeleff ameninţase că va ataca
Şipca, numai cu greu noi i-am fi luat ameninţarea în serios şi
fără îndoială că Skobeleff însuşi n-o credea. Turcii trebuie să
fi fost prea abătuţi ca s-o ia drept bună. Brigada noastră de
rezervă, alcătuită din două regimente, nu avea atâta putere ca
să insufle aşa multă teamă într-un atac împotriva unor puncte
atât de întărite, acoperite cu zăpadă şi aşezate la două mii de
metri înălţime.
Şipca se-nchină, însă răspunsul sosi târziu şi noi
plecarăm fără să-l mai aşteptăm. Ducându-ne la Imetli, am
data peste câţiva soldaţi, care jefuiau pe-un turc ce nu murise
încă, scoţând sunete înăbuşite din gâtlej. Acesta fusese un om
zdravăn şi dacă ar fi fost în toate puterile, i-ar fi respins cu toate
puterile pe soldaţi.
Tabăra, aşezată pe costişa cea mai aproape de duşman,
este aproape complet acoperită de cadavre omeneşti. Calul
meu se sperie văzând această privelişte groaznică. În şanţurile,
care înconjurau tabăra, ruşi şi turci sunt amestecaţi talmeşbalmeş
şi numărul celor din tabăra noastră e înfricoşat de
mare. Un cadavru îmi atrase luarea aminte: obrazul era tânăr şi
arăta ca un copilandru, un voluntar! Trupul acesta e la oarecare
depărtare de ceilalţi, cu braţele şi picioarele întinse în lături,
cu ochii deschişi. Cizmele, partea cea mai însemnată dintr-un
costum de război, îi fuseseră scoase. Buzunarele uniformei
erau scoase şi-un mare număr de scrisori îi căzuseră pe jos,
atacatorii ce-l jefuiră, nesinchisindu-se tocmai mult de acest
lucru. I-au lăsat încă o cruce de aur la gât. Am adunat scrisorile
şi m-am uitat prin ele, spre a afla numele tânărului mort.
Era un fiu de familie nobilă din sudul Rusiei. Toată dragostea
unei mame era cuprinsă în scrisorile acestea: mama lui îi
trimitea binecuvântările sale din tot sufletul ei, îl povăţuia să se
îngrijească de sine, îi vorbea de pachetele trimise împreună cu
siropul de fructe, care-i plăcea mai mult…
Un soldat se arăta adeseori în preajma mea: căuta
trupurile ofiţerilor morţi, le cerceta unul câte unul, se apleca,
se uita la chipul mortului, apoi pleca mai departe. Îl urmări
din ochi. La urmă, îngenunche lângă un cadavru, îi aşeză şi-i
netezi părul, îi îndreptă capul, îi puse mâinile cruce pe piept şi-i
dădu o sărutare. Era servitorul unui ofiţer: l-a identificat şi-i
făcea cea din urmă toaletă. Trupele erau strânse la un loc şi
îndreptate, aripa stângă spre muntele Sf. Nicolae, iar centrul
spre Senov. Deodată Skobeleff îşi înfige pintenii în coastele
calului şi o porni în galopul cel mare, ţinându-şi şapca în mână,
fluturând-o în aer şi spunând soldaţilor:
- În numele patriei, în numele împăratului, vă mulţumesc,
fraţilor!..., cu lacrimi în ochi. E greu de descris, entuziasmul
soldaţilor: căciulile erau aruncate în aer, uralele urmară timp
îndelungat.
Mai târziu, Skobeleff îmi spuse că era cât pe ce să
săvârşească o prostie: în clipa când rosti cuvintele în numele
patriei, avu fericitul gând să adauge în numele împăratului.
Fără aceasta, ar fi putut să fie învinuit de nihilism.
În satul Şipca totul era nimicit, în afară de biserică,
totul era nimicit. Ţinurăm drumul până-n vârful muntelui.
Tunurile părăsite rămăseseră în bateriile turceşti. Turcii îşi
adunau lucrurile ce le mai rămăseseră şi începură drumul lor
în surghiun. La meterezul de deasupra, care era foarte bine
întărit, am fost înspăimântat, văzând atâtea cadavre ruseşti ce
se aflau aici. Niciunul nu zăcea înăuntrul baricadelor turceşti şi
n-au depăşit şanţul cel lung, ce fusese săpat la o mică depărtare
de metereze, ci că aici se opriseră cu toţii.
Mi-am lăsat calul s-o ia înainte pe drum şi-am început
să urc singur de-a lungul stâncii, în acelaşi loc unde Suleiman
paşa a întreprins în septembrie atacul lui îndrăzneţ asupra
Şipcii. Cărarea dispăruse din cauza cadavrelor, mirosul era
de nesuferit, deoarece zăpada abia dacă acoperea priveliştea
asta de groază. Era aşa de greu să înaintezi, încât admirarăm
îndrăzneala turcilor ce urcau în fugă pe costişa aceea
prăpăstioasă. Mă agăţam de crâmpeie se stufişuri şi alunecam
printre adevărate movile de trupuri. Nu voiam să mă întorc
înapoi, pe de altă parte, mi-era cu neputinţă să înaintez. Abia
dacă puteam s-o fac, târându-mă de-a buşilea peste leşuri.
Mirosul era atât de puternic, încât îmi venea să leşin.
Din fericire, un soldat se ivi în vârful stâncii.
- Frate, ajutor…!, am strigat eu cu-n glas deznădăjduit.
(continuare în nr. viitor)
8345

MERIDIANE
Cristo Rodentor - sculptura română în Brazilia
Nicolae Sporiş
- Un nume de rezonanţă: artistul Gheorghe Leonida,
în Brazilia -
La 12 octombrie 2011 se împlinesc 80 de ani de la
inaugurarea pe muntele Corcovado din Rio de Janeiro a
celebrului monument dedicat Mântuitorului Isus Hristos
(Cristo Rodentor). În decursul celor 80 de ani de existenţă
a devenit un brand al Braziliei şi chiar al Americii Latine,
considerat de presa internaţională ca fiind una din cele şapte
minuni ale lumii moderne, vizitat anual de milioane de turişti.
În 2003, s-a amenajat la baza statuii (în interior) o capelă
romano-catolică unde se oficializează cununii cu miri din
întreaga lume. În timpul activităţii la Rio de Janeiro (1970
– 1975) la Oficiul diplomatic român - în
calitate de consul - am vizitat de mai multe
ori acest minunat monument. Pe atunci,
urcarea se făcea cu un „bondinho” - un
tramvai cu cremalieră de două vagoane al
cărei staţii de pornire era vis-à-vis de sediul
Legaţiei noastre, pe rua Cosme Velho. Am
avut prilejul să studiez multe materiale
documentare (inclusiv cele publicate în
2009) cu privire la istoricul construcţiei
acestui munument. Nicăieri, însă, nu se
făcea vreo referire la autorul, de fapt,
al sculpturii figurii (capului) statuii. Se
acredita ideea ca fiind opera sculptorului
Paul Landowsky - francez, de origine
poloneză, care fusese managerul general
al lucrării, realizată la Paris între anii 1926-1931. În contactele
avute la Rio de Janeiro cu personalităţi culturale din diaspora
română, am aflat de la doamna Vana Duchiade, patroana
Librăriei Leodardo da Vinci, informaţia potrivit căreia sculptura
capului monumentului Cristo Rodendor este opera artistului
român Gheorghe Leonida, născut la Galaţi, în 1892, cu studii
de specialitate şi realizări sculpturale de marcă la Roma şi
apoi la Paris. Graţie talentului său unanim recunoscut, a fost
angajat de Paul Landowsky să realizeze figura (3,75 m) acelui
monument. Informaţia respectivă a fost confirmată ulterior şi
de alte personalităţi, precum: prof. Alexandru Frâncu, Alecu
Nicolau şi muzicologul Petrică Jianu. În lucrarea mea, „Evocări
- Un vâlcean în lumea largă” (Râmnicu Vâlcea, Ed.Adrianso -
2001) referitoare la Brazilia, am introdus această informaţie
cu privire la realizarea sculptorului Gheorghe Leonida.
În anii 1999 - 2000, pe când lucrarea se afla în
manuscris, am intrat în contact cu acad. prof.dr. Atico Vilas-
Boas da Mota care se afla la Bucureşti în calitate de vice rector
la Universitatea Internaţională şi profesor de portugheză la
Ambasada Braziliei. În timpul vizitelor profesorului Atico la
noi, acasă, i-am prezentat manuscrisul cărţii pentru a-mi
prezenta opinia şi observaţiile domniei sale. Cu acel prilej,
a rămas foarte surprins de cele menţionate cu privire la
realizarea sculptorului Gheorghe Leonida şi m-a întrebat: „de
la cine aţi obţinut această informaţie?” Făcându-i cunoscut
că sursa era doamna profesoară Vana Duchiade, a reacţionat
pe loc spunând: „Îmi amintesc, că şi mie mi-a spus acelaşi
lucru, în anii 50”. În lucrarea sa enciclopedică „Brasil e
Romenia, Pontes - Culturais - Ed. Thesaurus - 2010, prof.
Atico în secţiunea „Sculptura română în Brazilia”, referinduse
la sculptorul Gheorghe Leonida, menţionează: „Cel ce
vine în zilele noastre la Rio de Janeiro, pe cale terestră,
maritimă sau aeriană, zăreşte imediat minunatul monument
dedicat lui Isus Hristos. A devenit simbolul acelui oraş. Însă,
puţini ştiu, chipul acelei gigantice sculpturi a fost opera
unui român. Pe când studiam la Rio de Janeiro, în decada
1950, animatoarea culturală, d-na Vana
Duchiade, patroana Librăriei Leonardo da
Vinci, ne informase că un artist român
fusese responsabil pentru sculptura
capului Mântuitorului Hristos. De atunci,
am notat această informaţie cu intenţia
ca la prima oportunitate să aprofundăm
cercetarea. În ziua de 15 iulie 2000, când
eram la Bucureşti, profesor la Universitatea
Internaţională, am contactat telefonic pe
dl. Lazăr Zamfirescu, fiul ministrului român
la Legaţia de Rio de Janeiro în perioada
interbelică, rudă îndepărtată a sculptorului
Gheorghe Leonida şi a surorii sale Elisa
Leonida, „prima femeie inginer din lume,
care mi-a confirmat că, întradevăr, artistul
Gheorghe Leonida a lucrat la atelierul artistului Landowsky,
când acesta l-a angajat să realizeze capul menţionatului
monument”. Precizarea făcută de prof. Atico da Mota în
prestigioasa lucrare, „Brasil e Romenia Pontes Culturais” cu
privire la sculptorul Gheorghe Leonida elimină o omisiune
de neînţeles şi aduce la cunoştinţa milioanelor de vizitatori
ai Monumentului un adevăr care constituie o mândrie pentru
spiritualitatea românească.
Consemnare şi traducere din portugheza-braziliană -
Nicolae Sporiş
Notă:
Cristo Redentor a fost inaugurat la 12 octombrie
1931, ora 1900. Piatra fundamentală a fost pusă în 1922, la
aniversarea a o sută de ani de la proclamarea Independenţei
Braziliei, 7 septembrie 1922. Lucrările la monument au
început în 1926. Statuia are 38 m înălţime: distanţa între
capătul mâinilor întinde - 30 m. Greutatea totală: 1.145 tone.
Pe lângă vechiul tramvai cu cremalieră, din 2003
funcţionează şi o instalaţie cu scări rulante. Statuia se
află la altitudinea de 710 m pe muntele numit Corcovado,
situat în zona de Centru-Sud a metropolei Rio de Janeiro.
Gheorghe Leonida a decedat în anul 1942.
(urmare din pag. 8336)
Chronicle» şi «Esquires»? Toate sunt brandurile corporaţiei
(de presă – n.n.) Hearst şi, deşi sunt citite în întreaga lume,
puţini ştiu că sediile lor se afla într-o clădire pe una din cele
mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în
clădirea asta impozantă, elegantă, modernă, am pătruns eu
prin efracţie virtuală, şi mă folosesc de primul computer pe
care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, căci fiind spre seară,
la intrarea mea în sala eleganta – şi nepopulată atunci - s-au
aprins luminile, automat. Pe urmă a mers totul ca pe roate...].
Dar să citim mai departe: „Construcţia destinată doar
spaţiilor office are 46 de etaje, 182 m. înălţime şi o suprafaţă
utilă de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciată ca una din cele
mai frumoase construcţii după atentatul asupra Turnurilor
Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima
clădire office, ecologică, construită în New York. Pardoseala
este (…) pavată cu dale de calcar. Sub podea există o reţea
de ţevi din polietilena, prin care circulă apă rece în timpul verii
şi caldă pe timp de iarnă”. Este menţionată, mai departe, şi
o „cascadă artificială, alimentată cu apă de ploaie colectata
de pe acoperiş. Apa provenită din precipitaţii este folosită la
8346 www.oglindaliterara.ro
sitemul de răcire al clădirii, precum şi la irigarea plantelor ce
decorează birourile”.
Întrerup lectura… Parcă am auzit un zgomot. Desigur
că Internetul mai dă şi alte date despre acest loc. De pildă,
despre faptul că, permanent este asigurată atâta lumină,
doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodată, aici există
o serie întreagă de aranjamente pentru securitate şi confort
maxim… Mă uit, în fugă, în jurul meu. Sunt sigur că e o
plăcere să lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este
un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ
excepţional al Manhattanului, un simbol de măreţie, confort
şi înălţare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îşi are
izvorul în stâlpii Gorjului şi scânteia de geniu a lui Brâncuşi.
Să recunoaştem însă, aici, pe prim plan, şi măiestria absolut
de excepţie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman
Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncuşi îşi găseşte
aici utilizarea materială superioară, practică şi concretă, în
viaţa de zi cu zi.
Ambele sublimări au acelaşi înţeles. Mai sus, mereu
către aureolarea omului! Numai că Brâncuşi e, totuşi,
transcendental! E Luceafăr, şi e Ciocârlie, şi e Infinit. Şi îmi
place că a fost prieten cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu…

Creştinismul între
mit şi realitate
Petru Ababii
În articolul Întoarcerea la moartea lui Cezar
Ivănescu din N 126 şi 127 a-l revistei Oglinda literară
T. Codreanu tratează una dintre cele mai importante şi
controversate teme ale exejezei umane - tema religiei
în general şi a religiosului în special în opera şi viaţa
lui Cezar Ivănescu, legată în cazul acestuia de însuşi
destinul său tragic căruia aici i se va da un sens, ce
vine să întregească pe cel pe care-l dezvoltă autorul.
Spre deosebire de alte teme, tema religiei capătă o
dimensiune aparte prin atitudinea celuia care este
implicat cu toată fiinţa în trăirea, dar şi înţelegerea ei
profundă şi corectă. Ca orişice cunoaştere ce ţine de
credinţa în nişte norme şi reguli care trebuie să asigure
atitudinea omului faţă de un adevătr suprem legat
de Divinitate, religia reprezintă un sprijin de nădejde
pentru toate aspiraţiile sale legate de origine, original
şi finalitate, indiferent de gradul de conştientizare a
sensului şi conţinutului înţelepciunii de care este plină.
Realitatea lucrurilor demonstrează însă, că acest grad
de conştientizare este departe de a satisface o condiţie
favorabilă omului de întotdeauna şi de pretutindeni.
Din acest motiv ceea ce este neânţeles devine taină,
care pentru a fi descifrată are nevoie de încrederea
tacită, dar sinceră, că în ea se ascunde adevărul
favorizat de însăşi caracterul profund intim pe care-l
poartă. În acest mod apare mitul - mitizarea tainei ca
adevăr şi a adevărului ca taină.
Originalitatea vieţii omului umple cunoştinţele
sale despre mit (taina adevărului ascuns) în religie,
deşi toate componentele originii şi finalităţii le poate
găsi în existenţă, în care ele se îmbină, alcătuindu-i
formula a cărei simbol atât fizic cât şi metafizic este
ridicat la rangul de mit, din care cauză nu vede, că
taina pe care nu o poate dezlega este el însuşi. Se
întâmplă atare lucru, pentru că omul se crede victimă
consumatoare de suferinşă, dar nu şi producătoare
de suferinţă, considerând astfel, că acasta vine numai
dinspre origine sau dinspre finalitate, sau din partea
altcuiva, deoarece pe primele două le vede pline de
mai multă taină, în loc s-o afle şi în propria persoană
în aceeaşi măsură. Or, dacă ar fi capabil de aşa ceva
ar descoperi, că taina sa este realitatea sa. Însă
cât nu ar fi de paradoxal, nici o învăţătură despre
tainele existenţei nu conţine mai puţină taină decât
Creştinismul. Creştinisumul este învăţătura cea mai
ancorată în realitatea omului. Nimic mai realist decât
Creştinismul şi crucea creştină nu e.
Dumnezeu în chipul lui Iisus nu s-a jertfit pentru
că a murit, dar a murit pentru ca să arate că jertfa
este inutilă, dovada fiind învierea sa din morţi. Şi nu
putea fi altfel, deoarece Dumnezeu înseamnă viaţă
şi nu moarte, în acest mod, demistificând moartea şi
împreună cu ea şi taina prin consumarea suferinţei
colective a celora care urmau din cauza ei să treacă în
nefiinţă. El a înviat din morţi, pentru că a consumat
numai suferinaţa preluată de la alţii, dar nu şi pe cea
proprie, deoarece nu a fost şi nu este şi producător
de suferinţă, descifrând în acest fel taina mitului şi
făcând din ea o realitate vădită. Omul a trebuit să
descopere în acest exemplu demitizarea realităţii sale
suferinde.
Adevărul lui Iisus - adevărul creştin nu cheamă
la jertfirea omului, ci la recuperarea lui, deşi se
numeşte finalitate (moarte), pentru că ea purifică
şi descătuşează, dar nu împovărează şi încătuşează
www.oglindaliterara.ro
LECTOR
spre dăinurea a ceea ce prin esenţă nu este în stare.
Moartea omului aflat în anticamera ei atât de
dorită spre sfârşit, vine ca o uşurare a îngreunării de
suferinţele chinuitoare. Ori, el nu moare pentru că
vrea, ci pentru că nu vrea în necunoştinţă de cauză.
Nu există nici un om care să doreasă să trăiască
la nesfârşit, îndurând chinurile premorţii, deşi nuşi
închipuie grozăviile lor. În definitiv victima îşi are
originea în propria condiţie. Cei ce nu au câştigat-o,
nu s-au câştigat pe sine, neînţelegând că răstignindu-L
pe Iisus se răstignesc pe sine. Exemplul lui Iisus a
demonstrat lumii că păcatul cade până la urmă de
propria-i secure.
Moartea este doar prima treaptă de purificare a
omului, urmând a se finaliza în purgatoriul primenirii
totale ce va precede învierea lui din morţi. Oamenii
sunt muritori, deoarece sunt în consecinţă - fapt
care explică motivul ce la făcut pe Dumnezeu să-L
trimită pe Fiul Său Iisus Hristos pe pământ, pentru
ca ei să vadă şi să creadă, înlăturând astfel dilema
credinţei pe care de atâta timp ei se străduie s-o
descifreze. Dacă ar crede ar deveni originari - în
stare să înţeleagă necesitatea finalităţii ca pe un dat
şi nu ca pe o condamnare. Însă dilema continuă să
fie aprofundată, căci mare trebuie să fie necredinţa
omului care nici atunci când vede nu crede. Or, dacă
ar crede s-ar conforma cerinţelor a ceea ce vede şi
este înscris în Învăţătură, dar nu s-ar îndoi de sine
însuşi şi de crucea şi sarcina sa.
De aceea nimic originar nu a făcut Cezar Ivănescu
privitor la modul în care şi-a exprimat crezul creştin
în versul său „cine vrea mă scuipă, / scuipă cine
vrea, /eu meru tot urcu, /urc pe Golgota”, deoarece,
ca de altfel oricare dintre muritori, s-a considerat
mai mult victimă a cuiva, dar nu şi victimă a propriei
sale condiţii ca participantă la păcatul colectiv, ce
prin încărcătura ei martirică se asemuia încărcăturii
martirice a lui Eminescu şi a altor multor slujitori nu
atât a-i adevărului creştin cât a-i mitului creştin, din
care cauză au trebuit să ispăşească în mare parte
pe nedrept şi păcatele altora - a acelora care i-au
nedreptăţit şi scuipat. Ori, de fapt autorul lor urca pe
Golgota nu numai pentru că era scuipat, ci şi din cauza
pentru ce era scuipat, lucru ce nu este însă adevărat
şi în cazul lui Iisus spre deosebire de muritorul de
rând care este poetul martir, devenit victimă a mitului
căruia în necunoştinţă de cauză îi slujeşte, dacă
încercăm să facem o comparaţie, deoarece Iisus este
Fiul lui Dumnezeu trimis printre oameni ca să le arate
că „scuipatul” lor se răsfrânge asupa lor însăşi, şi
este producător de suferinţe şi păcate, din care cauză
vor trebui să moară ca să se cureţe. Căci, în definitiv
martirul îşi duce până la capăt condiţia tocmai,
pentru că nu este îndeajuns de creştin încât să i se
asemuiască lui Iisus - fapt care însă într-o şi pentru o
lume păcătoasă nu-i minimalizează cu nimic destinul,
ci dimpotrivă îl marchează în faţa lui Dumnezeu.
El devine mai bun decât alţii în faţa Lui doar prin
aceea, că este martir, şi atrage asupra sa într-un fel
şi o parte din păcatele altora la care îşi aduce însă
şi aportul său. De aceea tragicul vieţii oamenilor ce
caută adevărul cu mai multă înverşunare în general,
şi trajicul moarţii lui Cezar Ivănescu în special face
parte din decorul obişnuit a-l martirului /martirajului,
fiind pe deplin îndreptăţit de caracterul în sine a-l
adevărului şi înţelepciunii creştine.
Lipsa credinţei a făcut din adevărul aflat la
suprafaţă a-l creştinismului şi întruchipat în cruce o
taină, accentuând şi aprofundând sensul şi conţinutul
ei, astfel înstrăinându-l şi îndepărtându-l pe om tot
mai mult de origine, lasându-l neputincios în faţa
mitului pe care şi-l crează în acest fel singur.
8347