13.07.2015 Views

Aici - Oglinda literara

Aici - Oglinda literara

Aici - Oglinda literara

SHOW MORE
SHOW LESS

Do you know the secret to free website traffic?

Use this trick to increase the number of new potential customers.

IN MEMORIAMIn memoriam pr.prof. dr.Constantin Galeriu*CHIPUL MÎNTUITORULUI IISUS HRISTOSÎN GîNDIREA LUI MIHAI EMINESCU**Pr. prof. dr. Constantin GaleriuFiecare personalitate îşi poartă şi revelează,deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şifundamental, în comunicarea, într-un mod propriu,cu „Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temelesupreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastreumane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şiel vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniual spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu alsfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şireceptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic,o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu oputea face, impregnat de acestea în profiunzimea lui, înidentitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sacare ne trimite cu gîndul la enciclopedismul Renaşterii şiperioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe,într-un fel de eclectism sau sincretism. Cuputerea geniului său a asimilat ideile şivalorile epocii, ca şi pe cele ale trecutului,a surprins esenţa, partea de adevăr dinfiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimiişi a cugetului său. Încît, acest „om deplinal culturii româneşti” ne pare a întruchipaşi el o imagine din cuvintele Mîntuitorului,făcîndu-se asemenea omului gospodarcare scoate din visteria sa , noi şi vechi(Matei 13, 52). Din visteria pe care aagonisit-o în anii de liceu şi studenţieşi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescus-a străduit cu har şi prinos, îndemnînd:„Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şisocoate”, păstrând ce e bun.Este de la sine înţeles că în formarealui s-au întrepătruns mai multe influenţecare i-au marcat în mod specific întreagagîndire şi creaţie. Între acestea şi înconsonanţă cu Zeitgeist-ul sfîrşituluiveacului trecut, sînt cele schopenhaurieneşi prin ele cele ale filosofiei orientale,hinduismul şi budismul. Dar dincolode toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetareatentă, mai adînc, este moştenirea ancestrală, purtatăgenetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţiesacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri esteacela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetulatunci cînd nota pe una din paginile caietelor sale, căDacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în bibliotecasa s-a aflat pe lîngă Sfânta Scriptură, precum noteazăAlexandru Elian(1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare,Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, IoanDamaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistentstudiu apărut de curînd, Profesorul Virgil Cândea(2),pornind de la sugestiile prezente în comentariile luiAl. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum MihaiEminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfintea făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel,inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celorcinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislitversuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, leaugăsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemeneaînrudiri şi înrîuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzireaauzului”, „Călin” „Când te-am văzut Verena...”, „Gelozie”,unde întîlnim termeni şi expresii comune: „nălucire”,„idol”, „împătimire”, „împietrit” „cămaşa tristei inemi”,„ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gîndirii”,sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.În altă parte, versul „A ochilor privire ca mîna fărăde trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasilece Mare: „Ochii sunt cele 1000 [de] mîini fără trup” (ms.3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetuluinu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cuSfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care eBiblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latinăa rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmatăde o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan:„La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la DomnuDumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquestaera la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe segăsesc rugăciuni către Mîntuitorul Iisus Hristos, cărorale încerca o exprimare proprie în consonanţă profundăcu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mîntuitor / ŞiDomn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule”(Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse HristoaseMântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276,118). Din adîncul fiinţei sale, care este cea a neamului,auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „DumnezeulPăcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtădin fiorul profund şi mereu neliniştital poetului pentru care s-a şi vorbit depesimismul lui.De aceea ne zicem şi noi ca TituMaiorescu:Dacă ne-ar întreba cineva: „Afost fericit Eminescu?”, am răspunde :„Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba:„A fost nefericit Eminescu?”, am răspundecu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, elera un adept convins al lui Schopenhauer,era prin urmare, pesimist. Dar acestpesimism nu era redus la plîngereanemărginită a unui egoist nemulţumit cusoarta sa particulară, ci era eterizat subforma mai senină a melancoliei pentrusoarta omenirii îndeobşte...seninătateabstractă, iată nota lui caracteristică înmelancolie şi în veselie.Noi am putea înţelege această„seninătate abstractă” a poetului înduh şi orizont mioritic, transigurândrealul aşa cum face păstorul din baladă,transformând moartea în nuntă. Cufondul lui creştin nici nu putea fi pesimist.În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, căîn opera eminesciană se împletesc într-o armonioasăunitate, o dată cu înrîuririle duhului timpului său -evocate deja - credinţa profund ortodoxă în care s-anăscut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul eio cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede amenirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţaomului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fărăegal vieţii sale închinată, pînă la epuizare, muncii pentrubinele neamului său şi al omenirii.Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitorîn multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, dinalcătuirea atît de singulară şi complexă a personalităţiisale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şirăspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporuluinostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă înmanifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimiiei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintretradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctulunui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă,în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat întrunmediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”.Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nul-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul luidirect mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - afost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel deviaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profundmetafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocareaajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein detoţi, pierdut în suferinţă / Adîncă a nimicniciei mele / Eunu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea,î7554 www.oglindaliterara.ro


GRIGORE VIERU ŞIEMINESCUCum am demonstrat în cartea mea Istoria „canonică”a literaturii române (2009), relaţia plasmatică dintreEminescu şi Shakespeare arată înalta conştiinţă canonicăa poetului român, în sensul modern şi transmodern datcuvântului de cel mai autorizat teoretician al canonuluiliterar occidental, Harold Bloom. Această filiaţie singularăîntăreşte intuiţia excepţională a lui Titu Maiorescu dincelebrul său studiu Eminescu şi poeziile lui, publicat lascurt timp de la moartea poetului: „Acesta a fost Eminescu,aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşteprevedea, literatura poetică română va începe secolul al20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale,care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasăînfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toatădezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”.„Profeţia” lui Maiorescu are semnificaţia recunoaşteriică Eminescu este centrul iradiant al canonului literarromânesc, realitate confirmată de mai toţi marii oameni decultură care s-au perindat în spaţiul românescde la dispariţia poetului încoace, încâtcunoscutele formule datorate unor NicolaeIorga, G. Călinescu sau Constantin Noica(expresia integrală a sufletului românesc,poetul naţional, omul deplin al culturiiromâneşti) nu sunt indicii de supralicitaremitomană, cum cred ultimii detractori aipoetului, ci ascund o realitate culturală deprim ordin, resimţită de toţi cei care creează„major” în cultura noastră majoră, ca săfac trimitere la Blaga. Generaţia lui GrigoreVieru, de la Nichita Stănescu şi MarinSorescu până la Adrian Păunescu şi AnaBlandiana, deşi atât de diferită ca structurăpoetică, este, în adâncurile ei, eminesciană.Am început aceste note cu „ecuaţia”Eminescu-Shakespeare. Oare ea nu esteconfirmată şi de Marin Sorescu, cel care a dedicat douăcapodopere tocmai lui Shakespeare şi Eminescu? (VeziShakespeare şi Trebuiau să poarte un nume!). Datorităsituaţiei istorice speciale în care s-a format ca om şi creatorGrigore Vieru, el a resimţit cu o forţă sporită importanţa luiEminescu pentru supravieţuirea românităţii în Basarabia,cu atât mai mult, cu cât, după propria-i mărturie, accesulla opera eminesciană a fost târziu, în timpul facultăţiiabia. De aceea, într-o anumită privinţă, Grigore Vieru este„cel mai eminescian”între comilitonii degeneraţie. Iar afinitateaaceasta este cu atât maigrăitoare, cu cât poezialui Grigore Vieru nuare nimic epigonic prinraportare la Eminescu.Să facem o rapidăcomparaţie între douăcapodopere închinatelui Eminescu, databile,tulburătoare coincidenţă,cam din acelaşi an, 1964:Trebuiau să poarte unnume, de Marin Sorescu,şi Legământ, de GrigoreVieru. Mai întâi, să spunESEUcă poezia lui Grigore Vieru, apărută în volumul din 1968,Numele tău, este a doua după Mică baladă, poem care,surpriză, este dedicat lui Marin Sorescu. Aceste prime douăbijuterii de simplitate profundă şi de simbolism ontologicau şi statut de arte poetice, prima evidenţiind arhetipulmamei, a doua închinată arhetipului cărţiiromâneşti care este Poesii, de Eminescu,ediţia „regală” a lui Titu Maiorescu. Estelimpede că atât Marin Sorescu, în Trebuiausă poarte un nume, cât şi Grigore Vieru, înLegământ, surprind magistral centralitateafiinţială, arheică a operei eminescieneîn cultura românească. Numai că putemsublinia o distincţie capitală: în vreme ceMarin Sorescu proiectează holistic, detaşatşi senin complexitatea şi măreţia unică auniversului eminescian, Grigore Vieru nepropulsează în plin fior tragic, testamentar,bucuros şi îndurerat deopotrivă, cum n-ammai întâlnit în nici o altă poemă dedicatăvreodată lui Eminescu. Mormântul luiEminescu se confundă cu al mamei (O,mamă…); în mormântul său, Grigore Vieruîşi sprijină somnul pe cartea de căpătâi a lui Eminescu:„Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium”. Darcând Grigore Vieru şi-a înălţat propria-i carte, iubit de toatefemeile, niciuna n-a venit la zidire afară de mama. E ceeace ne spune Mică baladă, descinsă din cea a MeşteruluiManole. Încât semnul de egalitate dintre Carte, Eminescuşi Mamă ne dezvăluie fiorul prim al întregii poezii vierene şinu e deloc o întâmplare că, exceptând folclorul, Eminescuşi Vieru sunt cei mai mari celebratori ai geniului matern dinliteratura lumii.Oglinda literara la pagina 7448Dumitru Augustin DomanTheodor CodreanuLa zece ani, copilul abia începe a gândi cucapul lui, dar încă dirijat de părinţi, de educatori. Lazece ani, o revistă este matură, are un trecut. Dacăne gândim că în perioada interbelică unele revisterezistau doar o jumătate de an, doar cinci-şasenumere, atunci Oglinda literară care apare punctualde zece ani este de-a dreptul matusalemică.Matusalemică şi totuşi tânără, măcar în spirit,în modul în care nu evită polemicile, atitudinile,punctele de vedere nu neapărat conformiste, moduloriginal de a fi numerotate paginile, în totalitate:7448 de pagini până acum însumează revista. Îidorim la mulţi ani şi, domnule Gheorghe Neagu, săne mai auzim pe la pagina 100 000.www.oglindaliterara.ro7557


ESEUdreptate. Prefeţele celor două Biblii, ediţia greacă de la Veneţiaîn 1687, al cărei sprijinitor a fost, şi traducerea româneascădin 1688 în care se afirmă originea imperială a lui Şerban Cantacuzino,aspiraţiile la tronul Bizanţului şi rolul său de protector al creştinilordin Imperiul Otoman nu vor provocat bucurie la Constantinopol.Evenimentele ulterioare (la 1713, Poarta transformă Hotinul înraia, în urma păcii de la Passarowitz -1718- Ţara Româneascăpierde Oltenia, intrată sub stăpânire austriacă, în 1775, imperialiianexând partea de nord a Moldovei) îi confirmă predicţiile. Anii dedomnie coincid cu infiltrarea elementelor greceşti ale Fanarului înstructura socială a ţărilor române, turcii reactivând vechea idee lacare ajunseseră în urma trădării de la Hotin (1673), când domnulMoldovei Ştefan Petriceicu trecuse de partea lui Sobieski. ÎnsuşiDimitrie Cantemir mărturiseşte că turcii intenţionau să aşeze înMoldova un grec care să-şi aibă casa şi neamurile la Constantinopol,adică un domnitor fără legături cu ţara şi, ca atare, lesne decontrolat. Este explicabil că după pacea de la Karlowitz (1699), înistoria politică a ţărilor române se intensifică raporturile cu Rusia,victoria împotriva suedezilor la Poltava (1709) grăbind apropiereade Moscova, concomitent cu rezervele faţă de Viena. AntiohCantemir (1695–1700, 1705–1707), Constantin Duca (1693–1695)şi Mihai Racoviţă (1703–1705 şi 1707–1709) sunt domnitorii careîmbrăţişează alternativa răsăriteană a luptei antiotomane. CantemirVodă rezistă constrângerilor exacerbate antrenate de succeselearmatelor imperiale din 1688, când acceptarea suzeranităţiiaustriece era ofertată şi Ţării Româneşti îm preună cu garanţiile deindependenţă şi libertate religioasă, respectarea vechilor obiceiuriale ţării şi restituirea raialelor. Ca şi la antici, forma cea mai înaltă avieţii umane se dezvăluie în polis, Constantin Vodă mărturisind pepatul de moarte că domnia reprezintă ,,cea mai de vază treaptă aînălţimilor” în care ,,armele dreptăţii şi datorinţele ei” „metabolizează”conştiinţa civică, definindu-l pe om ca o fiinţă capabilă să se afirmeprin acţiune. Inspirat de Cantacuzini, testamentul politic pledeazăpentru domnia ereditară şi statul autocratic, clauze negociatede Constantin Cantemir şi cu austriecii. Diplomaţia învedereazăciocnirea a două tendinţe: una oligar hică, aparţinând marilor boiericare militau pentru „alegerea” domnilor, şi alta adeptă a continuităţii.,,A spune ceea ce este” (Herodot) se potriveşte biografuluicare încearcă să graveze ,,strădaniile” fugitive ale Bătrînului Cantemir,,,lăsate altora pe seamă, ca să le laude sau să le veştejească,una câte una”. Dimitrie Cantemir îi degajează sensurile plasânduşicititorul în atmosfera sfârşitului secolului al XVII-lea în careîşi dau întâlnire curentele Reformei şi ale Contrareformei,ortodoxiei constantinopolitane şi kievene, precum şi ale filosofieilaice, cartezianismul şi raţionalismul ortodox. Suntultimile zbateri înainte de introducerea regimului fanariot înMoldova şi Ţara Românească, reacţia Porţii după pierdereainfluenţei în Europa Centrală, încorporarea Transilvanieila Imperiul austriac, redutele cele mai fragile ale Europei.Şi ceea ce pare să-l întristeze pe biograf: declinul puterii militarecare, în epoca fanariotă, se va reduce la o gardă domneascăchemată să asigure ordinea internă. Amintirile despreConstantin Vodă nu sunt inventate. Spre deosebire de ieniceri, anualse recrutau din Balcani între 1000 şi 3000 de tineri, în afară de orecrutare globală de 8000 de sclavi pentru refacerea efectivelor –,luptătorii moldoveni îşi desă vârşeau arta militară direct pe câmpul deluptă. Cavaleria ţării nu era cu nimic mai prejos decât a tătarilor dinUcraina, regiune din care Înalta Poartă va asigura – până în 1783, dataanexării Crimeii la Rusia, efectivele armate. Procedura de selecţie aslavilor din Sudul Dunării pentru cariera militară se baza pe criteriul,,ştiinţei fizionomice”, condiţia morală judecându-se după aspectulexterior, în timp ce alţi candidaţi erau supuşi examinării prin teste deinteligenţă. Şcolile de la Bursa, Edirne, Constantinopole şi Galata,conduse de kapi agasi – eunucul alb - pregăteau elitele militare între2–7 ani. Arta războiului, dominantă ca studiu, era completată cudiscipline ce asigurau o educaţie polivalentă: literatura arabă, persanăşi turcă, echitaţie, aruncarea suliţei, scrimă, trasul cu arcul, luptelibere, halterofilie şi muzică, meşteşuguri în care Dimitrie se arătasepriceput. Nu erau neglijate onestitatea, loialitatea, comportamentulşi controlul de sine. Competenţele militare ale lui Constantin Vodăprobează dominantele individualităţii – imitari-immutare – a imita, ase transforma în altul sau a asimila pe altul – proiectând biografulîn viaţa biografiatului. Martor al istoriei, Dimitrie Cantemir se înscrieîntr-un dublu portret, tată-fiu, ştiinţa detaliului, gestul intempestivşi propoziţia senten ţioasă construind o spirală care propulseazăoşteanul în pagina de istorie. Tăcerea strămoşilor se lasă investigatănarativ, ca preludiu al romanului de familie, reabilitând un domnitorcu o identitate caricaturizată de cronicari. O despră fuire lentă,aluzivă, fără glosări statuare readuce la lumină o figură anodină.Prisma biografică îl reflectă ca un personaj de roman. Dezbaterilecontemporane referitoare la valoarea romanescă a biografiei pun înecuaţie natura identitară în alegerea personajelor, proiecţia narcisistăa copilăriei, traducerea simbolică a ambiţiei, crearea de modelesociale şi politice, indiferent de relaţia lor cu adevărul. Istoricul7566 www.oglindaliterara.rozăboveşte arareori cu povestitul, evitând digresiunile şi descrierilelungi, alegând dualitatea discursului literar: om exterior, om interior.Nu avem de-a face cu un concurent al Învăţăturilor lui NeagoeBasarab către fiul său Teodosie sau cu opusculul Sfântului Vasile– Către tineri despre modul cum pot să tragă foloase din literaturagreacă! Păstrând proporţiile, Vita Constantini atacă problema arteide a guverna, chiar dacă principiile nu sunt enunţate cu exactitatescolastică. Sensul activ-funcţional al modului în care DimitrieCantemir înţelege cultura nu numai ca o acumulare de cunoştinţe,ci ca o posibilitate în expresiv pragmatică –, superioară şi fecundăcând foloseşte obştii, elogiază înnoirea. Acel exercitatio animi –„antrenamentul sufletului” – reprezintă aportul intelectualului formatla Constantinopol care se apropie de tatăl său expe rimentînd untip narativ impregnat de spiritualitate. Legiti mitatea eroului biograficvine atât din perceperea tărâmurilor interzise de neştiinţa cititului şia scrisului, cât şi din năzuinţa de a rămîne drept şi nedespărţit debona mens ,,minte bună”. Autorul este foarte aproape de a mărturisicrezul studiului: Discite litteras! Quare? Ut sis homo… hoc est,ut siseminens inter homines: ,, Învăţaţi să citiţi! Pentru ce? Ca să fii om…adică să fii cineva printre oameni”! Predilecţia pentru deducţii raţionaleîl determină să pătrundă sensul figurat al cuvintelor şi săle restituie cu aceeaşi măsură, fără ca hăţişul ,,linguşirilor vulpeşti”,cum zice, să-i rămână obscur. Scriitorul nu poveşteşte doar dinplăcerea de a reconstitui istoria, ci din grija de a evidenţia varietateaalegorică a faptelor istorice. Pentru că exactitatea sau explicaţia lor nusunt îndestulătoare decât prin a treia condiţie, care ţine de valoareasemnificaţiei şi a detaliilor legate de ea. Frumuseţea episodică aminteştede Plutarh: ,,Nu scriu istorii, ci vieţi” (Fazele portretului moral, TudorVianu , Ethos, Anul II, nr. 1–2, 1945). În contrast cu bestiarul grotescdin Istoria Ieroglifică, explorarea personalităţii se realizează altfeldecât o făcuse literatura panegirică şi comemorativă de tradiţie grecobizantină,biografia prefigurând modernizarea narativă prin noi axetematice şi stilistice. Din acest punct de vedere, Dimitrie Cantemirare dreptul de a figura el însuşi între autorii care au deschis vârsta deaur a biografiei: Thomas More, Istoria lui Richard al III-lea, sursă deinspiraţie pentru Shakespeare, George Cavendish, Viaţa cardinaluluiWolsey, John Donne, Viaţa lui Thomas More, James Boswel, autorulVieţii lui Samuel Johnson, tipărită în 1791, Voltaire, Istoria lui Carol alXII-lea etc. Cantemir Constantin nu este idealizat prin artificiile unuiexemplum virtutis. Sesizând determinismul, autorul încearcă alăturide personajul său să analizeze articulaţiile dintre subiectivitate,coduri sociale şi culturale, politică şi devenire socială.Modelul ierarhic al societăţii bazate pe legături de depen denţăîn care tatăl cumulează funcţia de Părinte al poporului reprezintăforma ,,contractului social” agreată de ideologia cantemireană,ca alternativă la coliziunile dintre filo-curentele rivale. Paradigmapatriarhatului nu ambiţionează funcţia mito logică, ea dorindu-secomplementară omogenizării politice, ca direcţie a istoriei unice şicolective. În acest spirit, Vita Constantini este şi o meditaţie politicăasupra rolului Ţării Moldovei în spaţiul sud-estic european. Punctelecruciale prevestesc înnoirile care vor marca reformarea monarhiilorşi ,,raţionalizarea” legilor, coerciţia despotică fiind repudiată în actulguvernării 3 . Cititor al filozofiei lui Van Helmont, Dimitrie Cantemirpractică raţionalismul şi anti-confesionalismul care marchează „crizaconştiinţei europene”, un context referenţial ale cărui inflexiuni seregăsesc în opera biografică. Fără să uzeze de ştiinţa fizionomicăetalată criptic în Istoria ieroglifică, filtrul stilistic şi mecanica naraţiuniifac ca Vita Constantini să se topească într-un univers aproapeficţional dacă istoricul ar neutraliza credibilitatea epică.Note¹ ,,Histoire de l’homme tout entier, sans les mutilations, lesréductions, les abstractions que lui faisait subir l’histoire traditionnellemais qui ne doit pas se diluer dans une histoire sans visage, sansstructure et sans principe d’évolution”, Jacques Le Goff, Du Moyen Âgeà l’Europe d’aujourd’hui XIV e Conférence Marc-Bloch, juin 1992, Din EvulMediu în Europa de azi, a XIV-a Conferinţa Marc Bloch, iunie, 1992.,,Istoria omului în întregul său, fără mutilare, reduceri, abstractiuni la carea fost supus de istoria traditională, dar care nu ar trebui să fie diluateîntr-o istorie fără chip, fără structură şi fără principiul evoluţiei”.² Operele unor savanţi, polymathes, medievali musulmani precumAl-Biruni, al-Jahiz, Al-Kindi, Ibn Sina (lat. Avicenna), Al-Idrisi, Ibn Bajjah,Ibn Zuhr, Ibn Tufail, Ibn Rushd (lat. Averroes), Al-Suyuti, Jabir ibnHayyān, Ibn Abbas Firnas, Ibn al-Haytham (lat. Alhazen sau Alhacen),Ibn al-Nafis, Ibn Khaldun, Al-Khwarizmi, Al-Masudi (Herodot al arabilor),Al-Muqaddasi şi Nasir al-Din al-Tusi erau studiate la Constantinopol.3Eseul kantian „Ce este Iluminismul”? va avansa o definiţiecorectă: „…ieşirea omului din minoritatea de care el însuşi esteresponsabil. Minoritate, adică incapacitatea de a se servi de înţelegereasa dacă nu este ghidat de altul, minoritate de care el însuşieste responsabil, pentru că motivul nu rezidă în greşeala înţelegeriici în lipsa de decizie şi de curaj de a acţiona fără imboldul altuia. Sapereaude! Ai curajul de a te sluji de propria ta înţelegere! Iată deviza Luminilor!(fragment din volumul in curs de aparitie Genealogie şi imaginar.Euristica biografiei cantemirene)


COPILULPERIFERIEI(fragment)Aerul părea încins. Luna căpătase o culoare sângerie.Vietăţile se ascundeau speriate. Va fi furtună? Oamenii se uitaucătre cer... apoi către zare. Apăsătoare, înfricoşător de tăcută erazarea...Majorii urlau. Urletele deveneau ameninţare. Înjurăturileloveau crunt în orgoliul de soldat. Oamenii trăgeau din răsputeri.Trăgeau tendele, le fixau pe la margini. Nisipul nu trebuia sădistrugă tehnica. Pe ici-colo înflorea câte o pată de sânge dela vreun deget zdrelit sau de la pielea rămasă printr-o clamă.Trăgeau nu de frica înjurăturilor sau a pedepselor promise.Spaima venea dinspre pustiu... pustiul aduce moarte. Pustiuladuce întuneric, iar întunericul sperie mai mult decât durerea...Privesc îngrozit tabloul unui dezastru în aşteptare.Picioarele îmi sunt grele, au lăsat rădacini, crecute adânc înacest sol dur, încât nici furtuna ameninţătoare nu ar fi fost înstare să mă smulgă. Nu am putere să mă mişc. Şterg cu pleoapaimaginea, dar tabloul mi se impregnase pe retină.Furtuna căzu brusc, nemilos ca un blestem. Nisip...doarnisip şi moarte. Uitare şi întuneric... Rugile urcau către zei, darzeii tac... zeii nu aud furtunile...Deşteptătorul sună strident. O să-l izbesc într-o zide perete! Cât de tâmpit pot să fiu!; îl pun seara pe masă şidimineaţa mă scol din pat ca să îl opresc! Cu ochii închişiparcurg drumul până la masă, îl dibui după sunet şi apăs.Ce dulce e liniştea! Cât de ademenitor e aşternutul care îmipăstrează formele. Mă uit printre gene la visul rămas ascunsprintre cute, dar mă îndrept spre baie. Zi de zi acelaşi program,zi de zi acelaşi traseu de dimineaţa până la liceu. Îmi trag blugii,roşi pe la genunchi, caut cămaşa, aruncată neglijent, pe-aici peundeva... Ghiozdanul? ...dă-l dracului, doar nu mă voi duce cughiozdan la liceu ca un elev de clasa I. Un pix, un caiet, că derestul se va ocupa Olga. Tot salivează când mă vede. Aducede toate în două exemplare. Trebuie să i-o mai trag o dată că,tot stă şi se freacă de mine în pauze, găsind bun orice pretext.Să trec pe la Bogdan? O fi dormind încă. Ne vom vedeala şcoală.Căut în sertarul cu şosete pachetul cu ţigări, îl ascund înbuzunarul gecii şi mă furişez în vârful degetelor din cameră.Doarme? Sper să doarmă! Foşnetul blugilor îmi bubuie în urechi.A dracului de blugi! Mişc lent picioarele să nu se audă paşii,dar agăţ cu mâneca gecii o carte. Cade. Nu reuşesc să o prind.Cartea se izbeşte de podea şi explodează strident, săltându-şifilele. Deschid uşă.- Stai!Rămân paralizat locului. Inima îmi explodează în mii decioburi, le aud în timpane, le simt în vârful degetelor. O bucatămai mare de ciob se opreşte-n în gât sufocându-mă.- Unde pleci?- La liceu.- Când te vei întoarce?- Nu ştiu sigur. Spunea diriginta să rămânem azi lasuplimentar la mate.- Azi vii la mine la muncă. Direct de la şcoală. Trebuie sămă ajuti! ‘nţeles?Vocea căpătă sunetul metalic atât de bine cunoscut. Demii de ori o auzisem înainte de furtuni. Acea sonoritate prevesteafurtunile casei şi, ori de câte ori o auzeam, paralizam.- Am înţeles, tată.Cobor scările două câte două. Vreau să fiu cât mai departe,să nu-şi mai amintească ceva. Striga la geam să audă veciniicine e stăpânul casei .Într-o zi îl voi omorî. Nu ştiu când şi cum. Dar de atâtea orimi-am imaginat cu lux de amănunte cum îl sugrum şi, îi privescextaziat ochii ieşiţi din orbite; să-i citesc frica în ochii aceia marişi haini, în care nu văzusem niciodată decât ură. Altădată, îmiimagina cum l-aş împinge de la balcon. Mâinile s-ar zbăte inutil înaer, aşa cum se zbate o pasăre ţintită de vânător. I-aş fi privi desus trupul, izbindu-i-se de asfalt; părul, explodînd în toate părţile,***www.oglindaliterara.roESEUapoi, i s-ar aşeza, fir lângăfir, şi ar urma liniştea... câtde dulce ar fi liniştea dupăacea explozie! Şi părul luis-ar colora în roşu, aşa cums-a colorat părul ei atunci...Îmi amintesc cum încercaea atunci să elimine aceaculoarea din păr, plângând.Apa se colora, devenindtot mai roşie. O schimba, şiapa din nou devenea roşieşi eu priveam cu ochii mari,cum se petrece minuneade mama colorează apa înroşu. A fost demult... mama,periodic, repeta minunea Dan Brudaşcude a colora apa şi plângea,mereu plângea şi ochii îi deveneau vineţi. Şi nu înţelegeamatunci de ce ochii mamei deveneau vineţi când plângea şi ai meinu... până în ziua în care şi ochii mei au devenit vineţi...Respiarţia caldă se solidifica, formând figurine în aerulrece. Părea că sufletul, ca o pasăre rănită, îşi ia avântul săzboare, dar zborul e greu, rana e grea şi pasărea se destramă,căzând, fărâmă cu fărâmă pe asfaltul murdar.Respir greu după maratonul făcut zilnic până la liceu.Fugeam…fugeam mereu. Speram să las în urmă coşmaruri,umbre, dureri.***- Antonescu!- Prezent!- Barbu!- Prezent!Olga îmi împinge uşurel caietul de teme. Aşa da, fată!Conştiincioasă! Îmi aduce mereu tema, salvându-mă de laananghie. Bag mâna sub bancă, sub fusta Olgăi şi-i strâng, dreptmulţumire, piciorul. Pielea e caldă, ademenitoare. Îmi imaginezcum intimitatea ei se înfierbântă, se deschide. Sunt gata să mergmai departe, să merg mai adânc, să îi simt umiditatea... Fataroşi, îmi înlătură mâna, chicotind:- Nebun mai eşti!Sunt nebun şi Olga e o proastă că se face preş de dragul dea fi preferata golanului clasei. Dǎ-o dracului. În pauză o voi sărutaîn văzul tuturor apăsat şi asta o va ţine fericită o săptămână. Mi-oimaginez cum merge semeţ sfidând privirile celorlalte fete. Îşi ţinemereu fruntea prea sus şi spatele ţeapăn ca să îşi scoate sânii înevidenţă. Nu înţelegeam cum de poate să meargă în felul acestafără să se îmiedice? Dacă i-aş pune o piedică într-o zi?Profa scrie cifre pe tabla neagra, cifrele se adună precumun roi de muşte deranjante care zboară, roiesc, mă atacă dintoate părţile. Încerc să mă aprăr, mi-e silă de toate…Aş fugi. Darunde? unde viaţa are alt gust, alt miros decât mirosul ăsta derahat?Bogdan apăru la ora următoare, şifonat şi cu ochii lipiţi desomn.- Unde ai fost, neghiobule? Ţi-a pus pitica absent.- Da-o dracu’. Am dormit la Marta. Ştii că nu mă refuză.Marta nu refuză pe nimeni, dar fiecăruia lasă impresia că esingurul bărbat din viaţa ei.- Ce urmează?- Filozofia. Am auzit că ne-a părăsit şobolanu’. Vine unanouă.- Ai văzut-o?- Nu. O fi vreo scârnăvie, că prostiile alea doar tâmpiţii leînvaţă.- Hai mai bine să fumăm o ţigară. Dă-o dracului de filozofie.Ne ridicăm hotărâţi şi pornim spre ieşire. Bogdan dăsârguincios din coate, făcându-şi drum printre colegii împrăştiaţi.- Alexandru, unde pleci? S-a sunat de intrare!– aud voceaOlgăi. Mă întorc şi îi arăt degetul din mijloc. Târfa, şi-o fi imaginatcă-i nevastă-mea, sau mama?Nu reuşisem să ajungem la uşă. În urma catalogului,apare ea. Tânără. Părea o elevă dintr-a doişpea. Era frumoasă?N- am recunoscut niciodată frumuseţea, nici acum nu ştiu cesă spun... Am văzut acei ochi adânci, senini. Colegii se mişcauhaotic, fără să realizeze ca, noua profă intrase deja în clasăBogdan încă îşi făcea drum dând din coate. Iar eu stăteam caun prost, nemişcat, izbindu-mă de albastrul senin al ochilor ei.7567


REPORTAJVedere dinLedraNu departe de România,doar la două ore şi ceva dezbor cu orice cursă, se aflăCipru. Nu am avut timp,curiozitate şi dispoziţie pânăacum nici măcar să vizitezaceste locuri, dar un programeuropean – Grundtvig,Învăţare de-a lungul întregiivieţi, Elderly Memories –câştigat împreună cu alţişapte parteneri din tot atâteaţări mi-a dat posibilitatea săajung la Nicosia şi Larnaca. Osurpriză de proporţii pe carevreau să v-o împărtăşesc şidumneavoastră.Georgeta Adam O seară de noiembrie peaeroportul Larnaca. Suntemaşteptaţi de o tânără doamnă, Ştefania, taximetristă,şi pornim spre hotelul Flamingo din apropiere. Esteromâncă din Iaşi şi s-a stabilit aici de 13 ani prin căsătorie.La recepţia hotelului, o altă româncă, Andreea, estepregătită să ne întâmpine cu sfaturi şi o vorbă bună.Vom afla apoi că şi Adrian, tânărul de la bar este român,şi Roxana, colega lui, şi şeful noului aeroport dinLarnaca şi mulţi alţii... O ţară ospitalieră care le oferălocuri de muncă multor tineri din Galaţi, Deva, Iaşi şi deprin alte oraşe care au găsit aici posibilitatea de a a-şicâştiga existenţa – sigur, nu e un Paradis pentru toţi...În avionul de întoarcere m-am învecinat cu o tânărăromâncă care are un copil acasă şi se întorcea să-l vadă.Îl cresc părinţii, pentru că mariajul ei n-a reuşit, este aicio dramă ascunsă bine prin multe brăţări ieftine pe mâini,inele, pantaloni moderni cât mai sofisticaţi... Doar vineînapoi în ţară din străinătate, nu trebuie lumea să ştie căpoate îi este greu pe acolo...Cipru, o ţară europeană conştientă că trebuie sămeargă înainte, că turismul este poate unica avere pecare o mai are. Nicosia este singurul oraş din Europaîmpărţit în două – jumătate e sub stăpânire turceascăşi cealaltă independentă, acum integrată în UniuneaEuropeană, după ce în 2004 ciprioţii au ratat şansa de a seunifica prin referendum ONU. Din turnul Muzeului Ledravedem oraşul despărţit de linia verde care păstreazăîn el taine străvechi şi drame contemporane. Cum ar ficea a bisericilor creştine distruse de turci despre carene vorbesc mereu partenerii noştri ciprioţi din AsociaţiaEuroculture. Dar ei ne mai spun şi despre schimbărileclimaterice ireparabile din insulă începute încă de pevremea romanilor, când aceştia au tăiat pădurile verzipentru corăbii; păduri care niciodată nu s-au mai pututreface, iar clima s-a schimbat, fiind puternic legatăde acest circuit al naturii şi al atmosferei... De aicis-a extras cupru încă din antichitate, iar cuptoarelepentru decantarea acestuia erau încălzite tot cu lemnulpădurilor... Cipru nu mai are azi păduri nici cât pentruuna mai mică, să spunem cea din faţa casei noastredin Ciolpani... Un avertisment pentru căpcăunii de la noicare pregătesc României un destin similar.Ospitalitatea cipriotă binecunoscută nu mai esteastăzi la modă – scrie Robert Bulmer în ghidul săuturistic. El a trăit destui ani în această insulă ca englezşi a scris mai multe cărţi despre experienţa sa. Insulaîn care s-a născut Afrodita, în care a fost înmormântatLazăr, ucenicul lui Iisus – în monumentala Biserică AgiosLazaros din Larnaca – trăieşte o palpitantă modernizare,7570 www.oglindaliterara.rodespre care ne convingem parcurgând una dintre celeşase autostrăzi ale insulei şi plimbându-ne pe străzileNicosiei plină de blocuri construite în ultimele zeci deani, după războaie care au ras tot ce era vechi, ca într-oluptă împotriva memoriei materiale... Vizităm şi un centrude artizanat construit cu finanţare ONU, probabil unuldin multele, pentru că Cipru oferă la tot pasul produse„tradiţionale” confecţionate industrial... Restaurantelesunt pregătite permanent de fiesta, aşa că în primaseară, apoi încă o dată, participăm şi noi la asemeneafestinuri cu momente de muzică şi dans! Aşa am înţelesmai bine sintagma din anunţurile-capcană „angajezdansatoare în Cipru”! Pentru că Elena, dansatoarea dinRomânia (evident mai dezbrăcată şi fără mari talente, cuforme mai degrabă de bucătărească decât de balerină)a prestat un număr la „Flamingo”, apoi, după şoaptela urechile patronului gras cât două butoaie, şi-a luatrecuzita în două sacoşe şi a plecat la altă seară festivă,tradiţională, la un alt restaurant de pe malul mării dinLarnaca...În ultimele săptămâni am călătorit, datorităprogramelor europene în care sunt antrenată prinAsociaţia Jurnalistelor din România, în Franţa, Portugaliaşi Cipru. Ce mi-a plăcut mai mult şi mai mult? „Vorbadulce românească”, bunul nume al tinerilor româniplecaţi de acasă în căutarea unui loc de muncădescoperiţi la Larnaca. Adrian, barmanul, se pricepe şi laaerul condiţionat din camere, şi la încălzitul piscinei şi laaranjatul meselor. Face de toate şi este prietenos, nu arenici un fel de ţâfnă supărătoare ca la mulţi conaţionali deainoştri. Într-un magazin din Lisabona o doamnă întredouă vârste mi-a spus, auzindu-mă vorbind româneşte:„Ce dulce e vorba românească de acasă, Doamne, ce dormi-e de casă...” Se ducea spre serviciu şi tocmai ne-aîntâlnit pe noi cu bucurie şi oarecare nostalgie...Îmi consult impresiile notate în zilele petrecute înCipru: în timp ce Europa se perpeleşte în tigaia soluţiilorpentru vecina Grecia, aici e un sentiment de vacanţă trăitdin plin. Majoritatea celor angajaţi sunt români (barmani,cameriste, ospătăriţe, recepţionere, dansatoare, şoferi).Ciprioţii par programaţi pe distracţie şi se fixeazădeparte de problemele lumii dezlănţuite; distrugereabisericilor este o problemă traumatizantă, mereu adusăîn discuţie în toate zilele petrecute aici de către KleanthisSymionides, partenerul la invitaţia căruia am venit aici,în Cipru. Programul nostru este tratat cu seriozitate,diseminat, bine mediatizat; deşi oraşul Nicosia nu esteprea mare, şi drumurile sunt bune (exceptând cele dinvechile cartiere), traficul este turbat, sufocant; în fiecarezi sunt blocaje, astfel că 1 km este parcurs şi în douăore; se caută soluţii pentru a se evita acest stres zilnic.Cine sunt turiştii întâlniţi aici, la Larnaca? Români veniţiprin programe ieftine, oferte turistice de sezon (chiar eumi-am întâlnit aici o colegă din Radio...)Iată o şansă a acestui program european de formaremulticulturală de-a lungul întregii vieţi: am văzut Cipruacasă la el, într-un anotimp încă deschis turismului. Oţară care numără cam 895.000 de locuitori şi are osingură bogăţie în exploatare: 340 km de ţărm de mareşi 3.350 de ore de soare pe an, astfel că aici vin anual2,75 milioane de turişti. Sunt sigură că veţi gândi că nucunosc altă mare bogăţie a acestei ţări: sistemul bancar!De la televizor aflu că aici sunt diverse paradisuri fiscale,printre care acele off shore care permit multora să sesustragă rigorilor fiscale româneşti, de pildă. Partenerulnostru este funcţionar într-o bancă, are cinci copii, osoţie profesoară de liceu şi este un om care luptă pentruvalorile culturale distruse în ţara lui. Este drept că mulţiromâni lucrează şi în băncile cipriote, am aflat asta de latatăl unei specialiste care a fost recrutată imediat dupăabsolvire din România cea darnică cu resursele ei umanebine pregătite. Promit că într-un viitor apropiat să aflumai multe amănunte despre ce înseamnă „Paradis fiscal”.Deocamdată această vedere are probabil şi necunoscute.Luaţi-o aşa cum este şi puneţi în ea sentimente şièexperienţe, noi date care s-o personalizeze!9 noiembrie 2011


Alexandra Beatrice MARCUELEVĂ CLASA A XII-APARTICIPANTĂ LA CONCURSULDE ESEURI „ROMÂNIA MEA” –PNL VASLUI 2011ROMÂNIA MEA:„DE CE TE VREAU?”ADNOTĂRICând spun: „România”, măduce gândul la un colţ unic al globuluipământesc, în care poţi găsi aproapetotul: mare, munţi, râuri, câmpii... Lucrurisublime, dar şi insolite, uneori.Vieţile mai multor milioane desuflete sunt împletite cu viaţa mea, înlimitele unui loc ce duce greu povaraistoriei, cu permanenta speranţă laun viitor strălucit. Nu e doar un spaţiuRomânia mea, ci şi o perioadă de timppe care nu aş putea şi nu vreau să-lpetrec în altă parte. Dacă s-ar întâmplaasta, m-aş simţi un copac ce-şi pierderădăcinile. Îmi iubesc România fiindcă,cred eu, nici ea nu poate exista fărămine, aşa cum eu nu pot fără ea şi îmiplace interdependenţa asta. Mă bucurcă am ocazia să profit de ce e preţiosşi e creat de România şi-i mulţumescpentru asta.România mea! Stau adeseori şimă gândesc ce mă determina să rămânaici? Acasă! De ce continui să îţi învăţlimba, de ce nu îmi doresc să plec şi săuit de tine? Nu este zi să nu aud că încăSA NE CUNOASTEM…Mariana Vicky VârtosuŞapte decembrie 2011.Zi de primavarǎ autenticǎ. Rǎspundeminvitaţiei doamnei profesor Marcela Ghiuţǎ şi, deschidem porţileinimilor noastre spre inimile tinerilor elevi,curioşi sǎ ne cunoascǎ.Astfel,Grupul Şcolar G.G.Longinescu din Focşani,prin bunǎvoinţaşi la invitaţia doamnei Marcela Ghiuţǎ, profesor de limba şiliteratura românǎ,a avut drept oaspeţi câţiva scriitori vrânceni(unii reconoscuţi,consacraţi,alţii mai puţin). Au rǎspuns invitaţieiscriitorii Gheorghe Andrei Neagu şi Ştefania Oproescu membriai Uniunii Scriitorilor/filiala Bacǎu, Ioan Dumitru Denciu membrual Uniunii Scriitorilor/Bucureşti,Mariana Vicky Vârtosu preşedintaLigii Scriitorilor din România/filiala Vrancea,Constanţa Cornilǎmembrǎ LSR/filiala Vrancea şi Ionel Mony Constantin membrucineva a mai plecat, nu este zi în caresă nu aud că cineva îşi doreşte să pleceşi să nu se mai întoarcă. Eu de ce nuvreau? Răspunsul la toate întrebărilecare îmi inundă mintea este că „teiubesc”. E adevărat, Românie, eu chiarte iubesc! Ştiu că sunt o persoană destulde puternică şi mă pot adapta în oricesituaţie, dar cum să pot sta deoparte demicuţele dealuri pe care alergam cânderam copil? Cum aş putea uita şi lăsa,departe, sunetul doinelor cântate lafluier sau la frunză, chiar de către tatălmeu?Indiferent de problemele prin caretrece România, indiferent de aşa-zisaimagine proastă care este asociatăRomâniei, eu sunt mândră că m-amnăscut aici. Sunt mândră că fac partedintr-un neam care, deşi a fost cotropitşi exploatat zeci de ani, continuă săţină capul sus şi să meargă înainte. Cepoate fi mai frumos decât doinele luiZamfir, sau glasul lui Tudor Gheorgheîn noaptea de ajun a Crăciunului, atuncicând toate casele sunt înmiresmate dewww.oglindaliterara.rocozonacul gata scos din cuptor? Oaretoţi banii din lume pot înlocui fericireacare te cuprinde atunci când îţi vizitezibunicii care încă mai stau într-o casă dechirpici, construită cu propriile mâini?Oare pot înlocui zâmbetul bunicilor dinzilele frumoase de iarnă atunci cândbunica face plăcinte iar bunicul te ţinelângă o sobă şi iţi spune poveşti dintinereţe de la horile din sat?De ce să plec eu de aici? Totuşi,dacă n-ar fi România trei palme scumpede pământ, de ce se bat şi s-au bătutatâţia pentru ea?al Ligii Scriitorilor vrânceni. În prezenţa unui numǎr de elevi dinultimii ani de liceu, scriitorii sus-amintiţi s-au prezentat, citinduledin creaţiile proprii,într-un dialog neregizat.Şi, dacǎ poetaConstanţa Cornilǎ a reusit sǎ-şi recite versurile, mai mult, areprodus Scrisoarea lui Lucian Blaga,noi,ceilalţi am citit din cǎrţileproprii cu mai mult sau mai puţin talent.Sa ignorǎm rǎguşeala,tusea, junghiul…chiar daca ar fi al timpului din poezia ConstanţeiCornilǎ.. Iatǎ ce spune scrisoarea lui Blaga: ,, Nu ţi-aş scrie poatenici acum acest rând/dar cocoşii au cântat de trei ori în noapte/şia trebuit sǎ strig:/ Doamne, Doamne,de cine m-am lepǎdat?/Sântmai bǎtrân decât tine, mamǎ/ ci tot aşa cum mǎ ştii:/ adus puţinde umeri/şi plecat peste întrebǎrile lumii/Nu ştiu nici azi pentru cem-ai trimis în luminǎ/Numai ca sǎ umblu printre lucruri/şi sǎ le facdreptate spunându-le/ care-i mai adevǎrat şi care-i mai frumos?/Mâna mi se opreşte:e prea puţin/Glasul mi se stinge: e prea pţin/De ce m-ai trimis în lumina,Mamǎ/ de ce m-ai trimis?/ Trupulmeu cade la picioarele tale/greu ca o pasǎre moartǎ/,, Aceastǎpoezie aş considera-o laitmotivul întâlnirii. Tema fiind de fapt,un subpunct al proiectului Caravana lecturilor frumoase,lecturaca o terapie, temǎ justificatǎ prin efectul produs .Sânt absolutconvinsa cǎ, lumina la care se referǎ Lucian Blaga s-a aprinsprintre aceşti copii, fie doar şi numai cât o luminiţǎ. Şi,pentru cǎ,,dialogul,, nostru poetic,slalom printre modalitǎţi de exprimare(poezie satiricǎ,filozoficǎ,fabulǎ, ori vers alb) a avut prizǎ latinerii ascultǎtori,ca semn al trecerii noastre prin acest puncteducaţional,am dǎruit bibliotecii şcolare câteva din volumelenoastre.Îndemnul? Aveţi talent, încercaţi! Sâteţi încurajaţi?Exersaţi! Vreţi îndrumǎri şi pǎreri, frecventaţi cenaclul DuiliuZamfirescu, unde veţi fi primiţi cu braţele deschise. Apropos delaitmotivul întâlnirii: acest drum anevoios spre luminǎ, sugestivtrasat de Lucian Blaga, vǎ întreb, ar încerca, oarecine… sǎ-istingǎ lumina? Aud o şoaptǎ timidǎ: Calculatorul?!...Va reuşi?...Mulţumim doamnei Marcela Ghiuţǎ, profesor de limba şi literaturaromânǎ şi, domnului Ştefan Moraru, director al Grupului ŞcolarG.G. Longinescu în calitatea domniilor sale de gazde, pentruclipele minunate petrecute împreunǎ.7571


GHEORGHESUCHOVERSCHIPOEZIEALINA-DORATOMAMarina RalucaBaciuCÂND SCRIUCU LACRIMA PENOAPTE- Poemul de luminăGolul se rostogoleaîndelungpeste multiple treptede luminăce coborau şerpuitorîn propria-mi fiinţă,până atunci conectatăla oratoriul unui vis ...Erai deja în trenulcare duce spre tăceri,o pagină întoarsă spre trecut,în ochi mai multsau mai puţin străini ...Doar înlăuntru-mi continuaiaceeaşi tresărire de clopot,în vechiul turn al unicului templuîn formă de inimă ...oricât de iute trecea clipa !Şi astăzi mai trezesc,din când în când, o lacrimăpe-altarul dintre două gene ...şi scriu cu ea pe-o filă de-ntuneric,sau direct pe noapte,poemul de luminăcu literele-i albece nu se vor topi decâtpe zâmbetul unui pianla care vom cânta,înveşmântaţi în zoriisupremei regăsiri.INSOMNIISurâsul tău,singurul piandeschis în noapte,cu clapele care aşteaptăatingerea stelelor,doar el şi cerul ...îl ninge mereucu fulgi de sunet,troienindu-l suavîn simfonia sărutului !Numai noi doi ...stăpâni pe nesomn,cu paşii privirilorspre graniţa undese sărută noaptea cu zorii,plătim cu inimile aşezatepe două palme de întuneric,pulsând în cadenţaunui menuet de dorinţi ...vămile îndrăgostirii.stratagemede înşelatanotimpurilee mai rece astăzisărutul tăuo schimbareaproapeimperceptibilăn-ar fi trebuit s-osimtă termometrulcangrenatîntre carne şi epidermădupă ce l-am dresat atâţia ani săocolească radiaţiile sentimentalecu potenţial distructivca şi cum n-ar fi fost de ajunsvara ni se stinge în braţe fără motiveconcretegăsim o cale provizorie şi fragilă dearmistiţiu pentru că moarteae un malaxor de smerenienumai privirile noastre se hăituiescreciprocoraşul din spatele zidului loveşte dejaîn ferestre cu jerbe frumoasede toamnă putredăvorbim din ce în ce mai puţindar nici tăcerea nu mai poate camuflaînfrângerea iminentăîn faţa unei camere de filmarecostumul tău declară existenţaneîndoielnicăa unei fericiri de rezervănoapte de noapte îi descoscăptuşealacăutând miraculoasa reţetă careaduce liniştea sufletelor îmbătrânitepărului albînsă şi el e la fel de singur ca mineimprovizează sporadic stratageme deînşelat anotimpurileîşi mută nasturii să ne cuprindă peamândoi asigurându-se că încă maidefilămpe bulevardele anonimeîn pas egal şi cu aceleaşi grimaseinsuportabileşi ignoră în naivitatea lui genuină cănu mai râdem împreunăde multşi că brumele au căzut în dizgraţieîncât nu le mai putem rezerva nicimăcaro promisiune de urăPrivire (de osecundă)De aş şti că-mifolosesc şi ultimadorinţăsă-ţi văd încă odată zâmbetul ostil,neştiutor de moarte,aş vreasă ştiu privi ochii ce seînchid şi se deschidiarăspre un amurg ivit din curcubeulce-şi frânge-albastrulîn faţa meaoviaţă vreau să-mi iaplăcerea bucurieide-albastrul ochilor tăi.AmurgNu pot să îmi închid ochii.Şi simt cum focul cel căpruiîmi invadează minţile.Amurgul de afarăpică în reluareşi creşte din nouîn măduva ceruluice se desprinde din ochii mei.Amurgul de afarăpică în reluareîntr-un amarnic pleonasm.În seara asta,Luna îşi sărută mirelepe care pare că şi-l schimbă în fiecarenoaptecu-o altă stea.Infidelă lună... şi somnul mi l-a furat...l-a părăsit......mi l-a redat!Cântecul mireseiMireasa mării îşi ia adio de la uscat,aruncându-se în braţele mirelui său.Un vals de nuntă ce se pierde în zareşi se acompaniază singurprin tuneteşi fulgere.Ritmul valurilor stinseşi luminile cerului-Valsul parcă nu se opreşte,Pe-un dulce ritm.Se par’că valurile stinse se împiedică,iar discul se-nvârte şi azişi rochia miresei se pierde printre valuri...7572 www.oglindaliterara.ro


Limba – unic reperidentitar în literaturaexilului românesc (?)(urmare din numărul anterior)Un exemplu: La Rumania, revistă fondată de VintilăHoria în Argentina. O altă activitate culturală – înfiinţareade edituri şi reeditarea operelor unor scriitori clasici îndorinţa de a oferi conaţionalilor cărţi pe care le lăsaserăacasă. Şi unele cărţi noi au văzut pentru prima dată luminatiparului în aceste edituri. Un ex. – Nouăsprezece trandafiri(M. Eliade), în editura lui Ioan Cuşa sau Buletinul BiblioteciiRomâne, care a început prin a publica în 1949 un volum depoezii ale lui Eminescu, în care erau incluse – cele interziseîn RPR la acea dată – Rugăciune şi Doina.1.2. Memoria locurilor ca marcă identitară„Poetul pribeag” Ştefan Baciu, cel care-şi exprimaînstrăinarea în poeme în limba română cu numeroasemărci distinctive ale dorului de ţară, conferea adesealocurilor cunoscute semnificaţii accentuate. În poemulColţ de stradă în Bucureşti, de ex., memoria aduce înspaţiul de adopţie o geografie care se suprapune pestecea a prezentului locuirii, tocmai în speranţa recuperăriitimpului pierdut. Astfel, spaţiul subiectiv se întâlneşte cu celreal, primul fiind parcă mai „viu” decât al doilea, trăind înmemorie cu valoarea simbolică a apartenenţei la o realitatenumai fizic pierdută:Când privesc înaintea mea, văd avenida RioBranco/ Colţ de stradă în Bucureşti/ Rue Rivoli/.../Colţ de stradă în Bucureşti, aud vocea anticaruluiAurică,/ Broşuri suprarealiste cumpărate la kilogram,/ Unoltean strigă mere, mere creţeşti/ ..../Văd şi acum vânzătorul de iaurt, numărânduşimărunţişul/ Cum s-a oprit şi se uită prelung dupăprimăvară,/ Văd şi astăzi căruţa cu un cal breaz, cărând unstânjen de cântece/.../ Încă nu am ajuns atât de departe casă pot uita, încă mai am timp de gândit,/ Timp de amintit,de reamintit,/ Timp de pictat fiecare amănunt, cu o pensulămai fină decât o geană.”O astfel de retrăire a locurilor din trecut o întâlnimconsemnată adesea şi în confesiunile altor scriitori. Într-oscrisoare către fratele său (datată 6. VIII. 1980), VintilăHoria asociază de asemenea locurile din noul spaţiu cucele în care trăise odinioară şi care revin obsedant înmemoria celui exilat:„Zilele astea, curios, m’am văzut adesea la Râmnicşi scriu în momentul de faţă nişte Însemnări de lângăEscorial cu Râmnicul în gând, care vor apărea în CuvântulRomânesc.”Sensul rememorării detaliate, nu numai spontane,dar mai ales sistematic voite va fi acela – mărturisit – de amenţine o identitate ameninţată să se pulverizeze:„Vreau să refac toate amănuntele itinerariuluiBarasca-Moş Costică-Cercul Militar, unde jucam tenis, dusşi întors. E un fel de întoarcere de care am mereu nevoe,nu ştiu de ce, poate ca să mă pot prinde de ceva într’o lumewww.oglindaliterara.rodin care legăturile dispar cu anii,pe măsură ce mă îndepărtez dematcă.” 10ConcluziiAMPRENTEO constantă pentrumajoritatea dintre trăitorii pealte meleaguri a fost ceea ceam putea numi „românismul”,configurat de scrisul în limbamaternă şi de implicarea – prinforţa cuvântului – în destinulţării. Dar, chiar şi atunci când Mihaela Albu– datorită „iscusinţei cu carescriitorii români folosesc în exilaltă limbă mai universală ca să poată supravieţui”, aşacum cu admiraţie scria João Bigotte Chorão în scrisoareacitată – ei aleseră drept modalitate de exprimare limba ţăriide adopţie, realităţile naraţiunii, numele persoanjelor, loculacţiunii de cele mai multe ori, expresia lirică în poezie etc.se constituie în certe repere identitare.Conştientizarea rolului lor de factori de menţinere şipromovare a românismului îl găsim în toate actele culturale,dar şi direct exprimat, îndeosebi în articolele program alerevistelor româneşti. Am amintit mai sus Cuvântul înaintedin Destin (nr. 1). Acesta este unul din multitudinea detexte care dă măsura conştiinţei identităţii scriitorilor dinexil. Dorind să se constituie într-o „prelungire rodnicăîn neîncetată poziţie de veghe a patriei şi a pământuluiromânesc” 11 , ei au păstrat în cele mai multe situaţii limbaromână ca mijloc de exprimare, dar reperul identitar încazul lor nu poate fi redus la expresia lingvistică, fiecareaducând în noua patrie date esenţiale din zestrea culturalăîn care se formaseră.BIBLIOGRAFIEEva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989, Edit.Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001.Mirela Giura, Interviu: Petru Cârdu, România literară,nr. 38, 2008.Gheorghe Grigurcu, „Între a îndura şi a face istoria”,Bucureşti, „Jurnalul literar”, nr. 13-14/ 2000.*** Scrisori din exil între Vintilă Horia şi fratele săuAlexandre Castaing, edit. Fundaţia Culturală Memoria,Bucureşti, 2011.Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Humanitas,Bucureşti, 1993.Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil I. Figuri din lumealiterară, Saeculum I.O., Bucureşti, 2002.Sanda Stolojan, Exilul intelectual la Paris (http://www.scribd.com/doc/37734181/Exilul-Intelectual-La-Paris)________________10 V. Scrisori din exil..., vol. I, p 83, s.n.11 „Elitele intelectuale româneşti, aruncate decircumstanţele istorice, tragice, prin care trece neamulnostru, dincolo de Ţară, constituie pe măsura autenticităţiilor nu simple mănunchiuri sau individualităţi deplasate dinspaţiul lor normal de creiaţie în spirit, ci adevărate frânturide ţară reprezentând întreg Universul românesc, am puteaspune un fel de monade de viaţă şi cultură românească.”(„Cuvânt înainte”, Destin, nr. 1/ 1951, p. 3).7573


NOTESDin literatura chiliană contemporanăGheorghe AndreiNeaguUn ciudat intelectualsud american a sosit pemeleagurile noastre laînceputul anilor şaptezeci.Nu era singur. Căzuse unregim de stânga şi seinstaurase un regim alcoloneilor. În asemeneacondiţii, un scriitorde valoarea lui MarioCastro Navarrete numai putea rămâne în ţaracotropită de dictatură.Iată de ce şi revistaOglinda Literară şi-adeschis larg porţile,publicându-i o serie detraduceri.Acum autorul vine să ne aducă crâmpeie„din literatura chiliană contemporană”. Volumulcuprinde, pe lângă poemele lui Pablo Neruda,Nicanor Parra, Roberto Bolaño, Vicente Huidobro,Gonzalo Rojas, Carmen Berenguer, GuillermoTeiller şi poeţii deosebiţi din străvechea culturăaraucană sau mapuche.Cum românii nu prea au citit despre asemeneamodalităţi de exprimare sau despre mesajul poeticspecific zonelor de cultură din Chile, cred căvolumul ar duce un suflu nou şi proaspăt în peisajulliteraturii contemporane.Este suficient să ne oprim numai asupra ideiiprin care Pablo Neruda aduce în „oda mării” unimn peştelui „născut pentru săracele bucătării alepământului” sau să vedem ruga aceluiaşi mare poetasupra mării şi oceanelor lumii, menite să „termineîntr-o zi sărăcia pământului”.Fiorul poetic este răscolitor şi la NicanorParra, care în „Scrisoare către o necunoscută” îşiimaginează „când vor trece anii, când vor trece/Anii şi aerul tău să fi făcut ogroapă/ Între sufletul meuşi al tău”, ca fiind o fiică asărutărilor.Nu pot să nu fii alături depoetul încercat de spaima că„Poezia a terminat cu mine”sau „Ultimul toast”, undespiritul ludic se aprinde chiarşi atunci când există doar unjoc de cărţi în doi.Interesantă este şi un felde dare de seamă a poezieiAmericii Latine, semnată deRoberto Bolaño, de undeaflăm decăderea poezieichiliene şi chiar dispariţia celeiaraucane.M-a surprins VincenteHuidobro, cu avangardismulsău. Este clar că viaţa dusă laParis de acest aristocrat chilianşi întâlnirile cu Apollinaire,Breton şi Cocteau au fostdecisive în special pentru:„Arta poetică”, Clopotniţa”, de unde aflăm că „lafiecare sunet al clopotniţei/ O pasăre zbura; /Păsări cu aripi inverse / Ce mor printre ţigle, …”.Poemele curg şi la Gonzalo Rojas premiat deregele Spaniei, dar necunoscut în Chile, care paresă fie un punct de plecare şi pentru Cărtărescu alnostru, cel puţin în poezia „Ce iubim când iubim”.Sic!La Carmen Berenguer întâlnim voceapoetică feminină , pliată pe formule poetice pansexualiste,vrând să dea cu tifla masculinităţii . Darexperimentele textualiste ale poetesei nu se ridicăla experimentul poeţilor mapuches, unde grupurileetnice precolumbiene: Aimara, Diaguita, Chango,Quechua şi Rapa Nui sau Onaşi, constituie totatâtea noutăţi culturale pentru un cititor european.Interesant esteatitudinea lui MarioCastro Navarrete faţăde aceste străvechiculturi, redate nouăprintr-o traducerecum rar se întâlneştedin araucană înspaniolă şi apoi înlimba română.Aşa a procedatcu poetul ElicuraChihuaillaf, care„galopând, galopând…printre cărările cerului… vin şi mă salută/stelele”.Practic, poezia Mario Castro Navarretedin Chile îşi are dreptluceafăr, cruceasudului şi toată bolta cerească a emisferei sudicea planetei noastre. De aici, te-ai fi aşteptat săfim diferiţi. Aşa este! Suntem diferiţi, doar, înmijloacele, în reperele poeticedar nu şi în simţirea şi vibraţiasufletească, pentru că poeziaadusă în faţa noastră de Mario,nu este altceva decât stareade incandescenţă a spirituluiuman dăruită pentru a neînvolbura simţirile, pentru a necutremura în faţa frumosuluisau urâtului, descris cumăiestria harului ce dăinuie însufletul oricărui poet. Aşa esteşi poetul Rayen Kvyeh, carevede o eclipsă ca pe un sărutal soarelui cu luna în spatelemunţilor, unde cărările trupului„pe un întuneric argintiu –aurit / cobor pe râuri … „Mărturisesc cu sinceritatecă acest poet chilian a făcutpentru cultura română unserviciu imens, aducându-nespre cunoaştere o parte dinsensibilitatea lumii de dincolode ecuator.7574 www.oglindaliterara.ro


ADNOTĂRIÎNTÂMPLARE ANECDOTICĂ CUDINU SĂRARUÎn primăvara acestui an (mai precis în perioada 24 – 31mai 2011) am fost, pentru al doilea an consecutiv, într-un sejurîn Spania. Şi de data aceasta cu familia marelui scriitor DinuSăraru. Întrucât se legase între noi o prietenie sinceră, iscoditordin fire fiind, am căutat să văd dacă există vreo legătură întreStan Săraru, un personaj politic şi primar al Buzăului între anii1933 – 1937, şi fermecătorul autor al romanului „Nişte ţărani”. Şitot documentându-mă am aflat că Stan Săraru a fost un avocatde succes în Baroul Buzău şi că era căsătorit cu fiica unuiadintre cei mai faimoşi medici din oraş. Succesului din profesiei-a urmat cel din politică şi astfel ajunge edilul şef al oraşului dela poalele Munţilor de Curbură. Numele primarul Stan Sărarueste asociat cu unele din cele mai importante lucrări edilitarepuse în practică în acea perioadă. În timpul mandatului său ademarat primul proiect de canalizare a oraşului, s-a construitBaia Comunală, principala piaţă agroalimentară, se realizeazăpavări de străzi şi alimentarea cu apă a cartierelor Poşta şi MihaiViteazul, lucrări pentru regenerarea Crângului. De asemenea,s-a ocupat personal de organizarea de cantine pentru elevii ceproveneau din familii defavorizate, de electrificarea cartieruluiPoşta şi aprovizionarea cu lemne pentru foc a mai multor familiinevoiaşe. Tot el a susţinut şi materializat ideea de a înfiinţa unbirou de asistenţă socială, cu scopul declarat de a avea grijă de„obidiţii soartei, bătrâni şi suferinzi”.Aceste acţiuni au fost taxate de opozanţii săi – nimic nousub soarele Patriei Române unde se aplică de minune principiulcă „nici o faptă bună nu trebuie să rămână nepedepsită” – dreptpopuliste şi demagogice, totul culminând cu o campanie de presădenigratoare la adresa sa declanşată în martie 1938 şi încheiatăabia peste 6 ani. Coincidenţă sau nu articolul ce a pus punctatacului la adresa fostului edil a fost scris de I. Holder, nimenialtul decât viitorul ginere a lui Stan Săraru. În urmă cu câţivaani Piaţa Centrală din Buzău a fost reabilitată şi cu acest prileji-a fost atribuită, ca semn de recunoştinţă pentru meritele saleîn suferinţa Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimicşi n-am tărie./ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa şi reaparidin cerul tău de stele,/ Ca să te- ador de-acum pe veci, Marie!/”.Poezie învăţată ( pentru că acea generaţie o memorase înaintede a intra în acel iad!) ştiută, recitată cu smerenie de oricaredintre supravieţuitorii închisorilor comuniste.Eminescu se roagă scriind, ori scrie rugându-se: „Privireata de milă caldă, plină, Îndurătoare – asupra mea coboară”,culminând cu acceptarea (sub influienţa lui Creangă) atratamentului său din perioada ultimã a bolii, la MânăstireaNeamţ, unde se spovedeşte şi primeşte şi sfânta împărtăşanie.Această atitudine vine să confirme întoarcerea sa definitivã lacredinţa mântuitoare.Amintindu-ne că Eminescu făcea, cu privire la iubirea depatrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrienu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului” să nu uitămnici îndemnul său profund creştinesc cu privire la înlăturareadezbinării: „Nu merge la mormintele Domnilor tăi cu sămânţadesbinării în inimã, ci precum mergi şi împărtăşeşti cu sângeleMântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul tău cu reamintireatrecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari,oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleiaşi mamesunt.”Tendinţa actuală este ca cititorul să devină egal cu autorulîntr-un sistem de valori legat de trăirea în aceeaşi gamă, derezonanţă, de recunoaştere, dovedind aceasta prin propriaardere până la incadescenţă, cum ne-a sugerat poetul, arderemetaforică interioară a propriei făpturi, aşa cum scriam –închinând un poem lui Eminescu - în urmă cu câţiva ani:„Flacăra gândului bunVeşnic arzător, plinitorAleargă prin universîntr-o credincioasă dezvăluiredin perioada mandatului de primar,numele lui Stan Săraru.Tot ca o picanterie, campaniade denigrare a fost găzduită înpaginile săptămânalului „AcţiuneaBuzăului” condus de GeorgePâslaru, nimeni altul decât tatăl Stan Brebenelcelebrei cântăreţe de muzicăuşoară şi actriţă de film, Margareta Pâslaru.Şi totuşi există vreo legătură? Vom vedea mai spre final.Cu vreo două săptămâni înainte de a pleca împreună înSpania într-un periodic buzoian (nu-i spunem numele pentru anu-i face publicitate gratuită) apărea o ştire pe câţiva quadraţi cumcă în „Piaţa Centrală Dinu Săraru din Buzău au fost modernizatecâteva spaţii comerciale unde preţurile sunt fără concurenţă.Am rămas puţin şocat de confuzie. Iată că anecdotica lui neneaIancu este mereu actuală. În ziua plecării spre Spania am luatziarul cu mine şi nu am avut răbdare până la destinaţie aşa căi l-am prezentat maestrului Dinu Săraru pe aeroportul Băneasa,nu înainte de a mă asigura de la fiica sa, Alexandra, că nu seva supăra. M-a liniştit spunându-mi că se amuză teribil când seîntâmplă aşa ceva. I-am prezentat ziarul şi am aşteptat cuminte.A citit cu atenţie scurta ştire şi a râs copios. Apoi mi-a relatatfaptul că din Buzău provenea un artist pe nume Săraru, de careauzise, violonist la filarmonică şi ne întrebam amândoi dacă ofi vreo legătură între cei doi buzoieni. Nu ştim. Ceea ce ştimsigur este că între avocatul Stan Săraru şi scriitorul Dinu Sărarunumai ziarul buzoian a realizat-o. Spune şi acest lucru ceva. Căscriitorul din Slătioara Vâlcii este cunoscut şi la BuzăuPe timpul sejurului, în vreo două rânduri, m-am adresatDomniei Sale cu apelativul „Domnule Primar!”. Bineînţeles cănu s-a supărat dar mereu îmi răspundea cu un zâmbet vesel şighiduş.a sacruluiÎntru Adevar”!Poetul a dat operei sale şansa de durată - alături de operelenemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea saori după - cel puţin cît va exista şi neamul omenesc, pentru căEminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu încartea celor vii, ai Cuvântului.Scrierile lui Eminescu rămân alături de cele ale altorluminători ai neamului, adevărate torţe aprinse la lumina cărora,noi şi generaţiile care urmează, favorizaţi de era schimbărilor încare am intrat să putem împleti gândul cu fapta, să reliefăm şisă ne regăsim partea aceea ascunsă din noi responsabilă cuarmonia, blândeţea, dreptatea şi echilibrul, trăsături pe care leavem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar detrezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zeceani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeşte multdespre transformarea conştiinţei care va avea drept rezultatunirea a milioane de oameni.Să nu uităm că Eminescu a început această lucrare înurmă cu peste o sută de ani, şi acest interval de timp ar trebui săconteze mult în devenirea noastra.----------------------------------------------* Rosa del Conte, critic şi scriitor italian care în anul 1956l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizaţilor la PremiulNobel pentru literatură.** Doctorul Mija Teofil - iubire demonstrată conformîndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizată dedomnia sa prin înfiinţarea şi organizarea Azilului pentru bătrânidin Săcele, judeţul Braşov7576 www.oglindaliterara.ro


Despre cartea „Exilul românesc la mijlocde secol XX; Un alt fel de paşoptiştiromâni în Franţa, Canada şi Statele Unite”de Octavian Curpaş, editura „Anthem”,Arizona, SUA, octombrie 2011Această carte seîncadrează undeva laconfluenţa a trei maridomenii: documentulistoric, memorialistica şibeletristica surprinzândcu nonşalanţă şidezinvoltură într-unstil jurnalistic aparteelemente din toate celetrei arii de cunoaşteremai sus-menţionate.Este document istoric prin faptulcă notează acte istorice şi vine cudate, evenimente, situaţii ale exiluluiromânesc şi diasporei respective, estememorialistică pentru că amintirile lui neaMitică (Dumitru Sinu) sunt liantul, motorul,pretextul şi conglomerantul întreguluiexcursus, este beletristică pentru darulde a povesti, adică pentru povestirile cuşarmul lor implicit prezentate în aceastăoperă.Cartea debutează prin întâlnireacu personajul-liant şi a celor secundare(exilul, prietenii de exil, satul românesc,tradiţiile, România şi românii) subînţelesemai întâi, abia apoi redate, descrise înamănunţime atât în privinţa vieţii, cât şi acarierei lor (p. 5 „Nea Mitică, pe numelesău Dumitru Sinu, părăsise România în1948. avea să îmi povestească însă, maitârziu, despre plecarea sa din ţară. Dacătot trebuia să vorbească despre trecut, cealtceva îi era mai aproape de suflet decâtsatul în care văzuse lumina zilei, într-unsfârşit de toamnă târzie, chiar de ziuaSfântului Andrei, 30 noiembrie?”).Cartea este structurată dupăpersonajele ce sunt descrise (personajecapitol)sau teme-capitol (satul, tradiţiile)sau presărate pe parcursul întregii cărţimemoriile personajului principal, DumitruSinu.Fiecare capitol este o sumă depovestiri din care se desprind lecţii deviaţă, cogitouri asupraexistenţei.Povestirile seînlănţuie unele de altele,iar autorul omniscient le„prevesteşte”, urmândfiecare iţă de poveste,ştiind-o, încadrând-o înşirul nuvelistic al cărţii.Trecutul devine astfelca un fluviu evenimenţial,factic şi uman, iar revenirileîn prezent nostalgice.Povestirile suntpunctuale, factice, spuse,culese şi alese cu talent depovestitor, cititorul trecânddintr-una într-alta ca întrunlabirint de povestiri.Povestirile vin cudetalii istorice relevante,dar şi cu umor ceea ce adaugă oanume savoare lucrării (e.g. „o ştampilănemţească făcută dintr-un cartof şiNOTEScerneală”, „Da,domnule, PierreRosetti estefrancez” etc).Totuşi, aparunele explicaţiiredundante saufacile („alfabetulBraille (sistemde scriere pentruorbi, inventat deLouis Braille)”),repetări deinformaţii uneoriAnca Negrubinevenitepentru reîmprospătarea memorie, alteoriagasante, venite la prea scurt timp (e.g.Capitolul XV Titi Filip, iar în capitolul XVI,p. 100 „Unul dintre ei, Titi Filip, ştia şigreaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit”),expresii repetitive („oraşul luminilor”, „ţarafrunzei de arţar”, „ortacide pribegie”, „limba luiVoltaire”).Personajul şipersonalitatea lui neaMitică prinde conturcu fiecare povestire:autodidact, încăpăţânat,insistent în a-şi urmărivisele, loial, devotat,iubitor de carte şi cultură,plin de umor, hotărâtetc, întreaga lucraredebordează de spiritul luiatât de frumos.Cartea „Exilulromânesc...”de OctavianCurpaş este o lucrare încare realitatea, memoriaşi documentul istoricse integrează în armonia cuvântului,ca pentru a da o mai mare frumuseţepovestirilor, ca pretext de a face literatură.Mariana VickyVârtosuDIN POEZIAVINULUISub cupola teatrului,,Din poezia vinului,, culegere deversuri bahice semnatǎ de ValentinTalpalaru,giratǎ de Editura OperaMagna/Iaşi/2010,cartea a fostprezentatǎ în cadrul Zilelor oraşuluiRm.Sǎrat. Şi, sincer, atunci mi-amdorit din tot sufletul s-o rǎsfoiesc. Nupentru cǎ aş avea vreo pasiune pentruacest gen poetic.Am fost atrasǎ de estetica de prezentare -,,ambalajul,,- copeta, culoarea ei, dar mai ales paginile interioaredominate de strugurele bine copt, stimulându-mi imaginaţie şi,percepându-l galben-verzui, roz, trandafiriu ori bordo. El, maria-sastrugurele constutie ,,baza de scris,, a versurilor, fiind imagineapeste care s-au constituit versurile, poezia vinului.(Sugestiv,nu? Seva scrisului din seva strugurilor!) Binevoitor, strugurelenostru îşi petrece dolofanele bobiţe aromate printre metaforeinspirate de gustul licorii. Vinul, licoare adulatǎ de noi şi dezei deopotrivǎ, cântat nostalgic de atâţia poeţii ai lumii!, el estetema şi personajul principal. (vezi cuprinsul). Scriitorul ValentinTalpalaru, a însumat în acest volum un numǎr de traduceri dinpoezia universalǎ, nume redutabile, versuri pe mǎsurǎ, dǎruindun regal antologic iubitorilor genului. Poezii dedicate vinuluişi viţei-de-vie. Aproape sedusǎ de îndemnul dlui ConstantinDeleanu, acela de pe coperta patru, am fost tentatǎ sǎ citesc,www.oglindaliterara.rosub aburii ameţitori ai unui Cotnar…Cum nu Cotnarul estevinul preferat, am citit cartea fǎrǎ sǎ mǎ las emoţionatǎ artificial,întrebîndu-mǎ precum Horaţiu :,,Beţia ce nu face? Ea taine ţi-adeschis/ Ea dǎ culoarea vieţii semeţului tǎu vis/, Avînt în bǎtǎlie, fricosul simte iarǎ/Ea de pe suflet smulge a clipelor povarǎ/Te crezi atunci mai mare şi plin de-orice talent/,, - zice Horaţiula pag.16. Ei, bine, da, acest volum are forţa de a deschideferestre spre stǎri şi sentimente, are forţa de a aduce alǎturi vocişi arome, culori, bucurii, nostalgii din toatre vremurile. Trebuiesǎ reconosc, m-am bucurat citind-oşi fǎrǎ acel pahar de Cotnari. Cineştie, mi-ar fi creat iluzia vreunuicritic, şi aş fi avut pretenţia analizeipe text; intenţia mea a fost doarsǎ semnalez si sǎ atenţionezasupra apariţiei volumului, sǎ neamintim sau re-amintim despreproprii noştri poeţi iubitori ai genuluicuprinşi între pagini. Voi încheiasuccinta prezentare citându-l peOmar Khayyam, mǎrturisind cǎ,versurile acestuia mi-au purtatgândul la poetul Dumitru Pricop,existent în volum cu o poeziededicatǎ prietenului sǎu Ion Panait,prieteni de pahar şi condei( şi nu numai la aceşti doi poeţi m-audus gândurile). Iatǎ ce spun versurile lui Omar Khayyam: ,, Mǎdojeniţi cǎ veşnic sunt beat. Ei, bine, sunt./ Necredincios mǎfaceţi/Şi, ce dacǎ-i aşa?/ Puteţi orice sǎ spuneti pe socotealamea/ Îmi aparţin pricepeti? Şi sunt ceea ce sunt/…Cu-o mînǎţin Coranul şi cupa cu cealaltǎ/,,. Parafrazându-l, iatǎ, ceea ceera de demonstat, cupa de Cotnari într-o mânǎ şi volumul acestaîn cealaltǎ, recomandare pe care o fac şi eu ca şi dl. ConstantinDeleanu, s-a demonstrat:in vino veritas!7577


ESEUEMINESCU FOR WINDOWSUnele lucruri nu se schimbăniciodată. De pildă, literatura bună. Seîntâmplă în ciuda faptului că secretul eipare simplu şi infailibil: pentru a fabrica„belle lettre” trebuie să pui în formădesăvârşită trăiri majore, mereu actuale,universal valabile, cu care să se identificepe cât posibil mulţi dintre cititori.Talentul înnăscut nu au nevoie deconsiderente de genul acesta, utilitariste.Când eşti făcut pentru a scrie, nu teinteresează moda vremilor sau gustullectorilor. Scrii pentru că preaplinul nu-ţidă pace, scrii pentru că nu poţi altfel, scriipentru că altfel nu-ţi găseşti liniştea. Mulţiautori mărturisesc că le poartă cinevamâna, nevăzut, împrumutându-le harul,pentru a se face auzit.Geniul depăşeşte talentul cu unpas. El merge mai departe şi modeleazăo lume nouă, schimbând însăşirădăcinile noastre. Sensibilitatea sa nuse adaptează la mase. Universul însuşipare să-şi potrivească pasul după ritmulrespiraţiei sale creatoare. Puţini sunt însăcreatorii de artă binecuvântaţi cu instinctpentru eternitate. Răsar sporadic, multprea rari, străpungând regulile grăbiteilumi caleidoscopice în care trăim. Nevine greu să distingem între esenţă şiflacon, între căptuşeală şi stofă, asaltaţidin toate părţile de senzaţii şi informaţii de“umplutură”. În acest context, e tangent lamiracol momentul în care descoperim pepaginile altora ideile pe care credeam căle nutrim doar noi. Nimic nu se comparăcu satisfacţia regăsirii propriilor bătăi deinimă între coperţile unei cărţi păstrătoarede comori.„Cazul” eminescian e parcă făcutpentru a ilustra acest adevăr. Se spunedealtfel că Eminescu ar fi cultivat oadevărată manie pentru perfecţiune,cizelând şi reformulând fiecare fragmentîn repetate rânduri, ducându-l la limiteleepuizării. Indiferent de timp sau despaţiu, atingerea geniului său continuăsă emoţioneze, neîntrerupt. Tineri sauvârstnici, români sau de alte naţii, azisau acum două sute de ani, adepţiilui Eminescu caută în rândurile scrisede el împlinirea, răspunsul. Cercul deentuziaşti, care se grupase în jurulpoetului încă de pe vremea când edita„Timpul”, se perpetuează ca un ecou,asemeni reverberaţiilor pe suprafaţa uneiape line, atinse în treacăt de-o aripă defluture pasager.E greu să entuziasmezi un copil deşcoală pentru lecturile “obligatorii” de prinmanuale. Ţin minte şi eu cum, în anii deliceu, când învăţam pe derost Luceafărul– nu fără plăcere, dar nici cu prea multătragere de inimă - nutream pasiuni tainicepentru rebelele versuri stănesciene. Neîntreceam pe atunci imitând inventivitateaveselă a lui Marin Sorescu, citeam “Artaa conversaţiei” de Ileana Vulpescu sauversurile incendiare ale în-FlăcăratuluiAdrian Păunescu, ne identificamcu singuraticul Preda. Eminescu eraGabriela Căluţiu-Sonnenbergatotprezent, dar instalat solid pe podestulsău meritat, „clasic”. Romantismul săudeclarat nu cadra cu pornirile noastre detineri teribilişti, în tenişi albi. Erau vremuriîn care autoritatea centrală impuneaprin programele şcolare un ghiveci descriitori nu întotdeauna valoroşi. Copilulcare creştea în noi privea circumspectşi cu băgare de seamă devălmăşealaproletcultistă şi se rezuma să aduneimpresii, pentru a-şi forma abia mai târziuo părere proprie. Abia după depăşireaetapei “cool”, de la distanţa unor ani,ochiul spălat de constrângerile din afară,descoperă deliciile binecuvântatei rimeeminesciene.Ne surprind pasajele în proză,transmise din mână în mână prininternet, care relevă o cu totul altănatură a Luceafărului nostru, mai dezi cu zi, cotidian. Articolele sale criticela adresa societăţii româneşti în plinăschimbare, descrierea detaliată a lipseide integritate a unor politiceni şocheazăprin actualitate, de parcă ar fi scrise chiaracum. Nu întâmplător,personalitatea unică aOmului Mihai Eminescudepăşeşte cu multlimitele schematicede poet, pe care ni leserviseră activiştii zeloşi,interpretând «Împăratşi Proletar» ca pe unîndemn tacit la aderare.Destinul controversatal jurnalistului întreciocan şi nicovală, cupăreri proprii pe temede salvare naţională,nu e o raritate nici înzilele noastre. Recentadispariţie dintre noi a poetului AdrianPăunescu este un nou prilej care, la fel,ne pune în încurcătură.Mihai Eminescu nu a făcut niciodatăun secret din orientarea sa vădită dedreapta, dar insista asupra independenţeisale religioase, ferindu-se de etichetări.Creştină, budistă, agnostică sau ateistă,natura interioară a artistului MihaiEminescu rămâne ambiguă, deschisătuturor orizonturilor posibile. Poziţia saincertă a fost interpretată de contemporanidrept protest incomod. Nu-i de mirare căadepţii complotului politic pun şi astăzisub semnul întrebării condiţiile suspecteale morţii sale, în urma tratamentuluicu injecţii de mercur, impus de doctorulŞuţu. E limpede că autorul atâtor articolepolemice, poetul „Epigonilor” şi al„Criticilor mei” nu ducea lipsă de adversaripolitici.În calitate de amatoare de literaturăfără pretenţii de exegeză profesionistă,fac primul pas în direcţia împrospătăriiamintirii, deschizând calculatorul. Poatedin cauză că ne aflăm pe terenul tehniciimoderne, sau poate şi pentru că amacumulat experienţă între timp, Eminescumi se pare mult mai aproape, mai modern.Suspansul creşte pe măsură ce răsfoiescpaginile virtuale întocmite în limbistrăine. Constat cu stupoare că există unEminescu pentru germani, dar un altulpentru englezi, spanioli sau francezi. Cao delicatesă în foi etajate, pe ecranul dinfaţa mea se “coace” o pâine cu straturisuprapuse. Să fie oare peste tot acelaşialuat, doar prelucrat în forme diferite? Celtârziu acum, toana mea de moment setransformă într-o cercetare pasionantă,plină de suspans. Deşi toţi sunt unanimi,considerându-l pe Mihai Eminescu, aşacum bine zicea Nicolae Iorga, părinteleincontestabil al limbii române moderne,sunt diferenţe de nuanţă de la un sitela altul. Englezii îl interpretează peIorga în felul lor inedit, traducând, citez,„godfather”. Amuzant şi „very british”,căci postura de „naş” nu se potriveşte cutinereţea poetului dispărut prematur.Wikipedia germană pune accent peformarea sa prin şcoli de limbă germană,inclusiv la Viena şi la Berlin, dar nu uităsă menţioneze că Eminescu nu a puspreţ pe finalizarea studiiilor facilitatede generosul său mentor spiritual TituMaiorescu, abandonându-le în stil atât de„ne-nemţesc”. Spaniolii şi franceziipreferă să dezvolte latura sa patriotică, deistoric şi publicist şi cea a angajamentuluisău în plan politic, pentru unitateanaţională. Aflu lucruri pe care poate leamînvăţat pe vremuri, dar care probabilnu mi s-au părut demnede memorat. Anumecă poetul a asistat lacursurile Universităţiidin Viena, cunoscândacolo alţi tineri dinProvinciile vorbitorilorde limbă română,înflăcărându-se alăturide ei pentru idealurilenaţiunii dezmembrate.Dar că n-a legat prieteniiserioase cu nimenidin rândul celorlaltenaţionalităţi. Şi maicitesc că primele şcolifrecventate au fost cupredare în limba germană – firesc, eravremea Imperiului Austro Ungar – şi căstudentul Eminescu se ocupa ocazionalcu traduceri.Fără intenţia de a-i ştirbi aura,simpla asemănare dintre tinereţea saşi preocupările tinerilor de azi, bursieritot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce maiaproape. Există şi acum tineri români careasistă „extraordinar” pe la cursuri dinstrăinătate, pentru că nu li se echivaleazăanii de studii acumulaţi în ţară (deci, nusunt studenţi cu înmatriculare „ordinară”).Mulţi se ocupă în paralel cu traduceri. Amfost şi eu la Viena. Cine ar fi crezut că, prinprisma Vienei lui Eminescu, voi regăsi pecăi aşa de ocolite amintirea lecturii cărţii luiAdrian Păunescu „De la Bârca la Viena”?Pe vremea când o citeam şi tălmăceamînfrigurată sensul ascuns al frazelorcenzurate, însăşi ideea că aş putea vizitacândva eu însămi capitala Austriei păreao himeră.Undeva la Viena trebuie să se fiprodus şi teribila fractură din destinulgeniului, deja manifest. Nu ştiu dacă eimportantă cauza, dar e cert că de peacum se pun bazele celui care va fi „fericitî7578 www.oglindaliterara.ro


REMEMBERComemorare Ion RotaruE uluitor cât de repede trec anii.Parcă ieri eram împreună la întâlnireacu liceenii buhuşeni şi iată că s-a scursdeja primul lustru de când iubitul critic şiistoric literar nu mai e printre noi. Spreaducere aminte, m-am gândit să văreîmprospătez memoria cu câteva datedespre viaţa şi opera sa.Născut pe 11 septembrie 1924,în satul Valea lui Ion, comuna Blăgeşti,judeţul Bacău, fiul Aristiţei (n. Ababei)şi al lui Ioardache Rotaru, ţăraniCornel Galben destoinici, şi-a început studiile primareîn localitatea de baştină, continuândulela Şcoala Normală de Băieţi dinBacău (1936-1944) şi, concomitent, la Liceul „Ferdinand I”, undea urmat cursul superior şi şi-a susţinut bacalaureatul în 1947.Profesorul Dumitru Alistar i-a deschis apetitul pentru literatură,dar primele tentative de admitere la facultate le are în domeniuldreptului şi al matematicii, în acelaşi an urmând cursul deAxiomatică al profesorului Dan Barbilian (Ion Barbu). Deşi îliubea pe poetul-matematician, neînţelegând nimic din pledoariilelui se reorientează spre Facultatea de Filologie a Universităţiidin Bucureşti (1947-1952), unde, la secţia de limba şi literaturaromână, îi are ca profesori, între alţii, pereputaţii critici şi istorici literari G. Călinescuşi Tudor Vianu, ale căror cursuri vor devenidecisive pentru preocupările sale ulterioare.În timpul studenţiei a activat în loturilede box şi de atletism ale Clubul Sportiv“Dinamo”, prin 1951 fiind pe punctul de aajunge ofiţer de miliţie. După absolvire erepartizat ca profesor într-un sat de care nuauzise până atunci, însă şansa i-a surâs,întrucât a ocupat unul din cele două locuriscoase la concurs pentru aspirantură,aşa că, începând din 1952, e profesorsuplinitor la Şcoala Nr. 3 bis din Capitală şicercetător extern la Institutul de Lingvisticăal Academiei RPR. Debutează în acelaşian ca lingvist, în revista Cum vorbim, cuun studiu consacrat depalatizării labialelor în graiul de pe ValeaBistriţei. În paralel cu activitatea didactică şi de cercetare îşipregăteşte teza de doctorat, având ca temă Eminescu şi poeziapopulară, pe care o va susţine cu brio în 1964 şi o va publica,un an mai târziu, la Editura pentru Literatură. În 1953 e cooptatla Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie dincadrul Universităţii bucureştene, construind cu migală o carierăuniversitară model, pe parcursul căreia a obţinut toate gradeledidactice, ieşind la pensie, în 2001, ca profesor.Absorbit de studiu şi de redactarea lucrărilor care l-auconsacrat, nu a avut o prezenţă agresivă în presa literară,dar numele său poate fi reperat în paginile unor publicaţiiprestigioase, precum Ateneu, Limba şi literatura română,Limbă şi literatură, Luceafărul, România literară, Viaţaromânească sau, după 1989, în Sinteze, Oglinda literară, ProSaeculum ş.a. Editorial debutează în 1959, cu Ion Creangă.Bibliografie comentată (Editura Monitorul Oficial, Bucureşti),urmată în 1965 de teza de doctorat şi, peste doi ani, de Analizeliterare şi stilistice, scrisă împreună cu Sorin Alexandrescu,volumul cu cele mai multe reeditări şi lucrarea cea mai citată şiparca detasata de violenta lumii, conducand catre meditatie sicontemplare. Este o atmosfera interioara in acest tablou ce parcate indeamna sa meditezi asupra trecerilor, asupra apropierii deliniste, ca intr-un poem filozofic.Viorica Colpacci expune o sculptura luminoasa,monumentala intitulata „Steaua” care reprezinta o schimbarede directie in creatiea sa. Artista foloseste lumina ca parteintegranta si element compositional pentru a transmitesemnificatii metaforice si metafizice. Ea manuieste simboluriuniversale din traditia culturala iudeo-crestina cum ar fi punctul,cercul, crucea si simboluri numerice, inspirandu-se din filozofiasi mistica medievala si cosmologia moderna. Scopul autoareicăutată în mediul şcolar.Cartea sa de căpătâi va rămâne însă O istorie a literaturiiromâne, a cărei primă ediţie a văzut lumina tiparului începânddin 1971, când Editura Minerva a oferit cititorilor primul volum, Dela origini până la 1900, urmat în 1972 de cel de-al doilea - Dela 1900 până la cel de-al doilea război mondial - şi, în 1987,de cel de-al treilea, 1944-1984. Începută la Sorbona, unde erala un lectorat în anii ’70, ca un mic tratat despre istoria literaturiiromâne, această nouă tentativă de abordare a evoluţiei acesteiade-a lungul vremii a fost viu comentată, autorul revenind asupraei şi completând-o cu analize şi comentarii legate de creaţiascriitorilor din ţinuturile româneşti de peste graniţă şi diasporade pretutindeni, fapt ce a impus o nouă ediţie şi alte polemicilegate de modalităţile de abordare şi de opiniile critice tranşanteale acribiosului istoric literar. Responsabilităţile editoriale au fostpreluate de Editura Porto Franco din Galaţi, cea care în 1994a publicat volumele I-II, în 1996, volumul III, în 1997, volumulIV (Epoca dintre cele două războaie mondiale), de EdituraNiculescu (volumul V, Poezia românească de la al doilearăzboi mondial până în anul 2000) şi de Editura Dacia (volumulVI). Cel de-al VII-lea volum, dedicat istoriografiei, eseisticii şicriticii literare a fost înglobat într-o ediţie definitivă - într-un singurşi masiv tom - apărută cu puţin timp înainte de dispariţia sa, subauspiciile Editurii Daco-Romane.Indispensabile studiului sunt, de asemenea, volumeleValori expresive în literatura română veche (Editura Minerva,vol. I - 1976, vol. II - 1983), Forme ale clasicismului înpoezia românească până la Vasile Alecsandri (idem, 1979),Literatura română veche (Editura Didactică şi Pedagogică,1981), Vasile Voiculescu comentat de…(Editura Recif, 1993), Comentarii şi analizeliterare (Editura Prometeu, 1994), ABCulBAC-ului pentru limba şi literaturaromână odată cu un Vademecum pentrucandidaţii la examenul de admitereîn facultăţi cu profil filologic (EditurileLarry Cart şi Tempus, 1994) ori dicţionarulPrezenţe militare în ştiinţa şi culturaromânească (Editura Militară, 1982, scrisîmpreună cu Gheorghe Florian şi MihaiPopescu).Acestora li se adaugă un numărimpresionant de ediţii, antologii, studiiintroductive, prefeţe şi postfeţe consacratelui Alexandru Vlahuţă, Constantin Stamati,Dimitrie Bolintineanu, Al.O. Teodoreanu,Costache Negruzzi, Ion Neculce, GeorgeCoşbuc, Mihail Sadoveanu, Nicolae Filimon, Nicolae Iorga, MihaiEminescu, Adrian Păunescu, Dimitrie Cantemir, ConstantinNoica, Emil Cioran, Tudor Vianu, Paul Zarifopol, Mircea Eliade,Vasile Voiculescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Ion Creangă ş.a.,precum şi sutele de citate inserate în tot felul de volume.Din păcate, memoriile pe care începuse să le scrie şi să lepublice în Oglinda literară nu au mai putut fi duse la capăt, pe18 decembrie 2006 inima sa, puternică până atunci, încetând sămai bată. I-au rămas însă vii opera şi amintirea, fiind de datoriaurmaşilor să revizuiască ediţia grăbită a Istoriei sale şi să valorificemanuscrisele la care a trudit până în ultima clipă. Până atunci,buhuşenii, care prin consilierii lor l-au declarat Cetăţean de Onoareal oraşului, au la îndemână aproape 500 de volume din imensa luibibliotecă, donate Centrului de Documentare şi Informare “MarcelProust” al Colegiului “Ion Borcea”, iar foştii săi studenţi şi nu numaipot admira, în faţa Şcolii “Ion Rotaru” din Valea lui Ion, bustul făcutde sculptorul Pierre Georgesco-Dedy, dezvelit pe 17 mai 2008,în cadrul festivităţii prilejuite de atribuirea numelui criticului şiistoricului literar instituţiei al cărei elev merituos a fost.este ca prin folosirea tehnicii asamblajului formata din obiecte„ready made”, lumina fluorescenta si LED in combinatie cutehnica otelul sudat, sa exprime, prin mijloacele de limbaj alartei contemporane, adevaruri biblice. Lucrarile sale recente dincare face parte si aceasta, au diferite straturi de semnificatii sinecesita o hermeneutica interdisciplinara.Dedicata lui Mihai Eminescu, expozitia in ansamblul, princaracterul ei patriotic, liric si crestin ar putea cu siguranta ilustraun volum de versuri al marelui poet. Simpozionul Mihai Eminescudin acest an este fara indoiala o reusita a institutului, aducand ocontributie importanta la cultura romaneasca.7582 www.oglindaliterara.ro


Spiritul aesopic altracilor a migrat înŢinutul VranceiIoanDobreanuDovedindu-se a fi mai înţeleptdecât stăpânul său, Iadman din Samos,sclavul Aesop, de origine trac sau frigian,despre care ştim doar că a trăit pe lamijlocul sec. al VI-lea, î.Hr., este eliberatde către acesta. Ce bine ar fi fost dacătoţi înţelepţii ar fi trăit totdeauna liberi.Prietenul nostru, Gheorghe AndreiNeagu, fiind din fire cam slobod la gură,vine din Ţara Vrancei, sau, cum ar spunedomnia sa, din Barbutania, cu un volumde proză ce cuprinde trei nuvele, căruiaîi dă titlul „Aesopicae”, punându-l astfelsub protecţia spiritului înţeleptului sclav:1. Povestirile lui Axie;2. Noile legende ale Oimpului; şi3. Aventurile unui Kakanez în Pokerania.Scrise înaintea de căderea Zidului Berlinului, cândpublicarea lor l-ar fi costat cam scump, nuvelele apar în volumprin 2005, iar în 2011 sunt reeditate, autorul având credinţacă ele încă îşi mai păstrează actualitatea.În prima nuvelă, către sfârşitul acesteia, autorul ţine săne mărturisească nouă, cititorilor: „Am căutat să mă apropiide tine, să-ţi dau măruntaiele mele spirituale să citeşti slovagândurilor mele şi să te scot din lâncezeala minţii.”Spiritul lui Aesop este pretutindeni în timp şi spaţiu,însuşi autorul atrăgându-ne atenţia că „fiecare din noi suntemAesop-ul zilelor noastre”.Obiceiurile pământului par a dura în timpaici la noi în Pokerania şi autorul, folosind unregistru variat al satirei, de la ironia uşoară pânăla sarcasm, le dă în vileag pe toate, călcând peurmele lui Nenea Iancu.Întrebat de Axie (Măreţul) cine este, Aesoprăspunde franc: „Eu sunt fiecare dintre voi cei cenu aţi părăsit speranţa în Libertate.” „De dincolode zid, Aesop a trecut din eternitate în noi … iarnoi suntem mereu desculţi fiindcă poveştile pecare le spune interlocutorului său Axie sunt scurteşi comunică puterea minţii de a observa defecteleumane”.Toponimia şi onomastica folosite de autorne aduce mereu pe pământul nostru: AgoraColentinei, Agora Palatului, Gambrinus AgoraUniversitas, Xenorochionul Trocadera.Cacapatrizii se plimbă cu mercedesurinegre, iar un Gramateus Scolytos solicită uneicase de filme „scene din rândul politesului cu câţiva rapsozicare să-i înflăcăreze”. Acesta, bătându-l pe Aesop pe umăr,i se adresează încurajator: „ – Ce bă, nu te bucuri … Tefac mare bă, te fac mare! Am aranjat totul cu Axie …”, iarhopliţii, miliţienii de odinioară şi poliţişti de acum, fac ordinecu rombosurile de cauciuc pe care le mânuiesc cu abilitate.Personajele Eladei Antice autohtonizate în spaţiulnostru, aici la Porţile Orientului, folosesc un limbaj argotic pealocuri, autorul realizând un savuros comic de limbaj.A doua nuvelă, „Noile legende ale Olimpului”, neaduce în lumea zeilor pământeni ai lumii contemporane dinspaţiul nostru carpato-danubiano-pontic.Dacă prima nuvelă este precedată de „un micdicţionar”, aceasta are un „Pseudodicţionar” în care zeităţilecontemporane au în stăpânire departamente ale căror numetrimit la diversitatea responsabilităţilor sociale şi nu numai.Zeus e realizatorul planului economic de stat, Demetra– Ministrul Agriculturii, Ares – zeul prostiei şi a războiului,Cerberul – şeful poliţiei, Artemis – Ministrul Silviculturii, Leto– şeful cenzurii, Dionisos – şeful Departamentului Vin-Alcool,Afrodita – şefa Departamentului iubirii, căsniciei, intereselorwww.oglindaliterara.roESEUşi lista continuă.Parodiind şi autohtonizând istoria zeităţilor Olimpului,autorul ne aduce în spaţiul nostru unde domneşte dictatura.Zeul Plan se luptă cu zeul Timp, Rapes îl răstoarnă pezeul Timp, Titanii sunt înfrânţi, iar Rapes, Poseidon şi Hadesîşi împart lumea. Ca în „Iliada” lui Homer, zeii sunt mei puţinfideli soţiilor, iar Rapes, protejând-o pe Afrodita, îi dă cinsteade a fi zeiţa dragostei şi a caselor de toleranţă, ea fiindjinduită atât de zei cât şi de muritori. Prometeu face să senască obiceiul de a deschide uşa şefilor cu piciorul, mâinilefiind ocupate de atenţii, se inventează cererea cu dop.Rapes face vizite de lucru pe pământ şi, descoperindcorupţia, pedepseşte cu potopul înecând lumea în formulareşi ploi nesfârşite de legi. Printre miile de formulare, sunt şicele pentru analfabeţi, care erau buni cândva şi acum suntizgoniţi.În cele din urmă, Rapes e categoric în hotărârile saleexclamând: „Eu sunt stăpân şi fac ce vreau!”Monstrul Argus care o chinuia pe Iunona, dispune de undetector de minciuni, iar Hermes are secretul cifrei magice.„Legendele Olimpului” cu conflictele dintre zeităţi leregăsim peste tot în societăţile contemporane totalitareşi nu numai, ele continuă prin complexitatea unui aparatadministrativ înecat în propriile-i invenţii birocratice.Comicul de situaţii conduce pe cititor la înţelegerearelelor vieţii contemporane ca o constantă ce ar caracterizacondiţia umană ce dăinuie din vremi mitice ca o povară şi unblestem.Şi în sfârşit, cea de a treia nuvelă, „Aventurile luiKakanez în Pokerania” precedată şi aceasta de un „DicţionarOnomastic Kakanez” aminteşte de Teatrul lui Caragiale. Potfi amintiţi aici ca predecesori: Fr. Rabelais, Swift şi de ce nuchiar iluministul Ion Budai Deleanu.Aventurile Kakanezului în Pokerania este prilej decunoaştere reciprocă a datinilor şi năravurilor din cele douăţăriLa intrare în Pokerania vameşii şi vămeşiţele, carelocuiesc în vile somptuoase, controlează la pieleagoală pe turişti, confiscându-le toate bunurile pecare apoi le împart fără ruşine aproape sub ochiicălătorilor. Forma de organizare administrativăe una ecleziastică, şeful statului fiind unpatronarh. În drum spre Pokireşti întâlnesc peVera Buzecreţe şi pe Ziţa Muscărea, şeful ordiniipublice este „un înalt demnitar al apucătorilorde gulere”. În Episcopatul Pokeranez se aflăşi Ţinutul Barbutaniei unde ocupaţia de bazăe „practicarea dresurii de muşte umflate şijupuirea ţânţarilor muraţi”, cu ajutorul unor cuburise uşurează pungile partenerilor de drum, lahoteluri recepţionerii iau bacşişuri grase. Unoarecare Trepăduş Precupeţu intră în colimatorulprolixiei, Trică Sfârlici umflă cifrele realizărilor,Ion Fărăcarte e maistru în azvârlirea zarurilordin „paharul cu oase”, iar în procesul înscenatoaspetelui kakanez că l-ar fi omorât pe Ion Fărăcarte depunemărturie Iakobi Minciunel sub ameninţarea lui Trică Sfârlici.Râsul spumos pe care-l stârnesc întâmplările dinPokerania ascunde amărăciunea.De la aparatul administrativ la cel judecătoresc şi laPoliţie corupţia se întinde ca o pecingine unde domnesclegea bunului plac, minciuna şi prostia.Pana scriitorului dovedeşte o forţă satirică rară carenu iartă nimic. Spaţiul carpato-danubiano-pontic se parecă a încăput pe mâna acestor farsori groteşti, începând cupatronarhul pokeran până la Ion Fărăcarte, şi speranţă deîndreptare nu este fiindcă în zilele din urmă se răspândeştevestea că Patronarhul şi oamenii lui au ieşit învingători înalegeri şi din nou la „Trei Chitici” veselia a pus stăpânire petoţi şi pe toate şi din nou femeile îşi făcură datoria.Astfel, îşi încheie autorul nuvela sa în care, prin acest şirde alegorii realizează o satiră vehementă ce vizează corupţia,nărav ce s-a extins în cele mai intime fibre a potentaţilor unuineam care după atâtea vaduri de amărăciune, mereu îşicaută fiinţa morală şi mereu întârzie a o regăsi.7583


PROZADialoguri pariziene. Dialoguri africaneSunt adeptul consolidării parteneriatului între Franţa şiRomânia― interviu în exclusivitate cu Patrick Lozès, primul francezafrican candidat la Preşedinţia Franţei, 2012 ―Invitată de bunul meu prieten Marie Alfred Ngoma, corespondentdin Paris pentru cotidianul „Les Dépêches de Brazzaville”, la dineulanual oferit de Consiliul Reprezentativ al Asociaţiilor Negrilor dinFranţa (CRAN), atenţia mi-a fost captivată, la sfîrşitul serii, delimpezimea discursului rostit de un bărbat matur, cu alură zveltă,foarte plăcută vederii. Sala păreamagnetizată. L-am întrebat peMarie Alfred cine este omul. „PatrickLozès, preşedintele CRAN”, mi-arăspuns. În curînd aveam să aflucă era ultimul său discurs din parteaCRAN, întrucît îşi exprimase dorinţade a candida la preşedinţia Franţei.Faptul de a fi avut privilegiul de a fifost atît de aproape de primul francezde origine africană ce vizeazăcu pertinenţă şi curaj PreşedinţiaFranţei (după ştiinţa mea!), mi s-apărut admirabil. Patrick Lozès esteEu şi Patrick Lozès ladineul anual al CRAN,11 aprilie 2011scriitor, observator social, membrufondator al unor asociaţii cu caractersocial-cultural, politician. S-a născutpe 13 ianuarie 1965, la Porto Nova,actuala capitală a „Cartierului latinal Africii”, supranumele fostuluiregat Dahomey, redenumit în 1960 Republica Dahomey, iar din1975, Republica Benin. Pe linie maternă are un strămoş portughez.Tatăl său a fost, rînd pe rînd, senator în cea de-a patra Republicăfranceză, apoi ministru al Sănătăţii, iar ulterior ministru al MinisteruluiAfacerilor Externe al Dahomey-ului. Avea patru ani cînd familia luis-a stabilit în Franţa. În timpul anilor de studiu a simţit nu o dată căeste un elev de „culoare”. Ulterior, şi-a propus să încerce să schimbeceva în jurul său, în mentalitatea oamenilor reticenţi faţă de imigraţiaatît de abundentă, de pretutindeni, în Franţa, dar poate mai ales dinfostele colonii. Şi a încercat. Rezultatul? Doctor în Farmacie, PatrickLozès şi-a ales un drum politic şi asociativ. În 2002 a candidat pentrualegerile legilastive pe listele circumscripţiei 1pariziene, în 2003 a fondat Cercul de Acţiunepentru Promovarea Diversităţii în Franţa(CAPDIV), iar în 2005, CRAN-ul. În august2009, publicaţia panafricană „Jeune Afrique” îlprezenta printre cele 100 de personalităţi alediasporei africane. Autor al volumelor „Nous,les Noirs de France” (2007), „Les Noirs sont-ilsdes citoyens à part entière ?” (2009), „Candidat.Et pourquoi pas ?” (2011), Patrick Lozès şi-alansat pe 22 septembrie recent candidatura laalegerile prezidenţiale din 22 aprilie 2012, dinpartea minorităţilor din Franţa. Rugîndu-l sămiacorde un interviu în exclusivitate pentrurevista „Oglinda literară”, Président m-a primitcu prietenie şi simplitate în biroul său parizian.Timp de două ceasuri am vorbit despre o Franţă aşa cum nu se vedeea din România, un spaţiu multicultural, un alt turn Babel, un pămîntmănos ce-a primit continuu, cu religiozitate, „nomazi” din toată lumeaşi care azi îşi refuză roadele multora dintre cei veniţi şi merituoşi.― Patrick Lozès, aş dori să vă mulţumesc, întru început,pentru primirea călduroasă şi timpul dăruit. Sfătuiţi-mă, vă rog, cuisă mă adresez: observatorului social, scriitorului, vizionarului oripoliticianului?― Sunt farmacist, membru activ în structuri ale societăţii civile,scriitor, politician şi observator al societăţii franceze. Sunt candidat încursa electorală pentru preşedenţie, 2012, şi în această calitate voirăspunde întrebărilor dumneavoastră.― Editura „du Moment” a publicat recent ultima dumneavoastrăcarte, „Candidat. Et pourquoi pas ?” 1 , inspirată de privirea fină,analitică şi critică a observatorului social asupra creuzetului dinamical faptelor sociale problematice şi emblematice ale unei Franţe înmişcare multietnică. Cum a primit-o publicul şi presa?― „Candidat. Et pourquoi pas ?” reprezintă efectiv viziuneamea asupra societăţii franceze şi trasează perspectivele pentruMarilena Lică-MasalaDe la dreapta la stînga: Patrick Lozès,Bertrand Delanoë, primarul Parisului,şi Marie Alfred Ngoma, corespondentpentru „Les Dépêches de Brazzaville”,la dineul CRAN, 11 aprilie 2011.7584 www.oglindaliterara.roviitorul acestei ţări. Cartea a fost bine primită de critică. Se găseşteîncă la vînzare.― Reprezintă acest volum profesiunea domniei-voastre decredinţă, programul viitorului preşedinte al Franţei? Care vă suntpriorităţile?― Da, cartea prezintă cu precădere o mare parte din programulmeu, ca şi filozofia acţiunii mele. Îmi iubesc ţara şi vreau să-şi deaseama de bogăţiile pe care le are. Permiţînd tuturor francezilor săparticipe la dezvoltarea naţiunii, le punem în valoare speranţa, energiaşi dinamismul. În privinţa priorităţilor programului, viziunea meaasupra Franţei de mîine se sprijină pe două direcţii fundamentale:ocuparea forţei de muncă şi educaţia. Sunt două provocări prin carese joacă totul: creşterea nivelului nostru de trai, bunăstarea noastrăsocială, convieţuirea noastră, laolaltă, securitatea noastră.― De la Emile Durkheim încoace, „faptele sociale” s-audiversificat. În carte vorbiţi de un studiu sociologic efectuat pe uneşantion reprezentat de o populaţie franceză de origine străină carenu are însă o identitate etnică. În ultimele statistici demografice, datepublicităţii, această populaţie, reprezentînd 11% din totalul populaţieiFranţei la nivelul anului 2010, conform Wikipédia, pagina „France”,este definită, citez, „populaţie străină”, „populaţie de origine imigrantă”,„minorităţi vizibile”. Explicaţi-ne, vă rugăm, aceste concepte, cuprecădere ultimul.― Pentru denumirea grupurilor discriminate, termenul cel„minoritate” mi se pare a fi cel mai potrivit. Deoarece fenomenul princare se explică discriminările este acela de minoritate, sau, mai precis,de subestimare. „Minoritatea” nu este o noţiune numerică, ci una deputere, este o noţiune politică. În Africa de Sud din timpul apartheidului,negrii, deşi mult mai numeroşi decît albii, erau consideraţi o minoritate.În Franţa actuală, femeile sunt o minoritate în sensul în care ele nuparticipă la putere într-un mod care să reflecte proporţia lor reală înansamblul populaţiei. Termenul „minoritate” permite luarea în calcula tuturor grupurilor victime ale marginalizării. Expresia „minorităţivizibile” desemnează populaţiile respinse din cauza înfăţişării, adicăpersoanele al căror fenotip este asimilat originarilor din Africa de Nord,Africa Subsahariană, din departamentele Franţei de peste mări şi dinAsia. În acelaşi timp, dacă expresia „minorităţi vizibile” are logica sa,totuşi aceeaşi expresie nu permite să se vadă în ce măsură minorităţilevizibile sunt marcate de aceleaşi stereotipii. De fapt, motivele pentrucare negrii din Franţa sunt discriminaţi sunt diferite de motivele pentrucare sunt discriminate persoanele originare din Africa de Nord, motivecare ele însele diferă de motivele pentru care populaţiile originare dinAfrica de Nord sunt discriminate.― Permiteţi-mi să citez din Wikipedia,pagina Franţa : „Veniturile imigranţilor sunt cuo treime inferioare, în medie, celor realizate deneimigranţi; numărul imigranţilor fără diplomeeste de două ori mai mare, iar al celor caretrăiesc sub pragul sărăciei este de trei ori maimare”. Există un leac, domnule Patrick Lozès,pentru această realitate zguduitoare, în viitorulapropiat?― Da, există un leac. În 2009, mi-afost acordată conducerea unei misiuniguvernamentale. În 2010, am prezentatguvernului un raport împotriva rasismului şicomunitarismului cu 50 de propuneri concrete,pentru a face faţă acestei realităţi sfidătoare pecare o evocaţi. „Mai bine să dăm un salariu decît un ajutor social”declara, just, actualul ministru al Muncii şi Ocupaţiei forţei de muncă,în februarie recent. Un astfel de raţionament ar trebui aplicat înprivinţa discriminării care, din punct de vedere economic, este totalneproductivă. Atunci cînd unui candidat i se refuză un loc de muncădin cauza originii sale, reală ori ipotetică, acesta este transformatpe termen scurt în beneficiar al ajutoarelor sociale. Ceea ce esteaberant. Diversitatea societăţii franceze ar fi contribuit, dacă ar fi fostcorect mobilizată, substanţial la cucerirea noilor pieţe.― Şi un ultim paragraf citat din aceeaşi sursă : „Populaţiilede origine imigrantă şi cele care aparţin minorităţilor vizibile suntadesea, în Franţa, victime ale discriminării. Confruntate cu greutăţilede integrare, o mică parte din populaţiile imigrante se refugiază încomunitarism şi fundamentalism religios”. Reţinînd conceptul de„comunitarism”, permiteţi-mi să vă explic o realitate a organizăriisocietăţii româneşti : Constituţia ţării mele recunoaşte şi garanteazăidentitatea etnică şi religioasă a fiecărei comunităţi minoritare cetrăieşte pe pămînt românesc şi fiecare dintre aceste comunităţiare un deputat în Parlamentul României, care o reprezintă. Oarerecunoaşterea identităţii etnice pune probleme în Franţa, la momentulî


Totul despre NoicaÎntre gânditorii noştri, Constantin Noica (n. 11/24 iulie 1909,Vităneşti, Teleorman – m. 4 decembrie 1987, Sibiu) ni se pare a fifost cel mai aproape de izvodirea unui sistem filosofic românesc. Cutoate că au existat destui cercetători care s-au îndoit de capacitateade expresie filosofică a limbii române, Constantin Noica a izbutit sătreacă peste dificultăţile reale, le-a reevaluat, le-a găsit rezolvareaîntr-o viaţă de om. De la debutul din vremea liceului cu proza filosofică„O poveste”, publicată în Revista „Vlăstarul” a Liceului „Spiru Haret”din Bucureşti (1-2 decembrie 1927), până la sfârşitul vieţii n-a făcutaltceva decât să se reconstruiască în propria-i operă întru fiinţă. Dinaceastă măsură s-a dezvoltat un sistem de gândire care poartă toateînsuşirile gândirii româneşti, mai întâi în oralitatea culturii populare,apoi întrând în cuvântul scris de gândul unor intelectuali de înaltăclasă şi capacitate de sinteză şi interpretare.De la debut până la sfârşitul său, Constantin Noica a adăugatmereu plinătatea acestui „întru”. După care, parcă împlinindu-i-sevoinţa testamentară („Nu am biografie, am numai cărţi”) comentatoriiîi refac şi desfac sistemul în volume, articole de presă (re)scriindu-icalea spre nucleul gândirii româneşti. Avea dreptate Gabriel Liiceanucând în 1983, în „Jurnalul de la Păltiniş”, scria: „După momentulMaiorescu şi cel interbelic, istoria culturii noastre va înregistraneîndoielnic şi un moment Noica, a cărui pondere şi semnificaţii nupot fi măsurate deocamdată în toată intensitatea lor”.Împotriva vremurilor mereu potrivnice culturii, acest moment îşigăseşte expresia în cercetarea ciclică a noilor generaţii de intelectualiîn lucrări de sinteză, care luminează calea cărţilor întru fiinţă ale luiConstantin Noica. Una dintre acestea le socotim a fi cea semnatăde cărturarul Stan V. Cristea, care, cu osânda stoicului, a elaboratmai întâi în 2009 (Constantin Noica – Repere biobibliografice, Ed.RCR Editorial, Bucureşti, 2009, 251 p.) şi apoi într-o a doua ediţiecompletată (551p.), un volum care, cu intenţii exhaustive, adună totceea ce a scris filosoful, cărţi şi articole, şi tot ce s-a scris desprefilosof, în cărţi şi reviste. Cu sârguinţa lui Sisif, dl. Stan V. CristeaNOTE DE LECTURĂrăsfoieşte şi adună tot ce s-a scrisdespre filosof, ne conduce astfel prinmeandrele receptării gândirii filosoficeîntru fiinţa românească, după ce ne-aîncredinţat în cronologie istoricăopera filosofului. Este o muncăînrobitoare, consumatoare de maricantităţi de detectiv, istoric, estetician,sociolog, cunoscător al sistemului degândire elaborat de Noica, astfel încâtînşiruirea datelor care evidenţiază ooperă încă nereceptată în totalitate,să conducă lectorul spre receptareacorectă şi deplină a cuvântuluiscris de Noica. De altfel, istoriculLiviu Comsiaculturii care este Stan V. Cristea, pecoperta a patra a volumul ultim îşideclară intenţia prin reaşezarea unor fraze scrise de însuşi filosofulde la Vităneşti: „Filosofia – îi plăcea lui Noica să spună – potoleşte„omuleţul” din noi. „Omuleţul” Noica a existat şi el uneori şi-a pututcontraria sau dezamăgi contemporanii, cum alteori le-a apărut maiseducător decât „autorul” Noica. Amintirea „omuleţului” Noica s-atopit, însă, printr-o re-amintire continuă, în dăinuirea operei sale. „Suntîn ceea ce am publicat”, ne avertiza Noica într-o „notă testamentară”,precizând că „dacă lucrările mele nu sfârşesc odată cu mine, voi sfârşia doua oară odată cu ele”. Dar opera noicasiană este una care nu vasfârşi niciodată, fiindcă, parafrazându-l pe filosof”, „are privilegiul de afi întru o tradiţie care să poată reprezenta un factor activ”, ceea ce îievidenţiază supleţea şi originalitatea ideilor cuprinse în ea”.Dacă-i aşa sau altfel vom afla cercetând volumul. Fapt estecă nici o cercetare asupra gândirii lui Constantin Noica nu se poateîmplini fără a trece şi prin volumul semnat de dl. Stan V. Cristea.Practic, demersul d-lui Stan V. Cristea este tocmai acela despre carevorbea Gabriel Liiceanu: momentul Noica. Fiindcă niciodată mai multca acum nu este mai multă nevoie de îndreptarea gândirii româneştiîn direcţia ei sănătoasă, consistentă, pentru (re)construcţia spirituluiromânesc modern.actual? Şi de ce?― Grupurile sociale, în special cele etnice, sunt ipoteticinexistente (în Franţa – n.n.), deoarece republica franceză nurecunoaşte în mod oficial minorităţile şi nici nu ţine cont de ele, dingrija de a nu condamna indivizii la o anumită apartenenţă reală oriipotetică. Grupurile s-ar putea bucura de invizibilitate socială ori etnicăsau, în tot cazul, s-ar putea considera că aceasta n-ar fi o problemăîn sine dacă diferitele dificultăţi sociale specifice care le afecteaăar fi măsurate, cunoscute, recunoscute. Ori, nu e cazul. Astfel,invizibilitatea, în loc de a fi consecinţa firească a lipsei unor problemespecifice, devine o problemă.― Va avea, oare, administraţia franceză, supleţea de a acceptaori adopta alte modele constituţionale, cum ar fi cel românesc, pentrua-l moderniza pe al său?― România şi Franţa sunt două ţări importante care ar aveamult de învăţat una de la cealaltă, în multe domenii.― Sunteţi fondatorul Consiliului General al Asociaţiilor Negrilor(CRAN) din Franţa, un model de reuşită asociativă. De unde îi vineforţa 2 ?― Am fondat şi condus efectiv, timp de şase ani, primaasociaţie care a privilegiat pentru întîia oară lupta pentru dreptulminorităţilor la egalitate, în Republica Franţa. Angajamentul meu seînrădăcinează într-o adîncă respingere a discriminărilor, oricare ar fiele. Eram convins că partidele politice franceze nu ţineau seamă deaceste probleme ori o făceau de-o manieră caricaturală. Rolul meu afost determinant în prima linie a societăţii civile şi m-am străduit să ajutsocietatea franceză să meargă înainte. Acţiunea mea a fost o luptăcontinuă pentru egalitate, coeziune naţională şi împotriva oricăreiforme de izolare. M-am străduit astfel să aduc în centrul atenţiei, înmod vizibil, problema multiplelor forme de discriminare.― A reuşit CRAN-ul să-şi atingă principalele obiective?― După ce am fost timp de două mandate preşedintele acesteifederaţii, nu mă mai pot exprima în dezbaterile publice în numeleei. Este rolul noilor conducători ai CRAN-ului de a vă răspunde laaceastă întrebare.― Care sunt politicienii (francezi, africani) ce-au întins o mînăCRAN-ului?― Intră în atribuţiile conducătorilor actuali ai CRAN-ului sarcinade a vă răspunde.― Vorbiţi în acelaşi volum de angajamentul lui DominiqueStrauss-Kahn de a susţine „un număr dintre propunerile CRANului”,cu cîteva luni înainte de a deveni directorul general al FMI (op.cit., p. 178). Ne-aţi putea încredinţa, Patrick Lozès, motivele acestuieconomist important al Franţei de a se apropia de CRAN? Ce i-aplăcut în programul dvs? Ce nu i-a plăcut? Ce-a făcut, concret?www.oglindaliterara.ro― Cu cîteva luni înainte de a deveni directorul general al FMI,Dominique Strauss-Kahn m-a întîlnit, împreună cu alţi militanţi aiCRAN-ului. Cu acest prilej, şi-a anunţat în mod deschis susţinereaunora dintre obiectivele noastre, printre care realizarea statisticilorprivind diversitatea. El şi-a dat seama că obiectivul acestor statistici nuera acela de a clasifica oamenii în categorii biologice ori esenţialiste,ci de a măsura discriminările pentru a putea acţiona împotriva lor.― Care este percepţia domniei-voastre asupra nivelului actualal relaţiilor diplomatice şi schimburilor economice bilaterale şi mutualeîntre ţările Africii Negre şi România?― Fiind cadidat francez la alegerile prezidenţiale, nu mă potpronunţa asupra unor relaţii bilaterale ori multilaterale în care Franţanu este angajată.― Care vă sunt pasiunile?― Îmi place sportul, mersul pe jos, teatrul şi lectura.― Care vă sunt prietenii, Patrick Lozès? Dar duşmanii?― În politică, prieteni îmi sunt aceia care acţionează în favoareainteresului general, care se bat pentru bunăstarea publică. Adversaripot să am, dar nu ştiu să am duşmani.― Care sunt locurile pe care le-aţi vizitat şi pe care v-aţi dori săle revedeţi?― Australia este minunată şi mi-ar face plăcere să o revăd. Nucunosc România. Aş dori să o vizitez.― Dedicaţi acest volum lui Thomos şi Annah. Vă rugăm, ne-aţiputea dezvălui identitatea lor?― Este vorba de fiul meu şi soţia mea.― Un cuvînt, vă rog, pentru compatrioţii mei şi cititorii revistei„Oglinda literară”.― Salut cititoarele şi cititorii Oglinzii literare. Ţările noastre aude foarte mulţi ani relaţii bilaterale şi multilaterale, profund reînnointe.Sunt adeptul consolidării parteneriatului între Franţa şi Româniaîn sensul dezvoltării unui dialog privind aspectele economice şistrategice, bineînţeles, dar şi culturale şi ştiinţifice.― Vă mulţumim, domnule Patrick Lozès. Vă dorim mult norocşi cît mai multe voturi!Interviu realizat şi tradus de Marilena Lică-Maşala,Paris, 11 august – 31 octombrie 2011Bibliografie :1. Patrick Lozès, Candidat. Et pourquoi pas ?, Paris, Éditions DuMoment, 2011.2. http://fr.wikipedia.org/wiki/France#D.C3.A9mographieNOTE:1 „Candidat. Şi de ce nu?”.2 Cran (din gal. Crinare, cf. Larousse, 2008) : forţă, soliditate, curaj,determinare.7585


PROZAMUNDUS*Zbârnâitul îndelung al telefonului avea ceva tulburător. Deparcă în ceasul acela toate neliniştile dupamiezei se închegarăîntr-o făptură nevăzută. Strecurată perfid sub carcasa de ebonită şiaducătoare de veşti rele. Ne oprirăm din sporovăială, privindu-neînfioraţi. Tăcerea lăsată brusc şi teama de pe chipurile celor doi mărăscoliră. Oare ce putea să-i sperie atât de tare ?Când sună a doua oară, nevasta profesorului ridică de pe furcăreceptorul greu. O voce bărbătească aspră, dar totuşi amabilă, rosticâteva fraze scurte. Femeia ceru nişte lămuriri, primi răspunsurile,apoi închise.- A fost avocatul. Mâine dimineaţă trebuie neapărat să fii înBucureşti, la notariat, îi spuse ea soţului cu glas stins.- Da, este exact la fel ca atunci, replică el arţăgos.Îşi aprinse o ţigară şi trase din ea cu nesaţ. Se uită la mine caşi cum aştepta să-l întreb ceva, apoi îşi aţinti privirea spre fereastră.Afară bântuia o ploaie interminabilă. Măruntă şi rece, ca de sfârşit detoamnă. Deşi, încă era luna august. Mă gândeam cu groază la drumulcătre gară, mai ales că-mi rămăseseră puţine trenuri spre casă.- Parcă presimţeam că voi fi iarăşi nevoit să plec, vorbi abătutprofesorul.L-am înţeles pe deplin. Cunoscându-l drept un tip mai strâns lapungă, nu-l vedeam să-şi scoată din garaj bătrâna lui Dacie, de altfelbine întreţinută. De aceea îmi închipuiam că urma să plece cu trenul.Ca unul ce făcuse naveta spre Bucureşti, ştiam ce poate să-ţi ofere oastfel de călătorie începută aproape în puterea nopţii. Compartimentemizere având canapele unsuroase de atâta jeg, duhoare de latrină,întuneric, cerşetori şi derbedei la tot pasul, mă rog, tot tacâmul. Înplus, aveai parte şi de o „negociere” cu „naşul”. La ora plecării erauînchise casele de bilete. Cât despre Bucureşti, de multă vreme numai era considerat un loc atrăgător.- Nu ştiu dacă îl înţelegi, dar sunt ani buni de când n-a maipus piciorul în Bucureşti, îl completă soţia, cuprinsă de nelinişte. Areo teamă ciudată. N-a povestit la nimeni ce s-a întâmplat atunci. Nicimie nu mi-a povestit...Agasat de izbucnirea ei, profesorul se ridică de pe scaunşi deschise fereastra. Încăperea era îmbâcsită de fum de ţigară.Inspiră aer proaspăt, căutând să se calmeze. Ori încercând un felde exorcizare. Glasul soţiei, dar mai ales starea ei de îngrijorareprofundă, arătau că trecuse prin ceva primejdios. Numai gândul de apleca din nou acolo îi stârnea groaza. Atât de cumplită, încât preferasă tacă.- De când n-ai mai fost prin Bucureşti ? l-am întrebat, camstânjenit.- Din ’93, veni răspunsul soţiei. Deci, de aproape 17 ani...El îi aruncă o privire plină de reproş. Situaţia în care-l punea,amintind de o persoană fără discernământ, pentru care alţii trebuiausă dea răspunsuri, îl nemulţumea vizibil. Se aşeză la masă şi scotocipachetul după altă ţigare.- Adela, ce-ar fi să ne faci câte o cafea şi să ne laşi singuripentru un mic răgaz, îi ceru profesorul, stăpânindu-şi valul de mânie.Te implor, lasă-ne singuri !Spre disperarea mea, femeia părăsi îngăduitoare încăperea.Perspectiva de a lua un tren de noapte nu mă încânta. Profesorulpricepu asta repede după chipul meu.- Dacă vrei, te duc acasă cu maşina, se oferi el. Te rog, maistai şi ascultă-mă... Poate Adela are dreptate... Mă bazez pe felul încare tu priveşti lucrurile.Începu să-mi povestească pe îndelete şi mă încredinţă că nuera nimic legat de motivul plecărilor, ori de mizeria din trenuri sau destarea deplorabilă a Bucureştiului. Pur şi simplu, înlănţuirea de fapteîi stârnise teama de a revedea capitala. Şi mai ales oroarea de a seîntâlni iarăşi cu un anume personaj.Ca şi acum, un avocat îi aduse vestea într-o după-amiazăploioasă de duminică. Luni trebuia să vină la Bucureşti pentru nişteacte la notariat, apoi aveau să intre la un proces de succesiune. Ajunsacolo, rezolvaseră repede problemele la notar, însă înfăţişarea seamânase cu o lună. Careva dintre persoanele citate lipsea. Din păcate,nu mai avea tren decât seara târziu, dar şi acela prost, cu schimbaredupă vreo trei ore de stat în gară. Urma să ajungă acasă după miezulnopţii. În situaţia asta, nu avea de ales. Dispunea până seara de multtimp liber. Plecă să colinde anticariatele, aşa cum făcea în studenţie.Pe Calea Victoriei, lângă Poliţie, se întâlni cu un vechi cunoscut,Theofil Gregoroiu. Locuiseră în vremea studenţiei pe aceeaşi scară aunui bloc de pe Şoseaua Iancului. Theofil urmase pe atunci fizica, darnu reuşise să o termine. Se retraseră pentru a-şi depăna amintirilela una dintre cafenelele din pasajul de peste drum. Vechiului săuprieten îi mergea bine şi reuşise să cumpere toate garsonierele unuietaj din blocul lor. Theofil, la rândul său, îl descusu şi se oferi să-iacorde găzduire într-una din acele garsoniere. Mai stătură la taifas7586 www.oglindaliterara.roMircea Deciupreţ de o jumătate de ceas, apoise despărţiră.Aşa se face că în pragulserii, profesorul se găsi în faţainterfonului de la intrare. Cândse prezentă, îi răspunse o vocede bărbat, dar cam piţigăită.- Aşteaptă să teconduc, cobor repede. Eu suntFelix, fratele lui.Îi deschise şi zăbovi câteva momente în holul scării, apoigazda apăru. Semăna cu celălalt, fiind gemeni. Felix însă avea unfel de a fi diferit. Vorbea cu preţiozitate şi gesticula cam ciudat. Îlstăpânea un tic, atunci când discuta îşi ţinea mâna dreaptă lângăpiept, frecându-şi într-una degetul mare de arătător. Cum ar face undascăl pedant.- Theofil mi-a spus că nu poate veni, îl anunţă el. Vroia să maistaţi la taclale, însă este prins la nişte negocieri.Luară liftul, dar năucit de luxul orbitor al cabinei, nici nu maimemoră etajul unde ajunseră. Fratele geamăn îi descuie o garsonieră.Îi oferi cheia şi-l rugă să o pună în cutia de scrisori la plecare. Înăuntrugăsi un mobilier simplu, ca într-o cameră de hotel: pat dublu, douătaburete, o masă şi un dulap de haine.Era atât de obosit încât renunţă la ideea de a mai coborî să-şicumpere ceva. Somnul îl prinse iute şi-l ţinu în puterea lui câtevaceasuri. Apoi, un fel de poruncă nelămurită îl trezi şi-l făcu să iasăpe scări. Dintr-o dată se simţi ca în vremea studenţiei. Nu ştia cecaută. Coborî şi începu să deschidă uşile la întâmplare. Toate eraudescuiate şi în multe dintre ele întâlni în hol câte o femeie. Erau palideşi frumoase, cu trăsături de asiatice. Purtau halate de baie scurte.Stăteau acolo de parcă-l aşteptau. Îi zâmbeau şi-i făceau semn săintre. În câteva garsoniere dădu şi de bărbaţi. Apăreau posomorâţi,deîndată ce fata se ivea în prag. Atunci îşi aminti de zâmbetulmisterios al lui Theofil când îi oferise găzduire. Nu se aştepta de felsă nimerească într-un bordel. Puşlamaua ar fi trebuit să-i spună ceafacere învârtea el acolo. N-ar fi spus nu. Măcar să fi avut portofelulplin. Cum avea obiceiul, plecase cu banii drămuiţi la sânge. În situaţiaîn care se afla îi pierise tot cheful. Nu avea altă cale decât să seretragă în văgăuna lui. Oricum, Theofil nu era omul dispus să facăde două ori cinste.Nu-şi amintea etajul şi abia atunci realiză că nicio uşă nuavea număr. Oare mai putea să se întoarcă ?! Înnebunit, socoti camcâte garsoniere deschisese şi începu să urce treptele. Dădu nas înnas cu o bătrânică înveşmântată într-un capot de casă. Parcă-şi maireveni din spaima lui, era doamna Matilda, ce locuia la penultimul etaj.Femeia îl recunoscu şi începu să-i dea nişte sfaturi ciudate. Dar nu leînţelese rostul. Credea că aiurează.Nu mai ştia cum ajunsese în garsoniera lui, însă ceasorniculsău biologic îl ajutase să se trezească la timp. Era un reflexconsolidat încă din adolescenţă. Afară se lumina de ziuă. Luă liftul,străbătu holul de la parter şi ieşi în stradă, grăbindu-se către staţiade metrou. După câţiva paşi simţi că ceva nu era în regulă, pânăsă ajungă la clădirea policlinicii, aproape de Piaţa Iancului. Nu maizări niciunul din buticurile-chioşcuri ce „înfloriseră” la tot pasul în aniiaceia. Prin semiîntunericul vitrinei unei librării lucea sumbru portretul„tovarăşului”, înconjurat de „operele inestimabile”. Îngrozit de celevăzute, îi veniră repede în minte cuvintele doamnei Matilda. Doar tupoţi scăpa, îi şoptise bătrâna. Theofil vrea să te înşele iar. De aceea,lasă uşa de jos deschisă. Dacă ceva nu este în regulă, vino repedeînăuntru şi pleacă pe uşa din spate.După ce sfârşi de povestit profesorul mă privi îndelung. Ca şicum urma să pun un diagnostic. Nu am ştiut ce să-i spun. Cea maibună explicaţie ar fi venit de la un psiholog. Dar dacă îi spuneam asta,însemna să-i dau o lovitură.- A fost un coşmar, i-am răspuns. Cred că este de vinăoboseala, stressul, suprasolicitarea. Oricum, somnul este o reflectaredeformată a realităţii...- Totul a fost aievea ! N-am visat ! replică el, exasperat. Te rogsă mă crezi, eram perfect lucid ! Am alergat înapoi îngrozit. Uitasemde uşă. Eram hotărât să o sparg. Din fericire, doamna Matilda eraacolo şi ţinea uşa deschisă, apoi mi-a arătat ieşirea din spate şi aşaam scăpat. Dacă vei merge la blocul acela, vei vedea însă că uşa dinspate nu există, deşi este o faţă a unui mundus.- Te înţeleg, ai căpătat o frică de Theofil, cel care te-a atrasacolo. Natura lui te îngrozeşte, nu-i aşa ?- Dragul meu, lucrurile sunt mult mai complicate. Bătrâna îmidezvăluise că Felix murise de tânăr, iar el şi Theofil erau înfăţişărileunei singure entităţi în cele două lumi.*termen latin, de origine etruscă, având mai multesemnificaţii: 1. groapă de depozitare a cerealelor; 2. trecere,poartă spre lumea de dincolo, tărâmul manilor, spiritele morţlor;3. lume, univers.


EVENIMENT“CLEPSYDRA” ŞIESENŢIALISMULProf. Dr. Emilia ChiriţăEdiţia din octombrie 2011, a prestigioaseireviste “Clepsydra” din Roman (pp. 471-1011)încântă lectorul prin densitate şi substanţialitate,însuşiri cu care acesta este deja obişnuit dinnumerele anterioare. Publicaţia capată prindiversitatea spaţiilor culturale pe care le acoperă, odimensiune deja naţională, lucru absolut meritoriu;în criza lecturii şi a valorilor scripturale cu care seconfruntă România deceniului al doilea al secoluluiXXI; el este un element încurajator ce evidenţiazăîncă (sau, poate, din nou) setea de scriitură şi,implicit, de lectură.Din multiplele direcţii de interes (care ar meritaun studiu separat) ne interesează preocuparileprogramatice şi, am zice noi, de doctrină culturală cecuprind seria numită de părintele Cornel Paiu NIHILSINE DEO; ne vom ocupa de direcţianumită de domnia sa ESENŢIALISMpe care a teoritizat-o în anul2001,deci acum 10 ani. Observatiile pecare le face acum sunt însă extrem deinteresante şi merită, credem noi, ocitire atentă.Conform precizărilor autorului,această direcţie culturală îşi propunesă evidenţieze “esenţa iniţiatică înprocesul cunoaşterii” (pp. 473). Înacest sens, actul cunoscător capatădimensiuni arhetipale, vibranteşi moderne, punând accent pesensibilitate, sinceritate, sacralitateşi libertate. Astfel se antreneazăreîntoarcerea la marile valori ale trecutului, indiferentîn ce moment al timpului se situează; interesantcă acest lucru nu exclude postmodernitatea ca oreactualizare a esenţelor. Multă vreme aceasta afost privită cu rezerve, sau chiar mai mult decâtatât, dar poate că e vremea să înţelegem valoareaintrinsecă a acestei direcţii în cultura europeană şiromânească prin valorile indiscutabile pe care le-aprodus.Unicitatea şi diversitatea formulelor esteticeeste dată de generarea lor de către un DumnezeuUnic, şi transcendent. Esenţialismul nu înseamnăo inventare a unei categorii estetice ci o selecţiepersonală a acestora iar frumosul este văzut ca unechilibru al părţilor şi “o reluare a temelor majore”(pp. 473).Această dimensiune estetica are şi un aspectmoral pozitiv pe care autorul îl afirmă şi îl delimiteazăde cele negative: redundantul, echivocul, confuzia,amalgamul etc. Se regăseşte, programatic, unechilibru major de esenţă antică greacă pe careautorul îl susţine.În ciuda diferenţelor, esenţialismul este unpostmodernism (fără să o dorească neapărat) prininteresul pentru diversitate şi renunţarea la clişee;unele dintre ele, am zice noi nu sunt nici deranjanteşi nici lipsite de conţinut: ospitalitatea la români,mai exact la moldoveni, este afirmată încă de la1714 de Dimitrie Cantemir însuşi în “DescriereaMoldovei”.Problema cunoaşterii şi apropierii de Celălalteste, credem noi, un demers adeseori complex şiextrem de laborios chiar dacă subiectul este cumspune autorul “un primitiv” sau nu, spunem noi.Un punct de vedere apt pentru discuţii este acelalegat de canoane, care antrenează în lectorulpostmodern o justă mânie. Noi afirmăm cu umilinţăcă statuile nu fac nimănui rău dacă sunt frumoase,chiar împodobesc în mod agreabil lumea atuncicând ea este lipsită de repere.E bine, zicem noi, ca, periodic, realităţile să fieredefinite în raport cu sistemele noi de valori pentrua descoperi noile alinieri şi noile formule culturalecum este aceea care se subsumează termenului deESENŢIALISM. Acesta se defineşte lapidar drept“scopul vieţii care constă în dobândirea Mântuirii.”Surpriza este atunci când se încearcă să sedefinească modalităţile de realizare a esenţialului;sugestiile sunt extrem de vagi: “debarasarea de totce aparţine secundarului”. Nişte idei mai concrete,probabil, vor fi de un real folos.Conştient de noutatea termenului de esenţialismautorul încearcă să-l definească îndirecţia unei “mişcări de reevaluare”pe care tinerii o promovează astăzi;cât despre noţiunea de ESENŢA ea estedefinită ca “o valoare comună tuturoroamenilor”; se pune o problemăextrem de fragilă şi anume a accesuluila un sistem de valori. E posibil pentrutoată lumea sau doar pentru o elită?Personal, oricât de democratică aş fi,consider că există nişte trepte pe carenu poţi să nu le treci pentru a accede,daca îţi doreşti, la un tip de informaţie;această informaţie nu se poate obţinedecât traversand aceste trepte, cu totceea ce înseamnă asta… dacă nu, nu…E drept ca esenţa supremă este MOARTEA saucum spune autorul “un rege sfârşeşte în acelaşi locca şi un cerşetor” dar mai sunt şi alte elemente cepot fi cercetate.O problemă fundamentală a esenţialismului,pe care autorul o percepe este ceea ce se numeşte“generaţia unui timp” care trebuie adusă sprecultură, spre inteligenţă, spre meditaţie, spre faptulde a fi împreună; se poate ca valorile de acest tip,cum ar fi “aducerea împreună”, să fie mai greu derealizat pentru a întemeia o cultură nouă pe principiinoi, chiar esenţialiste, însă merită încercat.O ultimă problemă pe care vrem să o discutămeste aceea a rolului omului de cultură “cel carevede ceva frumos acolo unde altul nu vede nimic”.Menirea lui este extrem de importantă căci el trebuiesă înveţe să manipuleze esenţe, să îşi cunoască şisă îşi preţuiască valoarea. Tot el va fi acela care,cu o genială simplitate va străbate drumul spreesenţă, “spre valoarea atemporală” (pp. 475).Considerăm căa aceste concepte pot fi extremde fertile pentru revalorificarea pe noi baze a culturiimoderne şi contemporane într-un demers cu totulnou, către care autorul ne îndeamnă punându-ne laîndemână câteva instrumente.7588 www.oglindaliterara.ro


Exilului literar românescîn dezbaterile colocviuluiinternaţional de la UniversitateaComenius din BratislavaAESOTERICAEExilul literar românesc – înainte şi după 1989! Iatătema şi totodată titlul – surprinzător şi incitant – al unui volum decomunicări ştiinţifice 1 rezultate după desfăşurarea unui Colocviuinternaţional organizat de Secţia de Limbă şi Literatură Română aFacultăţii de Litere 2 de la Universitatea Comenius din Bratislava.De curând, la Muzeul Naţional al Literaturii Române,avându-i alături pe criticul şi istoricul literar Florentin Popescuşi pe Daniela Sitar-Tăut (în calitate de redactor), prof. univ. dr.Mihaela Albu, referentul ştiinţific al volumului amintit, încerca săîmpărtăşească unei numeroase asistenţe semnificaţiile specialeprecum şi importanţa – deloc obişnuită – pe care tematicamenţionată mai sus a suscitat-o în atenţia unor cercetători deprim rang de peste hotare. Între aceştia se impune să amintimfie şi numai câteva nume: Marcel Cornis-Pope (VirginiaCommonwealth University), Libuše Valentová (UniversitateaCarolină din Praga), Jana Páleníková (Universitatea ComeniusBratislava), Libuša Vajdová (Academia de ştiinţe din Slovacia,Institutul de Literatură Universală, Bratislava), Tomaš Vašut(Szegedi Egyetem, Szeged), Tamara Miculová (UniversitateaCarolină din Praga), Daniela Sitar-Tăut (Universitatea ComeniusBratislava), Cornel Ungureanu (Universitatea de Vest, Timişoara)Olivia Bălănescu (Universitatea Carolină din Praga), AlexandruIstrate (Institutul de Istorie din Iaşi) Lorena Stuparu (Institutul deŞtiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române dinBucureşti), Claudiu Turcuş (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca).Când este vorba de unul dintre fenomenele culturiinoastre şi când asupra lui sunt focalizate preocupările şi atenţiaunor cercetători de mare prestigiu – la rândul lor proveniţi dinsfere de cultură altele decât cea românească – întotdeauna selasă întrezărită perspectiva unor noi şi promiţătoare modalităţide lectură a fenomenului. Este ceea ce s-a întâmplat şi în cazulde faţă când studiul valorilor, al spiritualităţii şi al formelor încare umanitatea exilului şi-a căutat şi a reuşit să-şi configurezeo modalitate specifică de exprimare este instrumentat dinperspectiva altor paradigme şi – implicit – din aceea a unor tipologiiale imaginarului sensibil diferite. Implicaţiile inerente de naturăpolitică, etica şi ideologiile literare, precum şi iradiaţiile din sferaesteticului beneficiază astfel de inedite iluminări şi deschideri deorizont. Aşa cum se sublinia în Argument-ul semnat de doamnaJana Páleníková în deschiderea acestui opus, organizatorii „…după dezbaterile prealabile privind tema colocviului (au) convenitasupra literaturii exilului (şi au) considerat util să dezbată exilulaşa cum îl văd/…/româniştii din alte ţări care pot aduce o altăviziune asupra exilului literar românesc, interesantă şi pentruromânii specialişti în domeniu 3 .” Această orientare a devenitposibilă şi pentru că literatura exilului românesc „… mai alesdupă anul 1989 a devenit nu numai în România, ci şi în alte ţăriest şi sud-est europene, centrul interesului, al studierii, clasificăriişi interpretării 4 . Dintr-o dată, literatura română scrisă în spaţiulgeografic românesc a început să se deschidă altei literaturiromâne, elaborată peste graniţele României 5 .”Ceea ce – din cele spuse în continuare – se va conturaşi ca o evidenţă este faptul că orientarea tematică a Colocviuluide la Bratislava nu e un fapt cultural întâmplător, izolat în timp şiconsumat ca atare în limitele unei anumite conjuncturi pasagere.Dimpotrivă! Organizatorii vorbesc despre „…tradiţionalul colocviuinternaţional al româniştilor din Cehia, Slovacia şi din diferiteţări ale Europei (ce) are loc, prin tradiţie, din doi în doi ani, laPraga. Până în prezent (se mai spune), colegii/…/ de la Secţiade Limbă şi Literatură română a Institutului de Studii Romanice aUniversităţii Caroline din Praga au iniţiat trei astfel de manifestări:în anii 2004, 2006 şi 2008. Anul 2010 a fost însă excepţional,în special pentru/…/ româniştii din Slovacia, şi anume din douămotive: colocviul a avut loc pentru prima dată la UniversitateaComenius din Bratislava şi a făcut parte dintr-un vast proiectnumit Vara târzie. Anotimpul cultural românesc, organizat înSlovacia de Institutul Cultural Român din Praga 6 …”Complexitatea manifestărilor ce au avut loc subegida Universităţii Comenius din Bratislava în 2010 comportăsemnificaţii interesante, întâi de toate din perspectiva temelorpropuse de organizatori. Iată care au fost acestea: Naraţiuniwww.oglindaliterara.roromâneşti şi est-europene aleexodului şi reîntoarcerii după1989; Două literaturi – cea dinţară şi cea din exil – sau unasingură? Perceperea criticăa literaturii române de către„vocile” din exil; Identitatealingvistică a scriitorului dinDan Anghelescuexil: limba maternă vs. cea aţării de adopţiune.Inevitabil, dat fiind căîn discuţie se află unul dintre cele mai importante fenomene aleculturii româneşti din ultima jumătate a veacului trecut (care, iată,intră şi în atenţia unor zone culturale diferite şi relativ depărtate)este cât se poate de firesc să ne preocupe imaginea concretăpe care literatura exilului o capătă din perspectiva unor cercetăriinstrumentate efectiv şi incluse în volumul de studii al unui forumacademic din afara graniţelor ţării. Dar iată efectiv cuprinsulcarţii: Marcel Cornis-Pope tratează despre Naraţiuni româneştişi est-europene ale exodului şi reîntoarcerii după 1989; CornelUngureanu scrie despre Exil, geopolitică şi literatură; LibušaVajdová se preocupă de O altă faţetă a literaturii române în exil –Teoria şi istoria literară; Claudiu Turcuş se orientează către unadin temele pe care le-a identificat în scrierile lui Norman Manea– Exilul ca extaz vitalist şi refuz al depersonalizării; Daniela Sitar-Tăut scrie despre Paul Goma – Refugiul Transilvan, în vreme ceJana Páleníková consideră Exilul, un mit posibil.Fără îndoială, parcurgând textele acestea cititoriicapătă o proiecţie bine nuanţată asupra fenomenului supusdezbaterilor. Abordările deschid perspective, cel mai adesea,inedite. Deosebit de interesante sunt şi bibliografiile pe care seîntemeiază fiecare text în parte.În perimetrul academic al ţărilor din zona centraleuropeanăexistă, se pare, o propensiune constantă asuprafenomenului literar al exilului românesc. Aşa se face că şi în anulurmător (2011), demersuri similare au fost reluate într-o variantănouă ce a gravitat în jurul aceleiaşi sfere tematice.Revenind asupra colocviului internaţional organizatde Universitatea Comenius din Bratislava să observăm că els-a concretizat în strânsă legătură cu manifestările similarecelor din Institutul de Studii Romanice al Facultăţii de Litere dincadrul Universităţii Caroline din Praga. Să amintim că şi acolo(încă din anul 2006) avusese loc un prim colocviu internaţionalorientat în jurul personalităţii lui Mircea Eliade. În paralel au fostlansate în spaţiul public cărţi privind viaţa şi opera savantuluişi scriitorului român. S-au publicat serii de volume alcătuite dincele mai recente traduceri ale beletristicii eliadeşti în limbile cehăşi slovacă. În anul 2008 se înregistra, la capitolul evenimenteculturale deosebite, organizarea (în colaborare cu româniştiidin Slovacia!) un Al III-lea Colocviu Internaţional de StudiiRomâneşti din Cehia, Praga, 30-31 octombrie. Aflăm – dinrelatările doamnei Libuše Valentová – că respectivul Colocviufusese conceput pe „…tema dezbătută în ultima vreme pe largde filosofi, semioticieni, antropologi şi istorici literari din diferiteţări problema identităţii naţionale, actuală din nou la începutulsecolului al XXI-lea. Potenţialilor participanţi la colocviu, spunedomna Libuše Valentová, le-am propus următoarele teme:contribuţia literaturii la construirea identităţii naţionale; imagineadespre sine reprezentată în formă vizuală; limba şi funcţiaacesteia în crearea identităţii; ipostaze ale identităţii româneştiîn literatura şi arta exilului; receptarea în lume a literaturii şi arteiromâneşti 7 .” În anul imediat următor (2009) sub egida Secţiei deLimbă şi Literatură Română a Institutului de Studii Romanice îşifăcea apariţia de sub tipar volumul intitulat Ipostaze ale identităţiiromâneşti editor fiind aceeaşi doamna Libuše Valentová. Numai puţin ilustrativă era şi atunci lista specialiştilor care îşianunţaseră participarea: din România, Italia, Polonia, Ungaria,Slovacia, Cehia şi Republica Moldova. Intre aceştia se distingo serie de nume de referinţă în cercetările de specialitate: SorinAlexandrescu, Lucian Boia, Monica Spiridon, Roberto Scagno,Jana Páleníková, Joana Porawska, Miroslav Kouba, Olgaî7589


EVENIMENTCARAVANA LECTURILOR FRUMOASEMariana Vicky Vârtosu6 decembrie, zi menită pentru daruri. A da şi aprimi. Am considerat invitaţia Şcolii nr.7 reprezentatăde dl.director Strapciuc Marin, dna bibliotecar MirelaHanganu, gazda noastră, drept un dar al nostru, oferitcelor patru june colege de cenaclu,prin prezentareacărţiilor de debut, Din cele patru zări. Astfel,scriitorul Gheorghe Andrei Neagu preşedintele AsociaţieiCulturale Duiliu Zamfirescu, Ştefania Oproescu, MarianaVicky Vârtosu, Ionel Mony Constantin, Elena Otavă,Constanţa Cornilă, scriitori, membri ai asociaţiei susamintiteam răspuns prezent invitaţiei. Lăsând la oparte emoţia care a plutit între noi şi, în atmosferă astăruit de la începutul manifestaţiei până la final, voiaminti despre discursul dnelor inspectoare Maria Lupu,Silvia Chelaru şi Janeta Popoiu în lansarea proiectului,,Caravana lecturilor frumoase,,. În contradicţie n-aufost decât ghemul de legatură şi firul Ariadnei care, nus-au prea intersectat. Dna Sebe a considerat utilă şiindispensabilă exemplificarea lanţului comunicării (reţeade comunicare), ignorând firul Ariadnei desprins timidşi fragil din spiritul celor patru autoare înmagazinatîn volumul lansat. Apreciem şi aplaudăm proiectul înderulare al CCD şi ISJ. Ne-am fi dorit – poate - puţinrespect faţă de micuţele Raluca Marina Baciu şi AdelinaCristiana Bălan în momentul exprimării lor. Şi-au pusla picioarele corpului didactic întregul lor suflet cândşi-au citit din creaţii. Au gândit că, acest auditoriu ecel mai nimerit ,,să le judece profesionist, creaţia,,.Poate, dezamăgire şi indiferenţa am simţit-o doar eu.Mea culpa! Aş vrea să se înţeleagă foarte limpede: numinimalizăm efortul concertat (al Şcolilor, CCD,ISJ,elevi, profesori, bibliotecari, părinţi) Dimpotrivă. Aşacum am făcut-o şi cu alte prilejuri şi, cum a subliniatdna ispector Maria Lupu, noi, supuşii şi regii cuvântuluideopotrivă, vom susţine şi sprijini proiectul , atât cât neva sta în puteri.Mini-lansarea volumului nu a însemnat,din punctul nostru de vedere, darul pe care-l meritaumicile creatoare, colege de cenaclu. Felicităm persoaneleimplicate, în special Şcoala nr.7, pe dl.director StrapciucMarin, dna Mirela Hanganu, dna Silvia Marina Baciu.Dacălectura este o formă a fericirii şi, dacă va fi ultima lacare vom renunţa, rămâne de demonstrat.Deocamdatăproiectul CARAVANA LECTURILOR FRUMOASE este înderulare.La Sf.Gheorghe vom afla o parte din rezultate.Baftă tuturor!Chojnacka, Vitalie Ciobanu şi încă mulţi alţii.Trecând în revistă toate aceste „întâmplări esenţiale”(fapte de cultură ce au prins viaţă şi – se pare – au creat chiarun început de tradiţie acolo, în cu totul alt spaţiu decât celromânesc), inevitabil îşi face loc o inevitabilă stare de mâhnireşi perplexitate. Aceasta prin contrastul pe care-l creeazăinteresul, aproape inexistent, în ţară, faţă de literatura exiluluişi incapacitatea endemică a forurilor publice de a iniţia o cât detimidă strategie recuperatorie. Pe un asemenea palier devinsemnificative consideraţiile profesorului Mircea Anghelescu celcare constata că: „…încercări de abordare mai mult sau maipuţin globală – şi implicit teoretică – a exilului nostru literar şia perspectivei unice asupra literaturii din a doua jumătate asecolului trecut au lipsit/…/ aproape cu desăvârşire, din criticaromânească a ultimilor ani/…/ar fi fost cazul, şi nu de azi de ieri,ca persoanele îndreptăţite, fie că e vorba de criticii şi istoriciiliterari, fie că e vorba de istoricii culturii şi ai vieţii politice, săîncerce o abordare preliminară a acestor probleme, fie şi numaipentru a le delimita şi ierarhiza. /…/Este unul dintre principalelereproşuri care se pot face intelectualilor români în general, şiinstituţiilor statului în special, acela că n-au realizat aproapenimic în această direcţie de o covârşitoare însemnătate şi cuconsecinţe ireversibile/…/ când însăşi ideea de bibliotecă şi depublicare a valorilor culturale naţionale n-a ajuns să constituieo prioritate pentru cei care decid, şi nici măcar pentru cei caredecid în domeniul respectiv 8 ?Constatări similare – din păcate rămase şi ele fără unrăspuns – sunt, în ultima vreme, din ce în ce mai numeroase. Oreproducem şi pe aceea a prof. univ. dr. Mihaela Albu 9 autoareaa numeroase studii asupra exilului şi autentică autoritate îndomeniu: „Pentru a privi literatura română dintr-o perspectivăcorectă şi totalizatoare este necesar să depăşim canonul propustimp îndelungat de către critica obligată de cenzura comunistăla compromisuri (din păcate aplicată în parte – din inerţie saunecunoaştere – şi astăzi). Excluderea scriitorilor români care nuau trăit în ţară (cu câteva excepţii) a fost (şi este încă) o realitatece văduveşte istoria literaturii române de multe valori autentice./…/ literatura exilului este încadrată firesc literaturii române, cuatât mai mult cu cât aceasta cuprinde nu de puţine ori opere demare valoare. /…/ A existat astfel, din fericire, dincolo de cenzuracomunistă, o contrapondere a maculaturii proletcultiste, a aceleifalse literaturi, scrise într-o jalnică limbă de lemn şi cu o vizibilămisiune tezistă 10 …”Evident, la momentul acesta, problema principalăa culturii şi – inseparabil – a literaturii române este aceea avindecării de fracturata gândire ce împarte scrisul între cei dinţară şi cei din exil. Firescul şi normalitatea se vor afla doar înconsensul pe care – de mai multă vreme – profesorul MirceaAnghelescu încearcă să-l impună atunci când spune că: „…Există o singură literatură română, indiferent unde a fostscrisă şi chiar indiferent de limba în care a fost scrisă 11 .” Seuită, ori – deliberat – se ignoră că literatura exilului nu aparţinenumai memoriei sau dimensiunii identitare, ci se revendică –esenţial – şi în intimitatea devenirilor viitoare ale întregului nostrufenomen literar.__________________1 Exilul literar românesc înainte şi după 1989, UniverzitaKomenského v Bratislave, 2011, editori Jana Páleníková /Daniela Sitar-Tăut.2 Lucrările colocviului s-au desfăşurat în luna octombrie aanului 2010 la Bratislava.3 Jana Páleníková op. cit. p.84 Sublinierea noastră.5 Jana Páleníková op. cit. p.8.6 Ibid., p.7.7 Libuše Valentová, Cuvânt înainte, la vol. Ipostaze aleidentităţii româneşti, editat de Facultatea de Litere a UniversităţiiCaroline şi Asociaţia Cehia-România, Praga, 2009, p.10.8 Mircea Anghelescu, Literatură şi biografie, cap. II, Ed.Universal Dalsi, Bucureşti, 2005, pp.108,109.9 Prof. Univ. Dr. Mihaela Albu este totodată organizatorul şiprincipalul coordonator a două simpozioane internaţionale dedicateliteraturii şi publicisticii exilului românesc, cel mai recent desfăşurat laUniversitatea din Craiova, (în oct. 2010) sub genericul Întoarcerea dinIthaca.10 Mihaela Albu, Literatura exilului: Zahu Pană – poet, editor,publicist, în vol. Întoarcerea din Ithaca. Cultura română din exil şi dinafara graniţelor – Realizări, recuperare restituire – (Coordonatori MihaelaAlbu şi Camelia Zăbavă), Ed. Eikon, Cluj-Napoca 2011, p.27.11 Ibid., p.108.7590 www.oglindaliterara.ro


ANATOLIE TIHAI, UNMISIONAR BASARABEANÎN JAPONIAîn Japonia era cale lungă, mai ales în sec.al XIX-lea. Pentru un misionar basarabeanlimba niponă şi traducea texte ortodoxe înlimba samurailor. Este vorba de Anatolie Tihai,originar din ţinutul Hotinului.(urmare din numărul anterior)Mulţi dintre locuitorii Ceylonului mărturisesc creştinismul:unii sunt catolici, alţii – protestanţi. Printre ceylonezi sunt şi mulţimahomedani, dar cea mai mare parte a locuitorilor mărturiseştebudismul. Cei doi condrumeţi ai mei, Sebastian şi Silvia, suntcatolici. Pe insulă şi în oraşul Point de Galle este o misiunecatolică şi alta protestantă, dar timpul nu mi-a îngăduit să potavea vreo întrevedere cu cineva dintre misionari.Flora din insula Ceylon este una dintre cele mai bogatepe globul pământesc şi cuprinde 3000 de plante fanerogame,toate varietăţile, mărul, arborele de muştar pomenit în SfântaScriptură, mangotierul, aşa-numitul arbore de mătase, stejarul deCeylon, tamarinul, abanosul uriaş, secvoia şi încă multe altele.Jumătatea stângă a oraşului Point de Galle este locuită deeuropeni, iar cea dreaptă de băştinaşi. În prima jumătate suntcâteva hoteluri şi magazine cu opere europene şi opere de artălocală. În jumătatea oraşului locuită de băştinaşi este un marebazar, unde aproape tot ce se vinde este lucrat în partea loculuiaduse din Anglia. Tot aici poţi vedea o mulţime de nuci de cocos,lămâi (destul de nearătoase şi de negustoase) şi ananaşi. Doiun şiling şi, cu toate acestea, mi s-a spus că am cumpărat preascump. În acest bazar mişună oameni de fel de fel de neamuri şipopoare, aici putând să vezi o privelişte pestriţă a tuturor straielormalaiezi, chinezi, perşi, kafri, preoţi budişti şi căpetenii aletriburilor aborigene purtând tot felul de semne distinctive aledregătoriei lor.VII. Din insula Ceylon până în JaponiaDin portul Point de Galle din insula Ceylon până înSingapore sunt 1500 de mile pe care le-am parcurs în şase zile.Apropiindu-ne de Singapore, am trecut pe lângă unele grupuride insuliţe acoperite cu verdeaţă mai mult sau mai puţin bogată.Oraşul Singapore ca atare este situat pe o insulă. Acesta esteun port liber şi le aparţine englezilor. Vapoarele nu acosteazăaici nicidecum pe ţărm, cum se întâmplă la Odesa, în rada zisă aCarantinei. Din rada portului până în oraş este o oră de mers pejos. Despre oraş în sine aproape că nu ai ce spune. Pe străzi tecopleşeşte mirosul de ulei de cocos şi de tot felul de mirodenii.Oraşul nici pe departe nu străluceşte prin curăţenie, prea poatepentru că cei mai mulţi dintre negustori sunt chinezi. Altminteri, omică parte a oraşului, cea din dreapta, dinspre miază-zi şi răsărit,biserica anglicană şi un hotel, toate acestea având frumuseţeaavând o largă deschidere. De fapt, Singapore nu are nici unnu te mai copleşeşte la fel. Am părăsit Singapore fără nici opărere de rău. Spaniolii au rămas acolo în aşteptarea vaporuluicu care trebuiau să ajungă la Manila, pe insulele Filipine.Călătorii din Singapore spre China şi Japonia iau caleaapei direct către Hong-Kong. Cum însă călătoream pe un vaporfrancez, trebuia ca mai întâi să trecem pe la Saigon, oraş care sePână la Saigon trebuie să mergi cu vaporul pe râul Donai, unîngust, dar destul de adânc ca vapoare mari să poată naviga pe el.www.oglindaliterara.roOraşul Saigon este capitala uneiprovincii franceze învecinate cuCambodgia. Aici este crescutmai cu seamă orezul, careeste încărcat pe corăbiile şivapoarele care merg spre Chinaşi Japonia. Saigonul este cudeosebire un oraş comercial.Aici negustorii europeni suntpuţini, magazinele aparţinândulecelor chinezi. Se pot vedea şidouă biserici, una catolică şi altaprotestantă.Cele 950 de mile dintreSaigon şi Hong-Kong le-amstrăbătut în aproape şasetimpul în faţă. Rada portuluiînchisă din aproape toate părţileşi amintind de cea din Pointde Galle. Oraşul ca atare este aşezat la poalele unei înălţimi,nu este deloc bogată, oraşul însă arată foarte frumos. Locuitoriisunt în cea mai mare parte chinezi, chiar dacă oraşul le aparţineenglezilor şi este locul cel mai important pentru depozitareamărfurilor pe calea dinspre America spre Europa.La Hong-Kong am avut o satisfacţie deosebită, întrucât amgăsit acolo o frizerie rusească, „Izumrud”. Trecuseră mai binede două luni de zile de când nu mai văzusem nimic rusesc şide când nu mai pronunţasem nici un cuvânt rusesc, de aceeaeste de înţeles bucuria unui om care, din întâmplare, s-a întâlnitaceeaşi patrie, numai că destul de miniaturală, ai descoperit-oîntre atâtea elemente străine. Alor noştri le mulţumesc, căci m-auprimit ca pe un apropiat. Cele câteva ore destul de plăcute pecare le-am petrecut printre ei mi le voi păstra întotdeauna înm-am scuturat de praful străinătăţii adunat pe mine.Din Hong-Kong am călătorit spre Shanghai. Până a ajungeînsă la Shanghai a trebuit să mai trecem prin albia unui râu.Vaporul nostru trebuia să ancoreze în apropiere de gura râuluicum apele râului nu sunt destul de adânci încât să poată navigaoricând un vas mare. Intrând puţin în gura râului Yang-Tzi-Kiang,la o latitudine de 31 ½ de grade se situează Shanghaiul, cu faimasa de oraş comercial. Întrucât pentru comerţ nu am nici cea maimică pricepere, nu pot spune prea multe lucruri despre Shanghai.Oraşul este destul de mare şi cuprinde o largă întindere pe malulstâng al râului. Oraşul este împărţit în câteva cartiere: francez,englez, american şi chinez, iar multe dintre case sunt foartefrumoase şi bogate. Fiecare dintre aceste cartiere are legile şipoliţia lui. Părţile locuite de străini sunt separate de poduri.are curse rapide regulate din Shanghai până în porturilejaponeze. Costul unei călătorii de la Shanghai la Nagasaki estedestul de mare: 35 de dolari. Mi-am luat un bilet şi, îmbarcat pe„Solden Age”, m-am îndreptat către Japonia, destinaţia mea.VIII. Calea către JaponiaMERIDIANEVlad CubreacovTrecerea din ţările tropicale în cele mai reci se face simţitămai ales toamna şi iarna. Din Suez şi până la Hong-Kong, iarna,aproape că nu veţi simţi nevoia de haine călduroase şi vă veţisimţi însă nevoia să vă îmbrăcaţi mai călduros. Shanghaiul estechiar mai aspru în această privinţă decât Nagasaki, cu toate căam stat patru zile într-un hotel friguros din cartierul american alShanghaiului, am fost bucuros că pot pleca din acel hotel, ca, dealtfel, şi din Shanghaiul care nu m-a interesat prin nimic deosebit.În afară de cimitirul englezesc al celor căzuţi în timpul ultimeicu bunele şi bogatele ei instituţii, după cum am auzit, dar pentruasta nu mi-a mai ajuns timp. Cursele săptămânale rapide dintreShanghai şi porturile japoneze sunt ale companiei americanecompanii ţi se aruncă în ochi din cauza construcţiei lor deosebite.Mai sus de puntea acestor vapoare veţi observa alte douăniveluri.(continuare în nr. viitor)7591


FULGURAŢIIPoetul Dumitru Matcovschi, port-drapelul românismului înBasarabiaIoan Popescu“Nu e ţară fără limbă, fără limbă nu-i popor”(D.Matcovschi)* Preşedintele României, Traian Băsescu, l-a decorat cu Ordinul„Meritul Cultural” cu grad de Mare Ofiţer, categ.A „Literatură”Pe acest mare şi năpăstuit poet al Basarabiei l-am cunoscut la31 august a.c., la Chişinău, cu prilejul sărbătorii Limba Noastră ceaRomână. L-am ascultat recitând, cu glasul “obosit”, din creaţia sapoetică. Avea creştetul nins de griji şi fruntea brăzdată de pe bolţilede creier ale celor care, în vremuri de restrişte, au legănat nopţileredeşteptării naţionale, afirmându-se ca un lider al nemului românescde dincolo de Prut. El s-a impus în literatura română printr-un mesajautentic, în toate genurile literar-publicistice: poet, dramaturg, prozatorşi jurnalist. În revistele “Cultura” (1966-1970) şi “Nistru”( unde eraredactor şef în perioada 1988-1997), a publicat zeci de materiale dinistoria neamului românesc şi texte ale sciitorilor români din perioadainterbelică, fiind un vajnic luptător contra regimului totalitar. Poetul i-aîndemnat pe basarabeni să găsească răspunsuri la întrebări retorice,precum “Unde ne sunt valorile, istoria şi limba română? Sau “De cene complacem în mizerie şi ne cârpim istoria ca un neam al nevoii?”.Memorabilă rămâne publicarea, în revista “Nistru”(1988), a istoriculuiarticol “Veşmântul fiinţei noastre”, de Valentin Mândâcanu, care areaprins flacăra conştiinţei naţionale în lupta pentru limba română şialfabetul latin. În aceeaşi revistă, care începând din 1990 s-a numit“Basarabia”, a văzut lumina tiparului “Sfânta Scriptură”, “Doina” luiEminescu, “Spovedania unui învins”, de Panait Istrati şi “În preajmarevoluţiei”, de Constantin Stere, toate în alfabet latin.Un alt aspect demn de reţinut: circa 200 din poeziile sale s-aucontopit cu muzica lui Ion Aldea Teodorovici, Eugen Doga, MihaiDolgan, Constantin Rusnac, Mircea Oţel ş.a., devenind astfel cea maicântată poezie, alături de creaţiile altui poet nemuritor, Grigore Vieru.Cu piesele lui, şi-au păstrat conştiinţa naţională câteva generaţii deromâni basarabeni. Poate şi de aceea el a fost prima victimă a regimuluitotalitar sovietic. În anul 1968, întregul tiraj al volumului său de versuri“Descântece de alb şi negru” a fost ars şi oprit astfel de la difuzare, fiindconsiderat subversiv. De abia în anul 1989 i s-au recunoscut meritele. Afost distins cu Premiul de Stat al RM, apoi i s-au oferit Ordinul Republicii(1995) şi Premiul pentru Poezie Nichita Stănescu(1997). Este membrutitular al Academiei de Ştiinţe a RM, pentru care a scris versurile imnuluiAŞRM.Dintre cele peste 50 de volume de poezii, menţionez câteva:“Melodica”, “Grâul”, “Patria”, “Poetul şi balada”, “Veşnica toamnă”, iardin proza sa “Duda”, “Bătuta”, “Toamna porumbeilor albi”, “Focul dinvatră”. A scris, de asemenea, piesele de teatru “Pomul vieţii”, “IoanVodă cel Viteaz”, “Sperietoarea”, “Tata”. În anul 1993 s-a lansat şi încinematografie, cu filmul de lung metraj “Troiţa” şi “Destinul”, dupăpiesa “Ioan Vodă cel Viteaz”La 20 octombrie a.c., acest “Poet şi om al cetăţii”( cum seintitulează volumul colectiv care a inaugurat colecţia “Personalităţinotorii”) a împlinit 72 de ani. Cu acest prilej, Uniunea Scriitorilor dinBasarabia (preşedinte Arcadie Suceveanu) a organizat un FestivalInternaţional de Poezie şi Cântec, care s-a desfăşurat timp de treizile, la casa părintească a poetului din satul Vadul Raşcov, Soroca, cuparticiparea a peste 50 de poeţi din Basarabia, Ucraina şi România. Totîn acest loc de baştină al poetului, devenit Muzeul Dumitru Matcovschi,a avut loc şi un simpozion ştiinţific, cu tema “Destinul Basarabiei încreaţia lui Dumitru Matcovschi”, manifestare omagială la care au fostprezenţi numeroşi colegi de breaslă din Basarabia şi România, printrecare şi profesorul român de istorie al poetului, Constantin Drahenberg,ajuns acum la venerabilă vârstă de 85 de ani. “Am venit aici într-unsuflet, deoarece şi pentru mine D.Matcovschi reprezintă o marevaloare spirituală”, a declarat domnia sa. O altă declaraţie relevantădespre poet a făcut-o tânărul primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă:“De abia în clasa a II-a, când am citit “Basarabia” lui, am înţeles că ţaraîn care locuiesc se cheamă Basarabia şi nu RSSM”.*Un moment dramatic, care putea să-i curme viaţa, s-a petrecut la17 mai 1989, când în apropierea locuinţei sale un autobuz l-a acroşat înplin, la comanda puterii comuniste, desigur. Era a treia zi după alegerileîn fostul Soviet Suprem, la care Matcovschi candidase şi câştigase, îndauna a doi contracandidaţi: un fost şef al KGB din Chişinău şi un altviitor lider al separatismului moldovenesc. În urma accidentului a statşase luni în comă! A urmat apoi o lungă recuperare fizică şi morală laChişinău, Moscova şi Bucureşti, unde a suportat peste 20 de intervenţiichirurgicale, dar condiţia fizică şi vigoarea bărbătească l-au ferit deparalizie. Suferinţa nedreaptă i-au călit însă şi mai mult conştiinţa şiputerea de a continua să lupte, prin poezie.La propunerea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni,preşedintele României, Traian Băsescu, l-a decorat cu Ordinul “MeritulCultural” în grad de Mare Ofiţer, categ. “Literatură”, “în semn de înaltăapreciere pentru abnegaţia şi perseverenţa cu care a promovatvalorile naţionale şi culturale ale României, militând pentru respectareadrepturilor comunităţilor româneşti din afara hotarelor ţării şi contribuindla strângerea legăturilor dintre românii de pretutindeni”( citat dinDecretul emis cu acest prilej ).OGLINDA LITERARĂLa „frageda vârstă” de 10 ani, OGLINDA LITERARĂ este o revistă cu greutate, având în vedere numele sonore ale condeierilor pe careîi întâlnim, număr de număr, în paginile ei. Scriitori de primă mărime, aducând în discuţia publică teme şi probleme de interes major, literarculturale,de istorie veche sau cu problematică de actualitate, fac din Oglinda Literară o revistă vie, cu priză la cititor. Îmbucurător este şi faptulcă revista nu cantonează într-un spaţiu geografic strâmt, suficient sieşi, ci este deschisă către toate zonele culturale ale ţării. Şi chiar şi către celeale largurilor lumii, în care trăiesc truditori merituoşi întru limba română vorbită şi scrisă, interesaţi de problemele istoriei şi culturii române dincare se adapă cu nesaţ. Aşa se face că paginile ei găzduiesc opinii cu tematică diversă şi de interes major, opinii ale unor scriitori preocupaţi decultura şi istoria neamului nostru românesc - şi nu numai românesc – aducând la lumină şi lămurind, cu temeinice argumente, probleme rămase înseama posterităţii, unele nerezolvate nici azi. Aşa se face că paginile Oglinzii Literare găzduiesc polemici incitante, pe teme mai vechi sau mai noiale vieţii noastre literare, preopinenţii având libertatea manifestării civilizate şi argumentate a expunerii punctelor lor de vedere.Vie, deschisă şi necantonată în localisme cu iz de suficienţă, supracondensată ideatic, cu tematică variată, Oglinda Literară esteşi o punte de lansare pentru cei care, cu talent evident, bat la uşa afirmării. Poezia, proza scurtă, eseul cu tematică diversă, studiile aplicate şidocumentate, polemicile pe diverse teme, critica literară, recenziile, atitudinile critice asupra unor cărţi, ori asupra unor probleme de fond, opiniilepro sau contra asupra unor sensibile situaţii sau realităţi „moştenite”, mai vechi sau mai noi, ale vieţii noastre literare, ale manifestării publice aleunor condeieri, în raport cu politica vremii – binevenite pentru clarificări – toate acestea „oglindesc” viaţa literară românească, întocmai cum estenormal să fie, stârnindu-i cititorului interesul pentru lectură. Acesta fiind, de facto, scopul major al fiecărei publicaţii de cultură. Şi, în aceastăprivinţă, Oglinda Literară se numără între primele. Şi bine face !La împlinirea a 10 ani de existenţă, OGLINDA LITERARĂ şi-a câştigat un loc ales şi binemeritat în „corul” public al publicaţiilorliterare româneşti, bucurându-şi cititorii care, cu fidelitate, îi aşteaptă număr de număr apariţia. De aceea, de la primul până la ultimul, redactoriiaceste publicaţii, care, spre bucuria noastră, a cititorilor ei, trudesc să ne-o „dăruiască” lună de lună, merită întreaga noastră gratutudine. Şi, fiindşi eu un vechi cititor şi colaborator al revistei, mă alătur celor care, cu siguranţă, apreciază cum se cuvine strădaniile redactorilor săi şi le doresc,din toată inima, fiecăruia în parte, cum şi întregii Redacţii a „Oglinzii Literare”,VIAŢĂ LUNGĂ , RODNICIE şi LA MULŢI ANI !Cu aleasă consideraţie, George L. Nimigeanu7592 www.oglindaliterara.ro


Experienţa femininăcarcerală naşte literaturăComunismul a produs o serie de opere de sertar, dupăcum sunt ele numite de către criticii literari (cu o sintagmă ce s-ademonetizat de mult), fie ele de ficţiune, fie jurnale sau scrierimemorialistice; foamea de inedit, de tabu a dus la publicarea după1989 a multor scrieri memorialistice, în special memorialisticadetenţiei, aparţinând atât unor nume cunoscute în literatură pânăla acel moment, cum ar fi: Nichifor Crainic (Memorii, Zile albe,zile negre,1991), Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, 1991),Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990), PaulGoma (Gherla,1990), Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990),dar şi mai puţin cunoscuţii Adriana Georgescu (La început a fostsfârşitul, 1992), Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toatezilele, cinci volume, 1991-1996), Aniţa Nandriş-Cudla (20 de aniîn Siberia. Destin bucovinean, 1991) sau Ana-Maria Marin (Prinpoarta cea strâmtă, 1993), Aspazia Oţel-Petrecu (Strigat-am cătreTine, Doamne…, 2000), Marcel Petrişor (Fortul 13. Jilava, 1991).Fiecare în parte şi toate la un loc sunt mărturii cutremurătoareale unor experienţe nefericite din universul temniţelor comunisteşi critica literară, istoricii literari le-au acordat atenţie în ultimiidouăzeci de ani, putând fi amintiţi aici Nicolae Manolescu, EugenSimion, Mircea Anghelescu, Eugen Negrici, Ion Manolescu,aceştia subliniind valoarea literară a scrierilor de acest gen,conturându-se un posibil gen memorialistic (pe lângă cele treimari consacrate: epic, liric şi dramatic), pe când, pe de altă parte,Ruxandra Cesereanu, Lucia Hossu-Longin, Lavinia Betea saucercetători, istorici mai tineri ca Marius Oprea, Stejărel Olaru,Dorin Dobrincu, Cosmin Budeancă, Alin Mureşan, urmărindpoveştile de viaţă, dramele şi traumele prin care aceşti oameniau trecut (arestarea, ancheta, procesul, torturile, privaţiunile)au reconstituit valoarea istorică, ideologică şi socială a acestorscrieriĖxperienţa carcerală din perioada comunistă a fost şi pentrufemei una dintre cele mai cumplite tragedii; pentru prima dată, lamijlocul secolului al XX-lea sunt arestate pe motive politice femei,unele dintre ele fiind închise pe motive puerile, fiind soţii, fiice deoameni politici, ajungând să fie persoana non-grata, altele doarpentru că au ajutat un fugar sau un aşa-zis „duşman al poporului”,fiind luate la închisoare pentru „omitere de denunţ”, fiindcă foartepuţine femei erau angajate politic la modul serios, acestea făcândparte din elita intelectuală interbelică (profesoare, artiste, avocate);condiţiile istorico-politice ale acelor timpuri, cu deosebire între anii1944 şi 1950 (chiar şi apoi), arată că în închisorile din Româniasunt încarcerate foarte multe femei la Mislea, Dumbrăveni şiVăcăreşti sau sunt târâte doar pentru anchete în beciurile sinistreale Ministerului de Interne sau în cele ale Securităţii.Un caz aparte este cel al Lenei Constante, artistă plastică,apropiată cercului ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu, Lena fiindprietena Elenei Pătrăşcanu. Născută într-o familie de macedoneniîn 1909, Lena Constante a absolvit Şcoala de Arte Frumoase, fiindco-fondator al Teatrului Ţăndărică alături de Elena Pătrăşcanuşi Harry Brauner, (fratele pictorului Victor Brauner) care, dupădetenţie îi va deveni Lenei soţ.Lena Constante a scris o operă memorialistică valoroasă,inedită, surprinzătoare ce constă în două volume distincte:Evadarea tăcută sau 3000 de zile singură în închisorile dinRomânia şi Evadarea imposibilă. Evadarea tăcută (volum scrismai întâi în franceză şi publicat la Paris în 1990, este publicat şila Bucureşti în 1992 în traducere proprie) este de fapt evadareaîn estetic, Constante apelând la diverse instrumente: visul, jocul,traduceri, abandonarea de sine şi intrarea într-un tărâm fericit, celal creaţiei, pentru că acum imaginează poveşti, concepe piesede teatru, versuri, romane, totul în minte, în memorie, fiindcăera interzisă cu desăvârşire hârtia (deţinuţii politici nu aveauvoie să scrie, le erau interzise cu desăvârşire instrumentele descris), Lena Constante petrecându-şi primii opt ani de detenţie laizolator, fără să comunice cu nimeni, fără să ştie ce se petrece înlumea exterioară (uneori îşi risca viaţa ca să afle veşti la „perete”,comunicând prin Morse, pe care îl învaţă tot în închisoare). Aşacum singură mărturiseşte autoarea, supravieţuirea sa nu ar fi fostposibilă fără aceste resurse inepuizabile care sunt ale imaginaţiei,ale lumii interioare, sufleteşti: „ajunsesem în al cincilea an detotală singurătate. Cum aş fi putut să înving disperarea, mizeriaşi spaima celorlalţi şapte ani de îndurat încă (după cinci ani depuşcărie la izolare este judecată şi condamnată în procesulPătrăşcanu la doisprezece ani de detenţie, acuzată fiind despionaj, n.n.), fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebuniawww.oglindaliterara.ronu era oare aproape? La pândă?Eram mulţumită să-i pot da, dincând în când, un bobârnac. Înpofida foamei, a singurătăţii, cutoată slăbiciunea mea şi forţalor, să le dau tuturora cu tifla.”(Evadarea tăcută).Al doilea volum al său, scrisdirect în limba română, Evadareaimposibilă descrie perioada încare Lena a avut parte de celulacomună, la penitenciarul de laMiercurea Ciuc, între anii 1957-1961, aceasta fiind o experienţăa promiscuităţii şi totodată acompasiunii şi solidarităţii întrefemei, deşi acum îi este cuneputinţă să mai creeze, să fiedoar cu sine, „evadarea” devinechiar imposibilă. În nicio altăscriere din literatura noastrănu găsim exprimată mai plasticESEUManuela CameliaSavasuferinţa femeii încarcerate, dezumanizate, ostracizate, aşacum este ea prezentată de Lena Constante în cel de-al doileavolum memorialistic, un roman al romanelor celorlalte tovarăşede celulă, pentru că fiecăreia îi este destinată o poveste de viaţăcutremurătoare, la care autoarea se face părtaşă recunoscându-letuturor celorlalte calităţile profund umane: „Nu pot încheia acestepagini fără a aduce un omagiu tuturor acestor femei necunoscuteatunci, dar foarte curând prietenele mele. Ştiau toate că, întrunadin celulele penitenciarului lor, trăia de ani de zile o femeieîncă şi mai năpăstuită decât ele. Cu unele dintre ele vorbisem,de altminteri, la perete. Ele m-au primit cu multă prietenie, m-auajutat cât au putut să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă. Cei treiani şi jumătate de viaţă împreună cu ele sunt, într-adevăr, o cutotul altă poveste. În pofida suferinţelor de toate felurile, lipsei deigienă, claustrării, bolilor, pedepselor barbare sau poate tocmaide aceea, o foarte frumoasă poveste de solidaritate feminină însuferinţă.” (Evadarea tăcută).Viaţa ca un roman o trăieşte şi tânăra Adriana Georgescu,al cărei destin întortocheat o face să sufere şi să îţi găseascăliniştea numai după ce părăseşte pământul ţării pe care l-a iubitmai presus de orice. Experienţa sa începe ca tânără avocată şijurnalistă, când printr-o împrejurare fericită ajunge să fie numităşefa de cabinet a primului ministru Rădescu (care luase locul luiSănătescu pe 6 decembrie 1944). Cunoaşte acum personalităţileimportante ale momentului: Petru Groza, Teohari Georgescu,Lucreţiu Pătrăşcanu, Gherghiu-Dej, ba chiar o vede la o recepţieşi pe Ana Pauker. Guvernul Rădescu va cădea pe 23-24 februarie1945 sub presiunea Moscovei şi lucrurile vor lua o întorsăturănegativă pentru generalul Rădescu şi cabinetul său, romanulAdrianei Georgescu intitulându-se sugestiv şi oximoronic Laînceput a fost sfârşitul. Arestarea Adrianei va avea loc maitârziu, în vară, pe 29 iulie 1945, când ieşea din casa generaluluiRădescu, a cărei avocată era. Este ridicată direct din stradă caîntr-un film politico-poliţienesc, este acuzată de terorism, bătutăcu sălbăticie de însuşi temutul Nicolski (la proces află cine era„omul-şobolan” care aproape o lăsase paralizată, lovind-o fărămilă peste picioare), scuipată, umilită, dată cu capul de pereţi,umilită, violată şi drogată; toate eforturile anchetatorilor săi seîndreptau într-o singură direcţie: să o facă să îi compromită peprincipalii lideri ai opoziţiei - Iuliu Maniu, Vintilă Brătianu, MirceaIoaniţiu, Mihai Fărcăşanu, de aceea titlul celui de-al doilea capitolal operei sale este chiar începutul declaraţiei pe care tot încercausă o smulgă tinerei avocate: Subsemnata, declar…, răspunsulfiind invariabil acelaşi: „N-am nimic de scris. Nu ştiu.”, cu toatebătăile, torturile, şantajul, foamea, ameninţarea cu deportarea înSiberia.„Aventura” Adrianei în Penitenciarul de femei Ilfov este unala limita imposibilului: este la un pas de moarte, este în pragulsepticemiei şi va fi operată la picior, îngrijită de celelalte deţinute– hoaţe, prostituate, ţigănci. Este un univers sordid, dantescoarghezian,cu limbajul specific; astfel, Adriana este numită decătre tovarăşele ei din închisoare „puştanca” sau „puştoaica”, darpentru că este o „politică” o numesc „terorista” sau chiar „reginateroriştilor”, pe când torţionarii săi sunt necruţători când e vorbade apelative: „căţea reacţionară”, „târfă”, „reacţionară putredă”,„căţea, viperă, târfă” o numeşte chiar Nicolski, iar doctorul careo îngrijeşte după operaţie nu se sfieşte să îi arunce o replică dincare reiese că îi pare rău că a salvat-o: „Cu tine, totul este veşnicpe dos. Nu eşti decât o reacţionară împuţită.”Graţierea sa are loc în aprilie 1947, dar nu se bucură preamult de libertate, fiind arestată curând a doua oară şi de dataî7593


ESEUaceasta este răpită din beciurile prefecturii de către prietenii săi,urmând calvarul peregrinărilor sale sub identităţi false, în caseconspirative; cunoaşte acum o perioadă halucinantă, mereuascunzându-se, mereu deghizându-se, ca o fiară hăituită,până când, ajunsă în pragul disperării (se gândeşte chiar şi lasinucidere), va fi salvată în vara anului 1948 de un „înger păzitor”şi va pleca la Viena.Romanul Adrianei Georgescu, pentru că se poate numi romanaceastă carte plină de personaje vii, cu dialoguri vii şi o acţiunetrepidantă, deşi este o operă memorialistică, prezintă evenimente,fapte întâmplări ce au loc pe parcursul a cinci ani, 1943-1948, însăsunt anii cei mai pregnanţi ca însemnătate, ei fac parte atât dinviaţa zbuciumată, încercată de suferinţe a Adrianei Georgescu, darşi din destinul poporului român care a cunoscut în acea epocă oîntorsătură istorică primordială.Aceeaşi perioadă, chiar dacă ceva mai extinsă (1944-1959),este numită simbolic „Timpul ce ni s-a dat” de către Annie Bentoiu,o altă personalitate feminină, cu o operă memorialistică vastă, celedouă volume ale sale cuprinse în acest titlu metaforic vorbesc atâtdespre familia sa (cea a Deculeştilor care se trag din Olteniţa, tatălsău fiind medicul Constantin Deculescu, deputat ţărănist, arestatşi el, va merge la muncă la canal), dar şi despre cea a soţului său,Pascal Bentoiu, compozitor, elevul lui Mihail Jora. Evenimenteleistorice, politice, sociale, culturale ale epocii sunt descrise cuminuţiozitate, fără prea mult subiectivism, folosind ca surse credibilecitate din presa vremii, din reviste şi ziare ca: Liberalul, Timpul,România Liberă, Scânteia, dar şi din revista Memoria, din MagazinIstoric, sau din Analele Sighet, din propriile jurnale sau din alealtora; de exemplu când vorbeşte despre moartea în închisoare asocrului său, Aurelian Bentoiu, fost ministru de justiţie, se foloseştede jurnalul lui Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, p.127-132).Portretele fiinţelor dragi, mama, tatăl, bunicul, unchii, darşi socrul său sunt creionate cu distincţie şi implicare sufletească.Evenimentele interne, cât şi cele externe sunt urmărite atent,înregistrate cu fervoare. Imaginea Bucureştiului este acel fir roşucare dă unitate operei: în perioada interbelică este un mic Paris,ca apoi, în anii 50 să devină un oraş trist, cenuşiu, unde predominăangoasa, frica să nu fii turnat la securitate, un oraş al lipsurilor,inactiv, tern. Transformările care au loc acum, noile legi, nouaorânduire, omul nou sunt redate cu stoicismul celui care pe de oparte trebuie să îţi câştige existenţa ca să supravieţuiască fizic (seangajează dactilografă la o fabrică de cauciuc) şi intelectual (citeştecărţi de la prieteni) sau familial (este despărţită de soţ care mergesă îţi satisfacă serviciul militar timp de trei ani), dar şi cu o delicateţefeminină aparte (a se urmări corespondenţa pe care o are cu soţulsău, cu mama sa), încercând să se păstreze tânără, proaspătă,nealterată de noua ideologie comunistă pe care nu o înţelege şinici nu o acceptă.Ochiul critic, dublat de raţiunea ce îi permite să facă analize,comparaţii, se împleteşte cu o fineţe a frazelor armonioase, redândaici o sumă de lucruri importante atât pentru ea, cât şi pentru cititoriiavizaţi, timpul prezent în cartea ei devine un soi de personaj ciudat,câteodată nerăbdător, alteori prea calm, o acalmie ce nu poateaduce nimic bun, încât este îndreptăţită afirmaţia criticului Dan C.Mihăilescu: „timpul «ce ni s-a dat» este, în fapt, timpul ce ni s-aluat” ( Literatura română în postceauşism, vol. I, Memorialistica sautrecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, p.204).O altă personalitate feminină din perioada interbelică esteAlice Voinescu, scriitoare, eseistă, profesor universitar, critic deteatru, traducătoare. Studenta lui Titu Maiorescu şi prima femeieromâncă doctor în filozofie (şi-a luat doctoratul în 1913 la Sorbona,Paris), a influenţat o întreagă generaţie cu patos, cu fermitateşi probitate, cu o aplecare didactică aşa cum foarte puţini o potface. A rămas în memoria contemporanilor şi a elevilor săi ca unmodel, un om de spirit, altruist (a trăit întotdeauna pentru ceilalţi),darnic (dăruind din puţinul său familiei, nepoţilor săi, surorilorsale), modest, în permanenţă lipsit de mijloace materiale, plină dedatorii, ducând lipsa unui confort fizic aşa cum mărturisea că şiarfi dorit o altă viaţă mai bună, mai îndestulătoare, fiindcă a fostdestul de chibzuită şi muncitoare şi, cel mai important lucru, a fostun spirit liber, viu, activ („Maria spune că sunt din rarii oameni dela noi incoruptibili”, Jurnal, p.826), incapabilă să facă rău sau sărăspundă cu rău celor care au lezat-o de prea multe ori, fie înorgoliu, fie în libertate: a fost înlăturată de la catedră şi pensionatăîn 1948, devenind incomodă pentru noul regim politic ce tocmaise năştea, apoi este închisă la Jilava şi Ghencea, arestată înprimăvara anului 1951, va fi eliberată după un an şi şapte luni şitrimisă până în ianuarie 1954 cu domiciliul obligatoriu la Costeşti,lângă Târgu Frumos, în Moldova. A ţinut conferinţe radiofonicepe diferite teme culturale în perioada 1932-1942 şi între 1925-1939 este invitată de Paul Desjardins la decadele de la Pontignydin Franţa unde îi cunoaşte pe cei mai mari gânditori şi scriitoriai momentului, cu unii legând prietenii trainice: André Gide, RogerMartin du Gard, Charles du Bos, André Malraux, François Mauriac,7594 www.oglindaliterara.roJean Schulmberger. De altfel, opera sa de căpătâi este Jurnalul pecare îl ţine înspirată de Roger Martin du Gard: „Eram la Pontigny,nu mai ştiu cu ce prilej, la masă R.M. du Gard s-a mirat mustrătorcă nu-mi ţin jurnalul.” (Jurnal, p.1).Lucrare diaristică (scrisă, cu unele excepţii, în acelaşi timp cuevenimentele), Jurnalul lui Alice Voinescu începe la 28 septembrie1929 şi se termină la 31 mai 1961, cu câteva zile înainte să moară(lipseşte tocmai perioada detenţiei din aprilie 1950 până în noiembrie1952 – o perioadă despre care nu vorbeşte mai deloc, ci aminteştepe alocuri: „nu mai aştept ca la Ghencea evenimente, le simt ritmulnormal, real, de aceea nici nu am nădejdi intense şi nici depresiunibruşte ca acolo.”, p.632 şi câteva pagini mai încolo: „Cu ce m-amales acolo la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârmaghimpată, de a scoate toată lumea din închisoare, de a desfiinţatoate închisorile din lume-chiar pentru criminali. Nu mai pot suferisimţământul că sunt oameni închişi şi torturaţi de oameni! Chiardacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoareşi lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atât de greu de suferit,încât nu o doresc nici duşmanului meu.”, p.636 şi se reia firul de laCosteşti unde este marginalizată, în domiciliul obligatoriu). Operăvoluminoasă, Jurnalul poate fi împărţit în două părţi: cea de la 28septembrie 1929 până în octombrie 1940 care are forma tipică dejurnal, datată fiind pe zile, luni şi ani şi cea de-a doua parte dupămoartea soţului său în octombrie 1940 până la sfârşit ia forma unorepistole închinate, adresate aproape zilnic acestuia ca şi cum ar fi opersoană vie, plecată departe; lui i se confesează zi de zi, dorinduşisă fie mai apropiată de cel ce i-a fost soţ. Ca tematică acestjurnal nu se deosebeşte de altele, scriitoarea vorbind de necazurileşi bucuriile din viaţa sa (fusese înşelată în numeroase rânduri desoţul său pe care îl iartă de fiecare dată), din familia sa, despreevenimentele politice ale momentului, atât interne, cât şi externe,despre întâlnirile cu oamenii importanţi ai epocii, de la GeorgeEnescu, familia Paleologu, la prietenele sale, Florica Rarincescu,Madeleine Cancicov, Maria Spandonidi din familia Nasta, AuroraNasta, dar şi părintele Gala Galaction, Mihail Jora, monseniorulVladimir Ghika sau Ion Zamfirescu, istoric literar, C. Rădulescu-Motru şi acestea sunt numai câteva nume care apar de-a lungultimpului în paginile jurnalului său. Ceea ce o deosebeşte de altescriitoare este credinţa sa adâncă în Dumnezeu, deşi nu de puţineori se răzvrăteşte la modul arghezian, cerându-I socoteală, Şi maimult decât atât, este prezent pe tot parcursul crezul său că vorbeştecu soţul său mort, pe care îl visează foarte des, considerându-l ca oprezenţă constantă şi protectoare, ca şi pe ceilalţi morţi din familie,pe cumnaţii săi Colea şi Ionel, pe Mişu Paleologu şi pe alţii, dragiinimii sale.Dan C. Mihăilescu a conturat în câteva rânduri ceea ceera esenţialul în legătură cu Alice Voinescu şi jurnalul acesteia:„Alice Voinescu a scris în primul rând pentru tineret, dintr-o acutăconvingere, vocaţie şi datorie profesorală. A fost o natură profundcatalitică, adică benefic-mijlocitoare întru trăirea artistică la cotesemi-religioase..”(Literatura în posteceauşism, vol I., Memorialisticasau trecutul ca re-umanizare, p.40).Toate aceste experienţe traumatizante se transformă înliteratură memorialistică, având duble valenţe ca şi în cazulcronicarilor umanişti (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,Constantin Cantacuzino): literară şi istorică; sunt mărturii aleunei epoci nu prea îndepărtate, dar despre care se mai spun,din păcate, prea puţine şi, totodată sunt exprimări literare aleunor trăiri, ale unor personaje dedublate, eul narator devenind demulte ori personajul principal al evenimentelor. Lipsite de oricepodoabă stilistică, fiindcă expresia este limpede, curgătoare, aşacum recunoaşte Mircea Anghelescu: „Mărturiile acestor experienţeteribile revalorizează cuvântul simplu şi expresia directă pentrucă ele nu vor să impresioneze, ci să mărturisească” (Literaturaautobiografică. Puşcăria la români, Editura Universităţii dinBucureşti, 2008, p.40).Dincolo de asumarea unui destin creator, pentru că nu seconsideră ele însele scriitoare (vezi cazul Lena Constante sauAniţa Nandriş- Cudla), aceste femei, supravieţuitoarele închisorilorcomuniste, nu vor altceva decât să lase urmaşilor adevărul,depăşindu-şi propriile angoase, suferinţe, căci ele nu fac altcevadecât să mai treacă o dată prin iadul puşcăriilor revăzând acumcu ochii minţii ceea ce au trăit în acea perioadă din viaţa lor, carea coincis cu tinereţea lor, cu exuberanţa unei vârste pe care, în locsă şi-o petreacă „afară”, au trăit-o în suferinţă, fiind nevoite să-şiînvingă propriile limite, cheltuindu-şi energia pe strategii de refugiuşi rezistenţă ca să se salveze.Poate că posteritatea va fi mai dreaptă, poate că istoriileliterare vor avea o altă configuraţie în viitor, ecouri critice pozitiveîn acest sens înregistrându-se încă de pe acum. Concluzia esterecuperatorie, firească şi omenească: memorialistica detenţieicapătă o pregananţă tot mai mare în ultimele două decenii,dovadă fiind şi reeditările unor titluri ce stau ca dovadă a valoriilor în timp.


Malina PopGheorghe Iovu si muzica terapeuticăMELOTERAPIA«Doctorul de suflete» cum i se mai spune, compozitorul si interpretul Gheorghe Iovueste un deschizator de drumuri in meloterapie, nu numai in cea romaneasca, ci si incea mondiala, muzica creata de el fiind folosita in 17 centre medicale din lume. Pieselesale ii vindeca pe bolnavi sau le amelioreaza starea de sanatate, alina sufletele,spiritele le invioreaza, pe betivi ii trezeste din betie, face plantele sa dea recolte in seremai bogate si mai frumoase, iar in Germania femeile nasc pe piesele sale.Cu modestia-i caracteristica nu ii place sa povesteascadespre sine. Vorbeste despre el partenera sa de concerte, GetaHeimerl, scriitoare, care compune povesti, atat adresate copiilorcat si adultilor. Povesti cu talc, despre care oamenii spun ca iiajuta sa gaseasca raspunsuri la intrebarile lor si sa se dezvoltepersonal, uneori cu functie vindecatoare, alteori de cunoastere.-De unde a pornit totul si cum v-ati descoperit talentul?Gheorghe Iovu De mic mi-a placut muzica, am cantat lachitara, cat timp am facut scoala de canto si, dupa Revolutie miamcumparat instrumente mai specializate, intrucat s-au deschisgranitele. Am luat un sintetizator si am inceput sa prelucrezmelodiile pe care le aveam in minte, dar nu puteam sa le cantinainte, decat daca as fi avut orchestrator. Dar in primul si inprimul rand trebuie sa pui mult suflet, in acest tip de muzica,altfel nu transmiti nimic.-De ce tocmai muzica terapeutica?Gheorghe Iovu: Dupa ‘90, am discutat cu niste specialisticare au ascultat muzica aceasta si spuneau ca este o adevarataterapie. De aici a pornit totul. Dupa 90.Geta Heimerl: Un medic din Timisoara, in urma cu peste20 de ani, care a pus aceste piese pacientilor lui, a observatschimbari in evolutia starii de sanatate a acestora si a hotaratsa introduca aceasta muzica in schema de tratament. Dl Iovu acantat la invitatia lui in centrul in care acesta trata. Asa a ajuns safie denumita muzica terapeutica, muzica dlui Iovu.-Muzica de acest gen are intr-adevar un rol vindecatorsau doar amelioreaza starea de sanatate?G. I.: Aceasta depinde de fiecare om in parte. Fiecare esteca si amprenta, unicat, si depinde daca crede in asta. Nu euvindec, ci persoana se vindeca, daca ea crede in acest sunet inmomentul cand cand canti, este ca si cum ai oferi si persoanaar primi, este ca si cum ai intinde o mana si intinde si el mana,atunci efectul este foarte bun.G. H.: E important ca omul acela sa aiba o deschidere.Sa o simta. In momentul in care simti ceva, incepe sa iti placa sicand iti place, incepe sa lucreze in tine.-Explicati, va rog, mai detaliat mecanismul prin caremuzica are un rol atat de benefic asupra fiintei umane.G. I.: Nu este ceva stiintific, este atat de simplu, suntanumite sunete care vin de la sine, este gratie unei inspiratiivenita de sus, de multe ori nu stiu ce urmeaza, nu este ceva voit.Practic sunt informatii pe care le primesti si le daruiesti, si daca ledaruiesti cu sufletul si persoana le primesti cu sufletul.G.G.: Cercetatorul japonez Masaro Emoto, foarte cunoscutla noi in tara a facut anumite studii de cristalizare a apei. Si arecunoscut ca muzica hard rock, induce o stare de durere in apa,care parca e sparta. Tot el a demonstrat ca muzica de acest gen,cum e si cea creata de dl Iovu face ca apa sa cristalizeze foartefrumos, rezultand niste cristale uluitor de frumoase, armonioasesi simetrice. A demonstrat astfel, ca acest gen de muzica aduceo incarcatura deosebita corpului, atat celui uman, cat si celuianimal. Mai ales daca tinem cont de faptul ca omul este 70%apa, putem intelege importanta acestor sunete in viata noastra.-Dar din punct de vedere stiintific, cum se explicarezultatele benefice?G. G.: Un grup de cercetatori americani si rusi au demonstratca muzica dlui Iovu ajuta la remodelarea matricei ADN-ului. Asas-ar explica anumite vindecari miraculoase.-Cum a fost cand ati compus prima piesa de acest gen?G. I.: Era ceva special. Simteam ca imi da fiori. Compuneaminainte muzica usoara si folk. Si anumite piese pentru chitara, lewww.oglindaliterara.rocantam orchestral si simteam ca iese ceva deosebit, si mi-auramas in memorie si dupa revolutie am inceput sa le orchestrez.Asa s-au nascut aceste piese.-Cand va apare urmatorul album si cum se va numiacesta?G. I.: Lucrez acum la un album nou, se va chema ProgramP77. Este un program special terapeutic de reechilibrare, cares-ar putea sa fie unic pe glob, E posibil sa fie doar o singuramelodie, sau un program special de repetare, pe care cu cat ilasculti mai mult, si tot vrei sa il asculti si sa descoperi lucruri noi.Sper sa fim cunoscuti si sa fim recunoscuti, pentru casuntem singura tara din lume care venim cu acest gen de muzica.Exista de altfel muzica terapeutica pe glob garla, dar vorbesc dereale imbunatatiri ale starii de sanatate, vorbesc de efecte.-Piesele dvs sunt folosite in mai multe centre din tara sidin straintate. In care tari?G. G:. Exista 17 clinici private in diferita tari din lume, printrecare Germania, Italia si SUA, care folosesc muzica dlui Iovu. InGermania si in Italia se naste pe muzica lui, iar copilul ascultamuzica pana la iesirea din spital.-Care este impactul acestor piese in alte tari, maiindepartate, spre exemplu din Asia?G. I.: La muzica aceasta nu conteaza ca esti chinez,japonez sau de alta nationalitate. Reactia este fantastica. LaArad, cand am facut un test cu fragmente din noul album, P77,se opreau oamenii pe strada si se intrebau uimiti ce este asta.A venit la un moment dat cineva din Irlanda, care a ramas acoloascultand pana la finalul concertului. Am ajuns sa organizez inGermania cu ajutorul unui preot de acolo, un concert in decursde 50 de minute, datorita faptului ca m-au auzit cantand la oclinica. Aici iti trebuie o luna pana organizezi un concert.- Ce planuri de viitor aveti?G. I.: Sa lansam acest program, P77, prin care sper sa fimrecunoscuti si cunoscuti in toata lumea. Nu e vorba de o anumitacategorie de afectiuni, de varsta, sau socioprofesionale.-Care este reactia oamenilor? Ce povestesc ei desprestarea lor de sanatate, ascultand aceasta muzica?G. H.: Dl. Iovu a avut feed-back-ul miilor de oameni careau participat la concertele lui sau au ascultat muzica lui peCD-uri. Are sacose de agende unde oamenii scriau ce simt, ceimbunatari s-au produs in vietile lor, ascultand aceasta muzica.Ulterior au aparut mesaje pe telefonul mobil in care oamenii isispuneau impresiile.Si-a vindecat manaG. G.: Am „vazut” pe viu ce se intampla. Spre exemplu, laConstanta, unde dl Iovu a cantat timp de aproximativ trei sferturide ora intr-o sala, la un moment dat s-a ridicat o doamna pela 50 si ceva de ani, care mi-a spus ca este invatatoare si caei i s-a intamplat o minune la acel spectacol. Am intrebat-o „Dece? Ce s-a intamplat?” Si ne-a povestit urmatoarele „Stiti, eucand eram in clasa a VI-a, am avut un accident in urma caruiaam fost operata la mana si nu mai puteam folosi mana”. Practicnu a putut sa isi deschida bratul si palma o vreme indelungata,ramanand anchilozata pana la varsta de 50 si ceva de ani. Inmomentul in care a inceput dl Iovu sa cante, ea a inceput sasimta furnicaturi in mana si, cu mirare, si-a dat seama ca eapoate deschide palma. A deschis palma, a putut intinde mana, sine spunea, fericita, „Va dati seama? Eu cand cumparam painenu puteam sa iau restul in palma”.7595


EVENIMENTEXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – o carterănită de înstrăinareTatiana Scurtu-MunteanuExilul românesc de după al doilea război mondialreprezintă un fenomen social, o dramă a istoriei naţionale, a celordezrădăcinaţi şi a familiilor lor. Şi mă îndoiesc de faptul că acestfenomen s-a încheiat odată cu instalarea „democraţiei” din anii90, mai ales în estul României, şi aici mă refer la Basarabia, undeşi astăzi destinele sunt măcinate de urmărire politică, privarealibertăţii de opinie, închisoare sau ameninţare cu moartea şiînfăptuirea crimelor odioase în cazul atâtor oameni de cultură dinstânga Prutului. Din nefericire soarta celor exilaţi în Siberia a fostdiferită de a celor ce au reuşit să părăsească România, plecândspre Occident.Dumitru Sinu este protagonistul-narator al povestirilor înpovestire, care întruchipează eroul mioritic nevoit să parcurgătraseul iniţiatic al călătoriei – căutării de sine. Viaţa bate filmul, iarrealul transcende imaginarul în drumul personajului căutător delumină şi eliberarea sa din labirintul transfugului. Renaşterea peun nou tărâm trebuie să suporte traumatismele fătului la naştere,atât din punct de vedere biologic cât şi spiritual, maturizarea fiindun proces îndelungat şi dureros. Obstacolele depăşite sunt lecţiide viaţă însuşite de nea Mitică, ce îi trasează destinul alături deoameni care îl însoţesc de-a lungul timpului în aventurile sufletuluiexilat.Octavian Curpaş, românul care a scris, de departe, celemai multe articole despre statul Arizona din SUA, jurnalistul caresusţine literatura şi cultura românească din diaspora, omul care aştiut să transforme un dialog de suflet în operă literară, să asculte cuîngăduinţă şi să transpună cu rafinament istorii de viaţă în conţinutepic structurat în 30 de capitole, îşi deschide cartea EXILULROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX (Un alt fel de „paşoptişti”români în Franţa, Canada şi Statele Unite) prin reliefarea „oraşuluimoleşit de căldură” – Arizona – localitate adoptată de autor timpde şapte ani ( întâmplător sau nu, cifra magică a miturilor) şi loculîn care „timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-uncolţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor...”Încă din primul capitol autorul ne anunţă că strădaniileeroului nostru nu au fost zadarnice, căci Dumitru Sinu estepatronul hotelului unde începe periplul imaginar prin timp cu oserie de figuri şi simboluri care nu distorsionează totuşi realul, cipun în ordine şi reactualizează straturile profunde ale interiorităţiisufleteşti după opt decenii de viaţă.Punctul de plecare este satul românesc, Sebeşul de Sus dinjudeţul Sibiu, cu oameni din popor ce adună cu simplitate în coşulvieţii evenimente care nu pot fi ocolite, le depăşesc cu demnitate,stoicism şi înţelepciune. Firul epic este conturat de drumul parcurs„de la Panciova la Banovici”, după care întâmplarea îl duce penea Mitică în Franţa şi mai departe în Canada. Perioada în careDumitru Sinu a locuit la Paris şi interferenţa sa cu personalităţimarcante ale intelectualităţii româneşti şi cu oameni de înaltăcalitate morală reprezintă mai mult decât pagini de literatură, cimai degrabă file ale inevitabilei realităţi. Aici soarta „fugarilor”români capătă un alt sens, iar drumul pe care purced ia cu totulaltă întorsătură. Idealurile sunt atinse prin muncă şi strădanie.Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce grupul de prieteni părăseşteFranţa şi se îndreaptă unul câte unul spre Canada, încercaţi fiindde alte greutăţi de care românii nu se lasă nici aici învinşi. „Nuaveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cusârg, erau prieteni şi erau plini de zel.” De aici povestea continuăalaturi de familii, soţii, copii, cu toate aventurile sale şi se întoarceacolo de unde plecase, la satul natal, Sebeşul de Sus, pe care îlregăsim neschimbat în amintirile lui nea Mitică şi străin totodată înreîntâlnirea după o jumătate de secol.Un alt fel de «paşoptişti» români în Franţa, Canada şiStatele Unite de Octavian Curpaş, Editura „Anthem”,Arizona, SUA, octombrie 2011IN MEMORIAMLeonida Lari – Destinul iubitorilor de neamPublicat de Ion CojaAstazi (11 dec.2011) a murit LeonidaLari, poeta din Basarabiasi mare iubitoare deneam. Sa citim aceastapoezie atat de frumoasa,in memoria ei si saspunem DUMNEZEU SAO ODIHNEASCA!S-a nascut la 26 octombrie 1949 la Bursuceni,in apropiere de Balti (RSS Moldoveneasca), intr-ofamilie de invatatori, mama sa fiind Nadejda Tuchilatu.A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, dinChisinau, facultatea de filologie. A fost colaborator laMuzeul de literatura D. Cantemir din Chisinau (1971-1973), redactor la revista “Literatura si Arta” (1985-1988) din Basarabia, redactor sef al primei publicatiiin grafie latina din Republica Moldova – “Glasulnatiunii” (1988-2003).Leonida Lari s-a aflat printre fruntasii Miscariide emancipare nationala din Basarabia in anii 1988-1991. A fost Deputat in Sovietul Suprem al URSS(1988-1990) si membru al Biroului Permanent alFrontului Popular din Republica Moldova intre 1990si 1992. Intre 1990 si 1997 a stat in fruntea LigiiCrestin Democrate a Femeilor din Moldova (una dincomponentele constituante ale Partidului Social-Liberal in 2001). Incepind cu anul 1992 este deputatin Parlamentul Romaniei (in 2004 a fost aleasa pelista Partidului Romania Mare din care a demisionatulterior).Este autor a 24 de volume de poezie si proza,precum si traducator din marea poezie universala.Destinul iubitorilor de neamFratelui GrigoreE Pastele Blajinilor, Grigore,Un Paste ca si tine de blajin,Iar viata-mi nu-i pe zile, e peoreSi mor, si-nviu, si nu-i mai marechin.Cit de frumoasa-i asta primavaraSi o privesc prin geam cu multregret,Iar viata mi se-mprastie fugara–In lume e strain orice poet.Straini sintem si noi ce nu o dataAm aparat romanii de straini,Si-acum ni se intoarce dreptrasplataInjuratura fratilor romani.Ne urla dintr-o sete de putere,Pe noi, ce libertate am dorit,Pe noi, ce-am stat printremitraliereSi din masini aprinse am tisnit.Pe noi ne-njura, Grig, cumnaiba iese,Cind haituiti si ierni, si primaveri,Nu-am fost pentru-un partid cuinterese,Ci pentru interesul unei tari?Cum iese, frate, mintea mi senmoaie7596 www.oglindaliterara.roDe la aceste mreje diavolesti,La Chisinau, noi – calul de bataieSi iarasi noi batuti – la Bucuresti?Pai, iese, frate, iese la-ndeminaUnor vinduti, uitati deDumnezeu,Se pare, ne lucreaza-aceeasiminaLa Bucuresti, ca si la Chisinau.Aceeasi mina si pe-aceleasicoaleDe ziar cu spectru antiromanist,Ce vine dinspre InternationaleSi il aduce-n lume pe-Anticrist.E Pastele Blajinilor, e castaCinstire-a celor morti, chiar sistraini,Cit de frumoasa-i primavaraasta,In care am fi fost printre blajini!Da, am fi fost si-n parc, si-nstrazi, si-n piata,Facuti, precum multimea,mototol,Dar cite ori vazut-am moartea-nfata,In jurul nostru se crea un gol.Un gol, un vid cumplit deaparare,Deschis de undeva dinspreArhei,Un cerc ciudat, o aura, o stare,î


Menachem M. Falek,vicepreşedintele „Asociaţiei Scriitorilorîn Limba Ebraică din Israel”Haosiada: romanpentru tineret sauaspiraţie filozofică spreo lume ideală?(urmare din numărul anterior)Roboţii au fost construiţi acolo, înainte cu mii de ani, deoameni, ca experiment, şi după aceea au fost părăsiţi pe planetă.Interesant este faptul că roboţii îşi amintesc legende în care sepovesteşte că oamenii i-au creat şi de aceea ei practică un cult deînchinare omului, cu diferite ceremonii în amintirea creatorului lor(ceremonii care ne amintesc de religiile din viaţa cititorilor).Trebuie de menţionat încă o dată, în paranteză, că toatenumele au semnificaţie semantică şi o parte din ele au legăturicu creştinismul. De exemplu, numele: Maria, Iisus, Nostradam,Monalisii, Mona şi Lisa, şi în sfârşit, Arabela. Toponimia, de cares-a ocupat scriitorul la universitate, lasă amprente nu numai lamulte invenţii de nume şi abrevieri, dar şi la explicaţiile obsesive,ca cititorul să le ţină minte şi să le înţeleagă, dar şi la numeleeroilor.Încă un punct important la înţelegerea romanului complicat,cu o structură specială şi unică la care imaginaţia nu are graniţe,este în greşeala omenească ce crede că moartea corpului biologice sfârşitul vieţii, moartea totală. Din cauza asta oamenilor leeste frică de moarte. Dar după ce citim acest roman, înţelegemcă moartea corpului biologic e naşterea sufletului, eliberareasufletului, deci viaţa eternă, fără lipsa de perfecţie biologică.În carte există multe lumi locuite, şi când e nevoie se potterraforma lumi noi, ceea ce înseamnă că nu există problemaexploziei de populaţie. În developarea romanului este şi o referinţă(la convorbirea între Nostradam cu Iisus) despre Diavol şi concluziae că numai omul a putut inventa, sau a putut fi, Diavol, ca să poatăînvinovăţi pe cineva de greşelile lui proprii.În ultimul capitol Nostradam şi Arabela hotărăsc să revină lacorpuri biologice (care au fost îngheţate), şi să trăiască pe planetacare o primesc cadou, începând o nouă generaţie, o nouă viaţă peo planetă virgină. În majoritatea cărţii personajele sunt descrise casuflete. Corpul lui Arabela a fost îngheţat la vârsta de 25 de ani, şila acest corp şi această vârstă va reveni când va dori. Nostradama pierdut corpul, care a fost ars după atacurile kamikaze a„Laboratorului European pentru Fizica Particulelor”, de grupareateroristă „Calendarul Maya”, care propovăduia sfârşitul lumii pedata de 12.12.2012. Din noroc, s-a păstrat depozitul lui de celule.Prin o hotărâre comună a lui şi Arabela, corpul ei se decongeleazăşi clonul lui creşte în corpul iubitei lui. Ea creşte dragostea în sine,clonul iubitului ei creşte în ea: „Dragostea mea, eu vreau să tecresc în mine, să simt cum te mişti sub inima mea, cum mă alinţidin interior...” (pg. 114) Descripţia în acest capitol e foarte sensibilăşi frumoasă, şi cuprinde printre altele legătura specială între mamăşi făt, transmisiuni telepatice de mesaje. O dată cu naştere, corpulArabelei e îngheţat din nou ca să fie decongelat peste 17 ani,când corpul nou a lui Nostradam va fi mai aproape de vârsta eibiologică. Atunci, cele două personaje vor ajunge la planeta lor, casă înceapă o nouă generaţie de oameni, un început nou de viaţă.Plotul cărţii e foarte complicat, cu multă imaginaţie, aproapela graniţa fanteziei (chiar atât, încât trebuie folosite drumuriscurtate de rezolvări în stilul „deux ex machine”, de exemplu înultimul capitol, foarte asemănător cu multe alte romane fantastice).Cu toate astea, descrierile şi talentul cu care e scrisă cartea,răsplăteşte efortul citirii ei. Merită încă de menţionat că modulLECTORîn care se ocupă de întrebărifilozofice, de Dumnezeu, religii,Iisus, utopie, sexualitate şinaştere (incluzând senzualitateafeminină de la vârsta de fetiţă,prin trecerea la experienţalesbiană şi transformarea înfemeie totală, sentimentelemamelor în timpul ce se simtînsărcinate, bucuriile şi fricile),viaţă şi moarte, eternitate,şi căutarea răspunsului laîntrebarea dacă viitorul poate fioptimist, ocupaţia intelectualădespre creare şi suflet, toateacestea sunt tratate adânc,sensibil şi inteligent.Către sfârşit vreau să citezcâteva propoziţii, fragmentemetaforice, interesante, dindiferite locuri în carte, caredovedeşte adâncimea gândirii şi calitatea talentului cu caree scrisă cartea, de exemplu, la pagina 40: „Lumea Nouă noi otransformăm în Lume Veche, pentru ca urmaşii noştri să aibă unmotiv pentru căutarea altei lumi noi.”Sau, când urcă în taxi pe una dintre prostituate, el îşi spuneîn cap: „mintea noastră doarme strâns în pantaloni şi viseazăfuste”. Şi în continuare, prostituatele sunt numite „zeiţele asfaltului”(pg 44); După câteva pagini (49) el o descrie pe Lisa, prostituatădrogată pe care a salvat-o: „Femeia şi-a pierdut cunoştinţaîn poziţie de crucifix. O blondă cu piept perfect şi piciore lungi,asemănătoare acelor ceasornicului care s-au oprit la jumătate denoapte. Îi goală şi albă ca varul, parcă a mâncat praf de cretă.Pe ambele braţe se văd urme de seringi, nu-i o fărâmă de pieleteafără, toată îi spartă. Parcă a cusut Diavolul prin corpul ei cu fireinvizibile”.Şi încă: „…dar scriitorul seamănă şi cu Diavolul, pentru căadună suflete în carte” (pg 116) şi: „Evitaţi excesul de sare, zahărşi grăsimi! Citiţi cărţi! Cititul nu dăunează sănătăţii!” (pg. 117).Le fel este aliniatul la pagina 118: „Am citit ploaia de pe cer– nu erau lacrimi; Am citit ceaţa dimineţii – nu era fum; Am cititSoarele – nu era conectat la o sursă electrică; Am citit pasărea– era mai complicată decât un avion; Am citit un fluture – era maifrumos decât în tablouri; Am citit visele – aveau un scenariu maiinteresant decât filmele… Cine a spus că Dumnezeu îi analfabet?”.Punctul slab al acestui roman, la fel ca la toate romanelefantastice, şi e clar că şi la scrisurile filozofice, e felul în caresunt descrişi eroii. Personajele cărţilor de acest fel sunt flat-eşi nu adânci. Dulceaţa dragostei dintre Nostradam şi Arabela,descrierea neconcretizată, precum tehnica Sfumato în pictură,a legăturilor romantice, e proeminent lângă descrierea dragosteifizice şi sexului cu celelalte femei. E clar că concentrarea într-unplot filozofico-fantastic, şi angajamentul la întrebări despre lumeşi funcţionarea ei, sunt mult mai importante decât adâncimeacaracterelor eroilor.Dacă vrem să rezumăm, din punctul de vedere al unui cititorde romane fantastico-filozofice, putem spune că romanul acesta einteresant şi scris cu talent. Cine nu e obişnuit cu acest fel de scris,nu e sigur că va citi până la sfârşit, şi atunci va pierde ocazia dea întâlni un studiu şi o convorbire cu întrebări filozofice, întrebăriprovocative şi interesante. În cazul acesta el va pierde ocazia săînoate în marea îndrăznirii, curiozităţii, întâlnirii cu alte conceptedespre religie învelită într-o broderie de gânduri şi analize filozoficestrânse cu o curea de umor.Nu se poate termina această referinţă la recrearea filozoficăa vieţii, aşa cum e descrisă în cartea aceasta, fără să ne reamintimcă scriitorul, Anatol Viere, şi-a schibat numele în „Viere”, ceea ceînseamnă „înviere”, adică a da o viaţă nouă – ceea ce el oferăcititorului acestei cărţi.Bibliografie: Haosiada: roman-taximetrist/ Anatol Viere. –Cernăuţi: Editura „Misto”, 2011 – 160 [p].ISBN 978-966-2951-95-0De parca salvatoare de idei.…Ard luminari de Paste pe sihastreMorminte unde Nistru curge-atent,Unde e floarea natiunii noastreTrimisa-n lupta fara armament.Trimisi intr-un razboi de mintuiala,Ce n-avu sens sa fie declansat,Singele nevarsat in capitalaLa margine de Nistru s-a varsat.Frate Grigore, mi se face paraIn suflet si ma ia un foc buiac,Pe cind mureau baietii pentru tara,Tarii trageau la vodca si coniac.Si mai rideau, si mai faceau si bancuri,Avind de garda cite-un ienicer,Cind oase de copii trosneau sub tancuri,Cind singele striga pina la cer!Mi s-a scirbit de-aceasta lume, frate,www.oglindaliterara.roDesi de sus e-al apararii cerc,Unii se lupta pentru libertate,Iar altii pentru-un ieftin feerverc.E pastele Blajinilor, Grigore,Si moarte n-am, si viata tot nu am –Si nu traim pe zile, ci pe oreDestinul iubitorilor de neam.7597


MERIDIANESărmana CUBA !Adalbert GyurisSoţia şi eu prin februarie am fost la cumpăraturi în centrulcartierului unde locuim.La un moment dat am trecut prin faţa unei agenţii de turismşi ne-am uitat ce concedii sunt expuse în vitrină.Am văzut printre altele oferte reclama cu Cuba.Am intratîn agenţie şi o femeie care era liberă ne-a poftit pe scaune.Ne-aîntrebat cu ce poate să ne ajute.Am cerut detalii despre Cuba şi imediat ne-a dat aproapetoate informaţiile.Pe loc am cumpărat biletele pentru noi.Eraupentru sfârşitul lunii septembrie în staţiunea Varadero.Timpul a trecut destul de repede şi înainte cu câtevasăptămâni de plecare în concediu amvăzut aproape în trei seri la rând,treireportaje despre ...Cuba.Parcă le-aş fi cerut eu posturilorde televiziune să-mi prezinteasemenea informaţii utile despre ţaraîn care urma să mergem.Primul material văzut a fostdespre Fidel Castro.Un reporteramerican i-a luat un interviupreşedintelui cubanez,o înregistraremai veche.Din 2008 fratele său Raúla devenit succesorul lui Fidel...cunoaştem procedura...Într-o sală mare mai erauprezenţi şi câţiva deţinuti care audeturnat un vapor ca să ajungă înlibertate.Au fost prinşi şi condamnaţipentru fapta lor.Reporterul a fost un domn caren-a dorit să-l jignească pe Castro cuîntrebări impertinente.L-am văzut parcă pe Ceauşescuîn persoana paranoicului Fidel Castro.Cubanezii din sală,cu toţii auprimit indicaţii ,,preţioase” ce şi cum săvorbească.Al doilea material văzut latelevizor a fost despre Havana.Unoraş vechi şi o alta zonă cu blocuri noicunoscute nouă.Ultimul reportaj vizionat a fostdespre câţiva muzicieni cubanezi,ceimai buni de altfel din întreaga ţară.Un contrast puternic între primeledouă filme şi ultimul.Aceşti artişti ,,pedepsiţi” sălocuiască într-o ţară comunistă,săracă şi fără perspective.Aceştioameni de mare valoare ce strălucesc în aceea mizerie impusade un preşedinte bolnav cu capul.A sosit ziua plecării.Am fost însoţiţi la aeroportul dinMünchen de scumpa noastră nepoţică şi părinţii ei,fiica noastrăCasiana şi soţul ei Fred care ne-a dus cu maşina.Fiica noastră a vorbit cu femeia de la check-in şi am primitastfel locuri bune ,cu mai mult spaţiu pentru picioare.Dupa 13 ore de zbor,cu escală la Puerto Canas înRepublica Dominicană am ajuns la aeroportul de lângă Varadero.La ,,trecerea frontierei” ni s-au făcut poze ! Prima a trecutDoiniţa,apoi poliţistul,o femeie care parcă ştia ceva despre minemi-a spus să nu uit că sunt în Cuba....Am fost puţin obraznic,mamuitat insistent în ochii ei şi m-a ţinut mai mult la uşa de treceredupa care mi-a deschis spre bagaje.Aici sotia era deja speriatăcu întârzierea mea.La hotel am ajuns în jumătate de oră şi dupa ce ni s-aoferit o camera cu toate răutăţile igrasie,murdară,uşa de la baiedefectă şi cu sute de ţânţari toate astea pentru a primi probabilbacşişi si primim camera care ni se cuvenea de drept.A doua zi ne întâlnim cu reprezentantul firmei prin carene-am cumpărat biletele.Aflăm că în Cuba sunt bani tipăriţispecial pentru turişti.Cine a schimbat bani cubanezi în ţara deprovenienţă aici n-ar avea ce face cu ei pentru că turiştii n-auacces la magazinele destinate populaţiei băştinaşe,doar suntemla comunism acasă.Un euro costa între 1.20 şi 1,30 ... CUC.7598 www.oglindaliterara.roPentru prosoape trebuie să plăteşti 20 CUC,alţi bani nu suntvalabili.Dupa ce ai schimbat aceşti bani eşti nevoit să cumpericeva de la magazinele pentru turişti,adică lucruri simple,cadouricare costă mai scump ca în Germania.Această staţiune este cea mai renumită din întreaga Cuba.Este aproape de capitala ţării,se găseşte pe o peninsulă ca olimbă ce intră în ocean lungă de aproape un kilometru şi lată pînăla trei patru sute de metri.Aici sunt doar turişti străini şi aproapede loc cubanezi pentru că preţurile sunt destul de ridicate.Oamenii sunt prietenoşi pentru că au învăţat că doar aşavor avea de câştigat un ban în plus primind bacşişi.La plajă ne-am găsit un loc care a rămas pe tot timpulsejurului.Pe un loc cât un teren de handbal am fost în jur decinzeci de persoane.Doiniţa a stat tot timpul să se bronzezepe când eu am şezut sub umbrela din frunze de palmier şiam citit din revistele ,,Oglinda literară” din Focşani ; ,,RevistaFamiliei” din Israel şi ,,Echo” editată de nemţii din Reşiţa.Cuaceste prestigioase reviste am onoarea să colaborez.La sfârşitulconcediului am donat aceste publicaţii ,,colţului” de literatură dinincinta hotelului.Am mai avut cu mineun caiet pentru notiţe şi creioane.Scriupoveşti şi compun careuri de rebus.Doiniţa dezleagă integrame primitede acasă,din România de la vecinulnostru domnul Gudea.În fiecare zi aproape o jumătatede oră ne jucăm cu o minge ca unarici,apoi ne plimbăm.Mergând pe plajă spre ...Havanane întâlnim cu un tânăr care cautăscoici,l-am rugat să ne facă o fotografieşi aşa am intrat în vorbă cu el.Printrealtele mi-a spus că este din Havana.Capitala se află la 180 kilometri deVaradero.Salariul său este de 18 dolariamericani pe luna.Când ne-am întorsla bar am auzit vorbind ungureşte.Amintrat în vorbă cu ei.Erau două familii şise pare ,,baroni” din Ungaria pentru călucrau prin Orient la ...petrol.Dupa masă am fost într-unparc cu multă verdeaţă şi păsări viucolorate,mai multe specii de papagali.În fiecare seară în barul cel marede lângă recepţie,o formaţie cânta ooră muzică specific cubaneză apoiîn curte într-un loc special amenajaturmau cinci perechi de tineri dansatori.Mai târziu am aflat că sunt balerinicare făceau spectacol de înaltă ţinutăartistică.Noaptea mă trezesc şi mă uitprin uşa balconului,văd doi bărbaţi,erau paznicii ce-şi făceau rondul denoapteȦm vorbit la telefon cu fiicanoastră doar câteva cuvinte,mai puţinde un minut şi am plătit ... zece euro.La barul din curte au adus nuci de cocos.Un tânăr le-a tăiatcu un cuţit mare sus şi jos,în partea superioară făcând o gaură.Până sus era laptele de cocos şi cu pai am băut punând în locrom.Băutură era la discreţie.Până la urmă în interiorul nucii a fostdoar rom.Au fost prezenţi atât muzicanţii cât şi dansatorii.Cu toţiiau ţinut un mic spectacol.În hotel am găsit câteva magazine cu suveniruri şi pentrucă fiul nostru este muzician,ne-am dus şi i-am cumpărat patruC.D.uri cu muzicienii pe care i-am văzut la televizor în cel de-altreilea film.Fiind colecţionar de bani vechi şi noi din lumea întreagăl-am rugat pe tânărul cu care ne-am împrietenit să-mi facă rost.După masă tânărul mi-a adus 18 monede cubaneze, cavaloare în euro circa 50 cenţi,el a primit de la mine zece euro.Salariul său este de 12 euro !?.La plajă stăm cât stăm şi intrăm în apa curată deturcoaz,care parcă e încălzită pe cuptor.Doar în insula Djerba,dinTunisia am mai avut parte de apă aşa caldă.Uneori vin peşti mici la picioarele noastre şi se joacă,e ominunăţie.Cu această atmosferă uităm ce zi şi dată este...După masă uneori mergem la sala de gimnastică şi facempuţin sport.Exceptând pe cei care lucrează în hoteluri şi taximetrişticeilalţi care vorbesc cu străinii şi sunt văzuţi sau pârâţi securitatealor îi pedepseşte până cu închisoarea.(continuare în nr. viitor)


Şerpoaica(urmare din numărul anterior)Şerpii vin în biserică doar în timpul slujbei numai în perioadadintre Schimbarea la Faţă şi Adormirea Maicii Domnului, după carese fac nevăzuţi. Aceia nu sunt şerpi obişnuiţi, ci rezultatul unui miracol.În 1705, când piraţii lui Barbarossa au atacat insula, maicile s-aurugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să le transforme în şerpipentru a nu fi capturate şi a apăra mânăstirea. Rugăciunea le-a fostascultată, iar piraţii au fugit îngroziţi de şerpii care ieşeau din podele,de lângă icoane. De-atunci şi până azi stau în subsolurile mânăstiriişi prin diverse cotloane ale ei şi nu se arată oamenilor decât în PostulFecioarei Maria. Sunt două feluri de şerpi: unii cu cruce pe cap şi alţiifără, cei cu cruce fiind măicuţele care au fost tunse în monahism, iarcei fără cruce fiind surorile şi rudele măicuţelor care s-au nimerit să fieîn biserică în momentul schimbării lor la faţă. Pe vremuri erau şerpimari, înspăimântători la vedere, dar au slăbit în trei secole atât de multîncât au ajuns subţiri cât un deget şi mai mici de un metru. Îşi reiauchipul uman doar în posturile mari, câteva ore pe zi. De un sfert desecol vin aici de patru ori pe an să spovedesc câteva şerpoaice deorigine moldavă, ca şi noi.Lui Cezar i-a plăcut povestea părintelui Petroniu, dar mintealui refuza să creadă o asemenea întâmplare. Îl privea pe călugăr cumultă neîncredere şi se întreba în sinea lui cum de-a ajuns să creadăastfel de poveşti. Ca să înlăture stânjeneala, a schimbat subiectuldiscuţiei, vorbind despre cei de-acasă, spunându-i toate problemeleridicate de fărcăşeni. Tot drumul până la insula Kefalonia au vorbitdespre rude, cunoscuţi şi consăteni, Cezar fiind uimit cât de multelucruri ştia părintele despre fiecare din ei.Ajunşi în portul Poros, au luat omaşină spre satul Markopoulo, în sudulinsulei, mergând vreo 10-12 km pe oşosea străjuită pe stânga de munţi, iar pedreapta de mare. Biserica Maicii DomnuluiLagouvarda era într-o stare accentuată dedegradare: pictura era căzută şi în multelocuri ştearsă, iar crăpăturile din ziduri erauatât de numeroase, încât Cezar se gândeacum de mai rezistă în picioare.- Acesta este rezultatul politiciisocialiştilor aflaţi la putere în Grecia – i-aspus părintele Petroniu. Cetăţenii care daubani sau bunuri la biserici sunt consideraţibogaţi şi statul le taie subvenţiile latransportul naval, le pune taxă deşcolarizare pentru copii, iar primarii careajută renovarea bisericilor nu mai primesc bani pentru drumuri, pentrualte utilităţi şi sunt apoi hărţuiţi şi şicanaţi. Oricine sprijină bisericile învreun fel este ridiculizat în mod public ca un om care stă în patru labeşi linge icoanele şi îşi pierde şansele să mai ocupe vreo funcţie publicăimportantă. Uniunea Sovietică a băgat mai mulţi bani în Grecia decâtîn România pentru susţinerea ateismului, dar lucrurile se vor schimbarepede, căci în popor e mare credinţa în Dumnezeu şi ea va învingeaceastă minoritate zgomotoasă aflată la putere.În biserică era puţină lume – vreo 15-16 localnici şi 4 maicicare aranjau lucrurile pentru începerea slujbei. Dar nici un şarpe.Părintele Petroniu s-a îndreptat spre icoana Maicii Domnului, iarCezar l-a urmat. Era o icoană pictată în stil realist, ferecată în argint.Nu prea îi venea să sărute o icoană pe care se suiau şerpii, dar s-aliniştit văzând cu câtă evlavie s-a închinat călugărul. Când slujba aînceput, câţiva zeci de şerpi au împânzit biserica. Erau ca nişte viperemai mici. Se suiau pe icoane, pe toiagul preotului, pe scaune şi pealte obiecte de cult din biserică. Stăteau în bănci alături de oamenişi păreau că ascultă slujba, iar când preotul rostea cuvântul ”Amin”şerpii scoteau limba şi sâsâiau uşor. Aveau limba în formă de cruce.Oamenii îi luau în palme, îi puneau pe cap, în jurul gâtului şi îi atingeaucu multă gingăşie. Cezar se gândea că le-a dat drumul o măicuţă,pentru a satisface nevoia de miracole a credincioşilor. A mângâiat şiel un şerpişor care părea prietenos, mirându-se că era cald, când ştiacă şerpii sunt reptile reci.Într-un colţ al bisericii a văzut cum un şarpe se îndrepta sprepărintele Petroniu. El a întins patrafirul peste el şi a început săoficieze spovedania. Dintr-o dată, patrafirul s-a înălţat şi de sub el s-aivit corpul unei măicuţe, nu al unui şarpe. După ce părintele i-a datîmpărtăşania, măicuţa s-a transformat la loc în şarpe şi s-a retras îngrupul celorlalţi şerpi. Lui Cezar nu-i venea să creadă ceea ce văzuseşi îl privea nemişcat pe călugăr. Spre el s-a îndreptat alt şarpe fărăcruce pe cap. A văzut cum s-a transformat sub patrafir într-o femeietânără. După ce a primit binecuvântarea şi împărtăşania, ea s-a retrasprintre credincioşii din biserică, rămânând cu chip uman.Cezar s-a apropiat de ea şi a început să-i vorbească. Pentruwww.oglindaliterara.roPROZAa nu-i stingheri pe credincioşi s-auretras în curtea bisericii, continuândsă vorbească chiar şi după ce slujbas-a terminat şi ceilalţi şerpi s-au retrasîn cotloanele ascunse ale clădirii.Părintele Petroniu i-a văzut râzând şi aprivit retras cum Cezar o lua de mână,o strângea de mijloc şi o săruta. Cânds-a apropiat de ei, fata s-a îmbujorat şia dat să se retragă, dar Cezar i-a spus:- Rămâi cu mine, vreau să fimîmpreună toată viaţa.Petroniu Tănase s-a întorssingur pe Muntele Athos, iar Cezar apornit spre România cu şarpele în jurulgâtului. S-a dus direct în Fărcaşa la Bruno Ştefancasa mamei lui. Vestea sosirii înaintede termen s-a răspândit imediat în sat.Oamenii s-au adunat în curtea bisericii să asculte ce i-a spus Petroniucel Smerit. Le-a relatat toată discuţia purtată pe feribot, dar consăteniivoiau să afle minunea şarpelui, aşa că unii s-au dus la casa mamei luişi au luat-o pe sus pe fată şi au adus-o să le vorbească.Le-a spus că o cheamă Elisabeta, că e din familia Dabija,rudă apropiată a domnitorului Constantin Duca, cel care a ridicatmulţimea împotriva lui în 1703 pentru că a pus birul pe văcărit,luând 10% din bovinele oamenilor, obligând toate femeile din neamsă se refugieze la mânăstirea Agapia, unde unele au fost tunse înmonahism de însuşi Patriarhul Ierusalimului Dositei Notara, prietenal domnitorului, dar ea n-a mai apucat căci logofătul Ioan Buhuş l-aînlăturat pe Duca din tron şi a început prigoana împotriva familiei, iarfemeile au fugit în Muntenia la ruda lor Constantin Brâncoveanu, darPatriarhul Dositei le-a spus să meargă înGrecia la neamurile mai avute să cauteajutor financiar să-şi poată răscumpărabărbaţii căzuţi în mâinile noului domnMihai Racoviţă şi ele s-au retras peinsula Kefalonia, cea mai mare insulă dinMarea Ionică, în care locuiau multe rudeînstărite din neamul lor şi au început săstrângă bogăţii să plătească la Istanbuldările pentru recâştigarea domniei, daracest lucru a atras atenţia piraţilor, careau atacat mânăstirea în prima zi a anului1705 şi atunci toate s-au rugat MaiciiDomnului să le ajute să păzească lăcaşulşi comorile din el şi s-au rugat cu lacrimifierbinţi şi cu atâta patos încât Prea SfântaNăscătoare de Dumnezeu FecioaraMaria s-a milostivit de ele şi, în clipa cândpiraţii lui Barbarossa au spart poarta şi au intrat în biserică, ele au fosttransformate pe loc în şerpi, iar piraţii au fugit văzând venind spre ei dintoate părţile o mulţime de reptile fioroase, abandonându-şi planurilede îmbogăţire şi de siluire a măicuţelor şi ele au rămas pe mai departecu chip de şarpe întărind oamenilor din jur credinţa în puterea MaiciiDomnului, revenind la forma umană abia mai târziu, în marile posturidin an, pentru câteva ore până la apusul soarelui, stând în restultimpului ascunse în subsolul bisericii, într-o rugăciune neîncetatăcătre Domnul Isus Hristos, ieşind printre localnici la botezul copiilor lor,aducându-le daruri din comorile adunate, aşa încât aceştia au ajunssă croiască destinul copiilor lor în funcţie de bunurile primite la botez,astfel că dacă un copil primea un ban de aur părinţii erau convinşică va fi un negustor când se va face mare, iar dacă primeau o cartede rugăciuni se grăbeau să-l introducă în rândul clerului, speriindu-sedacă vreun şarpe nu apărea la botezul copiilor lor măcar cu o unealtăde pescuit sau cu un ciocan, venerându-le ca tămăduitoare de bolişi ajutându-le să călătorească atunci când ele ieşeau din mânăstirecăci erau convinşi că se duc să împlinească poruncile tainice aleMaicii Domnului, deşi ele veneau des în Moldova natală, mai întâisă-şi salveze rudele încarcerate de domnitorii potrivnici, speriindu-i petemniceri în acelaşi mod în care i-au speriat pe piraţii lui Barbarossa şiapoi ajutându-le să se aşeze în locuri mai liniştite, aducându-le bunuride preţ şi cerându-le şerpilor de-aici să le păzească avuturile şi viaţalor şi a copiilor lor, apoi şi a copiilor copiilor lor, dând naştere unei modenemaiîntâlnite altundeva căci ţăranii, văzând că boierii aveau un şarpeal casei pe care-l respectau şi nu-l alungau, au căutat şi ei să aibă unşarpe care să fie protectorul bordeielor lor şi moda asta s-a extins latot poporul, dispărând doar după ce comuniştii i-au băgat pe săraciîn blocuri şi pe boieri în închisori, introducând necredinţa în rânduloamenilor până-ntr-acolo încât i-a atins şi pe stră-stră-strănepoţii eicare cred că transformarea ei în şarpe este un truc învăţat la circ şicredinţa în Dumnezeu e doar o manipulare menită să-i prosteascăpe oameni, îndepărtându-se de duhovnic şi apropiindu-se de slujitoriiSatanei.Dumnezeu e văzut ca Zeu al Progresului, lăsându-şi caseleî7599


ESEUOana CRISTEAELEVĂ CLASA A XI-A , PARTICIPANTĂLA CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIAMEA” – PNL VASLUI 2011ROMÂNIA MEA:„ŢARA CELOR CE CU SUDOARE ŞIOSTENEALĂ ÎŞI CÂŞTIGĂ PÂINEA”E o nouă zi şi totuşi veche în felul ei. Soarele speranţei răsare din nou,mai pătimaş pe cerul frământat de norii dimineţii. Încetul cu încetul, pulsaţia viea furnicarului de oameni se face simţită căci străzile forfotesc cu siluete grăbiteîndreptându-se fiecare ştie unde. Bătrânii copii ai străzii s-au deşteptat şi ei demult şi privesc cu patimă lacomă vitrinele pe care de altfel, că pe un ritual alexistenţei lor frenetice, le contemplă cu entuziasm straniu zi de zi. Evadez dinatmosferă apăsătoare a camerei mele şi mă alătur monotonilor trecători; mălas purtat de paşi, privind în jur şi mi se dezvăluie aceeaşi lume ca întotdeauna.Sus la o fereastră agăţat, se zbate deznădăjduit tricolorul în adierea rece adimineţii. Simt dorinţa stranie de a răsfoi un ziar şi mă opresc în faţa chioşculuide presă nedumerit dar nu zăbovesc mult pentru că buzunarele mele suntgoale. E o nouă zi şi totuşi veche în felul ei, aici, în România.Aici e ţara în care m-am născut şi am crescut, tara în care strămoşii meiau vieţuit veacuri la rând şi ţara celor ce au să vină după noi. E ţara lui Ştefancel Mare şi Sfânt şi a lui Mihai Viteazul, a lui Brâncuşi şi a lui Enescu, esteţara lui Eminescu, este ţara mea, a tuturor: a celor ce călca în picioare pecei mai slabi pentru simplul fapt că au credinţa că l-i s-ar cuveni mai mult,a celor care nu mai ştiu cifrele la conturile din bănci, a celor care au pierdutsensul cuvântului solidaritate. România rămâne şi ţara celor ce cu sudoare şiosteneala îşi câştigă pâinea, a celor care mai păstrează speranţa în suflete,a celor aflaţi departe, pe meleaguri străine, în căutarea lucrurilor ce nu le-auavut niciodată.România este plaiul care nu a rămas nebinecuvântat de Dumnezeau,căci el ne-a îmbogăţit cu munţi falnici care îşi întind trupul, peste sfântulpământ al nostru; cu râuri glăsuind unduios; cu păduri de un, farmec răpitor şicâmpii roditoare şi bogate iar peste toate acestea vârfuri măreţe ale bisericilorşi manăstirilor se îndreaptă spre bolta albastră amintind de credinţa noastră.Dar ce lucru trist că această imagine minunată păleşte când realităţilecrude ţi se desfăşoare în faţă, ce gust amar rămâne după ce vezi în fiecare ziîn ce mizerie şi cu ce povara copleşitoare trăiesc cei cărora prine vene le curgesânge românesc.Îmi continui drumul şi mă gândesc că nu sunt singurul om ale căruibuzunare sunt goale şi gândul acesta mă consolează.La un colţ de stradă un cerşetor cu hainele ponosite întinde sfios mânaaşteptând milă şi poate vreun bănuţ şi mă fulgeră gândul în clipa aceea căsunt oameni care o duc chiar mai rău decât mine dar... mai sunt şi cei care auo viaţă chiar mai bună decât a mea.Seneca, un vechi filozof latin, spunea că nefericit va rămâne toată viaţaacela care nu îşi accepta soarta şi lupta zadarnic împotriva destinului implacabil.Respir adânc, închid ochii să nu mai văd imaginea dezolantă a cerşetorului înfaţa mea şi plec mai departe în drumul meu, fără o destinaţie definită.Ce sunete stridente răsună într-o cafenea, nu departe de colţul de stradăunde zace nefericitul cerşetor. Sunt râsete violente care plesnesc aerul şi sepierd cu ecouri adânci în gălăgia străzii. Cine are bani, îşi permite, gândesc şimerg mai departe trecând prin faţa cafenelei unde zăresc chipurile celor ce nuau girja zilei de mâine.Ciudat lucru banul. Totul gravitează în jurul lui în aceste timpuri. Unii auprea mulţi bani iar alţii deloc. Ce existenţa tristă au unii împovăraţi şi la pământ,care se zbat pentru a reuşi să reziste; ce greutate copleşitoare se afla peumerii acestora.„Doamne, vino Doamne,/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni...” îmi sunăîn minte aceste versuri atât de sincere şi sonore. Dacă bogăţia materialăDEBUT7602 www.oglindaliterara.rolipseşte multora dintre noi, măcar sămai păstrăm în suflete bogăţia carenu se poate număra sau cântăribogaţiaspirituală, menită să neînalţe deasupra a tot ce e necurat şinedemn.Gândurile mă frământă mistuitorşi totuşi atenţia îmi e acaparată deun miros îmbietor de mâncare caldă.M-a opresc şi zăresc prin vitrină unuirestaurant oameni îmbrăcaţi bine,servind prânzul, poate. Soarele e susşi realizez că astăzi nu am mâncatnimic, doar am hoinărit fără un scopanume când puteam să îmi cautceva de lucru. Astăzi e prea târziu,gândesc, şi paşii mei o iau uşor şicalculat pe drumul spre casă.Acelaşi drum, aceeaşi oamenităcuţi şi grăbiţi, aceeaşi copii ai străzii.În aerul înăbuşitor al serii zăbovescun moment şi mă întreb ce am făcutbine şi ce am făcut rău astăzi. Nimic- nu am făcut nimic bine sau rău;nu este în puterea oamenilor simplia face un bine semnificativ cuiva;adică ce bine poţi să faci, atâta timpcât buzunarele sunt goale, decât săzâmbeşti unui necăjit cu înţeleasăcompasiune şi compătimire şi... atât.Şi nici răul nu este săvârşit e oricine cidoar de cei mai de joasă speţă indiviziai societăţii. Dar atunci omul simplueste menit doar să sufere şi să spereîntr-un viitor mai bun? Întins pe patulmeu, în camera mea umilă, închidochii în speranţa alungării gândurilorchinuitoare.A mai trecut o zi şi mâine altala fel va veni, aici în România mea.Întunericul de smoală al nopţii vadispărea şi dimineaţă razele speranţeivor răsări iarăşi pe cerul frământat denori...


Mergând prin întunericDumitrache Raluca,,Galbenul auriu al florii străluceaFrumoasa regină era doar ea...Toţi o îndrăgeau şi o apreciauChiar luna şi stelele o iubeau.Pentru că era o clipă de fericireÎn timp de dezamăgire.Da, floarea-soarelui ea se numea,Şi nimeni nu o întrecea!”-Vai, bunico! Chiar aşa este?-Unii spun că da, alţii spun că nu... Depindenumai de tine cum o vezi pe regina floarea-soarelui.Fetiţa se uită la bunica ei mirată. Nu a înţeles niciodată cevede dânsa la acea floare urâtă şiţepoasă. Dar poezia i-a plăcut. Aşa spune bunica: ,,Poeziaeste cântec de privighetoare, o pulbere de stea ascunsă în inimaunui poet, o gingaşă floare răsfăţată de vânt sau hrana sufleteloravide de frumos”. Mereu vorbeşte în dodii, aşa cum i-a zis şi mama.Dar ea o iubeşte pe bunica. Ştie poezii şi poveşti tainice şi totuşidevine uneori o fiinţă tare ciudată. A văzut-o suspinând ore în şirlângă o poză veche, pe care nu i-o arată niciodată. Spune că estesingura amintire rămasă de la ,,EL”. Dar cine este acel ,,EL”? Poatecă mămica chiar are dreptate. Poate că bătrâna chiar este nebună.Într-o zi avea să cunoască adevărul. Ce ascunde acel tabloualb-negru? De ce bunica nu a vrut să i-l arate? Se gândeşte că acolose află un tort de ciocolată sau o minunată zână cu păr de aur.Şi-a făcut planul în minte. Când bunica pleacă în sat, ea seurcă pe scaun şi ia cutia aceea neagră, cu colţurile arse.Zis şi făcut. S-a trezit deodată singură. Era şansa ei! S-aurcat uşor pe scaun, iar apoi a înhăţat cutia. Dar mare necaz peea! Pământul parcă a început să tremure şi o secundă mai târziufata pe jos, îngropată în poze şi cu un cucui în frunte. Puţin speriatădupă micul incident, caută cu grijă poza printre alte mii de amintiriîmprăştiate pe podeaua proaspăt lustruită. Din neatenţie, s-a tăiat laun deget. Picături de sânge se preling pe degetul ei şi apoi cad peimaginile mişcătoare. Speriată ca a pătat una dintre ele, a încercatsă-şi acopere urma. Dând cu mâna, sângele preschimbat înt-o apăneagră a murdărit şi mai tare. Dar nu îi pasă. Este prea impresionatăde ceea ce a văzut. Într-un câmp de floarea-soarelui, o femeie şiun bărbat, încă tineri, îşi zâmbesc. Aceasta trebuie să fie imagineaşi chiar aşa era. A stat mult timp şi s-a uitat la fiecare detaliu, cânduşa s-a deschis şi bunica a intrat. Atunci ea vede năzbâtia fetei.Fără să scoată o vorbă, o ia pe fetiţă şi o bandajează la deget. Apoizăreşte poza şi pata ce întunecase imaginea unui chip drag. A oftatprelung şi şi-a pus poza în sân.A strâns celelalte imagini răvăşiteşi le-a aranjat în cutie, aşezând-o şi pe aceasta la locul ei. Apoi ocheamă la masă. Uimită că nu a fost certată, reuşeşte să spunăun nevinovat ,,Îmi pare rău!”. Dar bunica nu răspunde. Îi porunceştesă mănânce şi apoi pleacă. Fetiţa este încă uimită. Dacă ar fi făcuto asemenea gafă în faţa mamei, era închisă în cameră cu mânastângă umflată de la rigla de lemn. Dar bunica nu a făcut nimic. S-adus într-un loc ferit, unde nu putea s-o zărească nimeni. Fetiţa însăo urmăreşte. O vede cum arde poza şi apoi pleacă. Reuşeşte săsalveze doar o bucată din fotografie, restul devenind o scânteie ceîncă mai mistuie sufletul ei. A păstrat-o. Uneori, mai aruncă câte oprivire. Este doar un tânăr chipeş ce ar fi trebuit să ţină de mână ofată, care nu mai era; bucata aceea a devenit funingine. În acesteclipe, ochii ei căprui, în care parcă se răsfrânge lumina castanie apărului, sunt duşi departe. Satul risipit, căsuţele şindrilite cu garduride lemn, sunt căzute într-o negură de noapte. Acei ochi tineri şi aprigicaută zări necunoscute.A doua zi, când s-a trezit, aude sunând vântul dinspre amiazăîn cercevele ferestrei. Acel sunet cu ciudate modulaţii este întovărăşitde un răcnet întărâtat şi răguşit. Cunoaşte deîndată glasul bunicii.Atunci, luându-şi inima în dinţi şi cu lacrimi în ochi, îi spune:-Bunico, chiar îmi pare rău! De ce nu mă pedepseşti? Doaraşa ştiu că m-ai iertat...Ştergându-i lacrimile străvezii, bunica o ia pe fetiţă în braţe şio mângâie pe creştet.-Daca tu ceri iertare, nu am de ce să ţi-o dau. Tu eşti cea carem-ai făcut să uit trecutul amarnic şi să văd ce clipe frumoase mai amde trăit alături de cei dragi.Din acea clipă bunica şi fetiţa au devenit de nedespărţit. Astfelsufletul bătrânei întinereşte, în el arde o făclie vie. Se transformăîn copil şi ea. Simte cum o nouă forţă i se zbate în trup. Devineinvincibilă. Aşa crede fetiţa. Împreuna, cele două prietene se plimbăîn locuri misterioase, ştiute numai de bătrână. La umbra unui nuc,fetiţa pluteşte pe acordurile glasului bunicii. Zboară alături de regine,www.oglindaliterara.roPROZAprinţi şi inorogi, deasupra unei lumi magice. Alteori culege mere dingrădina lui Prâslea cel Voinic sau ouă preţioase de la cloşca cu puii deaur. Cu bunica nu se plictiseşte niciodată. Învaţă lucruri noi, priveştelumea cu alţi ochi... Alteori râd împreună sub clar de lună. Spunamintiri care par aşa de vechi! În poala bunicii copila îşi pune capulşi ascultă poveşti nemuritoare. Se întreabă de unde ştie bătrâna atâtde multe. În acele clipe simte că nu mai are pe lume decât o singurăfiinţă pe care s-o îndrăgească şi s-o iubeasca: bunica.Vremea a trecut şi ani grei vin agale. Bunica este tot acolo,pe prispă, cu ochii îngânduraţi şi cu fruntea încreţită, mângâind uncopilaş.Este după-amiază. Zăpuşeala a început din zori. Acum sesimte o toropeală în aer. Pe cerul albastru nu se vede niciun nor.Sunt doar nesuferitele de ciori ce îngână triluri jalnice. Bunica estebine dispusă. Îi spune fetei să vina şi să şadă lângă ea, pe prispă.Atunci a început să vorbească despre ,,EL”:-L-am cunoscut în armată. A fost un tânăr oarecare la înfăţişare,dar a păstrat în el un suflet de viteaz. Am fost asistentă pe atunci şisoarta m-a făcut să-l găsesc pe un pat, alături de alte sute de soldaţirăniţi. A avut noroc, căci mulţi l-au crezut mort, voind să-l îngroapede viu fără să ştie. L-am îngrijit mai bine de două săptămâni şi tot nuputeai spune dacă e mai trăieşte sau nu. Dar eu eram singura caream crezut că este viu. Am continuat să-l bandajez, până când într-ozi a deschis larg ochii şi mi-a mulţumit. Am vrut să ne căsătorim, dareu, provenind dintr-o familie de bogătaşi, nu am avut voie să iau unsoţ oarecare. Aşa că l-am ales pe bunicul tău. Nu pot spune că nul-am iubit, dar nu eram fericită. Înainte de a mă despărţi de persoanadragă mie, ne-am întâlnit deseori noaptea pe ascuns, în acel câmpde floarea-soarelui, lăsat moştenire mie de la părinţi. Urma să pleceşi el împreună bunicul tău la luptă, căci războiul ne-a bătut la uşă.Cât timp cei doi erau plecaţi, eu făceam planuri mari pentru viitor.Dar ştii cum se spune: ,,Nemulţumitului i se ia darul”. Şi aşa a fost.Într-o zi m-am trezit cu o veste cumplită. Cei doi bărbaţi pe care i-amîndrăgit au murit în luptă. De aici povestea se termină pentru tine.Când vei fi mai mare îţi voi spune şi altele, dar e de ajuns pentruacum.Cu chipul ruşinat, fetiţa a scos din buzunar bucata de pozărămasă şi i-a dat-o bătrânei. Aceasta a fost fericită la vederea ei şi îimulţumi fetiţei pentru minunatul dar făcut.Apoi, bunica s-a dus în odaia ei iar fetiţa la cloşca cu puii de aur.S-a lăsat uşor uşor înserarea şi nu a strâns nimic. Când s-a întors astrigat-o pe bunică, laudându-se că a adunat douăsprezece ouă. Darbunica nu a răspuns. Fetiţa a intrat în camera bătrânei unde a văzut-oîntinsă pe pat, cu poza în mână. Chipul bunicii devine deodată palid,iar respiraţia i se îngreunează. A vrut să cheme doctorul satului, darbunica a apucat-o de mână, spunându-i:-Draga mea, este prea târziu! Trebuie să mă duc...-Dar bunico, te pot ajuta.-Nu mai este nevoie. Deja ai salvat sufletul meu bătrân. Să fiicuminte şi să faci ce te-am învăţat. O, nu mai plânge, draga mea!Bucură-te, căci bunica şi-a găsit fericirea mulţumită ţie!Apoi a sărutat-o dulce pe fetiţă şi şi-a dat duhul. În acelemomente de disperare, fetiţa a început să ţipe şi să tragă mâna recea bunicii. Dar, ascultâdu-i sfatul, şi-a sters lacrimile. Mângâie chipulpalid al bătrânei, acelaşi ca dintotdeauna: aceeaşi gură strânsă întrunzâmbet blând, acelaşi păr alb şi creţ... Deodată s-a ridicat şi cu paşiuşori a ajuns la fereastra deschisă. Ceva magic s-a întâmplat afară.Priveşte cum strălucirea soarelui a trecut peste creştetul bunicii. Cucoada ochiului a văzut lumina făcliei crescând. Este o linişte neclintită.Toate par ca împietresc în asfinţitul de soare. A stat şi ea neclintităca toate, ascultându-şi bătăile inimii. A tresărit numai când a auzit înaurul luminii un strigăt de pajură. A văzut-o deasupra, plutind lin pearipi. Şi-a mişcat numai capul. Parcă o priveşte pe dânsa. Se audealtă chemare mai depărtată. Pajura a plutit într-acolo. Cerul a rămassingur şi în curând din el pare că ninge înserarea. Judecându-seea singură pe sine, fetiţa s-a încredinţat că nu mai simte în ea vreosfială. Ar fi dorit numai să aibă în preajma ei un suflet viu.Lucesc stelele. Porneşte o adiere de vânt.O nelinişte fierbinte i s-a pornit din măruntaie şi a fulgerat-o încreştet. Şi-a plecat urechea. Bănuieşte pe drum pipăiri de paşi şi-nîmprejurimi foşnet. Târziu, prin lumina de lună, au trecut pe deasuprapăsări străine. Singurătăţile câmpului pulseaza; viaţa tainică îşiîntinde iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sângele şi carnea buniciise întorc asupra sa în paşi, în zboruri, în chemări. Fetiţa nu înţelegedin toate decât o frică strecurată din pământ în ea şi a început săvorbească cu luna şi stelele, adresându-le cuvinte fără noimă. Totca să-i treacă vremea mai uşor, a căutat o pătură. După aceea şi-apregătit un culcuş şi s-a cuibărit în el.Zgomotele nopţii i-au părut abia simţite şi i s-a îngreunat trupulde somn, când cineva a dat glas. O vecină speriată de strigătele auzitei-a chemat pe părinţii fetei. După ce au vazut ce s-a întâmplat, copilaa fost luată cu forţa de acolo şi dusă la viaţa de oraş, nemairevăzândacele meleaguri poate niciodată...Astfel, şi-a luat adio de la fiinţa multiubită, mergând prin întuneric spre o nouă lume.7603


ESEUIpostaze ale fantasticului increaţiile lui N.V.Gogol şi F.MDostoevski şi consonanţele lor cuuniversul literaturii europene(urmare din numărul anterior)Această realitate se revelează în planul ideologic în romanelesale, alimentată de însăşi natura discursului, ca o consecinţă a sa,şi nu doar ca o simplă sentenţionare referitoare la lumea realăsau imaginară. S-a impus în lumea criticii literare ideea că mai toţimarii scriitori se disting prin aceea că au capacitatea de receptare,de înţelegere a limitelor discursului, mai bine decât alte categoriiprofesionale. Conştientizarea limitelor „discursului-vehicul pentruexprimarea adevărului profund” decurge la Dostoevski dintr-o luptăumană şi chinuitoare. De aici ideea că „spiritul deconstructivist”dostoevskian nu debutează ca afirmaţie teoretică sau observaţieempirică despre procesele conştiinţei umane, surprinse, predilect,în situaţiile de criză.Relaxând, oarecum, discuţia, nu ne reţinem să intuim unposibil scepticism din partea cititorilor sau a criticilor lui Dostoevskicu privire la atractivitatea creaţiei sale pentru mereu alte noicurente, tendinţe la modă sau mişcări literare. Astfel, în decursultimpului, ne-am confruntat cu mai multe tipuri de abordare amoştenirii dostoevskiene, practic, cu tot atâţia Dostoevski diferiţi,fiecare grăbindu-se să se impună drept cel adevărat, autentic,realitate care a condus, implacabil, la o veritabilă tulburare şiderută perpetuă, astfel încât nu puţini dintre noi ne-am arătatbucuroşi să descoperim, în sfârşit, în lucrările lui Joseph Frank,de pildă, imaginea relaxantă, limitatoare a unui biograf literarcare a realizat performanţa de a reduce acest caleidoscop criticnăucitor, dar şi uimitor, la un nivel de percepţie confortabilă, cu caremintea pragmatică, mai puţin tentată spre sofisticări interpretativedin spaţiul intelectual anglo-saxon, de exemplu, să se simtă într-osiguranţă şi stabilitate convenabilă în perceperea şi judecareaacestui colos al creativităţii artistice universale.Faptul că Dostoevski generează, de fiecare dată, în oriceepocă istorică sau etapă a evoluţiei gândirii literare, noi şi cât maiinsolite apetenţe investigatoare asupra operei sale şi despre sinenu pare a fi întâmplător, cu atât mai mult gratuit, motivaţia rezidândîn nevoia obiectivă a criticului de a afirma ceva nou, original, laadresa marelui creator sau de a emite pioase referiri la geniullui, cu adevărat unic. Oricare ar fi afirmaţiile de ordin general saucaracterizante punctual la adresa literaturii imaginarului a marilorcreatori sau referitor la teoria criticii literare, constatăm că neconfruntăm, de fiecare dată, aproape instantaneu, cu un sensaparte specific, în care naraţiunile lui Dostoevski ne impun recursulla propriul înţeles cu care le descifrăm, ni le apropiem mental şisufleteşte. Cu un astfel de înţeles nu operăm, de pildă, în cazullui Tolstoi, pentru simplul motiv că la marele contemporan al luiDostoevski lucrurile nu stau identic, el conştientizând profundceea ce-l deosebea de acesta. Naraţiunile tolstoiene conţin înele, în mod intrinsec, concepţia proprie, stabilă, despre realitatea autorului, dând la iveală o regulă personală de viaţă petrecută,trăită, emanând o încredere împărtăşită fără rezerve de către cititorşi criticul literar, deopotrivă.Cu naraţiunile dostoevskiene, lucrurile stau cu totul altfel.Orice încercare de a le defini este deschisă oricând unei disputeserioase, făcând loc unor interpretări dintre cele mai neaşteptate.Şi totuşi, o anumită regulă infuzată în naraţiunile sale, acceptatăşi validată de către cititor, ar avea posibilitatea descoperirii, la unmoment dat, a unui fapt mai mult decât surprinzător, acela că textulpare să o submineze până la neutralizare. Aceasta, pentru că, aşacum recunoaşte şi Roland Barthes în Moartea autorului, există unînţeles special în care „unitatea textelor nu constă în originea lor, ciîn destinaţia acestora”.Au existat şi vor mai exista cititori sau critici literari care,derutaţi de o slabă conştientizare a acestui fapt, au căutat „înţelesuladevărat” din naraţiunile lui Dostoevski în viaţa acestuia, în scrisorilelui, sau în „Jurnalul scriitorului”, ca în cele din urmă să ajungă laconcluzia că lumea ficţiunii respinge ideea de a fi redusă la voceapersonală a autorului. Aceia care au căutat să afle un înţeles, chiarşi polifonic, în profunzimea naraţiunilor lui Dostoevski au fost, nuo dată, surprinşi să se confrunte cu acuzaţia că ar încerca să-lrecreeze pe romancier după propria lor imagine, acuzaţia fiindaproape de neevitat.După V. Leitch, undeconstructivist ar puteasusţine că „orice cititor esteprins în păienjenişul istoriclogocentric al discursuluişi că toţi sunt condamnaţisă folosească limbajul şiconceptele tradiţionale, chiar şiîn momentele cele mai radicalede critică şi deconstructivism.Nu se poate evada în afarăşi nici nu există scăpare dinstânsoarea logocentrică...Derrida insistă asupra acestuipunct”.După explorarea detaliatăa motivelor care au condusla aceste aprecieri asupra luiDostoevski, în afara oricăreiteorii deconstructiviste, dupăcare unele dintre naraţiunilesale, aparent „realiste” potAlexandru Micafi interpretate ca moderne sau postmoderne, de nedescifratsau de comentat (Barthes), Dostoevski poate fi receptat, cu totmodernismul sau postmodernismul creaţiilor sale, ca un creştintradiţionalist de ziua a şaptea sau umanist.În esenţă, potrivit lui Bahtin, realismul fantastic dostoevskian,de pildă, nu este decât o heteroglosie impregnată de emoţii.Malcolm Jones observă totuşi că „mentorul” său refuză cuobstinaţie să exploreze consecinţele eşecului în a stabili relaţiisubiective productive şi creatoare cu ceilalţi, situaţie consemnatăde Kohlberg ca fiind la baza laturii destructive, dezbinatoare,iraţionale, subversive a viziunii lui Dostoevski despre lume.Emoţiile reprezintă elementul vital în realismul fantasticdostoevskian, influenţând personajele în raporturile reciproce, caşi pe narator în relaţia sa cu cititorul, dovedindu-se determinantepentru o înţelegere adecvată a dimensiunii creştin-ortodoxe aromanelor sale.Prin afirmaţia fermă că idealismul este, practic, cel maiautentic realism, Dostoevski recunoştea, de fapt, că heteroglosiaimpregnată de emoţie reprezintă, în fond, realitatea sau că, prinea, autorul se află în imediata vecinătate a acesteia. Emoţiileheteroglosiei dostoevskiene sunt atât de puternice, încât răscolescfuncţiile perceptive şi intelectuale, în percepţia romancieruluinicio idee nefiind abstractă, dovedindu-se a fi pe deplin eliberatăde realitatea heteroglotă. Vezi ruptura cronică a imaginii despresine a personajului Goleadkin din Dublul, confruntat cu privireadezaprobatoare a celorlalţi, balansul obsesiv, răsturnarea de ideisau a forţei, prin opusul său, pierderea de identitate între semn şireferent, între semnificant şi semnificat, ca şi apropierea naratoruluide vocea şi obiectul interesului eroului.Sunt de analizat, în context, modalităţile în care ideile au urmatemoţiile într-o lume heteroglotă radicalizată, ca şi modul în carevocile şi textele interacţionează în această realitate heteroglotă, înrelaţia lor sincronică şi diacronică.În primul caz, ne vom confrunta cu răsturnări de situaţiiprovocate de diferite strategii, de regulă inconştiente, generatoarede confuzii emoţionale şi perceptive, cum ar fi etichetarea,obiectivarea şi poziţionarea normelor convenţionale, care nuizbutesc să justifice bogăţia subiectivităţii umane şi exacerbareaemoţiilor inconştiente sau impudice.De aici, diverse determinări în relaţia cititor-text narativ, ca şi înraporturile dintre personaje, la un loc cu distorsiunile (condensare,relocare şi revizuire secundară) care potenţează acţiunea, ca înIdiotul, de pildă.Realitatea dostoevskiană este, aşadar, o heteroglosiecompusă din deviaţii îngemănate aflate într-o interacţiune reciprocăperpetuă, în care idealurile fiecărui erou în parte apar bine conturateşi motivate, îndeplinind un rol crucial în întregul proces narativ. Elesunt una dintre expresiile cele mai pregnante a ceea ce Lucannumea domeniul imaginarului în lumea lui Dostoevski.Romancierul vedea împlinirea „adevăratului ideal” plecând dela imaginea hristică, aşa cum este păstrată în lăcaşurile mănăstireştidin Rusia, socotită cea mai bună garanţie de stabilitate în relaţiileinter-umane şi o dovadă a capacităţii de a se adapta emoţional şiintelectual la şocurile venite din exterior.De aici, concluzia că încercările lui Dostoevski de a descrieesenţa realismului, de fapt, a idealismului său, nu prezintă o utilitatefrapantă în sine, cât, mai degrabă, un fel de capcană în caleainterpretărilor moderne ale textelor sale, deşi acestea se dovedesc,în cele din urmă, a fi tot atâtea modalităţi preţioase de verificare aplauzibilităţii nenumăratelor ipoteze pe care le suscită.(continuare în nr. viitor)7604 www.oglindaliterara.ro


POEZIEDUMITRU HURUBA Ioan Barb IRINA MIHALCAPĂCĂTOŞENII...ALT JOC AL IELELORDoamne!Mai îngădui-mă –Dacă nu-ţi cer prea mult–Să mă amărăsc cupelinulFecioarelor despletiteCare umblă seara pe lună,Cântând şi dansând,Precum într-un fantasticDans al ielelorCăzute la examenul de zoologie,Fiindcă uitaserăSă dea bună ziuaLa intrareaîn viaţa noastră …Doamne!ARANJAMENTDetaşează-l pe Sfântul Pavel –cel mai bun propagandist –să-mi aranjezeo întâlnirecu Femeia Frumoasă...Îngăduie-mi, Doamne,acest păcat,fiindcă nu mi-a mai rămasdecât spălatul ochilor...Şi iartă-mă!Doamne!FABULĂIartă-mi cutezanţa de-a credecă,acest nou Ilie Testviteanul,îşi cam face de cap,începând să dea cu trăzneteunde nu trebuie.Nu dau exemple, dar întreb:se ghidează, cumva,după o hartă veche ?Doamne!FEMEII FRUMOASEIartă-mă!…Sunt mai necredincios decât Toma,Mai tiran decât SaulApucând-oPe drumul Damascului,Mai avar decâtIscarioteanulŞi mai sceptic decâtApostolul PetruÎn Grădina Gheţimani.Şi toate-acestea numai din cauzaFemeii frumoaseCăreia îi cerşesc o privire…m-au părăsit pe rândtoate oraşelea nins până când n-amai rămasnici un ram neacoperitde zăpadădacă arunci o privire îninteriorul meunu vei vedea decât unpeisaj albiarna încadrată în floride gheaţăo piatră montată într-un inelm-au părăsit pe rând toate oraşeleîn care m-am desfătatrepetatele îmbrăţişăride la sfârşitul întoarcerilorle-am auzit nopţi în şircum se pregăteau de plecareacum nu-mi mai rămâne nici un prietendacă aş pleca din lumea aceastanimeni să mă conducăîn locul unde se duc toţi oameniiîmi topesc amintirile o linguriţă de zahărîn anotimpul acesta comunseamănă cu un pahar de unică folosinţădin care sorb dimineaţa câte o picăturăvremea când viaţa mă sărutase pegurătrăieşte în mine un peştealungat din apele cele maride plasele braconieruluise minunează zilnic de lumea aceastaprivind-o prin ochii meio vede ca pe un acvariunu-i poate suporta strălucireade aceea se hrăneşte cu algelesedimentate în sângemi-a descoperit pe hemoglobină pete decerstrăluceau stele despre care nu ştiamnimicrăsărite poate în vremea când viaţamă sărutase prima oară pe gurămetanoiafereastra se făcuse inimăîmpurpura trunchiul mesteacănuluibătea timid până când ramuriles-au colorat cu muguriîi simţeam ritmul pulsa departeîntr-o altă desprimăvăraredeodată s-a tulburatmugurii au vărsat lacrimi cenuşiipe sub pervaz auzeam toamna trecândcu ochii închişigesturile unei femeicare se ruga în gândchemând cuvintele rugăciuniiapoi le elibera din crisalidă cu o cheiţăînainte de a pleca într-o nouă călătoriemi-ai spus că mă auzeai cum plecamdin viaţa mea dar încă mă aştepţiai primenit aşternuturilesă mă odihnesc lângă tinemăcar un anotimpwww.oglindaliterara.roAcesta-i misterul, aceasta-i cheia timpuluiEi!Între veghe şi somn, praful purtat de vântîi poartă vocea: “Te iubesc prea mult ca săte las să mă iubeşti!”Între cuceriri şi părăsiri, amintirea ta,uitarea ta,Ai nevoie de căldura focului, ai nevoie derăceala gheţii,Tânjeşti după acele îndepărtate locuri,spre început te întorci.De la dreapta la stânga,asemeni scrisului dintr-o moscheiesinagogă,un ceas se învârte spre spirala vieţii inpalma ei...- Acesta-i misterul, aceasta-i cheiatimpului Ei!Între malurile aceluiaşi râunoi peisaje se întind până la o nouăîntâlnirecând inima va începe iar să pulseze.Sunt legaţi prin soartă mai puternic decâtorice gând -memoria îi avertizează:- De mână veţi trece prin îngheţata poartă!Nu va temeţi!Când apare Ea frunzele zboarăbezmetice,vântul toamnei devine vineţiu...Lacrimi apar pe angelice geamuri, e ovreme ciudatăde iubire nebună, de Moarte, de Iubire şiMoarte.De dincolo de timp zâmbeşte Eaavând pe buze mireasma începutului,De dincolo de timp în timpul ăsta bolnavse întoarce să-şi sărute iubitul...Când apare El oglinzile explodează,în taina ţesută în noapte un parfum sublimîi ameţeşte sângelela vederea unui zâmbet răsfrânt... undans mut în care-au intrat...În fiecare frunză şi piatră sunt ascunselecţiile purtate de şoaptele vântului.Pe urmele lor se vor întoarce până vordeveni UNU,mereu se vor căutaiar în moartea ce-i va uni vor fi doar EUSUNT.7605


LECTORGheorghe Neagu- „Arşiţa din ploi”Editura Tipo Moldova, din Iaşi, ne oferă, în colecţia OperaOmnia - Poezie contemporană, Antologii ale operelor unor poeţicontemporani consacraţi. Printre aceştia, Gheorghe Neagu, cu unvolum intitulat „Arşiţa din ploi”, tipărit în anul 2011 la prestigioasaeditură, având ca redactor pe poetul Aurel Ştefanachi.Volumul „Arşiţa din ploi” cuprinde poeme surprinzătoareprin teme, idei, sentimente, imagini poetice, atitudini ale eului liric,ce caută, aşteaptă, speră sau îşi pierde speranţa, cu inima şi cugândul la o iubită aproape intangibilă, dorită cu ardoare, alintată,capricioasă, venind, plecând fără veste, dar mereu aşteptată.Titlul surprinde prin structura aproape oximoronică,creând imagini vizuale şi tactile, în acelaşi timp. Lectorul areimpresia mângâierii unei ploi calde de vară, poate prea caldă,arzătoare. Descifrarea sensului poate fi în poezia „Arşiţa” şi încele trei poeme cu titlul „Ploi”, unde se prezintă antinomiile : focapă.Peisajul descris este lipsit de viaţă :”Un fir de noroi/ beatde lumină/ se clatină-n lut”, din lipsă de apă, fiindcă „norii mor”„sufocaţi de lumină”. Lumina este un simbol recurent în poemeledin volum. Ea arde, este arşiţa cerului, care soarbe orice fluiddin fiinţele de pe pământ. Fiinţa umană este şi ea secătuită deseve de către „arşiţa” care „rupe din noi”. Îndrăgostiţii „cu buzelecrăpate” nu pot comunica, vorbele rămân nerostite, se pierd „înzările moarte.”(pag.14).Lumina, noaptea, vântul, ploaia, lacrima (tot apă), marea,nisipul, ochii(lumină şi lacrimi), paşii, macii,aripa, zborul, singurătatea, plecările, rătăcirile,destrămările, căderile etc. sunt alţi termenirecurenţi, cu valori simbolice, în poemelelui Gheorghe Neagu. Prin ei, se realizeazăo atmosferă aproape simbolistă, mai alesde aşteptare şi singurătate a poetului, (caresuferă ca un damnat), sugestii picturaleexpresioniste, ca în „Lumină cernită”(din nou,titlu oximoronic). Deşi lumina umple spaţiul, eaeste asociată cu spaima, tristeţea, speranţa,dorinţa. Eul poetic simte dureros lumina, pecare Blaga a numit-o “lumina dintâi”, aceeacare a separat întunericul nopţii de albulzilei. Înţelegem că durerea din “pieptul adâncluminat” este provocată de iubire. Apare oîntrebare: de ce sufletul poetului este îndoliat,înfăşurat în „lumină cernită?”. Aproape cărăspunsul este evident: iubita nu este o fiinţăreală, ci una ideală, muza, poezia însăşi,care-i provoacă eului liric bucurie şi suferinţă în acelaţi timp,idealul rămânând veşnic neatins, dar mereu dorit:”De-atâtalumină stelele mor/ surprinse de spaime, de spaţii./ De-atâta-În urmă cu un deceniu, când apărea primul număr din„Oglinda Literară” îi cam presimţeam succesul, deoarecevenea să acopere un gol în viaţa culturală din zona Vranceişi beneficiu de talentul de organizator al domnului GheorgheNeagu, apreciat pe atunci ca reporter, mai apoi ca prozator.Sunt convins că, încă o dată, omul sfinţeşte locul, iar cinerememorează traseul revistei nu poate decât să îmi deadreptate. Redactorul şef s-a dovedit întreprinzător, curajos(a riscat organizând Festivalul „Duiliu Zamfirescu”) abil îna se descurca în complicatele chestiuni financiare fără a secompromite şi plin de tact în alegerea colaboratorilor. Aceştiaau scris cu plăcere pentru „Oglinda literară” iar unii, printrecare mă număr şi eu, nu uită niciodată să menţioneze acestlucru. Publicaţia a crescut şi s-a maturizat de la număr la număraş zice, colectivul redacţional înţelegându-şi menirea precumşi lecţiile specifice presei culturale într-o societate haotică.„Oglinda literară” are de ani buni personalitate, textele suntconsistente, semnatarii lor – nume stimabile.Profil distinctntristare visele dor/ în ochii ce ardconstelaţii./ mai trece o lună, unan/ mai trece un zbor, o lumină,/speranţa-nfloreşte pe ram,/ dorinţatresare-n grădină./ La pieptul adâncluminat/ de taina aceasta-nflorită./ Etimpul, iubito, să mor înşelat,/ Deatâtalumină cernită.”(pag.5).O sugestivă metaforă estetitlul „Marea de cuvinte”. De dataaceasta, eul poetic se află pemalul mării (simbol al depărtărilor,al necunoscutului, al dorinţeide evadare, de cunoaştere), înaşteptare. Interogaţiile retoricesurprind adânca tristeţe şi Elena Stroeînsingurare, dar şi nădejdea că deundeva, din zările în care se pierde Otavăprivirea, va răsări iubita-poezie, ca Afrodita ivită din spumamării:„Mai solitar ca şoimul care moare/ pe stânca arsă de sărutsolar/…/ te-aştept la poarta mării/ în visul meu curat./”.Poemul „Pescăruşul” este de mare sensibilitate artistică.Eul liric se identifică şi cu pasărea care zboară pe deasupravalurilor mării, căutând un loc de odihnă (cine nu a văzut la mare,spre seară, pescăruşi plutind albi, ca niştenuferi, în „cuibar de ape”?), sau cutreierândplaja, cu strigăte ascuţite. Emoţia estetransmisă de “tremurul” poetului care ţine înmână „cheia”(tainelor? uşilor închise?) ce l-arconduce către ea-iubita-poezia: „Nici nu ştiicum plânge cheia/ Răsucindu-se în mâna/Ce tremură de aşteptare./”.Sunt, în volum, poeme cu nume deanotimpuri, momente ale zilei, flori, păsări,arbori. Altele sunt treceri, vinovăţii, rugă,parcuri, lacuri, cădere, coacere, ispită,dilemă, risipă, zbor, plutire. Una dintre poeziieste dedicată cenacliştilor: „Ne adunămrăniţi/ în cocoloaşe de hârtie/ când nici unverb/ nu vrea să ne mângâie/ singurătateaalbă/ din mersul către lut./”. Cei “îmbătaţi decuvinte” se adună să-şi alunge singurătateadin faţa foilor albe, chiar dacă vin „cu desagagoală.”Cititorii de poezie vor descoperi multă sensibilitate înpoemele cuprinse în noua carte a poetului Gheorghe AndreiNeagu, pe care o recomand cu căldură.Un deosebit merit îl constituie evitarea provincialismuluiatât de dăunător unei publicaţii ce vrea să rămână în istorialiteraturii contemporane. Faptul că destule rubrici au avut şi(au) ritm de metronom, că reprezintă coloana vertebrală aimpunătoarei reviste care este în 2011 „Oglinda literară”trebuie încă o dată salutat, ca şi obstinaţia în cultivareatinerilor din generaţiile în care se cuvine a avea încredere.Dacă ar fi după mine, pe stema unei viitoare regiuniVrancea, „Oglinda literară” ar avea un loc binemeritat.Sper ca, peste încă 10 ani, să salut, din nou, aceastăofrandă făcută intelectualilor din toată ţara, iar în fruntea ei săse afle şi atunci Gheorghe Andrei Neagu, energicul literat şiconstantul prieten al celor ce îl înţeleg.Până atunci: La mulţi ani!AcelaşiLiviu Grăsoiu7606 www.oglindaliterara.ro


Calul din Torino - un filmmaghiar ultrapremiat...Ion LazuMai alaltăseară, luat pe sus de la treburile mele bloggistede Lidia, mare amatoare de tot ce înseamnă spectacol (teatral,cinematorgafic etc), care mai mobilizase şi alte prietene de-alenoastre, ajungem la Muzeul Ţăranului Român.În dreptul impozantului imobil, una dintre marile edificiidatorate Regelui Carol I, pe drept considerat ctitorul Românieimoderne (tocmai trecusem pe lângă actualul Muzeu al Geologiei,pe vremea mea unul dintre sediile întreprinderii la care lucram,cunoscut mie de-a fir a păr, el însuşi edificat la începutul secoluluiXX), îi spun doamnei lângă care mergeam: de cealaltă parte astrăzii Monetăriei se află o celebră biserică (Mavrogheni), iar încolţul dinspre stradă al incintei, deci foarte aproape de MŢR, seaflă mormântul lui Horia Bernea, cel care a înfiinţat MŢR, într-unstil inconfundabil şi i-a devenit primul director. Îmi amintesc a-i filuat un interviu chiar în luna când s-a deschis pentru public acestmuzeu foarte special.Ne-am îndreptat spre sala care poartănumele lui Horia Bernea. Îmi amintesc că aicise ţineau, în primii ani de după deschidereaMuzeului, întrunirile de sub egida revisteiMemoria şi unde i-am văzut şi ascultat pemulţi dintre marii noştri intelectuali carefuseseră constrânşi la tăcere, timp de 4decenii: Coposu, Ţepelea, Pan Vizirescu,atîţia alţii... ..Acum sala se umplea de lume,mai ales tineri, veniţi în grupuri, cum seobişnuieşte. Dar pe rândul din faţa mea îlvăd pe Geo Şerban; ajuns în ultima clipă, seplasează chiar în dreapta mea dl prof.univ.Albert Kovacs: îl prezint doamnelor: Socrullui Mircea Dinescu. Precizează: El este ginerele meu. Reţinnuanţa. Şi îi spun că tocmai l-am văzut cu o seară în urmă pe poetcitindu-şi versurile la Ateneu. Domniasa a sosit prea tîrziu, uşileerau închise... s-a întors acasă şi a ascultat transmisia la radio.Apar doi domni care ne explică: în această ultimă seară aSăptămânii filmului maghiar, sub egida ICR, rulează filmul Caluldin Torino, inspirat dintr-o întâmplare a filosofului Fr. Nietzsche,petrecută la sfârşitul sec. 19. Şi alte chestiuni organizatorice.Filmul va dura 3 ore. Auzisem ceva de acest gen, dar 3 ore nise par prea mult. Şi oricum, nu e de înţeles de ce începe abiala 19:30, când mai devreme sala fusese liberă. Mister, dar şidisconfort.Şi am vizionat filmul până la capăt. Doamnele se retrăseseră,pe rând. Ca şi alte grupuri de spectatori, deşi totuşi mulţi au rămas.Iar până la urmă s-a ridicat şi dl. prof. A.K., poate neinspirat,căcifilmul avea să se termine după numai 2-3 minute... Pentru mine,un film impresionant al regizorului Bella Tarr, ce a luat Ursul deargint la Berlin 20011, dar şi alte mari premii. Mai întâi, un filmcu doi actori excepţionali (Erika Bok şi Janos Derzsi, spun doarasta ca să trec mai departe, căci partiturile lor actoriceşti au fostmagistrale. Un operator de zile mari: Fred Kelemen. Iar subiectul,deşi se încearcă, la început, o trimitere la filosof, rămasă în fondfără legătură strictă cu filmul, este o poveste simplă despre treipersonaje: Tatăl, 58 de ani, Fiica şi calul lor, toţi scrişi cu literămare. Generic. Trăind într-o casă de piatră, sumbră, în mijloculcâmpului pustiu, cu o clină de deal blocând zarea, cu râpa derigoare, la mare distanţă, cu câteva tufe zgribulite şi doi trei copacicomplet desfrunziţi, sporind singurătatea şi zbuciumându-se înfurtună. O furtună declanşată cândva, mult înainte de începereaacţiunii, un cataclism de fapt şi dezlănţuindu-se cu maximă furie, lanesfârşit: un potop de praf şi frunze spulberate, înfundând zările...Bătrânul cu căruţa se întoarce acasă, este primit deFiică, îl ajută să deshame calul, să-l ducă în grajd, să împingăcăruţa înăuntrul aceleiaşi clădiri, să ferece uşile... Mereu subdezlănţuirea furtunii, care a pus deplină stăpânire pe viaţa tuturor.Cei doi intră în casă, interior dezolant, cu doar strictul necesarsupravieţuirii, filmat în cadre separate, asemenea unor embleme,de reţinut. Căci despre supravieţuire va fi mereu vorba. Fiica îlajută pe Tată să se dezbrace, să se descalţe, îi pune straie decasă, unul câte unul, un lung ritual. Tatăl are un braţ înţepenit, sededuce că ar fi vorba de un căruţaş ce va fi suferit un accidentprofesional. Tatăl se întinde pe laviţă, Fiica pune cratiţa pe plită,în sobă focul arde la nesfârşit, prin găurile uşiţei se vede jucândflacăra, este simbolul vieţii ce se opune dezastrului declanşat înnatură. Apa fierbe, cu cei doi cartofi. Protagoniştii îi vor mâncafierbinţi, direct cu mâna, din talgere de lemn, mereu suflând înwww.oglindaliterara.roREMEMBERei. E mai degrabă un gest ritualic, dacă nu un automatism, nicisingurul cartof nu este mâncat în întregime, restul se aruncă îngăleata de gunoi. Şi pe rând, cei doi se aşează în dreptul ferestrei,privind neclintiţi afară. Vine seara, cei doi se culcă. În aceeaşimelopee de 3-4 note, răzbătând prin uşile zăvorâte, repetată lanesfârşit, în secvenţe de 2-3 secunde. Diminuată când filmărilesunt în interior, ca un scâncet-scârţâit al întregii firi, şi izbucnind lazenit, răzbubuitor, când uşa casei este deschisă. Lăsând urgia săpătrundă în locuinţă.A fost prima zi. Şi vor urma încă cinci astfel de zile, subtitrateca atare. Un ritual al vieţii în luptă cu dezastrul natural generalizat.Ar fi vorba despre un poem cinematografic, Despre o elegie. Unritual ce se reia zilnic, în aceeaşi susccesiune. Îi spun dlui prof.: Îmiaminteşte de Dino Buzatti, cu Deşertul tătarilor... Este de părerecă toate aceste scene ar fi trebuit scurtate. Şi e drept, drumul fiindlung de la a sugera, la a arăta, a stărui-insista şi până la excesulca atare: Filmul începe cu o secvenţă de cel puţin 15 minute: om,cal şi căruţă revenind spre casă, direct peste haturi, prin furtunade praf şi frunze şi şindrile şi...Filmată magistral, ai sentimentul căar fi deajuns pentru un film temeinic făcut, de sine stătător. Părulsmuls, lungile haine negre smulse, ca aripi negre zburătăcite. Lamultele haine pe care cei doi şi le pun, totuşi părul foarte lungal Fiicei rămâne mereu expus vijeliei. Oglugă ar fi fost deajuns, nu? Dar regizorulare altă abordare, ţine să ne transmită unmesaj despre absurdul existenţei, desprezădărnicie şi eşec prestabilit. Se face dinaceastă zbatere a părului femeii un poemîn sine, însă nesfârşit de lung, excesiv...Am înţeles deja, am înţeles demult, dece reveniţi? Sentimentul asupritor căse abuzează: un estetism la limită, unmanierism extrem...A doua zi cei doi, cu acelaşiritual, se îmbracă şi se încalţă,deschid uşile saivanului, scot căruţa,harnaşementele, înhamă calul - careînsă nu vrea să plece. oricât a fost biciuit (Trimitere la scenacu filosoful, care sărise în apărarea unui cal biciuit de stăpânulsău, birjar.). Este readus în grajd, i se dă fân şi apă. În a treiadimineaţă se va constata că nu vrea să-şi consume porţia de fân;în următoarea dimineaţă că refuză apa. Trei ore bătute pe muchiepentru aceste lucruri simple, repet, jucate impecabil, expresiv,arhetipal, filmate la meserie, în cadre nesfârşite cu frunzelezburătăcind, iar acompaniamentul sonor proliferat la nesfârşit, nuse întrerupe măcar o secundă. Începi să simţi că banda sonoră,cu cele 7-8 replici, în total, din cele 3 ore de film, s-a rezolvatmecanic, la pupitrul de mixaj, aceeaşi melopee reluată la nesfârşit,în cele două registre: foarte tare şi tare, sâcâitor, monoton. Căpălălăile de praf şi frunze au fost suprapuse meşteşugit pesteimaginile filimate în deplină linişte. Suspectezi că înseşi sceneleritualului de fiecare zi, cu îmbrăcatul-dezbrăcatul n-ar fi decât ounică interpretare, însă filmată cu mai multe aparate, din unghiuridiferite: o dată ca să-l vedem numai pe Tată, a doua oară ca să ovedem din faţă pe Fiică. Etc.În următoarele zile, reluarea ritualului, cu mici surprize,care nu deschid acţiunea ci o încătuşează şi mai strâns: trecereaunei căruţe cu ţigani, sosirea din neant a unui vecin ce peroreazăincongruent despre nobilimea care a pierdut lupta cu istoria; înpenultima dimineaţă, secarea fântânii, drept pentru care Tatălhotărăşte părăsirea locuinţei. Pleacă, împingând un căruţ în careau îngrămădit strictul necesar din strictul ce-l aveau în casă, cuCalul legat în urmă, ieşit din rol. Dar se vor întoarce după untimp, pe acelaşi traseu... Semn că nu au găsit alt loc mai propicevieţii, că nu există pe lume alţi oameni care să-i primească,să-i ajute. Fiecare e singur în faţa Destinului maşter...Absurdulacţiunilor, nu e nimic de iniţiat, de făcut şi de aşteptat, chiar caîn Deşertul tătarilor. Nu putem nicicum localiza geografic aceastăcasă la răscrucea tuturor vânturilor (oricum, n-are absolut nici olegătură cu meleagurile torineze...), nu o putem data în timp, nise sugerează a fi vorba despre ceva ce se întâmplă de la facerealumii şi până la sfârşit. Care va fi mâine-poimâine... În ultima zipetrolul din lampă nu mai ia foc. Fiica nu mai mănâncă. Trebuie sămănânci !, îi spune tatăl. Ceea ce şi Fiica îi spusese Calului... Curezultat similar: împietrirea chipului, renunţarea. Şi luminile se vorstinge definitiv. Se stinge poate viaţa planetei Pământ pe orbita sacircumsolară...Azi caut pe Google şi înţeleg ceea ce n-au reuşit să neexplice domnii la începutul filmării. E vorba despre un film din2011, ultrapremiat. Simţi că e o încercare temerară, a unui regizorambiţios, pătimaş, estetizant, un artist foarte singular în abordări,care mizează totul pe o carte, pe o viziune. În cazul dat, o viziunestranie, neliniştitoare. Care îţi induce ideea că o capodoperă seaflă pe muchia de cuţit cu ratarea netă.7607


PublicistulEminescu si religiaCititorul literaturii „de sertar” 1 a lui Eminescu va rămâneuluit de radicala schimbare faţă de religie a polivalentului scriitor,dacă se are în vedere premisa ateistă expusă în „Epigonii”:„Religia-o frază de dînşii inventatăCa cu a ei putere să vă aplece-n jugCu umbre care nu sunt, v-a-ntunecat vedereaŞi v-a făcut să credeţi că ve-ţi fi răsplătiţi…Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plăcereaCel ce-n astă lume a dus numai durereaNimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi” 2 .Este maniheist a-l cataloga pe autorul manuscriselor(predate prin Maiorescu Academiei Române) un teist. Situaţiaeste mult mai complexă şi presupune dezbateri furtunoase. Noivom urmări doar gândul eminescian cu fâlfâiri / falduri religioase,un anume feeling pro creştinism. De la decretarea lui Iisusdrept reprezentantul săracilor, de la lustruirea unor definiri alelui Dumnezeu ca stăpân al adevărului, al lumii, sinteza bineluişi a credinţei, la apologia sfioasă, discretă a creştinismului, latoleranţa religioasă a românilor, la aprecierea rolului pozitiv albisericii în culturalizarea neamului sau starea de pioşenie, degraţie degajată din parcurgerea Bibliei, însăilează într-un totarmonios, inexpugnabil. Publicistul îşi aroga şi aici alte falii alecunoaşterii, postulând teze din sociologia, istoria şi filozofiareligiei. Complexitatea mărturisirilor, densitatea identică sesituează în afara oricărui dubiu, destabilizându-i pe septiciiamatori de aberaţii vizavi de neortodoxismul eminescian. Cadovadă peremptorie, vom reactiva următorul cogito despreafanarea biologică, expierea contestatarului divinităţii:„Cine neagă pe Dumnezeu neagă ordinea morală auniversului dar e dovedit că oricare neagă ordinea morală estepierdut fie ca individ fie ca neam 3 , căci degenerează moraliceşte”.Teoria despre progres posedând şi o mantie teologicăse detaşează de determinismul economic sau politic undeprofesionalismul guvernanţilor trasează liniile evolutive alesocietăţii.În Mss. 2257 gânditorul susţine ideea direcţionării istorieiuniversale de către religie. Conflictele interstatale se vor aplana,se va face unirea bisericilor şi mântuirea întregii creştinătăţi 4 .În doctrina ateistă se topesc şi idei atomiste, platoniciene:„Dumnezeu e un atom, un punct matematic…astfel, Dumnezeue în lume ceea ce sufletul atomistic e în om” 5 . Admiraţia faţăde Michelangelo facilitează şi difuzarea sintagmei: „Dumnezeual păcii şi al luminii” 6 . Marile spirite independente poate rebele,încasarea ori spulberarea transcendenţei, au cunoscut fie şiocazional, îndoiala, de personalul caracter, au fiinţat lucid înmomente semi tragice, invocând o forţă / un factor transumanfantomatic, difuz, aberând rugăminţi, doleanţe sau întinzândglasul, şoapta, braţul spre un „autre” (altul) străin de propriul sine.Strigătul disperat al lui Goethe „lumină, mai multă lumină” trebuiesă se fi propagat până la Eminescu, căci în Mss. 2259 sa aflaun pasaj german şi unul românesc de o cantabilitate indicibilă:„Lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu” 7 .În altă parte, se indică atributele divinităţii: invizibilitatea,atotştiinţa, ubicuitatea, omnipotenţa, pozitivitatea, afirmaţia. 8Dumnezeu - “apa vieţei…, pânea vieţei de veci” 9 .Regăsirea sinelui nu are legatură cu indianismul, cuataraxia, ci priveşte comunicarea creştină, apelurile fierbinţi deîntoarcere a sufletului la comorile spirituale evocate de Biblie,de aici şi îndemnul de a procura toate variantele ei - sanscrită,iudaică, persană, arabă: “Cumpăr Biblia în toate limbile pe carevreau să le învăţ” 10 .Infinită sursă de cunoştinţe, Cel Atotputernic îi răsplăteştepe cei însetaţi de Calea Dreptăţii, cu chietudine, cu apropiereamilimetrică de Adevăr, de Bine, eludând Răul şi pentru că“Dumnezeu şi adevăr sunt identici.“ 11Omul deplin al culturii române nu inovează cu orice preţ, cirepune în circulaţie/circuit restrâns, elitist, vocabule sfinte, într-olimbă populară, la îndemâna oricui, fără pendulări metaforice,neologice.Creatorul lumii nu se distanţează de cei cu inima vibrând(ă),de iubirea universală / pentru aproapele său, nici de cei harnici(viziune uşor sociologizantă) care-şi fac treaba cât mai seriosla locul de muncă 12 .www.oglindaliterara.roLA ANIVERSARĂCâteodată noţiunileanatomice primesc veşmintereligioase, cum ar fi: dichotomiacorp-suflet 13 : “sufletele suntfiinţe de îngeri înamorate încorpuri de oameni (…). Sufletu-iînger. Corpu-i om”. În schimb,abstractul (“doliul”) şi o starefiziologică (“paloarea”) suntornate/onorate cu/în straiemetaforice: “Doliul este umbrace-o aruncă cei drepţi în altălume asupra chipurilor celorrămaşi pe Pământ. Paloareaeste lumina cea albă a morţii. 14Cu puţinii bani câştigaţidin presă, poetul cărturar doreaachiziţionarea de noi cărţi, printre Iulian Bitoleanucare şi Evanghelia lui Lutherşi Biblia latină 15 . Informareadespre cele creştine se face prin cărţi ori ascultând slujbelereligioase oficiate de preoţi pasionaţi, cu vocaţie. Speranţa într-ocomuniune cu Cel de Sus presupune neapărat rugăciunea,umilinţa, abandonarea trufiei, a aroganţei, smerenia.Prin rugăciune se întăreşte inima, trupul poate suporta maiuşor diferite suferinţe 16 . Omul din orice veac are nevoie de religie.Nu doar în vremurile de răstrişte. Ori pentru împlinirea unor ţeluri,mereu interminabile şi retorice.Dincolo de toate acestea, religia te face mai bun, mai iertător,te purifică, te îndepărtează de cunoscuta pizmă omenească 17 .Reflexivul junimist a consacrat gânduri, idei, articole bisericii,creştinului (o a doua temă).În primul rând el se pronunţă pro creştinism. A merge labiserică e de preferat chiar pentru tineri, variantă optimă, lucidă,opusă deplasării la cafenele şi locaţii distractive 18 . În acest fel,ei vor afla că biserica lui Matei Basarab şi Varlaam a constituito “maică spirituală” a neamului ramânesc, generând unitateade limbă şi purificarea etnică a poporului român 19 . Nu esteabsolvită de vină biserica catolică, pentru confiscarea adevăruluiştiinţific. Şi impunerea doar a unui punct de vedere... Măsurilepunitive extreme luate cu savanţii Darwin şi Bruno o descalifică,îi maculează imaginea.Indiferent de religiile lumii, Dumnezeu e unul şi “lucrează înlume… pe calea dreaptă, fără a nedreptăţi pe cineva, poate doarîncurcându-i pe unii… de profunzimea crezului religios 20 . Numaipăgânii resping evidenţa că “nu se mişcă un fir de păr din capulnostru fără ştirea Domnului” 21 .Eminescu nu are o gândire închistată, dimpotrivărecunoaşte existenţa societăţilor francmasonice preocupate deadministrarea viitorului ţărilor europene 22 .De asemenea, nimeni nu-i perfect pe Pământ, de aceeagreşelile, abuzurile Bisericii nu se ascund ci se dezbat. Discuţiase extinde la trăsăturile clerului bizantin, la veleităţile de papism,comparativ cu clerul rusesc, atins de cezaro-papism 23 .î______________1 Vezi Fragmentarium de M. Eminescu ori M. Eminescu, Texteleesenţiale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 19972 M. Eminescu, Poezii, Ed. Minerva, 1971, p. 473 M. Eminescu, Textele esenţiale, p. 574 Idem, p. 575 Idem, p. 54; Mss. 22576 Idem, p. 537 Idem, p. 558 Ibidem9 Ibidem10 Idem, p.54, Mss. 225711 Mss. 2267, M. Eminescu, Texte esenţiale, p.2512 Idem, p.55; Mss. 226313 Idem, p.55; Mss. 226214 Idem, p.54; Mss. 225815 Idem, p.56; Mss. 226616 Idem, p.57; Mss. 2275 B17 Idem, pp.47-78; Timpul, nr.81, 12 apr.188118 Idem, pp.19 Idem, p.4920 Idem, p.5221 Idem, p.5522 Idem, p.5323 “Timpul”, V, nr.201, 10 sept.1880, pp. 1-27609


LA ANIVERSARĂSubtema biserica catolicăCâteodată unele idei se bat cap în cap, semn că logosuleminescian se mai şi defazează. Preţuirea Romei, loc derefugiu pentru diferite popoare emigrante - greci, bulgari, sârbi -bastionul catolicismului 24 nu cadrează cu debordările papismului,cu excese/escale papale, fapt ce-i declanşează un soi deofensivă anticatolică, de parcă acest tip de religie ar fi clamatvalori negative, necreştine, profane, efemere.Pe de altă parte, reabilitatea cugetătorului e promptă,când stabileşte punţi comunicative între Dumnezeu şi Timp,Spaţiu, viaţă, verb şi energie 25 , termeni poate prea divergentiReticenţa faţă de Scaunul papal poate avea şi conotaţiipolitice şi istorice. Să nu se uite răul făcut de Austro-Ungariapopulaţiei din Ardeal, discreditate, ca şi religia crestină, de către,surpriză!, Casa de Austria 26 . Totuşi, reforma calvină nu s-a impusîn Ardealul atât de ahtiat după cărţile bisericeşti, dar aflate într-untiraj neconcludent 27 .O altă categorie de probleme: raportul poporul român- religie.Păstrător al tradiţiilor folclorice, poporul cel cuminte, aşezat,ospitalier, viteaz, a rămas perseverent pe calea ortodoxiei.Toleraţa lui religioasă 28 faţă de calvinism, protestantism,catolicism n-a stârnit resentimente. Folclorul religios impuseseideea cuplului antinomic Christul - reprezentantul pe pământal omului sărac, curat sufleteşte, şi al Antihristului, viclean,leneş 29 .Ab antique, românii ştiau a aranja, a artisticiza arhitectural,sculptural şi politic bisericile, iar omul simplu, rural făurise olimbă frumoasă, bogată în sinonime şi polisemantice, încă de pevremea lui Varlaam 30 .Vremurile nu s-au ridicat la înălţimea virtuţilor poporuluinostru… Din pricina politicului. Incompetent, corupt, influenţabil.Politicienii au edificat un prezent şi un viitor favorabile doarminorităţii, celor privilegiaţi. Reduplicarea unui mitropolitperformant peste un secol-două rămâne o iluzie pentru o societateanarhic constituită: „Dar Varlaam era un prost (ironie). În zilelenoastre nici membru al Academiei n-ar putea să fie”. (Timpul,nr.17, 21.01.1880, pag.1). Cu mult înainte H. Bergson (autorulunei exegeze fundamentale în estetică – „Râsul”), Eminescuanticipează un gest, un fenomen social – râsul: „Dumnezeu adat omului râsul” 31 . Prin acest dar, spiritul s-a descătuşat, bunadispoziţie, umorul, comicul şarjează, cenzurează, imperfecţiunile,tarele omeneşti.O intuiţie epocală, ante Malraux 32 : ireligiozitatea extinsăîntr-un mod înspăimântător în secolul nostru 33 . Poate şi pentru căigiena politicienilor nu funcţiona, putregaiul moral nu fusese ars,iar „plebea demagogică din Roma”, invidioasă, avidă de câştignemeritat, parcă ar fi contaminat sfera politicianistă română, fieliberală fie conservatoare (Timpul, V, nr.199, 6/18 sept. 1880).Se adevereşte prin aceasta că “marile opere oferă formamaximă a comunicării în arta înţeleasă ca dialog al lecturilor cutextul de-a lungul său/societăţii” 34 .Uneori, pagina eminesciană se întunecă, lăcrimează laconstatarea dispariţiei autonomiei bisericii, a derivei sentimentuluireligios 35 , preludiu al unei posibile epoci nefaste unde se varesimţi potenţa Antihristului, profetul ravagiilor, al vânzătorilorde ţară 36 .Cultura umanistă agilizează spiritul, sporeşte trezoreriainformaţională, dar nu salvează sufletul de negrul abis, deîntâlnirea cu fatidicul.Tocmai de aceea, biserica deschide, inaugureazăperspective comunicative de neimaginat. Din scrierile lui Buddha,Socrate, Lao Tzî se culeg multe învăţături, dar finalmente doarEvanghelia îl “înalţă” pe om, îl catarsisează 37 .Pe lângă doctrina hristologică, Eminescu cunoşteaprofund şi soteriologia – crede Petru Rezuş 38 - iar un fel descepticism se infiltrase în pasajul despre învăţătorul indian,visător la împăcarea omenirii, adeptul unei teorii a iubirii. Printremostre numindu-se poeziile: „Dumnezeu şi om”, „Colinde,colinde” şi articolul pascal “Cristos a înviat”.În doctrina hristologică şi soteriologică, eminenta Rosa delConte 39 detecta ecouri, umbre hegeliene, blîndul nazarinean fiindcatalogat drept “martir al adevărului”, nu numai un magistru alumanităţii ori mediator între omul comun şi ideea abstractă” 40 .Folosindu-se de citatele din opera eminesciană, TudorNedelcea remarca: Dumnezeu este o idee abstractă, dar oidee a ideilor, “istoria omenirii este desfăşurarea cugetării luiDumnezeu”, cum îi scria Eminescu lui D. Brătianu, în preajmaserbării de la Mânăstirea Putna” 41 .Dispreţul eminescian faţă de o lume meschină se însoţeşteuneori de memento mori, lucidul creator sesizând fragilitateacondiţiei umane, fugacitatea timpului, motiv pentru careuniversitara clujeană Voichiţa Sasu l-a numit pe Poet „cântăreţulneîntrecut al temei deşertăciunii” 42 .Apreciatul eminescolog Petru Rezuş atribuise FecioareiMaria un rol soteriologic 43 , ba mai mult pledează pentruconfigurarea, prin unele texte mai puţin cunoscute, Rugăciune şiTu twan asi (Acela / Aceea eşti tu) a mariologiei. 44 În mod cert,două binefaceri, cel puţin, desprindem din paginile eminesciene:culturalitatea şi lejeritatea scriiturii. Categoric, nu numaiPoetul avea stil, ci şi gazetarul, stilul validându-l în consens cuopinia unei universitare timişorene: „loc de manifestare a celeimai tulburătoare relaţii: cea dintre Om, limbaj şi lume, instituinduseastfel ca o mărime relaţională”.Întinzând o ancoră spre limanul poeziei, unii exegeţiau constatat, pe lângă avatarurile sacralizării, şi pe cele aledesacralizării, precum şi faptul deloc banal că „divinul Mihai etraversat de voluptăţi transcendaliste, ca un corolar romantic,tenebros, hölderlian şi poesc” 45 .Muncind enorm, de dimineaţa până seara, aproape fărăconcediu, redactorul de la „Timpul” (1877-1883), dezamăgit de„acumularea de averi de către…nulităţi”, plin de cearcăne, istovit,rămas tot mai singur, Eminescu părea un descumpănit – arătaGala Galaction 46 -, nici aliaţii ideologici, junimişti, ajunşi în pisculpiramidei nereuşind să realizeze România culturală şi socială.„Viruşii răului” 47 negativaseră ţara, o pirataseră, încât nu seîntrevedea nici o luminiţă la capătul tunelului. Drept urmare sereactivase motivul biblic vanitas vanitatum.Alte aspecte ocazionale surprinse în manuscrisele oripublicistica eminesciană provin dinspre tanatologie, angelogieşi demonologie 48 .La un creator cu o „imaginaţie cosmică”, cititor al majorităţiicărţilor religioase aflate la mănăstiri, al lui Confucius, Buddha,Zoroastru, Platon – depăna amintiri Slavici în memoriile sale – numai era nici o surpriză în plan tematică ar fi încercat să îşi apropieşi ungherele mai puţin vizibile ale doctrinei creştine. Iată de cedăm crezare aceleiaşi savante italiene, convinse că „la 20 de ani,Eminescu privea problema lui Dumnezeu în centrul interesuluispeculativ” 49 , ce înnobila o idee slaviciană: nepreţuitul său prietenplasa religiozitatea mai presus de orice demers intelectual._________________________24 Mss. 229225 M. Eminescu, Texte esenţiale, p.5626 Idem, pp. 49-51; Timpul, VIII, nr. 112, 20 mai 188327 Idem, pp.48-4928 Ibidem29 Idem, p.4330 Idem, pp.43-4431 Idem, pp.44-4532 Sec.XXI, va fi ori religios, ori ateist33 M.E. op. cit; p.4534 Paul Ricoeur, Du texte â l’action, Ed. Seuil, 198635 M. Eminescu, Texte esenţiale, pp.45-4636 Idem, p.4337 Idem, p.4738 Petru Rezuş, Mihai Eminescu, Ed. Cartea Românească,1983, cap. Cugetarea sacră, p.35139 Mihai Cimpoi, Spre un nou Eminescu. Dialoguri cueminescologi şi traducători din întreaga lume, Ed. Hyperion,Chişinău, 1993, p.5240 Ştefan Vida Marinescu, Avatarurile Transcendenţei. Om şiDumnezeu în opera eminesciană, Ed. Euro Vida M, 2001, p.841 Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, FundaţiaScrisul Românescu, Craiova, 2000, p.4942 Voichiţa Sasu, Destinul ideilor literare, Ed. Didactică şiPedagogică, 1996, p. 8443 Petru Rezuş, op. cit., pp.354-35544 Ileana Oancea, Semiostilistica, Ed. Excelsior, Timişoara,1998, p. 1045 Ştefan Vida Marinescu, Eminescu supra Temă cu variaţiuni,Ed. Nouă, 2007, p. 4646 Gala Galaction, Eminescu ziarist în…Pagini, vechi despreEminescu, 1976, pp. 101-10247 Apud Livius Ciocârlie, Paradisul iluzoriu, Ed. Humanitas,1993, p. 217: „Baudrillard vorbeşte despre viruşii răuluirăspândiţi în inconsistenţa epocii”48 Petru Rezuş, op. cit., pp. 359-36149 Rosa del Conte, op. cit., pp. 269-2727610 www.oglindaliterara.ro


Lavinia IANCUJURNAL LONDONEZDragii mei cititori. După o pauză cam lungă, reînceptrimiterile jurnalului meu! Deja nu mai ţin socoteala scrisorilorelectronice în care relatez câte puţin din experienţele meletrăite departe de voi cei dragi, aici pe meleaguri britanice. Dupăcum probabil ştiţi deja, faptul că am venit aici mi-a adus încă unmotiv de mulţumire şi anume că am ajus cu ajutorul unui prieten(tocmai din îndepărtata Australie) să îmi public pe diferite site-uri,aceste mailuri (ulterior puţin retuşate!) sub forma unui jurnal, maiexact purtând titlul „Jurnal Londonez”. Acest fapt mă face să măsimt tare bine şi să mă apreciez şi mai mult.Acum însă nu am să deschid din nou subiectul delicatal problemelor care au luat amploare în Londra şi alte oraşemai mari în UK, şi anume revoltele degenerate în vandalism,asta pentru că am făcut-o într-un mail anterior (JL4). Am să văpovestesc însă despre alte experienţe avute aici în ţara vremiischimbătoare.Cambridge(fragment)Nu de mult mi-am vizitat nişte prieteni în Cambridge, unorăşel de altfel foarte frumos, plin de verdeaţă... Ce mi-a maiplăcut mie cel mai mult este că e plin de biciclişti. Se spunecă după Amsterdam, Cambridge-ul are cel mai mare număr debiciclişti din Europa. Universitatea din Cambridge este a douauniversitate anglofonă ca vechime. Are o reputaţie deosebită,fiind considerată una din cele mai bune universităţi din lume.În acest orăşel de numai 115.000 de locuitori, am petrecut oduminică minunată de vară. Am vizitat celebrul centru universitardin Cambridge, care are nişte grădini absolut minunate, cu florimulticolore şi un râu numit Cam, care traversează centrul urbeişi... pe care te poţi plimba cu gondola! Fiind şi o vreme caldă,după cum spuneam, râul era invadat de zecide ambarcaţiuni pline ochi cu studenţi şi turiştidoritori să experimenteze o plimbare pe apăasemănătoare cu cea de la Veneţia poate. Totpeisajul în sine era parcă desprins dintr-o piesăde teatru încă în faza de repetiţie, pentru că maitoate gondolele se ciocneau între ele - din cauzaaglomeraţiei - dar cum deplasarea era foartelentă, nimeni nu era afectat, ba din contră seamuzau cu toţii.După această privelişte încărcată defrumuseţe şi veselie... am pornit mai departe îndescoperirea acestui orăşel fabulos. Astfel căam ajuns într-o piaţetă foarte drăguţă, plină decomercianţi care mai de care mai iscusiţi în a-şidemonstra talentul în fabricarea unuor produselucrate manual, precum bijuterii, lumânări,fotografii, mâncare, tricotaje, săpunuri...,deoarece aici este foarte mult apreciat produsulhand made. Mai apoi, prietenii mei m-au invitatsă luăm masa la un restaurant cu specificpescăresc, unde ne-am răsfăţat papilelegustative cu scoici, biban de mare şi somonafumat... Hmmm, foarte delicios!Monet versus Picasso & CoAtracţia cea mai interesantă pentru minea fost cu siguranţă Muzeul Fitzwilliam unde amvăzut printre altele antichităţi din Grecia, Roma,Cipru şi Orientul Apropiat, artă orientală, mobilă,sculpturi, medalii, monede... şi chiar tablouride Picasoo, Modigliani şi Titian... Wow, a fosto senzaţie foarte plăcută să ajung să văd aşaceva, obiecte de artă despre care acasă, înRomânia, doar în cărţi poţi citi. Deşi, nu suntneapărat 100% pe gustul meu nici unul dinaceşti pictori - pentru că eu prefer mai multimpresionismul francez, precum Monet, datoritădelicateţii, romantismului şi al feminităţii pe carele exprimă tablourile lui - ideea de a vedea cevaatât de valoros şi măreţ a produs în mine o starede entuziasm deosebită.Chaiselongueyogawww.oglindaliterara.roşiMERIDIANEŞi deşi ziua trecea curepeziciune, şi oboseala îşispunea puţin cuvântul, amavut timp totuşi pentru amă relaxa în gradina plinăde verdeaţă a prietenilormei, Ioana şi Tavi, pe unchaiselongue, la umbră,unde am savurat o cupă dedesert delicios... povestindvrute şi nevrute până cândam realizat că e cazul sămă pregătesc de plecarespre „casă”, adică înapoispre Londra. Aşa că iatămăpărăsind Cambridgeulseara, cu o stare deîmplinire, mulţumire şilinişte sufletească.Apropo, am uitat să menţionez că în scurtă relaxare avutăîn grădina oarecum rebelă aş putea spune, am avut parte deo şedinţă de yoga, care cred că m-a ajutat foarte mult să îmipăstrez până la sfârşitul zilei respective sentimentul de linişteinterioară şi împlinire. O altă experienţă interesantă, care cred căam să o mai încerc de mai multe ori de acum încolo. And so... Iconquered the fortress of Cambridge!La Madame TussaudsDupă reîntoarcerea la Londra, într-o zi am ajuns şi pela Muzeul figurilor de ceară „Madame Tussauds”. Tot de unasingură! Pentru că, după cum spuneam, îmi face plăcere propriamipersoană! Asta şi pt că nu prea are cine să mă însoţeascădeocamdată... Aşa că mi-am luat frumos... avânt şi aparatul fotoşi dusă am fost... Direcţia, Muzeul figurilor de ceară!După ce am ajuns acolo mi-am dat seama că am făcutalegerea bună pentru că în acea zi nu a fost extrem de aglomeratşi astfel am reuşit să mă pozez cu mai toate celebrităţile muzeului.Am făcut cunoştinţă cu Woppi Goldberg, AudreyHepburn, Marilyn Monroe, Robin Williams, MorganFreeman, Sean Connery, Tom Cruise, Leonardodi Caprio, John Travolta, Julia Roberts, NicoleKidman, Angelina Jolie şi desigur, Brad Pitt. Apoi„m-am întreţinut” cu Dalai Lama, Papa Ioan Paul alII-lea, Mahatma Gandhi, Barack Obama, VladimirPutin, David Cameron, Nicolas Szarkozy, AngelaMerkel şi mulţi alţii din lumea politică de azi şi nunumai. Dar pe... Băse tot nu l-am văzut pe acoloşi nici pe micul Boc! În schimb era acolo mareleLuciano Pavarotti alături de Michael Jackson, KylieMinogue, Elvis Presley, Lady Gaga... apoi, CharlieChaplin, Benny Hill... Pablo Picasso, Van Gogh,Oscar Wilde, William Shakespeare, Albert Einstein,Falmilia Regală a Marii Britanii... şi mulţi-mulţi alţii.În muzeu se intra direct în încăperea custarurile de cinema, după care urma încăpereacu starurile din lumea sportului. Din păcate nuerau acolo nici Nadia Comăneci, nici Ilie Năstasesau Ion Tiriac. Nici Hagi... Sinceră să fiu, măcarNadia Comăneci mă aşteptam să fie! În continuarepăşeai în încăperea alocată familiei regale... maiapoi în încăperea cu oamenii de cultură. Apoi sala„invitaţilor” din lumea muzicii, urmată de cei din careau primit odată în viaţa premiul Nobel pt Pace... şidin „lumea păcii” păşeai direct în lumea politicii,controverselor, a puterii, a jocurilor murdare... dupăcare ajungi în spaţiul alocat criminalilor şi metodelorde tortură din evul mediu până în zilele noastre...camera de teroare, unde totul era aproape înîntuneric... Interesant! Finalul a fost chiar drăguţdeoarece stai la rând să urci într-un taxi specificLondrei, în miniatură, care te plimbă prin încăpereaalocată istoriei Marii Britanii iar la ieşire ajungi înmagazinul de suveniruri... Aşa că, la muzeu, amtrăit o experienţă foarte drăguţă, hazlie şi plinăde agitaţie. Acolo toţi vroaiu să-şi facă poze cupreferaţii lor din lumea cinematografiei, a sportului,a muzicii... Ba chiar şi a politicii, de ce nu!?(continuare în nr. viitor)7611


ADNOTĂRIPaul Celan (note)Paul Celan a avut o existenţă tragică din multemotive. Nu vom face aici o prezentare exhaustivă,nu are nici un rost, din moment ce s-a scris enormdespre acest poet de primă mărime în literaturauniversală. S-a exprimat ca poet în limba română,pe care o ştia bine, ca şi limba rusă, dar s-a afirmatdefinitiv în germană, limba lui Goethe, Heine , ca şia celor care au adus cele mari nenorociri evreilor.Nu a locuit din această cauză în Germania, ci înFranţa , unde nu adus-o foarte bine. Într-o carteapărută în 2006, la Editura Hasefer,„ Aventuri alconştiinţei de sine”, Felicia Antip punctează câtevarepere în viaţa şi creaţia lui Celan. În luna mai1947, în revista „Contemporanul” a fost publicatpoemul „ Tangoul morţii” , tradus de prietenulsău, Petre Solomon. El introduce sintagma „laptenegru”, ca şi „moartea e un meşter german”( în altpoem). Laureatul cu Nobel, J. M. Coetzee a apreciatpoemele lui Celan, ca „emblematice pentru secolulXX”. Poemele sale au fost traduse în numeroaselimbi, cel mai mult în engleză, ceea ce explică şiraza largă de răspândire a acestora. În Germaniael a fost destul de repede acceptat şi apoi chiaradulat, deşi semnalul pe care îl dădea era decondamnare a crimelor nazismului. Ermetic, pentrucei mai puţin obişnuiţi cu versul modern, a fostapreciat de cunoscători ai limbii literare germane.Studiat în şcoli şi universităţi, Celan era iritat deignorarea mesajului şi de accentul pus preponderentpe forma literară, dar tocmai măiestria sa a fostcheia care i-a deschis uşile recunoaşterii. Titlul deTodestango şi apoi de Todesfuge a fost inspiratde metoda perversă a SS-iştilor de a pune muzicăla difuzoare, în timp ce condamnaţii îşi săpaugroapa comună. În România numele poetuluieste cunoscut, dar opera mai puţin, un exegetperseverent al acesteia fiind Andrei Hoişie-Corbea.Creaţia de vârf a lui Celan a contrazis afirmaţia luiAdorno că „după Auschwitz nu se mai poate scriepoezie”. Coetzee spune că limba poetului poateorice. Fără a recurge la denumirea de Holocaustsau Shoah, Celan redă exact grozăvia uneia dintrecele mai cumplite tragedii umane. Este adevăratcă sintagma „lapte negru” nu a fost inventatăde Celan, ci preluată de la o concetăţeană dinCernăuţi, poeta Rose Auslaender, care a murit debătrâneţe în Germania. Celan recurge la personajecunoscute în literatură ca Margareta cu părul blond,din „Faust”, la Shulamith din Cântarea Cântărilor,lărgind sfera de receptivitate a propriului poem.Dar se regăsesc şi ecouri din muzică, din Bach,Schubert, Wagner, Mahler, Brahms, moartea fiind otemă infinit reluată. Născut la Cernăuţi, Celan s-asalvat de deportarea în Transnistria, în timp ce tatălsău murea acolo de tifos, iar mama era împuşcatănefiind aptă de muncă. Cel mai grav auto-reproş şitraumă psihică de nevindecat a fost gândul că nu arămas alături de părinţii săi. Dar nu era vina sa, iarliteratura pierdea, cum au pierit mii de creatori, unmaestru. La Bucureşti în cei doi ani cât a locuit aici,a tradus din Esenin, Lermontov, Simonov, dar şi din7612 www.oglindaliterara.roKafka.Lucra la EdituraCartea Rusă. A părăsitRomânia în 1947 şi amurit prin suicid ( s-aaruncat în Sena), laParis, în 20 aprilie 1970.Nu împlinise încă 50 deani. Deşi tradusese dinfranceză în germană peApollinaire, Rimbaud,Paul Valery,Rene Char,Michaud, el nu eracunoscut în OraşulLuminilor, Paris.Poemele lui Celanau inspirat peste o sutăde compoziţii muzicalepentru solo, cor şi balet.El l-a influenţa şi peBoris MarianPrimo Levi, un supravieţuitor al lagărelor naziste,care , din păcate s-a sinucis de asemenea. Expresia„ săpăm o groapă în văzduh” a intrat în circulaţiacolocvială. Celan a cunoscut avangardismul prinrelaţiile cu Tzara, Fondane, Voronca, încă dinaintede război, De asemenea era un bun cunoscător alpoeziei lui Rilke şi Trakl. Era un mare admirator allui Shakespeare, a vizionat la Londra spectacole cupiesele marelui Will, a tradus din Shakespeare.În timpul devastării oraşului Cernăuţi, cuprinsde război, el a scris – „ Nu dormi, stai de veghe/plopii cântă, ei umblă/alături de soldaţi/în şanţ esângele tău…Lumea-i o fiară în chinurile facerii/despuiată se chirceşte sub cerul nopţii/Dumnezeueste urletul ei/teme-te pentru mine/ nu mişca”.Pictorul Arnold Dagani a surprins în scris şi în graficămomente ale deportărilor în Transnistria, unde aupierit nu numai părinţii lui Celan, dar şi o verişoară,o adolescentă care scria minunate versuri, SelmaMeerbaum-Eisinger. Se ştie că familia Antschel (Celan este o anagramă) a scăpat de primul valde deportări datorită eminentului salvator alevreilor din Cernăuţi, primarul Traian Popovici. Darîn fatidicul an 1942 nu au mai scăpat, numai fiulcare a trecut prin numeroase lagăre de muncă. Unbiograf cunoscut al lui Celan a fost John Felstiner,din SUA. Iar fiul lui Petre Solomon. Alexandru arealizat un film despre cei doi prieteni folosind întitlu un calambur al lui Celan – Solo de Petronom cuacompaniament de Pauloncel. Plecarea din Româniaa lui Celan a fost facilitată de poetul Alfred MargulSperber, un bun poet de limbă germană, cu simpatiide stânga, iar la Viena s-a bucurat de afecţiuneascriitoarei Ingeborg Bachmann. Nefericite au fostatât căsnicia lui Celan în Franţa, cât şi întâlnirea cufamilia Goll, Yvan Goll fiind un poet talentat, darsoţia sa a reuşit să distrugă un psihic şi aşa labil,ca al poetului Celan, prin acuza absurdă de plagiat.Celan se gândeşte tot mai mult la moarte,el scrie –„sfârşitul crede că noi suntem începutul”. În 1969vizitează Israelul, îl cunoaşte pe poetul YehudaAmihai, dar literatura de limbă ebraică era străinăpentru Celan, deşi cunoştea limba din copilărie,tatăl său fiind un evreu habotnic.Aflând despre moartea lui Celan, poetulisraelian i-a dedicat un poem în care îşi exprimacu durere pierderea unui potenţial prieten. De aicidrumul lui Celan a intrat în postumitate.


ValiZAVOIANUÎNCHISOARE DELUMINĂAzi din raze lungi desoareŞi plămadă de zenitNaltă, dalbăînchisoareTu, zâmbind, mi-aiconstruit.Şi privesc printre zăbreleMelancolică, străinăCum plutesc visele melePrintre raze de lumină.Chiar de-i plină de lumină,Raze dulci, ameţitoare,Eu sunt tristă şi strainăÎn această închisoare.De mi-i sete, de-s flămândăCu cauşul palmei taleMă hrăneşti, cu-alură blândăŞi-mi faci pat din moi petale...Dacă tu ai înţelegeDacă te-ai opri puţin...N-ai trăi-n fărădelegeŞi-ai şti că nu-ţi aparţin.Şi în loc de închisoareFie ea, toată lumină,Mi-ai da aripi să mă zboareCătre zarea cea senină.Mângâierea ta mi-e lacăt,Patul de petale, chin...De-ai privi, măcar în treacătOchii mei, măcar puţin....Ai lăsa deschisă poartaDe la dalba închisoareŞi-ai lăsa să-mi curgă soartaPrintre razele de soare.De voi vrea să-ţi fiu visareDe-mi va fi de tine dorN-oi alege o-nchisoareUnde blând, m-ajuţi să mor.Nu-ţi clădi tu fericirePe-a mea moarte, egoistŞi din prea multă iubireNu m-opri să mai exist...Lasă-mă să zbor, iubiteSfarmă gratii, închisoare,Să respir printre ispiteExistenţa-mi trecătoare.Şi de-o trece fără tineViaţa mea, prin universUită-mă te rog, mai bineŞi trecutul fie şters.Te-oi ierta, de îmi vei cereŞi voi transforma în visCondamnata-ţi mângâiereCe-n lumină m-a închis.Despre inimăPOEZIEIULIASTOLERUInima mea arepatru camere.Într-o cameră îmigăsesc totdeaunapărinţii;e plină de lumină şiun soare nemuritor...A doua cameră epantru joacă şi visee întotdeauna acolo un copil care măaşteaptă;e o cameră veselă,colorată şintotdeaunaare apă,apa pe care o beau şi devinnemuritoareA treia cameră e o bibliotecă cu cărţidespre viaţă,despre oameni şi-n ea eu caut mereucartea mea preferatăo carte specială care le domină pecelelalte – e o carte despre iubire,iubirea obişnuită şi uitată de unii...Ultima cameră e secretăAm o cheie,dar nu mi-e permis să intruîn ea decât să o decorez,şi asta,doar o data pe an,laaniversare...De ce oare?Pentru că într-o zi,mi se va deschidepentru veşnicie...InimaInimao fântână plină de fluturi coloraţi,pasiuni cocoţate în vârful unei rozeInimaun dans obsesiv într-un amurg roşusau poate violet...Inimao pictură de Picasso sau Dali,ca un saltimbac jucăuşInimaIreală,scuturată de timpul raţionalInima,mereu inima...A fostA fost o vreme cândnoaptea-mi aducea,doar vise colindatede iubireşi nu mă minunamA fost o vreme cândnoaptea beam din cupa otrăvită a uneiiubirişi lanul de singurătate nu mă mai miraTârziu, a revenit o iubire şi...A fost o vreme cândmi-a plouat în suflet cu flori de macstrecurate în noianul de vise spreMarianDragomirpiaţaandreea este vânzătoare la aprozaruldin colţlucrează îmbracă în halatul de măcelarmuncitorii vin zilnic şi cumpără fericireala gramele arată clienţilor marfa dosită subtejgheaprin descrierea posibilităţilor vieţiidupă program ea vorbeştepoezii şi pâine prăjită cu cafeauadar nu este încântată deanotimpurile grave şicumpărăturile de inimipe andreea eu nu am mirosit-o niciodatăbea apă goală pur şi simpluşi cântă la telecomanda televizoruluiaflat deaspura casei de marcat viseîntr-o noapte rece de iarnăîn care viscolul sufla prin piaţăîn aprozarul din fier forjatmaterial primă s-a evaporatnu ştiu dacă andreea a existatdar este cert că muncitorii nu au maivenit în piaţărromulchristine este franţuzoiacădar de curând lumea a aflatcă a fost cerută de nevastăde un rrom romanizatcu vioara sub subţioarăea stătea în bucureşti la etajul 2în blocul de lângă tineare în casă un pian mai marecu care ciripeşte rromul vântul din casăchristine este mult mai mare decât mineşi are părul blond cu şuviţe ca perdeauadin casăeste mare cafegioaicădeoarece visele sale concep full-timefabrica de muzică la care slujeşte rromuleiam auzit că îi este frică de naturăde grindina de vară care scrâşneşte dinţide aceea ştiu că nu pot să visez copaciîn prezenţa eică s-ar putea să-i sfărm dorinţelechristine are o plăcere pentru pianiştişi le dă chiar propriul pian la îndemânăsă cânte bieţii nenorociţiide cât au nevoiechristine pare o femie bunăasta vorbeşte lumea în cartiermă gândesc ce o fi găsit la rronmul eiwww.oglindaliterara.ro7613


NOTESDECEMBRIE ÎN ROMÂNIAPentru mine‚ „străinul”, care nuam mâncat salam de soia, dar mănâncpâine de înstrăinat, de emigrant de 30de ani, sosirea acasă, în România meanatală, îmi dă o stare psihică deosebită,personală. Nu am să descriu simţirilesi trăirile pe care le am pentru a nu daapă la moara răilor să comenteze că facparadă. Nu am făcut paradă, parade înviaţa mea, nu am avut de ce şi nici pentruce sau cine. Dar îmi place să privescparadele lumii, cu atenţie, şi mai ales pecei ce le pun la cale, le conduc. Paradele,formate spontan sau dirijate, izbesc directsimţurile prin coloratura şi zgomotullor, dar in spatele acestui spectacol seascunde esenţialul: stare social şi psihicaa indivizilor, a colectivităţii. Pe aceastadin urmă, o privesc cu luare-aminte ca săpercep, cu mintea mea, în ce stare psihicase afla conaţionalii mei, ce idei îi frământaşi îi călăuzesc în comportamentul lor.Parada românilor, în acestDecembrie, are o parte spontană dezgomot si lumini, de claxoane şi faruri demaşinii care mai de care, plus altele şiuna indirectă, majoră, ce exprimă jalnicalor stare psihică „Asta-i situaţia şi nu semai poate face nimic! Nu mai putemface nimic! S-a terminat!”. Prăpăstioasăresemnare, nenorocită gândire, aiimpresia ca toţi sunt desprinşi din ciobanulmoldovean al Mioriţei! Nimeni nu maivrea să lupte în societate cu dominanţiicare-i intoxică cu halucinogene idei,ideologii în mass-media, îi umilesc şibatjocoresc, îi asupresc prin manipulare şiforţă. Majoritatea românilor au îmbrăţişatun neomioritism ortodox: vad, percepstarea de fapte, îi avertizează până şimioriţele, dar ei accepta blazaţi şi se ducla biserică, duminica, acum după 1989!Doamne ajută-ne, ca noi stăm cu mâinileîncrucişate. Şi în vremea aceasta, înacest Decembrie, în România se cântă,cu nonşalanţă şi-n mare veselie o parodiecaustică după balada populara Mioriţa.Balada începe tot pe gura de rai, tot cu treiciobănei cu turmele lor, dar cel ungureaneste „de la Covasna” şi o mioriţa personală,informatoare din Covasna, îl avertizeazăcă ceilalţi doi, de data asta vrânceanuşi moldoveanu, vor să-l omoare să-i iaturma. Ce face ciobanul din Covasna?Ce era normal: se apără! Nu se roagă lastele reci! Cum se apară? Îi pândeşte lacotitura şi loveşte ; spărgându-i capul launu şi rupându-i coastele la celălalt. Clar,dar oare cei ce râd şi aplaudă aceastaparodie usturătoare, au înţeles mesajul?„Nu mai muriţi de grija maghiarilor’’ne sfătuieşte Adrian Halpert, directoreditorial al Cotidianului Adevarul, înarticolul sau referitor la pretenţiile celor dinSecuime, care acum, sfătuiţi şi sprijiniţi deBudapesta, fac trecerea etnică de la foştisecui la viitori maghiari şi nu mai vor săaudă şi să vadă nimic românesc în jurullor, pe o rază de la Miercurea Ciuc laBalaton! Adrian Halpert ţine cu argumentela drepturile secuilor, pentru că secuii aunumai drepturi în România, obligaţiilelor constituţionale au fost desfiinţatede globalismul si multiculturalismuldirectorului editorial, care scrie ca nuvine sfârşitul lumii, că nu ne iau unguriiArdealul şi nu dezmembrează Romaniadaca le dăm tot ce vor şi cer secuii.Mare democrat Halpert al nostru, oarenu se duce, puţin, în Israel să le spună şiisraeliţilor: „Băi, aceştia, nu mai muriţi degrija palestinienilor, a musulmanilor! Da-ţijos zidurile de beton ale discriminărilor,ridicate în secolul XX după modelsovietic, şi clădiţi moschei în loc, că batemulticulturalismul la poarta voastra”. Hai,Halpert dragă, fii om odată!Tot in acest timp, Laszlo Tokes,făcut europarlamentar de Traian Băsescu,a ţinut o predica iredentista celorlalţieuroparlamentari cum, că, Întâi Decembrie– Ziua Naţională a României - este zide doliu pentru maghiari, cărora le-a fostrăpita Transilvania de către români prinTratatul de la Trianon din 1920. De undereiese că românii sunt răpitori şi unguriiporumbeii păcii şi democraţiei în lume.Şi cum, europarlamentarii români habarnu au de istorie şi nici personalitate câta ciobanului din Covasna nu au, au tăcutmâlc, lăsând impresia că Laszlo Tokes aredreptate şi ziua naţională a României artrebui desfiinţată iar Transilvania restituităcu scuze şi despăgubiri lui Laszlo Tokes!Tokes, ăsta e ca un scai agaţat la curul oiiciobanului de la Covasna, îi merge bine, îie cald acolo.Şi totuşi s-au găsit români caresă-i dea replică, prin argumente istoriceirefutabile. Am citit articolul „Ruşine”al domnului Şerban Rădulescu-Zoner,istoric, membru al Asociaţiei Internaţionalede Istorie Contemporana de la Geneva,fost deţinut politic, care pe lângă faptulcă l-a dezaprobat cu dovezi istorice peiredentist a vorbit despre ruşinea massmediabucureştene, în special a posturilorde televiziune care nu au omagiatmarele eveniment naţional la începutullui Decembrie. Nu s-au făcut nici măcarreferiri istorice, nu s-au adus elogii celorce au luptat şi s-au sacrificat pentru Unireacea Mare şi Firească, nu s-au pomeniteroii neamului din Primul Război Mondial.Secetă şi deşert în spiritualitatea şipersonalitatea guvernanţilor şi-a lefegiilorlor. Pleavă bucureşteană!Profesorul Ion Coja, unul printrepuţinii dar marii patrioţi ai acestor vremurianti-româneşti, a scris articolul „La ÎntâiDecembrie” în care parcurge istoricevenimentul prin care graniţele politicese pun astfel în acord cu graniţele etnicescriind alternativ despre România şiUngaria în mod corect. Un articol foartebun şi ungurii ştiu ca aşa a fost şi este, darascund adevărul, în timp ce majoritatearomânilor nu au cunoştinţele istoricenecesare, pentru că în ultimii 20 de ani aufost împiedecaţi şi îndepărtaţi, prin toatemijloacele, să-şi înveţe istoria lor naţionala,dar obligaţi să înveţe holocaustul şi să-şipună cenuşă în cap! Profesorului Ion Cojao personalitate cu demnitate academicăşi o dragoste de ţara ferventă nu îi esteteama sa susţină adevărul: în Româniade de azi se duce o politica de trădarenaţională, care urmăreşte, printre altele,şi depopularea Ţării, crearea unui viddemografic şi câteva rânduri mai josscrie că, in fruntea acestei acţiuni antiromâneştise află preşedintele Ţării. Cred,dar nu ştiu cât o face din inconştienţa şi câtdin slugărnicie faţă de cei ce l-au cocoţatca preşedinte. De altfel, acum în Româniase doreşte, tot mai mult, suspendarea lui,7614 www.oglindaliterara.roCorneliu Floreafiind comparat cu Carol al Doilea. Bunăcomparaţie!Ajungând la istorie, în acestDecembrie, consemnez apariţia înlibrăriile româneşti a volumului „Unsecol cu Neagu Djuvara”, care esteo personalitate raţională, perspicace,vioaie, subtilă şi şireată. Cartea luimi-a fost companioană interesantă peavioane (trei) purtându-mă de-a lungulşi latul lumii un secol, dar m-a interesatnumai cum vede el prezentul. Îl vede întotalitate, profund şi corect, cu o luciditateimpresionanta pentru un nonagenar.E profund decepţionat şi revoltat,arătând vinovaţii dezastrului romanescînceput în Decembrie 1989 şi numindu-idirect, criminali, pe Iliescu, Cozmârcă,Hrebenciuc. Sunt mult mai mulţi, dar e unînceput de listă! Şi încă ceva, întrebat deunde să înceapă schimbarea în Româniaare o sugestie corectă: cu procesul lui IonIliescu. Argumentele care le aduce pentruacest început sunt fără echivoc! Nu-l uităsă-l acuze dur nici pe Băsescu Traian carea promis, bineînţeles în timpul alegerilor,că va deschide procese celor vinovaţiide situaţia nefastă din România. Dupăalegeri e mormânt: ştia că deschidereaunui amplu proces lui Ion Iliescu îl vaaduce şi pe el banca marilor acuzaţi.Nu ştiu dacă asemenea procesevor avea lor, dar sunt convins că Iliescucriminalul, debilul Constantinescu şiordinarul Băsescu vor ajunge la groapade gunoi a istoriei românilor. Să nuuităm că acolo este şi locul ex-rex-uluiMihai de Hohenzollern, care şi în acestDecembrie le-a transmis un mesaj, deCraciun, românilor. L-am citit în cotidianulAdevărul, aceleaşi banalităţi stereotipe, cuo fotografie recentă. Pe pagina următoareera şi o fotografie de când era tânăr rege,în uniforma militară şi cu trei decoraţiipe piept. Numai trei, dintre care una eracea primită de la Stalin, pentru că i-aoferit România pe tavă, gratuit ! Politicallycorrect! Corect istoric ar fi fost să i sepublice şi una cu decoraţiile germane.Cu cea primită după cucerirea Odessei,de către Armata Română cu enormesacrificii. Armată pe care, apoi, după 23August 1944, a dat-o pe mâna ruşilor săfacă ce vrea cu Ea.Dacă actualii guvernanţi de laBucureşti devalizează sistematic Ţara,fără să fie împiedecaţi, opriţi, judecaţi,unele elite, zise culturale, demoleazăsistematic, în scrisele lor, personalitateasi tradiţiile romaneşti. Mircea Cărtărescueste fruntaş în această întrecere antiromânească.În ajunul Crăciunului 2010 aî


Mădălina Geta DIACONUELEVĂ CLASA A XI-APARTICIPANTĂ LA CONCURSULDE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011ROMÂNIA MEA: „A FI SAUA NU FI... ROMÂN”România. Şi iată cum sufletul este iarăşi năvălit de miide sentimente contradictorii, ca de fiecare dată când conştiinţaîndrăzneşte să rostească acest cuvânt. Gânduri, idei, frânturidin propiile amintiri dar şi mai multe din ale altora roiesc în jurulacestui substantiv propriu, împiedicându-mă să îmi formez oimagine clară a propriei patrii. Prin ochii care dezvăluie un sufletîncă imatur, România apare acoperită de un val de poveşti şiipostaze pozitive şi negative deopotrivă care, din imposibilitateade a fi ignorate, deformează adevăratul chip al ţării mele.Momentan pot descrie România doar din cele văzute şi auzite dealţii şi prea puţin din propria experienţă care este departe de a fivastă. Balanţa judecăţii mele este încă în echilibru şi, deşi talerelesale de abia au început să cântărească, mintea-mi fragedă şi-aformat o părere despre societatea în care trăiesc.„Ţara tuturor posibilităţilor”. Clişeu care îl aud aproapezilnic. Societatea, de obicei, acaparează individul, impunânduşipropriile idei şi concepţii. Insul este obligat să se supună,modelându-şi gândirea în funcţie de mentalitatea colectivului. Cutimpul, această etichetare a României a devenit pentru mulţi unadevăr general valabil dar eu, în încăpăţânarea specifică vârstei,refuz să accept această prejudecată tipic românească.Nu, România nu este ţara în care orice urgie este posibilăla fel cum nicăieri pe Glob nu vom găsi un loc plin de lapte şimiere. Cred cu fermitate că orice lucru, om, ţară are părţi buneşi rele şi sunt sigură că ţara mea nu face excepţie. Îmi iubescţara şi spun asta fără a fi copleşită de un sentiment de patriotismfanatic, astăzi aproape inexistent în sufletele compatrioţilormei. O iubesc pentru bogăţiile şi frumuseţea sa şi pentru toatetradiţiile şi obiceiurile care ne fac pe noi, românii, deosebiţi printrecelelalte popoare de pe Terra. Îi iubesc şi pe români, sau, maibine zis, o anumită categorie: aceia care pleacă de la locul demuncă bucuroşi că şi-au îndeplinit cu succes sarcinile, aceiacare sunt oneşti şi generoşi şi care, cu umorul caracteristic, trecpeste greutăţile vieţii având, în acelaşi timp, creştinismul puternicînrădăcinat în suflete.Desigur, nu obiectivismul este cel care îmi dicteazăsentimentele. Îmi iubesc ţara pentru că este a mea şi a părinţilormei, pentru că aici am crescut şi aici mi-am format o lumea amea. Cu toate acestea, nu mă pot preface că părţile rele nuexistă şi că plaiul mioritic este unul de basm.Se spune că trebuie să privim jumătatea plină apaharului, dar personalitatea mă împiedică să mă complac şiDEBUTESEUsă mă mulţumesc doarcu jumătate din potenţial.Nu pot să bag capul înpământ şi să cred că osă fiu în siguranţă. Suntmulte lucruri pe care leaşschimba în România,mai exact la români,la mentalitatea lor căcicred cu tărie că modulde gândire deosebeştefundamental un popor.Deşi de-a lungul secolelorromânii au trecut prinmulte încercări dificile, separe că firea delăsătoareşi conformistă s-a transmisdin generaţie în generaţie.Nu poţi progresa dacă nuîţi doreşti acest lucru, dacănu îndrăzneşti să ai vise şisă le urmezi. Românul se mulţumeşte mereu cu ceea ce i se dăşi refuză să spere la mai mult, desconsiderându-se continuu. Amavut ocazia să cunosc tineri din alte ţări şi diferenţele de caracters-au făcut imediat remarcate.Refuz să cred că suntem mai prejos de celelalte popoare.Suntem cu toţii oameni şi nu îl poţi judeca pe cel de lângă tineîn funcţie de naţionalitatea sa. Am dovedit de nenumărate ori căsuntem capabili de lucruri măreţe în diferite domenii. Totul estesă îndrăzneşti să speri şi să fii pregătit să rişti. Din păcate pentruRomânia, tinerii, singurii care au puterea de a schimba ceva,aleg să îşi caute fericirea în afara graniţelor. Noul, necunoscutul,misterul, au fascinat dintotdeauna fiinţa umană care va tindemereu să creadă că un mediu nou în care neprevăzutul este lafiecare pas are mult mai multe de oferit decât rutina, obişnuitul,viaţa cotidiană care nu ne mai poate surprinde cu nimic bun.Speriaţi de un sistem care, practic, nu le oferă nici o opţiunedemnă de luat în seamă, mii de studenţi aleg calea uşoară,plecarea, pentru că este mult mai simplu să laşi o problemănerezolvată decât să cauţi o soluţie echitabilă, mai ales în cazulde faţă.Acum, când mintea îmi face în continuu planuri pentruviitor, când desenează zeci de schiţe care vor sfârşi mototoliteşi aruncate într-un colţ al subconştientului, pe biroul conştiinţeiau rămas două mari planuri de lucru cu abordări total diferite.Întrebarea fundamentală rămâne aceeaşi: „Să încerc sau nu?Am vreo şansă să schimb ceva sau ar trebui să dau frâu liberegoismului şi să urmez exemplul tinerilor plecaţi în MareaBritanie, Olanda sau Danemarca?”.Gândul unei depărtări definitive de locurile natale măîngrozeşte, dar iau în calcul posibilitatea efectuării studiilorîn străinătate pentru ca, ulterior, să mă pot întoarce pentru aschimba ceva. Neobosita conştiinţa, însă, lucrează neîncetat şinu se ştie când pe biroul ei vor trona alte planuri total diferite decele care astăzi şi-au primit atributul de „principale”.publicat, în Evenimentul Zilei „O, ce vestekitschizată” ce este o persiflare la adresacreştinismului, religie majoră a cetăţenilorromâni, cât şi o batjocură trivială la adresatradiţiilor româneşti la aceste sărbători.Scrie despre români: „…luând ca pretextun eveniment de mult uitat, petrec câtevazile siropos - idilice înconjurate de clişeeşi artefacturi de un kitsch jenant” (DEX:kitsch = termen ce desemnează un lucrude prost gust). Mircea Cărtărescu, nu-iprea înzestrat intelectual, este un scriitorcomun cu o reclamă exagerată, şi dedata aceasta ne demonstrează şi lipsa debun simţ civic. Dacă vroia să dea o lecţiedespre istoria creştinismului, trebuia să-şialeagă alt moment şi alte cuvinte, nu acumîn ajunul Crăciunului, în România, Ţară pecare el o numeşte, ţiganeste, românica înrecentul sau volum „Frumoasele străine”,ceea ce a făcut pe mulţi să creadă căde fapt este ţigan – ţigan şi la origine l-achemat, de fapt, căldărescu…Nu sunt toţi ca căldarescu, mai suntşi de altfel, de exemplu Agustin Buzura,care scrie în revista sa, Cultura, uneditorial „Tristeţi de decembrie” de ţi serupe sufletul: „Statul fură cu neruşinarede la pensionari, militari, medici, profesori,copii şi mame, ba chiar şi din subvenţiilefoştilor sportivi de performanţă, dar nurăspunde de absolut nimic. Adevăratmare tristeţe cu furtul cu neruşinare!Schimbările ar trebui să înceapă cu furtulcu ruşinare, aşa, vreo 20 de ani, dupăcare să se treacă la furtul cu foarte mareruşinare…” Şi mai scrie , fostul meu colegde la clinicele clujene: „Chiar preşedinteleRomâniei a ţinut să ne atragă atenţiacă statul nu trebuie să fie responsabilde soarta fiecărui cetăţean”. Adevărat,Băsescu Traian a dat drumul şi la acestporumbel discriminatoriu : de unii, statullui, are grijă să nu-i judece că fură Ţara, pewww.oglindaliterara.roalţii îi lasă să se descurce ca homelessi.Baciu Gusti, dragu’meu maramureşan,nu-l iartă pe Traian Băsescu de când l-oţâpat de la ICR, unde o fo’ pus de Iliescu.Ăla, da preşedinte, tare l-o mai lăudatGusti al nost’, o zâs că-i om cu O mare!Oare tot părerea aceia o mai are?Şi parcă toate astea nu mi-ar fifost destule mie, „străinul”, să-mi fac oimagine clară de ce se petrece în Ţarăşi în data de 23 Decembrie 2010, a venitşocul îngrozitor. Românul Adrian Sobarua protestat, cu preţul vieţii sale, în publicîmpotriva parlamentarilor, a regimului:aruncându-se în gol de la balconulparlamentului, în momentul în careprim-ministru Boc şi-a început discursul.Poporul român a rămas încremenit o clipă.Prim- ministru, preşedintele, guvernanţiinici atât. Restul, pagini de cernealăsterile. Iar... eu am făcut cale întoarsă înstrăinătate!7615


AESOTERICAECruceaîntrandafiratăCine a’nsoţit trandafirul crucii? 1Am citit o carte foarte interesantă şi, de fapt, un studiufoarte pertinent al reverendului John George Gibson, 2 tipărită în1912 în Anglia. Am găsit acolo câteva respiraţii şi inspiraţii privindsemnificaţia crucii şi a Tau-lui în societăţile iniţiatice, altele decâtîn creştinism. Dacă am porni de la litera grecească têta sau cealatină T atunci am putea accepta că vechimea semnului estedestul de mare. Dar ea apare şi pe tăbliţele Nakal descoperiteîn străvechea Indie cu similitudini la popoarele protoistoricedin cele două Americi. Scrisă uneori ca un X alteori ca un T,acest semn reprezintă semnătura inteligenţei lumii antice. Pesarcofagele egiptene, pe cilindrii assirieni, pe pietrele mexicaneşi în cetăţile andine, semnul rezistă şi nu numai în aceste formeci şi în montura bijuteriilor frecvent scoase la lumină de comerţulfenician şi mişcarea armatelor popoarelor din vechime. Dacăpiramidele sunt printre cele mai vechi construcţii, crucea sfântuluiAndrei este formată pretutindeni din laturile acestora. Folosireade către breslele constructorilor antici a crucii s’a minimalizatîn faţa uriaşei importanţe pe care în prezent o acordă creştiniiacestui simbol. În Volumul Legii Sacre (Ezekiel, IX), este dejapomenită semnificaţia lui Tau ca o încercare a omului de cătreSpiritul Divin, o judecată a imperfecţiunii şi slăbiciunii lanţuluivieţii, reprodus în timp ca X sau T, dar şi O, S, Z, ca şi semnulmatematic „+”. Cea mai utilizată formă de cruce a fost ceasamariteană X, utilizată în Etiopia şi Tau, asemănătoare literei Tcu un inel înconjurând-o, utilizată în Egipt. Hieroglifa Ankh, sauCrux Ansata, apare de asemeni cu un inel deasupra lui Tau, curol protector împotriva răului şi ca emblemă a vieţii eterne. Nu demulte ori cercul poate fi un şarpe muşcându’şi propria coadă, Taufiind simbol al sufletului. Împreună reprezintă imunitatea divinăîmpotriva morţii. Crucea latină şi cea a Sfântului Anton derivă dinaceastă formă în timp ce cea malteză (întâlnită şi în Babilonulantic) ca şi cea a Sfântului Gheorghe sau a Sfântului Andreiderivă din litera X grecească. O formă mai deosebită este ceaderivat din dublu S sau dublu Z (svastica). Dacă Tau poate fi şilitera grecească Gamma, numeric 3 – trinitatea antică: creator,făptură, urmaşi, iar svastica indiană e răspunsul asemănătoranticului amen şi modernului: aşa să fie.Crucea este deci echerul, gamma sau triada şi nivela cuperpendiculara, însemne ce în cadrul Ordinului Arcului Regalformează tripleta triadelor ca o interpunere a lui Tau în literaH, ceea ce înseamnă „Templum Hierosylymae.” Ca simbol aleternului continent Mu triada vieţii devine o amuletă (Osiris, Isis,Horus) pe care toate misterele, incluzând cele ale creştinismuluio adoptă ca salvare din moarte spre Viaţă. Toate structurilesocietăţilor secrete de mai târziu adoptă crucea sub diferiteleei forme ca emblemă nu numaidecât creştină, cu profundelesemnificaţii protoistorice. Literatura, cu precădere lirica cuprindenumeroase exemple de înţelegere a simbolului care, reprezentatîn toate artele, însoţeşte trubadurul, aedul, menestrelul, magulcuvintelor de-a lungul secolelor. Simbolul Crucii Întrandafirateeste unic nu numai pentru omenire ci întregii creaţii din univers.Acest simbol reprezintă pământul material al braţelor ce indicăpunctele cardinale ale compasului şi trandafirul a cărei subtilăştiinţă reprezintă necunoscutul, lumea sufletului.Din bezna nopţii suflete-am ieşit,în clopote căruţe călătoare,fântâni săpate’n norul romboidce poartă trupul noastru’n faţa porţiiunui templu care n’aredecât un început - numitCuvânt,inexorabil vis cules într’un potirşi aşezat pe un altar de vântîntre coloane de-un compasnecunoscutîn centrul unui trandafir. 3Omul aflat în faţa acestuisimbol asistă natura să seregenereze. De aceea celebrulmotto al lui Joséphin Péladin 4 :Ad rosam per crucem, adcrucem per rosam, in ea,in eis gemmatus resurgam 5înseamnă desăvârşireasinelui în creaţia divină. Nunta Liviu Pendefundatrandafirului şi-a crucii, aomenirii cu Dumnezeu este ceamai strălucitoare metaforă hermeneutică a alchimiei rosicruciene– omul şi universul.Poemele create de Christian Rosencreuz prin FamaFraternitatis, Confesio Fraternitatis şi Nunta alchimică vorbeaunu numai despre mari învăţaţi capabili să înţeleagă elementeleCreaţiei, cât despre lumea invizibilă a unei frăţii ce dorea un nouviitor al lumii împărtăşind din tainele cosmice. Era Duhului Sfântera îmbrăţişarea unor spirite desăvârşite: Paracelsus, Descartes,Sir Isaac Newton în misterele din Eleusis, ale magilor Persiei,ale essenienilor, ale Cavalerilor Templieri, cu toţii înţelegând căde fapt revelaţia era din partea maeştrilor necunoscuţi ai MarilorFrăţii din protoistorie, din lumea lor invizibilă.Ordinul închinat acestui simbol este de fapt mai vechi decâtlumea însăşi. Confruntarea noastră cu istoria este un mister careinclude Creaţia. Ceea ce ştim este că cei ce urmează marile minţiale trecutului realizează că sunt conduşi spre acele locuri misticeşi reale totodată care au născut civilizaţia. Categoriile esotericesunt după Antoine Faivre 6 şase la număr. Dintre acestea să nuuităm că totul în univers este interconectat cu relaţii subtile întreelementele Genezei, că nimic nu este nemişcat sau inert şi căviaţa este prezentă pretutindeni. Imaginaţia şi meditaţia fac partedin aceste categorii dând omului posibilitatea ontologică de adeţine puterea, ce prin simboluri, mituri, ritualuri pune în mişcarenatura vibratorie a cosmosului. Transmutaţia reprezintă a patracategorie esoterică afirmând experienţele illuminării capabile săregenereze sufletul. Concordanţa care menţine ceea ce existăpretutindeni, în cărţile sacre ale omenirii, tradiţiile ce au rădăcinacomună primordială în filosofia universală şi transmitereaînvăţăturilor, a cunoştinţelor prin iniţiere de la maestru la discipolsunt ultimile elemente ce caracterizează esoterismul. Aceastăartă conţine misterul pe care Ioan îl admite în primele cuvinte aleevangheliei sale.Căci nu’i odihnă’n mine să împlinesc o artăşi nici răgaz în labirint. Aş crede un fragment de soartăîn centrul înfloririi luminii’n care eu mă simt,eu însumi, un simbol şi-o cruce întrandafirată. 7_________________1 Goethe2 John George Gibson Q.C. (13 feb. 1846 - 28 iun. 1923)a fost un avocat irlandez – autor şi al studiului despre JackSpintecătorul3 Ouroboros, Poeme iniţiatice, 20114 Joséphin Péladin (1859-1918), Mare Maestru AMORC,France5 La trandafir prin cruce, la cruce prin trandafir, în el, în ele opiatră perfectă eu devin6 Antoine Faivre, L’Ésotérisme, Paris, 19927 Crucea întrandafirată, Poeme iniţiatice, 20117618 www.oglindaliterara.ro


Cum s-a construit acest profil modern, cu adevărateuropean al scriitorului nostru? Primul element poatefi găsit în anii de studiu de la Paris. Prietenii francezi pecare şi-i face, muzeele, teatrele pe care le frecventează,lecturile, discuţiile politice şi literare la care participă,călătoria mai îndelungată în Italia, ca şi atât de instructivastrăbatere a Europei la plecarea din ţară şi la întoarcerereprezintă o mare şcoală pentru spiritul lui. De altfel, aceaveşnică tinereţe a fiinţei sale intelectuale, la care se refereaşi Eminescu, se datorează într-o bună măsură faptuluică şcoala urmată în anii adolescenţei fără rigori, dar cuaplicare mai vie decât s-ar crede (ceea ce paginile deînsemnări din călătoriio dovedesc) el owww.oglindaliterara.roREMEMBERALECSANDRI – PROFIL EUROPEAN(urmare din numărul anterior)G.C. Nicolescucontinuă întreagaviaţă prin repetateleşi îndelungatelerătăciri peste mări şiţări. Un istoric literarconsideră din acestpunct de vedere peAlecsandri ca fiindtorturat de « demonulturistic », diverselecălătorii ale scriitoruluipărându-i un simpluprilej de « a lua iaraer în Europa». A privilucrurile în acest felar fi nedrept. Desigur,Alecsandri nu plecade fiecare dată încălătorie exclusiv ca«să înveţe». Dar nu se poate uita, de pildă, că într-oscrisoare către copila sa îşi exprimă bucuria că aceastaîncepuse să aprecieze «avantajele de a călători în ţăricivilizate», ceea ce arată că scriitorul considera călătoriilecu o reală seriozitate. Pentru un om sensibil, atent, deo inteligenţă ascuţită, orice contact cu o realitate străinănouă nu putea rămâne fără rezonanţă. Călătoriile luiAlecsandri în ţară şi străinătate, în Franţa, Italia, Anglia,Germania, Elveţia, Ungaria, Austria, Spania, Africa, laConstantinopol şi Asia Mică, în insulele Mării Egee, înGrecia şi Bulgaria, în Crimeea, chiar planurile de a pleca înEgipt, Mesopotamia, India, China, Japonia şi America ni-larată ca pe un om însetat de noi orizonturi, dar totodată neexplică permanenta modernitate a spiritului său, continuaalimentare a culturii sale, a experienţelor sale din sursecontemporane foarte variate, menţinerea sa la curent. LaParis, Alecsandri frecventează spectacole de teatru cupiese moderne (mergea la comediile lui Molière, dar şila premierele lui Augier!), expoziţiile de pictură, concerteleşi spectacolele de operă (la bătrâneţe nu lipseşte de lapremierea pariziană a operei lui Verdi – Aida). Scriitorulnostru se dovedeşte mereu la curent cu mişcarea literarăşi artistică a vremii. Despre Wagner de pildă vorbeşte încăde timpuriu ca un om care-i cunoştea îndeaproape muzicaşi i-o apreciază. După o scurtă şedere la Paris, îi trimite luiLuchian vreo 60 de piese noi pe care le citise cu atenţie,însoţindu-le de observaţii asupra lor.Cel de-al doilea element constitutiv al profiluluimodern şi european al lui Alecsandri îl reprezintă relaţiilesale personale, de vie prietenie cu numeroşi străini:francezi, italieni, englezi, spanioli, germani, maghiari,poloni etc. e de reţinut că aproape fără excepţie toţi aceştiaau fost cuceriţi de farmecul personal al scriitorului român,om de lume desăvârşit, interlocutor sclipitor, povestitorplin de farmec, prieten înţelept, tonic şi cu resurse lăuntricebogate. Este poate scriitorul român a cărui biografiecunoaşte relaţiile personale cu străinii, cele mai largi şimai diverse. Numeroase prietenii se leagă în anii studiilorîn capitala Franţei. Întors în ţară cunoaşte numeroşicălători francezi ce poposeau în trecere sau mai îndelungîn ţara noastră pe atunci. Aşa este călătorul francez dinBalta Albă, sau pictorul Dussault, cu care pleacă pevapor în 1845 spre Constantinopol, aşa sunt Vaillant,Ubicini, Billcocq, Kotzbeue, Miculi, Erlich şi mulţi alţii. Îndiversele sale călătorii uneori cu misiuni oficiale, cunoaştepersonalităţi politice de prim plan ale Europei de atunci,cum erau Napoleon al III-lea, primul ministru Walevski,prinţul Napoleon, pe regele Italiei Victor Emmanuel, peCavour, Nigra, Vegezzi-Ruscalia, pe lordul Russel, peprinţul Czartoryski, pe Kossuth, etc. De-a lungul anilorleagă prietenii cu o serie de oameni de cultură şi artă cumar fi Edgar Quinet, Lamartine, Michelet, Prosper Merimée,Bixo, Al.Dumas-fiul, fraţii Goncourt, Gounod şi AmbroiseThomas, cu Sully Proud’homme, François Coppée, leComte de Lisle, Mistral, Ibsen, Puvis de Chavannes şinenumăraţi alţii. Este vorba nu numai de a sublinia relaţiileneobişnuit de vaste ale scriitorului român cu oameni politici,de artă şi cultură europeni al vremii sale, dar mai ales de areleva perspectivele noi pe care asemenea relaţii, uneorisusţinute şi îndelungi, le-au putut deschide lui VasileAlecsandri atât în problemele vieţii sociale şi politice, câtşi ale vieţii intelectuale şi artistice.Profilul european al lui Alecsandri se conturează şimai din plin dacă adăugăm cunoaşterea literaturilor străineîndeosebi a celei franceze ale cărei ecouri se regăsesc înoperele sale, chipul liber, dar totodată pătruns de simţulnecesităţilor naţionale, în care scriitorul nostru înţelegeasă-şi însuşească cultura europeană a vremii sale.Dacă Alecsandri a devenit un mare scriitor şi aocupat un loc dominant în dezvoltarea literaturii românedatorită faptului că a ştiut să descopere realităţile autentice,specifice româneşti şi să le dea expresie în spiritul moderneuropean al vremii sale, el a intrat în circulaţie europeanăca scriitor datorită faptului că a întrupat în veşmânt artistictot ceea ce era mai adânc naţional şi totodată valoros peplan universal în poporul său. Traducerile care s-au făcutdin opera lui ca şi traducerile poeziilor populare culesede el, tălmăciri în limbile franceză, engleză, italiană,germană, rusă, polonă, maghiară, bulgară, studiile ce s-aupublicat în străinătate asupra creaţiei sale mărturisesco vie admiraţie pentru scriitorul care a ştiut să rămânăîntotdeauna credincios sâmburelui celui mai autentic alsufletului şi conştiinţei populare româneşti, reprezentândîn acelaşi timp o personalitate totdeauna în curent cuultimele cuceriri ale culturii europene.Alecsandri rămâne un scriitor european pentru căa ştiut necontenit să simtă pulsul epocii sale, pentru căa evitat încremenirea în vechi formule politice şi literare,pentru că înnoindu-şi continuu creaţia a înnoit şi literaturanoastră, pentru că rămânând « veşnic tânăr», a întineritliteratura sa şi a ţării sale.7619


EVENIMENTAl XX-lea Congres al Valahimii de la Timişoara(28 – 31 octombrie 2011)Ion Pachia-Tatomirescu / Ioan CârssiaSub auspiciile Mitropoliei Banatului,Primăriei Municipiului Timişoara,Universităţii de Vest din Timişoara,Universităţii Politehnice „Traian Vuia“din Timişoara, Asociaţiei IstoricilorBănăţeni etc. şi în organizarea directă aAstrei pentru Banat, Porţile-de-Fier şi aValahilor de Pretutindeni, graţie inimosuluipreşedinte nonagenar al acesteia, CristeaSandu-Timoc (n. 8 septembrie 1916),s-a desfăşurat la Timişoara, între 28şi 31 octombrie 2011, a XX-a ediţie aCongresului Internaţional IdentitateaCulturală a Tuturor Românilor.Şi la cel de-al XX-lea Congres alValahimii s-a înregistrat o participarenotabilă, desigur, nu atât de numeroasă/ fastuoasă ca la ediţiile anterioare,din motive obiective (organizatorice –sponsorizări „de criză“, schimbarea dateitradiţionale etc., dar şi legate de sănătateaPreşedintelui Astrei pentru Banat şiPorţile-de-Fier, Cristea Sandu Timoc – cea păşit din 8 răpciune încoace în cea de-a96 toamnă a Domniei Sale –, pe care-lrugăm să nu uite a ne invita şi la împlinireacelor o sută de toamne, în 2016, şi căruia-iurăm cu emoţie cogaionică şi pe-aceastăcale-media: La cei mai mulţi ani, cusănătate / fericire…!), participare demarcă, atât dintre hotarele Daciei luiBurebista / Regalian – din România,Republica Moldova, Ucraina, Serbia,Macedonia, Bulgaria, Ungaria etc. –, câtşi din diaspora: Franţa, Belgia etc.Din programul zilei de sâmbătă,29 octombrie 2011, s-a remarcat (întreh. 10 – 11), sub genericul Românii dela sudul Dunării, «expoziţia de carte,pictură, presă şi fotografii-color de laromânii din Timoc şi [din] celelalte zonegeografice…», din holul de la AulaMagna (et. I) – Universitatea de Vest (dinTimişoara); între altele, au fost prezentatesărbătoreşte, desigur, de către secretarii,ori de către redactorii-şefi – Vasile Barbu,Gh. Lungu, Mioara Moise, Radu Păiuşan,Traian Trifu-Căta ş. a. – următoarelereviste de cultură / literatură şi de istorie:Clio (Timişoara), anul XI, nr. 1 – 4 / 2011;Dacia Aureliană (Timişoara), nr. CXXIV /2011, săptămânal al Astrei pentru Banat,Porţile-de-Fier; Familia (Petrovasâla-Vladimirovaţ / Serbia), fondată în anul1910 –, nr. 1 – 2 (102 – 103), ianuarie –aprilie, 2011; Foaia săcoşană (SacoşuMare), anul I, nr. 1 / 2011; Tibiscus (Uzdin/ Serbia), anul XXII, numerele 3 – 7 (230 –234), martie – iulie, 2011; etc.Lucrările «în plen» ale CongresuluiValahimii, având ca moderator pe prof.univ. dr. Radu Păiuşan, au început laora 11, în Aula Magna a Universităţiide Vest. Mai întâi, după un Cuvânt deîntâmpinare adus de la rectorul vestiteiinstituţii-gazdă, prof. univ. dr. Ioan Talpoş,a fost rostită o Binecuvântare a ÎnaltPreasfinţiei Sale, dr. Nicolae Corneanu,mitropolitul Banatului, preşedintele Astreipentru Banat, Porţile-de-Fier. Au strălucitprin absenţă (potrivit programului tipăritşi înmânat participanţilor la al XX-leaCongres al Valahimii): senatorii TitusCorlăţean – preşedintele Comisiei pentruPolitică Externă – şi Viorel Badea –preşedintele Comisiei pentru Românii/ Valahii de Pretutindeni – angajaţi săaducă în faţa participanţilor la Congres,în Aula Magna, salutul ParlamentuluiRomâniei; tot prin absenţă au mai strălucit(ca şi în alţi ani): dr. Predrag Balaşevici– preşedintele Partidului Democrat alRomânilor din Serbia, col. rez. DimitrieCrăciunovici – preşedintele MişcăriiDemocratice a Românilor din Serbia, dr.Ivo Gheorghiev – preşedintele UniuniiEtnicilor Români din Bulgaria, AlexandruFlorin Ţene – membru corespondental Academiei Americano-Române,preşedintele Ligii Scriitorilor Români ş. a.După «salutul invitaţilor din ţară şidin străinătate» (Boian Barbutici – dinBrestovăţ / Serbia, Miroslav Năstasu –din Subotiţa-Timoc / Serbia, Vasile Barbu– preşedintele Societăţii Literar-Artistice„Tibiscus“, din Uzdin / Serbia, redactorşefal mensualului Tibiscus, secretarulLigii Scriitorilor Români – Filiala Voivodina/ Serbia, ing. Mioara Moise – din parteaAstrei pentru Banat, Porţile-de-Fier şi aValahilor de Pretutindeni, din Timişoara,prof. Viorel Dolha – preşedinteleAsociaţiei Învăţătorilor din România, ing.Traian Trifu-Căta – redactor-şef al revisteiFamilia, din Petrovosâla – Vladimirovăţ/ Serbia, Anta Jurconu – din Svilainaţ-Voivodina, Mircea Todorovici Angheli– din Iasenovo-Voivodina, MiodragSrecico – născut în Serbia, rezident înFranţa, Vladimir Băniaşu – din satulDobriţa, comuna Alibunar-Voivodina –ş. a.), d-l prof. univ. dr., Radu Păiuşan,preşedintele / moderatorul din PrezidiulCongresului Valahimii – „ediţia a XX-a“, adat glas Declaraţiei comune, supunând-odezbaterii şi aprobării celor prezenţi înAula Magna.Cele trei puncte ale „Declaraţieicomune“ (I – III) se adresează, în primulrând, parlamentelor României şi Serbiei /Bulgariei.(I) «Parlamentul Românieisă facă demersurile» diplomaticecătre Parlamentul Serbiei şi cătreParlamentul Bulgariei, încât comisiibilaterale – una românească şi unasârbească / bulgărească – specializateîn drept internaţional pe problemeleminorităţilor etnice să stabileacăpentru totdeauna drepturile românilordin regiunea Timoc-Serbia şi dinregiunea Timoc-Bulgaria, urmărindu-serespectarea acestor drepturi sacre «aleromânilor din Timoc porecliţi „vlahi“…»(s. n.); este vorba despre: 1) dreptul dea avea şcoală în limba maternă: limbaromână, adică în limba valahă (dezideratexprimat de majoritatea celor ce au luatcuvântul „în plen“: Vasile Barbu, BoianBarbutici, Viorel Dolha, Tamara Iscuban-Birdean, Mioara Moise, Miroslav Năstasu,Miodrag Srecico, Mircea Todorovici-Angheli, Traian Trifu-Căta ş. a.); 2)dreptul de a avea biserică românească/ valahă şi preot care să facă slujbelepe înţelesul valahilor timoceni, în limbavalahă / română, nu în limba sârbă, oribulgară (şi acest deziderat a fost exprimatîn majoritatea aserţiunilor din Aula Magna,chiar clamat ca vital pentru comunitate,îndeosebi, de către Vladimir Băniaşu, dinsatul Dobriţa, comuna Alibunar, Voivodina/ Serbia – «noi avutără şi biserică; acumn-avem biserică românească; mergemla biserică sârbească; avem pământ dela biserica românească; să cumpărăm ocasă; să servim biserica română, şcoala»–, sau de către Mircea Todorovici-Angheli,din Iasenovo-Voivodina / Serbia – «cumsuflă lumea, cum simte lumea; limbanu-i cultivată, nu-i învăţată în şcoală;vocabularu-i [a]mestecat, sârbo-român şiîn asimilare – statul sârb lucră; mergemun pas înainte, doi înapoi» –, ori de cătreing. Traian Trifu-Căta – «…în anul 1910, laSatu Nou exista o şcoală cu 600 de eleviromâni, iar azi mai sunt 88; la Alibunareste azi doar 1 elev român; se crede căvor fi asimilaţi, că vor dispărea româniidin Voivodina în anul 2050, deşi există înprezent 25.000 de români în Voivodina,potrivit celui mai recent recensământ»);3) dreptul de a avea mass-media (radio,televiziune, presă pe suport de hârtie,edituri etc.) în limba valahă, adică în limbaromână (Vasile Barbu, Traian Trifu-Căta,Radu Păiuşan – «…în Voivodina [spredeosebire de Timoc], deşi românii suntmai puţini, ei au în schimb o intelectualitatedezvoltată, au edituri, publicaţii / revistevaloroase ca Libertatea, Lumina etc.,radio, televiziune…»); 4) când se facerecensământul populaţiei din Serbia, oridin Bulgaria (cum, de altfel, şi din celelateţări ce şi-au aflat ogor de întemiere, prinvoinţa imperiilor, în spaţiul Daciei) să numai cultive (în rubricile lui, spre a nu secunoaşte numărul exact de minoritarivalahi / români, autohtoni de fapt în spaţiullor încă din vremea Daciei Sud-Dunărene /Aureliene, ori prin aparat propagandistic),amendabila confuzie că valahii ar fialtceva decât românii / dacoromâniişi frica de a te declara altceva decâtsârb, ori bulgar (Traian Trifu-Căta,antrenat – alături de sârbi – în efectuarearecensământului din Serbia: «am întâlnitşi consăteni [din Ptrovosâla-Vladimirovăţ]ce au refuzat să-şi declare apartenenţaetnic-valahă, din lipsă de educaţie, dinrea-credinţă etc.»; Tamara Iscuban-Birdean: «în călătoriile pe care le-amfăcut […], am constatat că istroromânilor,ori valahilor din partea bulgăreascăa Vidinului, nu ştiu de ce le e frică săvorbească româneşte…»; Anta Jurconu– din Svilainaţ-Voivodina / Serbia: «…larecensământ, am auzit destui spunând:„Mă, nu spune că eşti român, spune căeşti valah…!“»; Mircea Todorovici-Angheli,din Iasenovo-Voivodina / Serbia: «…astacu valahi sau români este o chestie […];valah e [considerat] un cuvânt peiorativ,[însemnând] cioban…»); 5) istoriavalahilor / românilor, istoria religieitimocenilor, să nu mai fie falsificate desârbi / bulgari, să fie respectate în literalor veridică («de la Dacia lui Burebista /Regalian, ori de la Dinastia Împăraţilorî7620 www.oglindaliterara.ro


Asăneşti-Evmezici, încoace» şi, respectiv, «de la sfinţii valahi/ dacoromâni, Constantin cel Mare, Niceta Remesianu, IoanCassian ş. a.»).În intervenţia sa, prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, solicităeliminarea din textul «Declaraţiei comune» a nefericitei îmbinărilexicale («din cel de-al treilea rând de sus în jos»): «ale românilordin Timoc porecliţi „vlahi“…» (s. n.), deoarece: a) se dovedeştea fi imperios-cunoscută Europei sinonimia totală pelasg / pelasgi> valah / valahi (sau vlah / vlahi, bolohovean / bolohoveni,olah / olahi, vlas / vlasi, bănăţean / bănăţeni, maramureşean/ maramureşeni, ardelean / ardeleni, moldovean / moldovenietc.) – români (dacoromâni); b) evidenţiata sinonimie demai sus se datorează unei impresionante realităţi lingvistice şiistorice din tot spaţiul Pelasgo-Daciei îngemănat (după ReformaZalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H.) cu spaţiulPelasgo-Thraciei, întrucât, valahii contemporani (atât cei norddunărenicât şi cei sud-dunăreni) sunt urmaşii pelasgilor;etnonimul pelasg / pelasgi, în lucrarea multimilenară a legilorlingvistice, a devenit contemporanul valah (vlah) / valahi (vlahi),fapt demonstrat în studiile / lucrările sale din ultimele decenii,astfel: «În etnonimul Pelasg – care a evoluat în contemporanulValah / Vlah, desemnând: „cei mai vechi şi cei mai înţelepţioameni albi ai pământului (Europei)“ – se evidenţiază, înpetrecerea mileniilor, următoarea lucrare a legilor fonetice:oclusiva explozivă, bilabială, surdă, p-, din Pelasg, cu atestaremai întâi la Carianul Herodot, în Istorii (I, 57, II, 50 / 52, 56, IV,145, V, 26, VI, 136 / 140, VIII, 44 etc.), în orizontul anului 432 î. H.,cunoaşte „sonorizarea“ în b-; grupul consonantic -sg-, „pierzând“constrictiva / fricativa dentală surdă (s), se reduce la oclusivapostpalatală sonoră, -g-, etnonimul înfăţişându-se către orizontulanului 551 d. H., în semnificantul Belag, permiţând la rostire,în perechea consonantică postpalatală, c / k – g, „surdizarea“sonorei, Belac, şi – la formarea pluralului – palatalizarea: Belagi> Belaghi > Belachi. Prin istoricul dacoromâno-moesiano-got,Iordanes (aprox. 531 – 592), prin celebra sa lucrare din anul551, Getica (69), se certifică şi derivatul belagin / belagine< Belag- + suf. -in (pentru feminin: belagine) – „ceea ce esteal Belagilor“: «Nam ethicam eos erudiens barbaricos morescompescuit; fysicam tradens naturaliter propriis legibus viverefecit, quas usque nunc conscriptas belagines nuncupant...» /«El (Deceneu) i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lorbarbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască dupălegile naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pânăastăzi, sub numele de belagine...».Înainte de orizontul anului 1199, etnonimul Belac dejacunoscuse sincopa lui -e- (Blac), ori redeschiderea-i subinfluenţa accentuatei vocale din silaba secundă (Balac),„fricativizarea“ / „labiodentalizarea“ oclusivei iniţiale (p- / b- >v-) şi „fricativizarea“ / „laringalizarea“ dinspre plural a consoaneifinale: Vlac > Vlachi > Vlah; în unele documente redactate înlatina medievală mai apare şi nesincopat, cu -e- > -a-: Ioan /Ioniţă Asan «ilustri Blacorum / Valachorum regi [...] Blaciaeprovinciis constituti...»; din Blac / Balac, prin sufixare cu -an şiapoi cu -ic / -ică, a rezultat: Balcan / Balcanică, însemnând„ceea ce este pelasgo-daco-thrac / valahic, sau dacoromânesc/ românesc“.Din Istoriile lui Herodot (supra), se relevă faptul căPelasgii / Vlahii (Valahii) – adică Dacoromânii / Românii – suntcei mai vechi locuitori ai Europei, de dinaintea Elenilor / Grecilor,că sunt Thracii Peninsulei Balcanice, Italice etc.Toponimul Pelasgia > Belachia / Blachia (în documenteleevmezice: La Grande Blaquie – Blachia Mare; la cronicarulImperiului Latin, Geoffroy de Villehardouin, în De la conquètede Constantinopole: «Blachie la Grant» – apud XIRD, II, 302)> Valahia înseamnă „ţara Pelasgilor > Belagilor / Belachilor >Valahilor / Vlahilor“, adică ţara Dacoromânilor / Românilor, ceamai veche ţară a Europei, întinsă de la Alpi la Don şi MareaGetică / Neagră, şi de dincolo de Carpaţii Nordici până la MareaMediterană (Marea Thracică / Egee).Toponimul Peninsula Balacanică îşi lămureşte semnificatuldintâi în „peninsula Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor, adicăa Dacoromânilor / Românilor“; oronimul Munţii Balcani,desemnează, fireşte, „munţii Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor,adică ai Dacoromânilor / Românilor“».În finalul intervenţiei sale, prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescua mai subliniat că până către mijlocul secolului al XX-lea aexistat o conştiinţă naţională a Valahimii (Dacoromânităţii),atât la nordul cât şi la sudul Dunării – sacrul fluviu ce brăzdaDacia lui Burebista / Regalian; apoi, aceasta a fost dinamitatăsistematic de cercuri internaţionale cu meschine interese. Privitorla existenţa acestei conştiinţe naţionale valahice, doar douăexemple: în 1780, doi reprezentanţi ai iluministei Şcoli Ardelene,www.oglindaliterara.roEVENIMENTGh. Şincai şi Samuil Micu, elaborează şi tipăresc Elementalinguae daco-romanae sive valachicae / Elemente de limbădacoromână sau valahică, titlu din care se vede clar sinonimiaValah – Dacoromân / Român (la nordul Dunării, în Transilvania,nu numai la sudul Dunării, cum zic, în 1958, lexicologii stalinişti /proletcultişti, în Dicţionarul limbii române moderne); în ianuarie1840, spre a pregăti re-Unirea valahilor din Moldova şi Munteniasub numele antic al ţării, cel de Dacia, Mihail Kogălniceanueditează revista Dacia literară. Dar imperiile acelui anotimp n-aupermis aşa-ceva. N-au permis nici denumirea statului nostru cusintagma Principatele Unite ale Valahilor, ci numai pe cel deRomânia, nume ce, în ultimele trei decenii (prin prescurtările„internaţionale“, ori prin „derivatele“, „compusele“ sale), are– pe nenumărate căi mass-media – semantismul „deturnat“,creându-se confuzia între ţigani / rromi şi români. Azi, maimult decât oricând se constată necesitatea revenirii la numeleantic al statului nostru, Dacia, renunţându-se la numele deRomânia, impus de imperiile moderne / contemporane…(cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, I, Din paleolitic/ neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică – sauvalahică / dacoromână, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, p.122 sq. / Etnonimul Pelasg > Belag / Belac – Balac – > Blac/ Vlah – Valah –, imensa ţară Pelasgia > Valahia, divizareaPelasgilor >Valahilor, a Pelasgiei / Valahiei Mari, dupăReforma Zalmoxianismului – din orizontul anului 1600 î.H. – în Dacia / Pelasgo-Dacia şi Thracia / Pelasgo-Thracia,problema Conştiinţei Naţionale a Pelasgimii / Valahimii, dela Imperiul Roman, la Imperiile moderne – Otoman / Turc,Habsburgic / Austro-Ungar, Ţarist / Rus – şi contemporane– Imperiul Sovietic – sau U. R. S. S., în Anuarul de martie –Timişoara –, anul IV, nr. 4, primăvara, 2009, pp. 357 – 364).(II) Ministerele Afacerilor Externe din România, Serbia şiBulgaria «să trateze Chestiunea Timoceană cu maximum deinteres» deoarece valahii (vlahii) / românii din Timoc nu cer casârbii / bulgarii «să le facă istoria, ei având istoria făcută înaintede Iisus Hristos şi de venirea populaţiilor barbare din Asia; ei cersă li se respecte drepturile naturale / normale»; politicienii sărealizeze cu promptitudine pentru toţi valahii / românii din Timoc«rezolvarea practică a problemei culturale şi şcolare, inclusivacces la Serviciul Divin, în toate bisericile», în limba valahă /română.(III) «Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Sportului [dinRomânia] să ia iniţiativa» ca editurile cu profil didactic din ţară«să introducă [în manualele şcolare] din învăţământul de toategradele lecţii […] despre grupele etnice» valahe / româneşti şidevenirea lor istorică în ţările din afara României (nucleul Daciei),ţări vecine ce şi-au aflat (prin dictatura imperiilor antice, evmezice,ori contemporane) temeiurile în spaţiul nostru strămoşesc dinantica Dacie a lui Burebista / Regalian: Republica Moldova,Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania, Grecia,Turcia etc.Duminică, 30 octombrie 2011, s-au derulat «lucrările pesecţiuni ale celui de-al XX-lea Congres al Valahimii. Din cele17 lucrări de la secţiunea I, cea de Istorie, s-au bucurat de odeosebită atenţie – pentru ineditul problematicii, ori al abordării– lucrările: Spaţiul etnogenezei româneşti, de dr. AfroditaCarmen Cionchin şi prof. I. Cionchin; Limba pelasgă (> valahă)în listele de nume de plante medicinale dacice / cogaionicsarmizegetusanetransmise din orizonturile anilor 50 şi400, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu; Lumea româneascăsud-dunăreană în veacurile X – XII, de prof. Mirela Ozunu,prof. Mihai Ozunu şi prof. Nicolae Spătaru; Elemente de limbăpelasgă în engleza arhaică, de prof. Gabriela Pachia; Dinistoria Imperiului Româno-Bulgar, de prof. Al. Rădulescu;Momente semnificative din istoria României de Târnovo –Statul Asăneştilor, de drd. Laurenţiu Nistorescu; etc. / ş. a. Dela secţiunea a II-a, Literatură, lingvistică, folclor, etnologie,distingem lucrarea 20 de ani în slujba păstrării şi afirmăriiidentităţii naţionale, de Vasile Barbu; „lansarea de carte“ dincadrul acestei secţiuni s-a situat – atât prin recenzenţi cât şi princărţile recenzate – în perimetrul unei amendabile mediocrităţi. Lasecţiunea a III-a, Conştiinţa unităţii de neam, politologie, s-auremarcat lucrările: Legăturile economice dintre provinciileromane Dacia şi Moesia Superior, de dr. Marinela Ţundrea;Slavi şi bizantini în preajma anului 1000, de prof. MarietaRubaneţ. Şi în cadrul celei de-a IV-a secţiuni, Drept, învăţământ,cultură, rostirea unor lucrări interesante au încordat distinsultimpan al receptorului: Bibliotecile din Vladimirovaţ şiPetrovosâla, de Traian Trifu-Căta; Bibliotecile mănăstireşti dela Muntele Atos semnalate de aromânul Marcu Beza, de conf.univ. dr. Dumitru Vlăduţ; etc.7621


REMEMBERAmintiri din războiulde la 1877V. Vereşaghin(urmare din numărul anterior)Skridloff şi cu mine fusesem cu mult timp înainte camarazila şcoala iuncărilor de marină deşi el era cu doi ani mai mic decâtmine şi fusesem împreună la război pe fregatele Svetlana Cândeu eram sergent în corpul iuncărilor de marină, el era sub ordinelemele şi de mai multe ori am avut prilejul să-i fac observaţii aspredin pricina obiceiului său de a tot vorbi pe şoptite pe front.Mă mutasem la un loc cu dânsul şi cu camaradul săuPodiapolski în căsuţa lor, aşezată într-o piaţă mare şi murdară.Uneori luam masa de seară la popota ofiţerilor, de cele mai multeori însă ne găteam singuri de ale mâncării în casă; atunci ne maidădea o mână de ajutor şi aghiotantul deoarece era un băiatîndatoritor. Ne culcam pe seară apărându-ne cu nişte perdeleîmpotriva ţânţarilor care erau foarte supărători în luna mai.Chiar din ziua întâi, am fost pus în cunoştinţă cu taina celordoi tovarăşi de cameră. Când straja plecase din Petersburg, şefulbine cunoscutei case engleze de comerţ, de la care cumpărau,oferi diviziei o ladă de sticle cu vin chery, pe care s-o ia cu dânşiişi Skridloff se însărcină cu transportul ei până la Dunăre. Întruaceasta îşi ţinu foarte bine cuvântul; Podiapolski fu singurul însă,care ştia de această ladă aşa încât cei doi prieteni îşi împărţirăîntre dânşii vinul, care era o minune. Din când în când maiînfruptară şi pe alţi prieteni, aşa încât, când la urmă, adevărulieşi la iveală, lada fu strămutată la popotă, însă acum era camuşurată.Comandantul întregii escadrile de torpiloare, căpitanulsecund Nofikoff locuia în aceeaşi piaţă. Era un ofiţer foarte viteazcare, mulţumită serviciilor lui la Sevastopol, câştigase crucea ceamică a Sfântului Gheorghe. Când l-am întâlnit pentru întâia oarăla masa comandantului şef, gazda noastră îl întrebă pentru carelucru căpătase crucea asta.- Am făcut să sară în aer o magazie cu praf de puşcă!,răspunse Novikoff, dar cu o voce de bas aşa de adâncă, încâttoată lumea se uita unul la altul. De altfel, aceeaşi voce de bas oauzeam şi acum, deşi ceva mai slabă, din căsuţa în care locuia.Când luam ceaiul cu dânsul, ne sileam să-l facem săvorbească, să-l facem să ne spună măsurile ce lua, dacăaşezarea torpilelor are să înceapă curând. Scopul acesteiîntreprinderi, care era aşteptată de atâta vreme, era să aperetrecerea Dunării, care trebuia să aibă loc numaidecât în urmă.Novikoff era neobosit. Viteaz şi plin de sânge rece, n-aveadecât două cursuri, care atrăgeau luarea aminte: cel dintâi eracă asurzea pe toată lumea cu vocea lui de bas, al doilea eracă numea torpilele bombe. Cu toate acestea i se iertau bucurosaceste cusururi, din pricina apucăturilor lui simple şi bune.Însoţeam adesea pe Skidloff, când avea de dat porunci.Coboram atunci fluviul noaptea, se-nţelege şi lăsam în urmăbutoaie ancorate, pentru a arăta drumul ce trebuia să urmezetorpiloarele pentru aşezarea torpilelor. Dunărea era încă foarteumflată şi unele torpiloare, care aveau o mare adâncime în apă,nu puteau să treacă pe oriunde, bunăoară de-a lungul malurilor,peste care apa era revărsată însă nu prea adâncă. Albia unui râumai mic, care se arunca în Dunăre, trebuia sondată şi însemnatăcu butoaie ancorate; torpilele trebuiau să fie aşezate drept lagura acestui râu.Se dăduseră porunci straşnice să nu speriem pe turci, sănu le atragem luarea aminte şi să încercăm să-i adormim cucredinţa în cea mai mare siguranţă cu putinţă. Pentru aceea nune apucam de lucru decât după ce se lăsa noapte. Dimineaţabutoaiele cu ancoră erau puse; sondarea albiei râului însă, acărui gură era aşteptată cu nişte pari zdraveni, ne dădu mult defurcă şi nu izbutirăm să isprăvim la timp această sarcină.După ce ne deschiserăm o mică trecere pentru vaporaş,străbăturăm Dunărea cu ajutorul vâslelor, atât pentru a ne arătacurajul, cât şi pentru a ne da socoteală dacă turcii puseserăstăpânire pe-o insulă care era înaintea noastră. Mânuindvâslele cu cât mai puţin zgomot cu putinţă, abia atingând apacu capătul lor, trecurăm pe dinaintea unei perdele groase desălcii. Orice foşnet neaşteptat, un peşte care sălta afară din apă,ţipătul vreunei păsări de noapte, totul ne făcea să ne înfiorăm.Coborârăm pe uscat pe acea insuliţă, îi dădurăm ocol de jurîmprejur şi căpătarăm siguranţa că turcii o părăsiseră, deşi cupuţin mai înainte fuseseră văzuţi cosind iarbă.Coborârăm la vale în voia apei, ţărmul turcesc era aproape,iar şuvoiul atât de puternic, încât cu greu puteam merge în susulapei. Ca să nu ostenim oamenii şi spre a nu avertiza pe turci, negrăbirăm să ne întoarcem: în zori de ziuă eram înapoi. Ajutorullui Skridloff, locotenentul Niloff, care făcuse împreună cu noiaceastă întreprindere de noapte, isprăvi în noaptea următoaresondarea albiei râului.Altădată umblarăm cu o însărcinare tainică printre toatetrupele aşezate pe malul Dunării. Trecurăm călare dincolo decazacii de Kuban, de Vladicaucazieni şi de Oseţi, ajungând pânăla Zimnicea unde câţiva husari, nu ştiu care anume, îşi aşezasestrăjile dinainte.La Parapan făcui cunoştinţă cu generalul Dragomiroff,căruia i se încredinţase pregătirile pentru trecerea Dunării. Cândacesta fu încredinţat că eu nu eram un reporter, ne vorbi cu atâtalibertate, judecată şi logică, încât rămăseserăm încremeniţi.Dragomiroff se bucura pe atunci – şi se bucurară şi astăzi – de omare popularitate şi lăsând la o parte pe Skobeleff, rămâne unuldintre cei mai buni generali din armata noastră, dacă nu chiar celmai bun.Ofiţerii, cu care luarăm masa de seară erau foarte drăguţi;ne dădură o masă bună şi ne găsiră numaidecât caii necesari.Skridloff ar fi vrut cu toate acestea ca pe lângă graba asta să fipus ceva mai multă luare aminte, deoarece avu parte de nişteaşa mârţoage, de parcă într-adins făcuseră aşa încât cândtrebui să străbată bucata de loc care despărţea pe husari decazaci, a fost nevoit să-şi biciuiască fără încetare calul lui mare,de culoare închisă şi, ceea ce nu fu mai puţin neplăcut, în ciudatuturor sforţărilor lui de a-l călări englezeşte, se întâmplă întrealte lucruri că-şi juli zdravăn anumită parte a corpului.Făcui o schiţă a Dunării şi a unei străji de cazaci de pemal; la drept vorbind însă, pictai foarte puţin. Mă duceam călarela Giurgiu, vizitam pe cazaci, cercetam lucrările săpătorilor, orimă duceam cu Skridloff să încerc vreun mecanism pe torpilorulsău Şutka. De frică să nu ne simtă turcii, trebui să ne folosimde apusul soarelui, sau de vremea rea; trebuia să înlăturămfumul de la coşul torpilorului sau aruncăturile de scântei, din carepricină să nu întrebuinţăm decât soiul cel mai bun de cărbuni depământ. Turcii nu ştiau şi nu trebuiau să ştie că noi aveam o flotăîntreagă de vaporaşe.Straja de cazaci pe malul DunăriiAltă dată plecarăm la o oră destul de înaintată şi pe o vremefoarte rea, cu furtună. Vântul deveni aşa de furios, încât şutcaabia s-a putut întoarce. Valurile pământii ale Dunării veneau cufurie, o ploaie deasă învăluia totul în beznă. Lucrul acesta insuflălui Skridloff ideea de a aduce la îndeplinire un atac, pe care-lplănuia de multă vreme, împotriva unuia din cuirasatele care seaflau în ancoră înaintea Rusciucului.Noi ştiam că un cuirasat era poposit în faţa forturilor, unaltul ceva mai la dreapta la spatele insuliţei. Fiindcă bocăniturilede ciocan, pe care le auzisem în zilele din urmă, ne-au făcut săpresupunem că turcii înzestrase pe cel de-al doilea cu o reţeaocrotitoare, nu puteam să atacăm decât întâiul cuirasat. O vremeca asta ne îngăduia să ne apropiem de-a binelea de vas, fără săfim zăriţi.- Să încercăm oare?, mă întrebă Skridloff.- Sunt gata!, îi răspunsei eu.(continuare în nr. viitor)7622 www.oglindaliterara.ro


LIRICĂ UNIVERSALĂSelecţie şi traducere după o versiune italiană deIoan Dumitru DenciuWisława SZYMBORSKA(Premiul Nobel, 1996)AbsenţăPuţin a lipsitca mama mea să se măritecu domnul Zbigniew B. din ZduńskaWola.Şi dacă ar fi fost să se nască o fiică– aceea n-aş fi fost eu.Poate una înzestrată cu mai bunămemorie a chipurilor şi numelor,şi a melodiilor auzite doar o dată.Infailibilă în recunoaşterea oricăreipăsări.Cu note excelente la chimie şi lafizică,şi mai slabe la poloneză,dar care pe ascuns ar fi scris poeziidintr-odată mult mai interesantedecât ale mele.Puţin a lipsitca tatăl meu să se însoare tot peatuncicu domnişoara Jadwiga R. dinZakopane.Şi dacă ar fi fost să se nască o fiică– aceea n-aş fi fost eu.Poate una mai încăpăţânată săînvingă.Una ce ar sări fără teamă în apaadâncă.Înclinată să sufere emoţiile mulţimii.Văzută încontinuu în mai multelocuri deodată,dar rar aplecată pe o carte, mult maides în curtebătând mingea cu băieţaşii.Poate s-ar fi întâlnitîn aceeaşi şcoală şi aceeaşi clasă.Dar fără a face pereche,fără nici o înrudire,iar în fotografia de grup distanţatebine.Fetiţelor, aşezaţi-vă aici- ar fi zis fotograful -cele mai scunde în faţă, cele maiînalte în spate.Şi la semnalul meu zâmbiţi frumos,vă rog.Însă mai înainte număraţi-vă,sunteţi toate?- Da, domnule, toate.UtopieInsulă, pe care totul devine.Aici poţi sta la rădăcina argumentelor.Nu sunt alte drumuri în afară de celde acces.Tufişurile aproape se apleacă subrăspunsuri.Creşte aici copacul Ipotezei Exactecu întreţeserea ramurilor descurcatăde secole.Drept, în strălucitoare simplitate,arborele Înţelegeriistă lângă izvorul care se cheamă AaDeci Aşa E.Cu cât se adânceşte în pădure, cuatât mai larg se deschideValea Evidenţei.Dacă vreo îndoială subzistă, vântulo împrăştie.Un ecou de nimeni iscat prinde glasşi grijuliu limpezeşte misterele lumii.La dreapta o grotă unde seodihneşte sensul.La stânga lacul ProfundeiConvingeri.Din adânc adevărul se smulge şiuşor înoată la suprafaţă.Domină asupra văii CertitudineaDe-Nezdruncinat.Pe piscul ei se arată EsenţaLucrurilor.În ciuda acestor atracţii, insula enelocuită,şi micile urme vădite de-a lungulcoastelorsunt toate îndreptate spre mare.Ca şi cum oamenii doar ar fi plecatde aiciplonjând irevocabil în abis.Într-o viaţă de neconceput.CerulDe la asta se cuvine început: de lacer.Fereastră fără pervaz, fără de rame,fără geamuri.O deschidere şi nimic altceva,doar amplitudine.Nu trebuie să aştept o noaptesenină,nici să înalţ capul,spre a observa cerul.Îl am în spinare, sub braţ şi pepleoape.Cerul mă înfăşoară ermeticşi mă ridică dedesubt.Până şi munţii cei mai marinu sunt mai aproape de cerdecât văile cele mai adânci.În niciun loc nu-i mai mult cerca în altul.Cerul apasă deopotrivănorii şi mormintele.Cârtiţa e luată în cerca şi cucuveaua ce bate din aripi.Orice lucru care ar cădea într-unabiscade din cer în cer.Aride, fluide, stâncoase,înflăcărate şi aerieneregiuni celeste, firimituri de cer,stoluri de cer şi teancuri.Cerul e pretutindeni prezent,chiar şi în întunecimile de sub piele.Devorez cerul şi îl secretez.Sunt o capcană prinsă în capcană,un locuitor locuit,o îmbrăţişare îmbrăţişată,o întrebare răspuns la altă întrebare.Despărţind cerul de pământ,lumea nu gândeşte potrivit, lapropriu, apropiatla această totalitate.Este numai un mod de a trăila o adresă mai exactă,mai uşor de găsit,dacă ar trebui să fiu căutată.Semnele mele particularesunt extazul şi disperarea.www.oglindaliterara.ro7623


CRONICARGabriel García Márquez:Despre dragoste şi alţi demoniÎn prefaţa romanului Despre dragoste şi alţi demoni / Delamor y otros demonios – Editura RAO, Bucureşti, 2000 – , în 1994,G. G. Márquez mărturiseşte că sursa acestuia e o ştire la care a avutacces, ca proaspăt ziarist, în 1946, cu prilejul exhumării osemintelorde la o mănăstire din Chile, care urma să fie demolată pentru ca înlocul ei să se construiască un hotel, iar imaginea unor rămăşiţe decopil cu un păr măsurând douăzeci şi doi de metri şi doisprezececentimetri, numele de pe lespedea funerară – Sierva María deTodos los Angeles –, coroborate cu „legenda unei micuţe marchizede doisprezece ani, cu pletele târându-i-se pe pământ ca o trenăde mireasă, care murise de turbare dintr-o muşcătură de câine” –legendă pe care scriitorul o ştia de la bunica sa – ajungând să fievenerată în Caraibi reprezintă punctul de plecare al cărţii.Acţiunea se desfăşoară în Evul Mediu sud-american, avândîn prim-plan casa marchizului de Casalduero, unde „totul era saturatde nepăsarea opresivă a delăsării şi a întunericului”. Peste aceastălume „oprimată, în care nimeni nu era liber”se arată pentru foarte scurt timp o rază deschimbare, figura fetiţei marchizului.Sub aspect diegetic, romanul sedeosebeşte de majoritatea cărţilor lui G.G. Márquez prin simplitate. Cuprinde cincipărţi, denumite, de asemenea, simplu:„Unu”, ‚Doi”…, de-a lungul cărora sederulează eterna tragedia a omului aflatdeasupra celorlalţi printr-o sumă de calităţicare, nefiindu-i înţelese, fără voie, îi devinduşmani.În mare, se prezintă, deci, istorialui Don Ygnacio de Alfaro y Dueñas, aldoilea marchiz de Casalduero şi seniorde Darién, însurat pentru a doua oară cuBernarda Cabrera, soţie fără titluri, fiicaunui fost vătaf al tatălui marchizului, dupăce, pentru scurt timp, fusese căsătorit cu„doña Olalla de Mendoza, o fată răpitorde frumoasă şi înzestrată cu mari şi numeroase virtuţi”, pe care olasă însă fecioară până la stingerea ei prematură din viaţă. Aproapeimediat după moartea primei soţii, marchizul donează bisericii toatebunurile care compun imensa lui avere, păstrând pentru sine doarstrictul necesar şi făcând involuntar dovada nepăsării faţă de bunurilelumeşti, pe care tatăl său le strânsese şi i le lăsase moştenire.În general, romanul rezumă mai multe vieţi ale unor personaje– principale, secundare sau episodice – care, într-un fel sau altul, suntneînţelese de cei din jur. În primul rând, nefiind preocupat de bunurilemateriale, marchizul e dispreţuit de majoritatea celor din jur, inclusivde tatăl său care îl consideră nu tocmai în toate minţile şi apeleazăîn zadar la terapii în concordanţă cu mentalitatea epocii pentru a-l„înzdrăveni”, cu atât mai mult cu cât dintre toate femeile care ar puteasă-i stârnească interesul, singura pe care o iubeşte, Dulce Olivia, econsiderată nebună.Intriga operei o constituie momentul când fiica marchizuluie muşcată de un câine turbat, întâmplare frecventă în lumea încare se petrece acţiunea, unde biserica europeană, prin braţullung şi necruţător al Inchiziţiei caută să se impună şi să-şi supunătoate celelalte credinţe, într-un univers uman alcătuit din albi, negri,indieni, oameni resemnaţi, chiar dacă fiecare consideră credinţasa ca fiind cea adevărată, slujindu-şi-o în secret, fără a căuta sănege convingerile celorlalţi. Naratorul auctorial, în general obiectiv,evidenţiază aici existenţa mai multor categorii umane, determinate dediverse criterii: culoarea pielii, credinţa, preocupările, pasiunile, stareasocială etc., dar, indiferent de toate acestea, stăpâna autoimpusă,acţionând discreţionar, dar necontestată de nimeni, e bisericacatolică, reprezentată în teritoriu în primul rând de episcop, care,contrar statutului său, este un om raţional, lucid, înţelegător, concesiv,tolerant, fireşte în limitele impuse de această demnitate, calităţicare-i permit să diminueze asperităţile din sânul instituţiei. Un alt polal bisericii, cu influenţă în acest areal este mănăstirea Santa Clara,condusă de o stareţă aprigă şi fanatică, Josefa Miranda, „o femeieuscăţivă şi călită, cu o îngustime de vederi moştenită din familia ei”.Între cei doi poli ai bisericii, legătura se face, de cele mai multe ori, prinpărintele Cayetano Alcino del Esprítu Santo Delaura y Escudero, foststudent al episcopului la catedra de teologie de la Salamanca, iubitşi preţuit de acesta ca şi cum ar fi propriul fiu – postură de care chiarîl suspectează unii –, un bărbat de treizeci şi şase de ani, deosebitde inteligent, cu o cultură vastă, dominat însă de credinţa catolică înslujba căreia se pune cu toată sinceritatea, acceptând să vină în Noul7624 www.oglindaliterara.roRegat al Granadei, pentrua se dedica, în continuarevocaţiei sale. Descendent allui Garcilaso de la Vega şi cuo mamă creolă, personajuleste adesea sfâşiat întrepornirile opuse care-i vindinspre cele două ramuri dincare se trage.În felul acesta,printre personajele cărţii,autorul aduce, episodic,unele cu rezonanţă, alecăror nume sunt atestatedocumentar, între care acestGarcilaso de la Vega, darşi Iuda Iscariotul sau Tomad’Aquino, cu înrâurire mare,dacă nu chiar esenţială Mioara Bahnaasupra altora. De pildă,Iuda a fost marea dragostea Bernardei Cabrera de a cărei pierdere nu s-a consolat niciodată,în ciuda a tot ce i-a oferit viaţa sau şi-a smuls din ea, căsătorindu-secu marchizul de Casalduero printr-un şiretlic, refăcându-i averea lacârma căreia trece cu străşnicie şi pricepere, născându-i acestuia pesigura fiică, Sierva María de Todos los Angeles, dar decăzând apoiprintr-un desfrâu fără seamăn, pradă, în acelaşi timp, a unui viciu pecare l-a dobândit şi în voia căruia s-a lăsat fără nicio împotrivire –mierea fermentată şi tabletele de cacao –, încât, în scurt timp, dintr-ofrumuseţe excepţională ajunge o epavă.Pe de altă parte, pe Toma d’Aquino naratorul îl aduce sprefinalul operei, scurtă rază de speranţă în sufletul Siervei María, şiavând, totodată, puterea de a o îmblânzi pentru scurt timp pe stareţă.Cărturar de excepţie şi slujitor devotat al bisericii, personajul trăieştefrust, alături de cei mai săraci, sclavii, iar moartea lui, neanunţată prinnimic – e găsit în singurul puţ din zonă, deşi era iubit şi era mângâiereatuturor – rămâne o enigmă pe care nimeni nu se străduieşte s-odezlege, mai ales că aflarea adevărului n-ar ajuta la nimic, aici unde„oraşul era cufundat în marasmul său de veacuri”.Ca şi în celelalte opere ale sale, şi aici G.G. Márquezcreează un amestec de realitate şi fabulos, graniţa dintre cele douăfiind imperceptibilă sau chiar neexistând, în special într-o epocă aeresurilor care domină universul interior al oamenilor, fără posibilitateade a le pune la îndoială. De aceea, o fiinţă ca Sierva Mária, urâtă sauignorată de propriii părinţi, care, la rândul lor, se ignoră sau se urăsc,ajunge exclusiv în grija sclavilor negri ai familiei, şi sensibilitatea acestorparia, împreună cu inteligenţa ei ieşită din comun, la care se adaugăo extraordinară capacitate de a învăţa, o ajută să supravieţuiască.Cu un talent rar, învaţă câteva limbi africane, îşi însuşeşte obiceiurile,credinţele, îndemânarea negrilor de a confecţiona obiecte specificeculturii lor, în timp ce pentru părinţi simpla ei existenţă este o povară.E relevant, în această privinţă un dialog dintre ei, premergător drameiale cărei premise existau deja, fără ca vreunul dintre cei implicaţi săfie conştient: „Era 7 decembrie, ziua de San Ambrosio, Episcop, iarmuzica şi petardele răsunau din curtea sclavilor în cinstea SierveiMária. Marchizul se bătu cu palma peste frunte” şi îşi întreabă soţiacâţi ani împlinea fiica lor: „ – Doisprezece, răspunse Bernarda. –Abia doisprezece? întrebă el lungit din nou în hamac. Ce viaţă lentă!”Nefirescul acestei comuniuni este relevat frecvent de narator. Depildă, într-un fragment care precedă dialogul de mai sus, marchizul„trebuie să fi fost cu adevărat foarte neliniştit ca să-i adreseze oîntrebare soţiei, iar ea trebuie să se fi simţit tare uşurată cu fierea casă-i răspundă fără urmă de sarcasm”.Şi totuşi, evoluţia fiicei este firească, în ciuda acestui fundalemoţional în care fiecare părinte trăieşte în lumea sa lăuntrică,simţindu-se neînţeles şi, totodată, nedreptăţit de viaţă, de oameni,astfel că Sierva Mária „începea să înflorească într-un vârtej de forţepotrivnice. N-avea mai nimic de la maică-sa. De la tată, în schimb,avea trupul firav, sfiiciunea fără leac, pielea palidă, ochii de unalbastru întunecat şi arama vie a pletelor strălucitoare. Felul ei de a fiera atât de tainic, că părea o fiinţă invizibilă”. Pentru părinţi, mai alesdupă ce fata e muşcată de câinele turbat, lucru care dacă s-ar afla arfi fost perceput ca o înjosire, acest stigmat trebuie să dispară. Totuşi,în pofida mamei, atitudinea tatălui se schimbă, el se înduioşează desoarta fetei, după ce vede chinurile unui om aflat în aceeaşi situaţie,ţinut legat pentru a nu pune în pericol vieţile celorlalţi. Această imagineterifiantă îl determină să apeleze la doctorul Abrenuncio, un ateu,adversar al Inchiziţiei, cu o largă cunoaştere şi imun la ameninţărişi la pericole. Rana fetei pare a se vindeca, dar experienţa le spunecă, oricât de târziu, consecinţele muşcăturii vor apărea şi, la sfatulepiscopului care consideră că prin muşcătură fata a fost invadatăde demoni, tatăl o internează pentru exorcizare la mănăstirea SantaClara, unde are parte de un tratament infernal, fiind consideratăposedată şi este împinsă spre o moarte prematură care o transformăî


O radiografie complexăLECTOREste o mare onoare pentru cultura şi locuitorii MunicipiuluiRoman de a-l avea, iată a treia oară în acest an, în urbea noastră,cu lansare de carte, pe scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, omde cultură şi un valoros scriitor care a reprezentat şi reprezintăcultura şi literatura noastră la nenumărate evenimente din ţarăşi de peste hotare, ducând de fiecare dată tradiţia şi culturaromânească.Panait Istrati spunea că „Există oameni frumoşi, suflete alesepe care Dumnezeu îi trimite în lume în zilele lui de sărbătoare”, iarscriitorul Gheorghe Andrei Neagu este unul dintre ei, care dintrunpreaplin de cultură şi imaginaţie ne oferă posibilitatea de a nereîntoarce în noi înşine şi a ne descifra trăirea. Descoperim unsuflet larg încărcat cu multă sinceritate, o gândire prolifică ce sedeschide spre această lume vulcanică pentru a selecta şi aducevalorile ei în cultura şi literatura românească. Scrierile domnieisale sunt ca o ploaie mănoasă ce vine dintr-un univers ce poatesă aparţină sieşi şi tuturor.Elegant ca o lebădă care lunecă discret pe cristaline ape,domol ca un zbor inocent de fluture, curat precum un nufăr –totdeauna cu rădăcini adânci în pământul acesta, de unde îşiextrage întreaga sevă creativă – şi discret ca o candelă celuminează înstelat la altar, scriitorul Gh. A. Neagu face partedin universul inefabil al naturii şi al acestei lumi,iar volumele domniei sale parcă sunt acele razeluminoase care să ne reîntoarcă în noi înşine,pentru a redescoperi adevărul şi trăirea înuniversul teluric.Am lecturat doar câteva volume din operadomniei sale (Lacrima iubirii, poeme, baladaNunta neagră, Războiul muştelor şi Aesopicae),iar în ultimul volum, Aesopicae, cu subtitlul Nuvelecenzurate, am descoperit că într-o haină filozoficăşi mitologică scriitorul ne oferă trepte de metaforeprin care păşim în universul regimurilor totalitare,dar la fel de bine regăsim crunta realitate avremurilor actuale. Scriitorul ne introduce întrununivers, parcă totdeauna actual, şi cu undicţionar nou prin care face o radiografie perfectăa întregului regim şi a celor care conduceau şiconduc; cultura, presupusa lor cultură care îi ridicăpe piedestalul ignoranţei şi mândriei de sine; eisunt mai presus de orice, sunt vârful piramidei deputere, când nu mai ştiu limita ei, ignoranţa vizavide reala cultură şi de adevăraţii oameni ai culturii.Toate aceste realităţi sunt prezentate cu ajutorulmitologiei şi personajelor mitologice, sau personaje inventate cunume care descriu perfect preocupările lor. Găsim aici o îmbinarea izvoarelor externe cu realitatea internă, care dă pondere actuluicreator, iar în vadul creat să descoperim o operă ce defineşte înprofunzimea ei scriitorul cu imaginaţia sa.Mai găsim unrealism crud construitcu personaje cărorale dă nume pestriţe şiîmbrăcăminte mitologică.Realitatea pe care o găsimatât de bine redată înnuvelele scriitorului tindela un moment dat să tecutremure, căci descoperică această realitate a vieţii Eva Lazeaeste atât de bine condusăde „miniştrii episcopatului din „Pokerania” încât se prelungeştechiar şi în viaţa veşniciei, unde locuitorii nu beneficiază nicimăcar de liniştea mult dorită. În Pokerania există chiar monedaţării numită pokerinul cu care supuşii îi plătesc pe „Dormitorii”statului. Însuşi numele personajelor redau puterea şi muncadepusă de ele: Jurăstrâmb = avocat; Ion Fărăcarte, Chibiţoi =chelner, Iakobi Minciunel, Dormitor = demnitar de stat, etc.Potopul dezlănţuit pentru pedepsirea oamenilor este şirulinterminabil de legi care sunt date doar pentru tulburarea liniştiişi minţii omului şi nu pentru apărarea lui, care sunt folosite labunul plac de cei care le mânuiesc, evenimentelecare se precipită în perioada alegerilor, redau atâtde bine realitatea, ca să ne redescoperim în acestunivers obişnuiţi cu toate încât parcă nu le maivedem în fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare an– trecători fiind prin aceste vâltori, care ne clatinădar nu ne doboară.Volumul, structurat pe trei părţi, este odesfăşurare cronologică a evenimentelor dintr-orealitate în care te regăseşti vrând-nevrând,dar mai ales te pune pe gânduri când descopericrunta existenţă cu oameni care pleacă tot maimult capul în faţa nedreptăţilor de tot felul; mariinoştri filozofi care promit marea cu sarea când seapropie perioada schimbării experimentului la caresuntem supuşi din patru în patru ani, promisiunispulberate în vânt după ce au reuşit să schimbece au voit a schimba şi au ajuns unde au voit aajunge; dreptatea care nu este pentru popor cipentru mai marii puterii.Când începi lecturarea volumului, datoritădicţionarului nou, ţi se pare o carte greu de citit,dar, după ce pătrunzi în miezul problemelordescrise, parcă te regăseşti în actualitate, sau parcă trecutulfilozofic, ori mitic, devine deodată o punte pe care treci fără să-ţidai seama şi te trezeşti în realitatea pe care o trăieşti.Cartea îl apropie pe scriitorul Gheorghe Andrei Neagu deCaragiale, un Caragiale mereu autentic în oricare epocă.însă în sfântă, „venerată de satele din Caraibi graţie nenumăratelorminuni pe care le săvârşise”, după cum menţionează autorul înprefaţă.În acest spaţiu restrâns faţă de alte cărţi ale sale, G. G.Márquez concentrează în prim-plan un destin tragic, înconjurat dealte destine triste, într-o epocă în care, aşa cum se sugerează încădin titlu – Del amor y otros demonios / Despre dragoste şi alţidemoni – dragostea este percepută ca peste tot şi dintotdeaunadrept un fenomen malefic / demonic prin forţa sa de a schimba viaţa,de a-i da omului puterea să înfrunte lumea şi chiar să se sacrifice.E relevant în acest sens traseul parcurs de Cayetano Delaura care,fiindu-i încredinţată pentru exorcizare fata, se îndrăgosteşte până întratâtde ea, încât devine capabil să înfrunte toate opreliştile şi, implicit,toate pericolele, să escaladeze ziduri, să sape cu mâinile sale finede cărturar desăvârşit al epocii lui tuneluri pentru a ajunge în chiliafetei, în zona de maximă securitate a mănăstirii-închisoare, unde suntîngropate de vii condamnatele la moarte lentă. Aici, pe lângă SiervaMária, mai e şi o altă neînţeleasă, acuzată de crimă, dar în stare sărecurgă la crimă pentru a-şi redobândi libertatea, Martina Laborde,singura fiinţă din acest loc sinistru, dominat de fanatism, din parteacăreia fata primeşte un strop de alinare.Cartea subliniază încă o dată singurătatea omului în lume,faptul că fiecare nu se are cu adevărat aproape decât pe sine pentrucă semenii, fie că nu pot, fie nu au permisiunea să-şi manifestefidelitatea până la capăt, aşa cum i se întâmplă personajului principalwww.oglindaliterara.rofeminin: fiind altfel decât ceilalţi, fata ajunge să fie consideratăposedată, iar darul ei de a învăţa cu uşurinţă graiuri dintre cele maineaşteptate – ale negrilor sau ale animalelor – pledează împotriva ei.Pe de altă parte, dacă personajele îndrituite s-o înveţe să citeascăşi să scrie renunţă, izbindu-se de îndărătnicia ei, Cayetano Delaurasau Martina fac acest lucru cu uşurinţă. De asemenea, forţa dragosteicare-l supune întâi pe tânărul preot, făcându-l să-şi ignore îndatoririle,deşi, în final, e îngenuncheat de fanatismul religios, îi ajută pe cei doiîndrăgostiţi să-şi ia arta aliat de nădejde, prin poeziile altora şi, treptat,cu adausurile lor, spunându-şi astfel ceea ce cuvintele obişnuite suntincapabile să facă pentru a traduce iubirea.În tot spectacolul pe care-l oferă această lume, tentativelede normalitate – sporadice – dovedesc faptul că răul, paradoxal,impune apariţia binelui. În felul acesta, deşi sunt pe poziţii – teoretic– antagonice, doctorul Abrenuncio şi preotul Delaura vorbescdeschis unul cu altul, pentru că, mai presus de statutul pe care li l-aconferit viaţa, ei sunt cărturari, iar preţuirea pentru carte îi apropie,făcându-i să rămână, în limitele pe care li le impune lumea până lasfârşit. Sinceritatea apropierii lor e o dovadă a încrederii pe care le-odă pasiunea lor comună pentru carte. Spre exemplu, doctorul i seprezintă preotului: „Nu sunt nimic altceva decât un exemplar râvnitpe domeniul de vânătoare al Sfintei Inchiziţii”. Ironia e transparentă!Motivul îndrăgostiţilor nefericiţi, ilustrat în atâtea scrieriliterare este şi aici în prim-plan, asociat /subordonat temei condiţieidramatice a omului în general şi a geniului în special.7625


CONSEMNĂRISimpozionul Naţional„Timpul şi Omul”* Proiect belgian de anvergură, menit să facă dinMuzeul Ceasului Ploieşti un brand important pentruRomâniaCea de a XIII-a ediţie a Simpozionului Naţional „ Timpulşi Omul”, organizat de Muzeul judeţean de istorie şi arheologiePrahova, s-a dovedit a fi una cu mult noroc, reprezentat deun oaspete belgian, dl. Thierry Lambin (în foto), îndrăgostitde România. La prima sa vizită în Ploieşti, domnia sa adescoperit aici un excepţional Muzeu al Ceasului, unic în sudestulEuropei. Colecţia Muzeului are peste 4000 de piese şicomponente specifice, de mare valoare şi atractivitate: pendulalui Ludovic al XIV-lea, tablouri cu ceas, ceasornice-bijuterii,cadrane solare, ceasuri muzicale, ceasuri cu apă, orologii deturn, ceasuri de mână şi de buzunar ş.a., multe aparţinând unorpersonalităţi româneşti şi străine, precum regii Carol I şi MihaiI, ţarul Alexandru al II-lea, Constantin Brâncoveanu, Al.I.Cuza,I.L.Caragiale, B.P.Hasdeu, M.Kogălniceanu, N.Iorga ş.a. Cel maivechi ceas este datat 1562.Din comunicarea dlui Th.Lambin, prezentată în cadrulSimpozionului - la care au fost prezenţi peste 60de specialişti din muzee, institute de cercetare,cadre universitare, restauratori, colecţionari deorologie din Bucureşti, Iaşi, Sighişoara, Brăila,Galaţi, Reşiţa, Braşov şi Ploieşti - am reţinutintenţia domniei sale de a colabora activ cumuzeul ploieştean: „Imaginaţi-vă acum scena:un om din Europa veche vizitează acest muzeu.Fascinat de descoperirea făcută, îi spuneunuia dintre conservatorii muzeului: Colecţiadumneavoastră este foarte frumoasă. Ştiu caresunt problemele financiare din România. Darvom salva colecţia de ceasuri gratis! Ei bine,acel om este acum în faţa dumneavoastră casă vă vorbească despre urmarea acelei vizitememorabile. Promisiunea mea de atunci, caresemăna cu o utopie, este pe cale de a devenirealitate! Trebuie să vă spun că în oraşulNabur, din Belgia, avem două şcoli de orologie.Ideea mea de bază este ca una dintre şcoli săpreia, fără compensaţii financiare, sarcina dea restaura acest patrimoniu minunat. O ideesimplă, dar care se confruntă, totuşi, cu multe probleme. Unadintre ele: dacă în Belgia, în mod normal, durează doar 5 minute casă poţi contacta, prin telefon, pe primul ministru, pe guvernatorulprovinciei sau pe un consilier al regelui, acum, în condiţiilecând încă nu avem un guvern stabilit în urma alegerilor din iunie2010, ci doar un guvern de dinainte de alegeri, care rezolvă doarproblemele curente, e foarte greu să mai gestionezi şi afaceri.Cred că există o competiţie între Belgia şi Republica Moldova,în legătură cu ţara care va avea o situaţie guvernamentală clarăcât mai târziu! Din fericire, belgienii au şi alte resurse. Astfel,,,Oglinda literara’’ are pentru minesemnificatia unei ,,gazde’’ primitoare,care nuface diferenta dintre ,,ai nostri’’ si,,ceilalti’’, dimpotriva, o intreaga geografie literaras-a insinuat in coloanele revistei focsanene (nu siprovincializate!). Departe de atitudinea scrobitaa altor publicatii ahtiate dupa o anume elita,7626 www.oglindaliterara.rol-am contactat pe directorulInstitutului Provincial pentruConservarea MeşteşugurilorTradiţionale, care m-adirecţionat către guvernatorulprovinciei Namur şi la ceidoi directori ai şcolilor deorologerie. Poate păreacurios, dar faptul de a apărainteresele ţării dumneavoastrăeste pentru mine o onoare, obucurie, în contradicţie vădităcu atitudinea ostilă a unuistat vecin Belgiei, care, prinînsăşi şeful statului, împreunăcu ministrul său de interne seocupă cu denigrarea imaginiipoporului român. O asemeneaatitudine nu ajută în niciun fel Ioan Popescuproiectele cu România”.Proiectul imaginat de către dl. Thierry Lambin, pliat perealităţile din cele două ţări - ambele membre UE - constă înrestaurarea gratuită a preţioasei colecţii de ceasuri din Ploieşti.Domnia sa beneficiază de sprijinul dlui Leon Dachelet-directorulinstitutului de Arte, Ştiinţe Tehnice şi Meşteşuguri Tradiţionale(IATA), care a sugerat că trebuie găsite ajutoare europeneadecvate pentru finanţarea proiectului şi, într-un cadru mai larg,înfiinţarea, la Ploieşti, a unei şcoli naţionale de orologie. Astfel,s-au identificat două posibilităţi de finanţare europeană, douătipuri de proiecte, în care institutul belgian araccepta să fie partener, unul dintre ele urmânda fi ales de partea română şi cea belgiană.Cum bugetul este, în ambele cazuri, limitat şipresupune un aport financiar al promotoruluiprincipal al proiectului, rămâne ca şi Româniasă solicite UE o finanţare corespunzătoare. Înplus, trebuie acţionat, rapid, pentru respectareatermenelor impuse de UE şi de serviciile caregestionează înregistrarea proiectelor. În opiniadlui Th. Lambin, în lume există multe organizaţiicare ajută la conservarea patrimoniului, ameşteşugurilor tradiţionale... Trebuie doar caproiectul de restaurare a colecţiilor de ceasuridin Ploieşti să devină cunoscut şi să aibă câtmai mulţi susţinători. „Nu-mi va fi uşor, dartotul e posibil! Este nevoie, însă, şi de sprijinuldumneavoastră, al prefecturii, primăriei,ministerului de resort, al Muzeului Ceasului şiechipei sale”, mai precizează dl Lambin.În mod concret, în afara oricărei eventualefinanţări europene, dl. Dachelet s-a angajat săinvite, pentru început, timp de o săptămână, un responsabil almuzeului şi un tehnician specialist în micromecanică, care voraduce cu ei la Namur un ceas la alegerea lor. Aici, instructoriiIATA le vor arăta diferite modalităţi practice de restaurare aceasului respectiv. Acesta va fi doar începutul unei colaborări delungă durată.În final, Patrimoniul de la Muzeul Ceasului poate fi unbrand, o carte de vizită a Ploieştiului, a Prahovei, a României şipoporului român. Pentru că merităm, spune dna Elisabeta Savu,directoarea Muzeului.Oglinda literarărefractare la numele mai putin sonore, revistadlui Gh. Neagu a respin apriorismele si a lasatpoarta intredeschisa pentru toti, fie ,,respinsi’’la ,,Inalte Porti’’, fie pentru cei dornici de a-sicrea un nume... Cardul de intrare: sa ai talent,cultura, vointa de autodepasire. La multi ani!Iulian Bitoleanu


CRONICARBAKI YMERIPoeme alese dinvolumele „Kaltrina”,1994, „Dardania”, 1999,„Lumina Dardaniei”,2004 (apărut sub egidaMuzeului LiteraturiiRomâne), „Drumul iaduluispre Rai”, 2005.Multumesc, domnule Olaru. O să încerc să scriu despredespre poeziile şi valoarea poetului Baki Ymeri, care este concis şimetaforic prin excelentă („Cu sânii tăi străpungi nopţile,/ Cu pântecultău roteşti soarele”); de obicei, în poezia modernă, se bate şaua casă priceapă iapa, care este la păscut; glumeam! e bine că se scriemultă poezie... pe mine mă bucură orice poet, mai ales cei „alesi”(„Şi te-neci tot mai goală/ Şi nu-i nimeni să-ţi prindă/ În agrafa dinpoală/ Părul greu ca o beznă/ Tremurând lângă gleznă.”)Locuind în Franţa de vreo cinci ani, numai internetul mă mai ţineaproape de limba romană... Şi ce limbă minunată... („Numai zeiţelese pot lăuda/ Cu acelaşi cutremur/ al sînilor/ atunci cînd păşesc”)Cît despre mine, nu vă luaţi după cele auzite... nu am orgoliul ăsta...scriu şi eu, cum pot, cît simt... şi, mai ales, sînt romancier (de, mălaud, că n-are cine!!!), dar, mai ales, nu sînt critic, sînt cristic.Ziceam că se scrie multă poezie în patria noastră limbaromană şi e bine că se scrie, pentru că în oceanul lingvistic în careînnotăm cu toţii, valurile se prăbuşesc peste malurile strivite destele şi nuferi albaştri. Un poet uluitor de delicat este Baki Ymeri:„Eşti ca boarea cea uşoară/ Ca o poftă legănată/ La un piept dedomnişoară./ Eşti, oricând, ca niciodată./ Niciodată nu ştii când/ Eştica pasărea furată/ De văzduhuri pe pâmânt.”Neavînd uneltelenecesare ale unui critic, casă-i analizez poezia, îmi asumbucuria de a scrie numaidespre ceea ce îmi place mine.„Atât de dulce/ Încât/ Buzeletale/ Pun două amprente/ Cuzmeuri de miere/ Pe buzelemele.”Citindu-i poemele,m-am trezit în faţa unortablouri pline de graţie, cutuşe delicate, amintindu-mide François Boucher, undetablourile capătă o coloraturăemoţionantă. Să pomenimnumai de „Diane sortantdu bain” sau de „BlondeOdalisque”. Şi asta faceBaki Ymeri, pictează delicatescene emoţionante, pefundalul cărora parcă auzi sonata „Claro de luna” a lui Beethoven.Dar, dincolo de simplitatea desăvîrşită a emoţiei pure, se desfăşoarămai multe straturi de lectură, pe linia marilor poeţi, ca la FrançoisVilon: „Où sont les gracieux galants/ Que je suivais au temps jadis,/Si bien chantant, si bien parlant,/ Si plaisant en faits et en dits”. („Letestament”, XXIX). Sau la Rimbaud („Ophélie”): „Sur l’onde calm etnoir où dorment les étoiles/ La blanche Ophélie flotte comme ungrand lys”. Şi linia asta poate continua cu Pierre de Ronsard (OdesI, 17): „Mignonne, allons voir la rose...” Uite aici perfecţiune: „Vino,iubito/ Sã devenim vecinii luminii!/ Tu nici nu ştii/ Cã în faţa ta/ Existãbiblioteci neguroase!/ Vino, am şoptit./ Deschide aceste antice cãrţ /Şi lasã-mă/ Să-ţi mângâi trufia!”Baki Ymeri este un poet adevărat şi, mai ales, important înpieisajul liric romanesc: „De ce mă vrei?/ M-ai întrebat. (...) Nevăzutealbine/ Îţi desenau pe buze o inimă./ De ce mă vrei?/ M-ai întrebat./Nevăzute albine/ Se trudeau să poarte prin aer/ Tremurul inimii tale.”Adrian Frăţilă şi absurdulcirc contemporan cufluturii şi cui DumnezeuIon Popescu-BrădiceniRestanţier la primul său mileniu (cel de-al doileaal umanităţii), Adrian Frăţilă se descarcă de „datorii”, laînceputul celui de-al doilea deceniu din cel de-al treileamileniu. Jocul semantic din debutul acestor însemnăride lectură nu-i chiar nevinovat: căci, constant, poetul„columnist” îşi scoate cea de-a patra carte de sub teascurileediturii MĂIASTRA şi ale tipografiei ProdCom Târgu Jiu, subsemnul metaforei reuşite şi al unei retorici declamatorii, înimediata succesiune a stilului poetic al lui Adrian Păunescuşi, poate, al lui Mircea Dinescu.Şi, în acest bine realizat grafic volum, intitulat„Restanţier la primul meu mileniu”, Adrian Frăţilă semanifestă ca un orfic, dovedind simţ muzical, şi se exprimăîn deplină concordanţă cu trăirile sale sufleteşti, aruncândusecu aceeaşi încântare într-o lume a simbolurilor decriptatemetodic. E vorba de un deliriţionism magic-mitic de facturăvizionară, expresionistă; citez: „Pe-o insulă imaculată- )descoperită-ntr-un delir)”(Delict). Dar şi de repetateevaziuni din real într-un imaginar de regulă fie oniric („Pesteoraşul care tot promite- e toamnă, mamă, şi răspunzi învis”, Scrisoare de noiembrie) fie pur fantastic, în posturasacrificialului poet „condamnat la muţenia suverană” şicrucificat ca nou Iisus Hristos („Pluta Meduzei”).Comportându-se în continuare fie ca baladist derezonanţă „cerchistac”, fie ca un întârziat Geo Dumitrescu înmicrotextele de notaţie rece, lucidă, aforistică, Adrian Frăţilăizbuteşte mai mult în cea de-a doua sa „aventură lirică”,alăturat unor argonauţi mântuiţi ori unor zei de carnaval peun ipotetic câmp de luptă, ori desculţi, în „prăpastia lentă cufluturi”.Acolo unde se iveşte cu op identitate de sine stătătoare,ca un veritabil „#clasic” al Şcolii de Literatură de la Târgu Jiu,Adrian Frăţilă izbuteşte să înalţe o voce autentică, oarecumsentimentală, oarecum nostalgică pe urmele trainice aleunor maeştri interbelici precum Bacovia („Stau la fereastră înduminici ude/ bacovian cu cerul descusut”, (Risipă de culori)ori Arghezi („Se-aprind licurici la fereastră/ Fetiţa mea râdeîn vis/ O, noapte cumplit de frumoasă/ Veghează-i hotaruldeschis”, Noapte fermecată), însă nostalgice replămădită,restructurată în căutarea –şi deseori aflarea – unui stil numaial său: interogativ, la confluenţa apolinicului cu dionisiaculşi a sacrului cu profanul, a idealului cu futilul căzut într-underizoriu deşertic: „Azi mă lupt doar cu nisipul iar cămila-iostenită/ De amarul rătăcirii prin pustiurile tale”, Deşert.Cu un suprarealism de substanţă, Adrian Frăţilă seadapă de la scriituri fine şi de anvergură europeană, fără a fiun imitaţionist de inflaţie. Ca eruditul Gellu Naum, de pildă,sau ca Ion Caraion ori Eugen Jebeleanu, poetul târgujiandepistează „prea multe semne pentru singurătatea privirii”,adept deci al poeziei semiotice; închipuie „o depărtare ca ocădere-n somn”; schiţează „o deschisă poartă” către „aceastare limpidă de tot/ cum numai veninul ajunge să fie/ când îlînţeapă un fulger răcoros/ ca pe-o licoare vie”(Moara).De altfel, „Moara” şi „Basmul fără de sfârşit” reprezintănişte bijuterii ale genului, antologabile în orice selecţierezistentă la mode şi la vremuri: „Atingi acea stare limpidăde tot/ cum numai veninul ajunge să fie/ când îl înţeapăun fulger răcoros/ ca pe-o licoare vie—Iar umbra se lasădeparte de trup/ de parcă-ai pluti peste ape/ cu semnulfierbinte rătăcit pe pământ/ de iarbă aproape/ Şi, nu crezio clipă că şuieră-n vânt/ stindarde întoarse-mpotrivă/ deşicorzi de sare întruna plesnesc/ prin sângele-n derivă/ Spremoara lichidă prelinsă pe zări/ Ca o nesfârşită plictisealăde moarte/ de duhul căreia bântuit nu cutezi/ să treci maideparte”.Să fie Moara de Grâne şi Poezie a Serilor de laBrădiceni ?7628 www.oglindaliterara.ro


Dacii de la capătul lumiiCopiii veniti in excursie nu striga, ceimari vorbesc in soapta. Si, desi suntemmulti, siruri-siruri de curiosi, veniti savada minunea, linistea este aproapemateriala. Doar tipetele pasarilor se maiaud din cand in cand. Sunt pasari multe,negre, cuibarite in piatra, la subsuoaratrilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi caniste gardieni, pasari mute ce se scaldain ochiurile de apa din pietrele culcatela pamant, ori pasari gurese ce falfaieametitor in jurul monumentului. Toate parsa apartina pietrei si se invart in acelasiloc, ca si cum din piatra s-ar fi desprinsbucati cu aripi ce au prins sa zboare.Cerul de la Stonehenge este coboratpana in creasta pietrei, cu nori grosi sisoare ireal intre ei. Locul acesta a fostales cu anume stiinta, caci el insusi estemagnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-arfi construit deasupra lui cercurile de piatra.Poate energii misterioase din adancuri, pecare stramosii britanicilor le simteau, ilfac sa fie asa. Poate de aceea in aceastazona sunt cele mai frecvente aparitii decercuri in lanuri de grau. Si poate nu e ointamplare nici faptul ca meridianul zerotrece nu departe de aici, la Greenwich.Craciun stravechi romanesc Teoriilecu privire la scopul pentru care a fostconstruit complexul de la Stonehenge suntfoarte numeroase: calendar, sanctuar, locde ingropaciune, centru de vindecare abolnavilor, loc de contact cu divinitateasi de celebrare a stramosilor, observatorastronomic si multe altele. S-a spusmulta vreme ca aici se celebra solstitiulde vara, insa ultimele cercetari arataca, din contra, nu sunt semne ale unoractivitati pe timp de vara, ci pe timp deiarna. S-au gasit cantitati impresionantede oase de porc, ce provin de la ospeteritualice, iar analizele au aratat ca acestiaau fost sacrificati in luna decembrie.Deci, un ospat in decembrie, la solstitiulde iarna, cand ziua este cea mai scurtadin an, iar intunericul pare ca se lupta culumina, pentru a pune stapanire asupraei. In acest moment se sarbatorea victorialuminii, cand soarele castiga batalia, iarziua incepe sa creasca. Sacrificiile deanimale erau facute pentru a induplecaintunericul si a ajuta lumina sa invinga.Acest scenariu seamana foarte mult cuun Craciun stravechi romanesc. Noi amuitat demult ca de Craciun se sarbatoreavictoria luminii, iar ziua nasterii lui Hristosa venit sa reconfirme ca lumina credinteiinvinge intunericul, insa am pastrat viuspiritul acestei sarbatori.Hiperboreea Complexul de laStonehenge a fost construit pe etape,de-a lungul timpului, acum 4500-5000 deani. Ca si Skara Brae, a fost abandonatla un moment dat, din motive nestiute.Romanii nu il pomenesc niciodata, iardespre celti nu stim daca l-au utilizatin ritualurile lor. In forma sa finala, estealcatuit dintr-un cerc de 30 de megalitidin sarsen (un tip de gresie), in interiorulcaruia se afla o potcoava formata dincinci trilitoni (grupuri de trei pietre, dincare doua in picioare si o lespede culcatapeste cele doua), din acelasi material.Ambele formatiuni sunt dublate de cateun cerc alcatuit din pietre albastre, demici dimensiuni, aduse de la o departarede peste 250 km, dintr-un loc cu ape(urmare din numărul anterior)vindecatoare, ce izvorau chiar din acestepietre. S-au gasit multe schelete umanece prezinta urme de boli sau infirmitati,de aceea s-a presupus ca Stonehengeputea fi si un loc de tamaduire. Legendelegrecesti spun ca Apollo, zeul luminii si alvindecarii, se retragea in lunile de iarna inHiperborea. Poate cobora la Stonehenge,in carul sau solar, pentru a-i vindeca pecei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor,Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Uniiinvatati socotesc ca hiperboreenii erau opopulatie mitica din insulele britanice. Darcum unele legende sustin ca hiperboreeniilocuiau la nord de Dunare, si Dacia a fostsocotita patrie a lor.Tot ansamblul este inconjuratde un sant ce are exactacelasi diametru cu cercullui Brodgar din insulelescotiene: 104 metri. Ce ecu adevarat straniu este casanctuarul mare circularde la Sarmizegetusaare acelasi diametru cuStonehenge, diferenta fiinddoar de 0,01m: 29,57 m laSarmizegetusa, respectiv29,56 la Stonehenge.Cercul exterior de laSarmizegetusa este alcatuit din 104pietre, acelasi numar obsedant divizibilcu 13, pe care il intalnim si in Orkney, sila Stonehenge. Cerculurmator este alcatuit din 30de grupuri de 6+1 pietre,pe cand la Stonehengesunt 30 de megaliti. Iarin interior, sanctuarulde la Sarmizegetusaare tot o potcoava, ca siStonehenge. Nu e delocsurprinzator ca sanctuarulde la Sarmizegetusa esteorientat solstitial, la felcu multe alte sanctuaredacice circulare de mai mici dimensiuni,care celebrau acelasi moment din an:solstitiul de iarna. Sanctuarele de maimici dimensiuni, construite pe varfuri demunte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul,prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusasi Stonehenge: un cerc in interiorul caruiase afla o absida (potcoava), orientatetoate spre solstitiul de iarna. De ce auales aceasta forma si cum se explicaaceasta coincidenta? Inca nu avemraspunsuri. Unii specialisti care au facutcalcule complexe afirma ca la noi, datoritapozitionarii pe paralela 45, calculeleastronomice facute de daci sunt mult maiprecise decat cele ale constructorilor de laStonehenge.Daca e sa acceptam o abordarepara-stiintifica, poate a existat o vremecand initiatilor li s-a revelat simultan, in maimulte locuri, o cantitate mare de informatiimatematice si astronomice, asa cum sepresupune ca a existat o vreme candvracilor li s-a dat de catre zei sa cunoascatoate plantele de leac si utilizarile lor, sicum a existat o vreme a marilor profetireformatori,care i-au invatat pe oamenicum sa comunice cu zeii. In istoriacivilizatiei au existat perioade de varf,cand transformarile au venit in valuri, faraexplicatii logice. In acest caz, informatiilewww.oglindaliterara.roRESTITUIRIau ajuns independent in mai multe parti.Din punct de vedere stiintific, e posibilsa fi existat un contact direct intre celedoua zone, ori o deplasare de populatieneolitica dinspre zona dunareana sprecea britanica, dar aceste supozitii nu potfi demonstrate deocamdata.In Marea Britanie exista peste omie de cercuri de piatra, toate datand dinneolitic si demonstrand o extraordinaraefervescenta religioasa. In preajma anului2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecutde la clima atlantica, umeda si calda, lacea sub-boreala, mai rece si mai uscata.In aceasta perioada, majoritatea siturilorneolitice au fost abandonate, populatias-a retras spre sud si s-a produs o ruptura,o lipsa de continuitate. O noua inflorire acivilizatiei se produce dupa inca doua miide ani, cand ii gasim pe celti, care insanu pot fi asociati cu aceste constructii,decat in sensul ca poate le-au folosit si eila unele ritualuri. Britaniciiau foarte putine elementecare ar putea aminti detraditii vechi de milenii.Momaie pe varfulGodeanu Lumea dacilorde acasaLa noi, climaa fost intotdeauna maiblanda decat in nord, siin vremea cand MareaBritanie era sub calotaglaciara, aici comunitatile de agricultorierau in crestere. Au fost mereu conditiipentru continuitate de locuire si, in ciudateoriei oficiale, nimicnu poate demonstrao ruptura intre lumeaneoliticului si ce a urmatdupa ea. Mai tarziu, daciipun in practica cunostintetransmise din generatiein generatie, de mii deani, tocmai din acelevremuri de bunastare alemileniilor IV-III inaintede Hristos. Ei suntpastratorii unei traditii curadacini incredibil de adanci. Asa seexplica asemanarile uluitoare, adesea,dintre monumentele megalitice dinMarea Britanie si Sarmizegetusa. Iarnumeroasele asemanari dintre lumeadacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aibala temelie si acest stravechi strat neoliticcomun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilorde neamuri care au trecut peste ei, aupastrat pana astazi o parte din acestbagaj, chiar daca in mare masura farasa ii mai constientizeze semnificatiile.Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiulde iarna, asa cum au facut-o stramosiilor din neolitic, pentru a induplecafortele intunericului si a ajuta ca luminasa triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac,desi o faceau in vremuri indepartate, incinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna.De fapt, din marea civilizatie a Egiptuluinu s-a transmis aproape nimic pana laegiptenii de azi. In schimb, romanii incamai practica sacrificiul porcului inainte deCraciun, fara sa mai stie de ce o fac. Esteun mister adanc, o taina de nedezlegat,cum de aici, mai mult decat in orice partea Europei si poate chiar in afara ei, existao continuitate de-a lungul miilor de ani, unfluviu subpamantean de ancestralitate cecurge pe sub pojghita inselatoare a istorieioficiale.7629


PRECIZĂRIAlexandrina CERNOV.membru de onoare al Academiei RomâneSTATUTUL LIMBII ROMANEIN UCRAINA DUPĂ 20 DE ANIDE INDEPENDENŢĂUn imperiu n-ar avea probleme cu minorităţile dacă nu le-arfi limitat în libertatea de a-şi dezvolta tradiţiile naţionale, de a-şifolosi liber limba în şcoală şi instituţiile de cult, de a se manifestaliber în cultură, credinţă şi creaţie.în august 1991, în Ucraina a luat sfârşit dictatura comunistăşi s-a pus baza factorilor determinanţi ai pluralismului politic, aieconomiei de piaţă şi ai statului de drept. Schimbările reale ceau survenit în societatea ucraineană adeseori nu au fost însăde natură să satisfacă aştep tările, în situaţia de criză politică,eco nomică, socială şi morală, ce se agra vează pe an cetrece, inaugurând astăzi al treilea deceniu de involuţie, scadecredibilitatea populaţiei în- schimbările pozitive ale sistemelorlegislativ şi juridic şi ale structurilor sociale şi politice din Ucraina,societatea confruntându-se cu noi proiecte de legi, documenteadiacente, instrucţiuni, ordonanţe şi recomandări prin carese urmăreşte restrângerea drepturilor minorităţilor naţionaleformulate în Constituţie şi în legislaţia în vigoare a Ucrainei.O problemă complicată cu care se confruntă astăzi Ucrainaeste naţional-extremismul ucrainean, care stopează realizareaintenţiilor guvernărilor, ce s-au perindat în aceşti ani, de a creao legislaţie democratică adecvată pentru minorităţi. Din păcate,manifestările naţionalismului sunt îndreptate împotriva lărgiriidrepturilor minorităţilor naţionale, cerând în continuare, ladiferite manifestări cu caracter şovin, trecerea şcolilor în limbileminorităţilor la predarea tuturor disciplinelor şcolare doar înlimba ucraineană. Românii sunt calificaţi de către aceştia ca fiindduşmani ai Ucrainei. Mulţimea de materiale care atacă Româniaşi Republica Moldova apar zilnic în presa ucraineană, pe internet,la radio şi televiziune. Motive se găsesc multe: ba România sepregăteşte de război împotriva Ucrainei (sunt discutate chiartrei variante posibile de localizare a unui posibil război: aerianomaritimla Marea Neagră, pe Dunăre în Izmail şi în Bucovina; badubla cetăţenie care poate să aducă mari prejudicii Ucrainei, maiales în zone ca Bucovina, unde populaţia este dispusă să capetecetăţenia română; ba ajutoarele oferite de România, chiar acelepuţine care sunt oferite pentru susţinerea culturii româneşti înUcraina, toate sunt calificate ca fiind amestec direct al Românieiîn politica Ucrainei.O obligaţie morală a societăţii civile în Ucraina ar fistigmatizarea naţional-extremismului ucrainean şi stopareaalunecării către un dictat total al fobiei şi al şovinismului.Opinia noastră este, că astăzi Ucraina nu îndeplineştecriteriile indispensabile calităţii de membru al Uniunii Europenepână când nu vor avea loc transformările necesare care se impunîn reformarea sistemului său juridic, iar funcţionarea instituţiilorstatului nu va deveni satisfă cătoare. Nerespectarea drepturilormino rităţilor naţionale consfinţite de legislaţia ucraineană învigoare, a devenit suficient de evidentă şi agresivă, pentru ane con vinge de adevăratele intenţii ale partidelor ucrainene deopoziţie care, în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor naţionale,vin în contradicţie cu principiile unei societăţi democratice.UNITATEA LIMBII ROMÂNEIn procesul de renaştere naţională a românilor dinUcraina un rol important l-a avut limba. Argumentele ştiinţificeşi istorice referitoare la originea şi unitatea de limbă a românilorşi moldovenilor au avut consecinţe definitorii în procesul deconştientizare a identităţii lor naţionale. Secole la rând savanţi,scriitori, ziarişti au dezvoltat ideea unităţii românilor care s-auformat ca popor pe pământul vechii Dacii.Cercetarea ştiinţifică, având ca scop înţelegereafenomenului nord-bucovinean românesc, nu poate fi consideratăca fiind o problemă de ambiţie politică (cu atât mai multpersonală), ci una de interes sociolingvistic şi istoric, cu multipleimplicaţii legate de modul şi mediul de viaţă al românilor ca poporbăştinaş, care a evoluat într-un spaţiu geopolitic ce s-a aflat laintersecţia intereselor geostra-tegice, eonomice şi politice atrei imperii: otoman, austriac şi rus. După cum afirma regretatulacademician Vladimir Trebici, în astfel de cercetări, nu putemneglija şi faptul, că în afara intereselor ştiinţifice (sociolingvistice,etnofolclorice, sociolo gice şi istorice) se află soarta omuluiconcret, care îşi trăieşte viaţa de zi cu zi. fiecare în felul său treceprin tragedia înstrăinării de neamul său şi a vicisitu dinilor istorice(ocupaţiile străine, răz boaiele, foametea, deportările etc). Multefamilii, în special cele mixte, trec şi astăzi prin tragedia înstrăinăriispirituale a copiilor de părinţi, de cultura şi limba lor maternă.Omul simplu nu conştientizează de obicei evenimentele, el letrăieşte, şi de multe ori, le trăieşte ca pe o tragedie personală.O minoritate naţională supravieţuieşte prin limbă şi credinţă, printradiţiile etnofolclorice şi, nu în ultimul rând - prin conştientizareaunităţii de limbă şi neam.Vorbind despre ideile lui Dimitrie Cantemir despre limba,statul şi locul poporului său între alte popoare, istoricul român,acad. loan Aurel Pop afirmă: „Viziunea sa (D. Cantemir, n.n.)se încadrează în curentul preilumunist, anunţând accentul pecultură, şcoală, învăţătură şi erudiţie, pe cunoaşterea spaţiilorexotice, pe limbă şi istorie (...), pe drepturile istorice alepopoarelor privite ca subiecte colective ale istoriei...”. Precum aufăcut-o şi cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin, principelemoldav argumentează originea limbii poporului român, ca şiunitatea de neam şi istorie, rolul lui în istoria europeană. Citămdoar un fragment din lucrarea Hronicul vechimii romano-moldovlahilor,în care autorul realizează o descriere istorico-geografică„a toată Ţara Românească (...) din descălecatul ei de la Traian”:„Dachiia au fost de la Traian împărat cu cetăţeni şi slujitori vechiromani descălecată şi deciia ^precum aciiaşi romani să fie moşii, ‘strămoşii românilor, cari şi astăzi în părţile Dachii lăcuitori se află,adecă moldovenii, muntenii, maramorăşeanii, românii de pesteDunăre şi cuţovlahii din Ţara Grecească, căci toate acesteanăroade dintr-aceiaşi romani ai lui Traian să fie, nu numai limbaşi graiul...” Şi în continuare: „Aceştia dară mai sus pomeniţi şiîn toată lumea cu nume nemu ritor, vestiţi romani... sunt moşii,strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, precumşi numele cel de moşie ne arată (români chemâdu-ne) şi limbacea părintească (care din româ nească sau latinească este)nebiruit martor ni iaste”.Preotul şi poetul Alexei Mateevici, care a scris una dintrecele mai frumoase poezii despre limba română, în cuvân tareasa la primul Congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia din1917 spunea: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una,aceeşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului,ca să nu mai vorbim degeaba. Unii zic că limba românească efranţuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept sunt şi în România uniirătăciţi în ce priveşte limba, dar trebuie să se ştie că cel maiputernic curent acolo e cel popular în limbă şi literatură. Noitrebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecâtla limba literară românească!”Problema unităţii limbii şi a identităţii etnice, după mai binede două veacuri de continuă luptă de afirmare, a rămas şi astăziaceeaşi - o problemă politică, ce se manifestă în primul rând prinimpu nerea artificială a două limbi, română şi moldovenească,încercându-se astfel dezbinarea românilor în două naţionalităţi.„Se mai întâmplă şi în ziua de astăzi, afirmă lingvistul VasilePavel, ca liderii unor partide politice să vorbească „ştiinţific”româneşte, dar „politic” să se exprime... moldoveneşte”.Desigur, utilizarea în sfera oficial-politică a sintagmei ”limbamoldovenească” provoacă confuzie şi poate avea consecinţeneaşteptate. Autorul expune în continuare consecinţele pecare Ie-a avut acest comportament al politicienilor basarabeni,amplificat de către cei ucraineni, în evoluţia problemelor limbiiromâne în şcolile din Ucraina: „în ce priveşte destinul şcolilor cupredare în limba română din Ucraina, continuă V. Pavel, acesteatrec printr-o grea încercare, or, apărătorii falsului glotonim „limbamoldovenească” din statul vecin au reînnoit atacul lor împotrivalimbii române predate în şcolile respective. Oficialităţile ucrainenedin sistemul de învăţământ, susţinute de iniţiativa AsociaţieiMoldovenilor din Ucraina (preşedinte dl. A. S. Fetescu), auintrodus sintagma „limba moldove nească” (eliminând din uzulşcolar glotonimul limba română) în şcolile româneşti din regiuneaOdesa, începând deja din 2005, şi au editat manualele de „limbaşi literatura moldovenească”.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro7631


CRONICARCEL DE-AL TREILEA OCHI ASCULTĂMariana Vicky VârtosuDe parcǎ am trǎi sub zodii protectoare, gândul cel mai tǎinuit almentorului şi moderatorului nostru de cenaclu,Gheorghe Andrei Neagu,capǎtǎ treptat, contur. Junimea în blugi revine! Grupul celor patru RalucaBaciu, Adelina Bǎlan, Alexandra Herghelegiu, Raluca Dumitrache se mǎreştecu fiecare şedinţǎ. Predarea ştafetei este tot mai evidentǎ.Avem urmaşi! Astfel,celor patru sus-amintite li s-au alǎturat micuţa Monica Florea, Mihaela Tucan,Iuliana Cracea.Lor, li s-au re-alǎturat Ştefania Oproescu, Elena Stroe-Otavǎ,Constanţa Cornilǎ, ID Denciu, Gheorghe Suchoversci, Stǎnicǎ Budeanu,Dumitru Coşereanu, Virginia Bogdan, Ion Micheci, Adrian Jugaru şi Nina-ElenaPlopeanu împreuna cu distinsul poet Petrache Plopeanu.La începutul lui noiembrie au citit Raluca Marina Baciu, poezie şi,Adelina Cristiana Bǎlan, prozǎ. Ambele au reuşit sǎ-şi depǎşeascǎ stadiulde debut prezentând texte, în care evoluaţia creatoare se resimte ,,binişor,,.Mijlocul lunii noiembrie a însemnat o elegantǎ searǎ de lecturǎ, bucuriaprovocându-ne-o poetul Petrache Plopeanu. Domnia sa a prezentat un ciclude trei poeme sub un titlu sugestiv:Poemul într-un loc ca oricare altul. În modingenios personificarea poemului, ca formulǎ de concepţie a unui volum înmanierǎ modernǎ, evadarea din abstract, sau construcţia unui alter ego , toateacestea ca formǎ de exprimare,constituie tehnica poetului Petrache Plopeanu.Cum se va juca autorul cu poemele sale, ce temǎ sau ce teme va aduce înatenţia cititorului e numai problema lui. Discuţiile declanşate pe margineacelor citite au dat un anume sens şi eleganţǎ serii friguroase de noiembrie.Dacǎ se poartǎ mai ,,cu flit,,cu poemul, sau infatuat nu are importanţa, a zisGheorghe Neagu. Important e ca am ascultat un poet adevǎrat şi-i dorim bunvenitîn cenaclul nostru. I.D.Denciu este încântat de cele auzite, la fel ca şipoeta Ştefania Oproescu. Matrioşka - proza lui Ionel Mony Constantin acurs ritmic , cinematografic, derulându-ni-se prin faţa ochilor, odatǎ cu vorbele,imiginile provocate de cuvinte(Petrache Plopeanu) Dinamic, creeazǎ o lumecare interfereazǎ cu tinereţea textului. Bine scris, a zis lord Denciu.Nu ştiu pecine ar interesa subiectul? Iscusinţa în texte istorice îi este recunoscutǎ,( sǎ nuzic vorba aceea demonetizatǎ - unanim- ), dar despre talentul în astfel de temeau vorbit şi Dumitru Denciu şi Ştefania Oproescu şi Gheorghe Andrei Neagu.Da, o proza bunǎ care va avea sau nu, prizǎ la cititorul de azi. Nina-ElenaPlopeanu ne-a citit proza Casa fǎrǎ oglinzi. O prozǎ scrisa bine, cu un finalperfect, simbolicǎ şi sugestivǎ, proza tinde spre genul paradoxal(balzacian)la care existǎ râsul, dar nu-şi pǎstreazǎ culoarea.Simbolizând ultimul vis,autoarea anticipeazǎ spaţiul de dincolo – primul simbol:iar al doilea, estetocmai visul, un sistem de oglinzi deformate, unde cioburile oglinzii simbolizǎpagini de viaţǎ(aprox.Ioan Dumitru Denciu).Petrache Plopeanu a vrut sǎ nescoatǎ din transa prozei şi, ne-a solicitat atenţia, citindu-ne poemul Când nuştii tu ce e issu asta-i lipsu. În stil suprarealist, cadenţat, poemul este greude descifrat la prima audiţie.Deşi gimpoasǎ, are gingǎşie aceastǎ poezie, azisI.D.Denciu.Aglomerǎri de lucruri abstracte cu gingǎşie.Paranteza faceparte din complicaţie, dl.Plopeanu fiind un poet modern ,construieste poezia.Gheorghe Andrei Neagu, în ceaţǎ, recunoaşte ca dezvǎluirea unor taine îiuşureazǎ descifrarea acestui gen literar. Proza Mihaelei Tuncan, fǎrǎ un titlureprezentativ este atent ascultatǎ.. Pentru prietenii mei? Ar putea fi un titlu,dar proza are destulǎ forţǎ, aşa ca, fǎ bine şi alege-i unul pe mǎsurǎ. Încǎlcândregulamentul, deşi la prima citire , Mihaela Tuncan a avut parte de multediscuţii pe marginea textului scris ,,mai de mult,,- de vreun an!,,-cum a precizat.Cu îndrumǎrile de rigoare, proza a trecut testul primei citiri, recomandândui-sesǎ scrie , sǎ scrie…Prin textul prezentat denotǎ exerciţiu, stǎpâneşteconstrucţia frazei, sare cu uşurinţa de la un plan la altul.Scurtissimile lui AdrianJugaru: Ilogicǎ, Secunda lui N,Linişte, Ochiul, Eva ne-au cucerit. Filosofice,profunde, cu multǎ ironie şi , cu şi mai multǎmǎiestrie prozele lui Adrian Jugaru sânt mici bijuterii literare foarte bineşlefuite.Cum a subliniat poetul Petrache Plopeanu ,, s-a remarcat tezaurulcultural al autorului. Adrian nu face altceva decât o ierarhizare literarǎ aconţinutului literar propriu,,. Dacǎ rivalizeazǎ cu Salvador Dali ori cu Picasso,timpul o va demonstra.Imaginile construite din cuvintele ordonate de AdrianJugaru sânt strǎlucitoare.Maria Mănucă:Jocul cucercuri,editura Princeps Edit,Iaşi, 2009, 114 paginiVictor Sterom„Mereu flămândă, / mă urmăreşteumbra / din răsărit până în apus / seteme doar de zenit / când se ascundeîn mine / şi pe furiş / tocmeşte caii cutrăsnet în ochi /îi înhamă la diligenţă /şi pe nevăzute galopează pe lunecuşulde clipe” (pag.65).Format din trei mari capitole:Timpul meu, Un cal alb printre oamenişi Să nu atingi, cel de-al şaselea volumde poeme al poetei Maria Mănucă,ne relevă o poezie construită între –bornele – semnificative: confesiune şicontemplare, meditaţie şi reflexivitate,înregistrându-i frumuseţea. Densitateaimaginilor poetice cum şi transparenţamesajului, claritatea tonuluiimpresionează şi captează atenţialectorului.„Ascult singurătatea / cu urecheaînfiptă în vuietul lumii / îi ascult ţipătulmut / în vetrele reci / în sălaşe uitate /în cuiburi şi cochilii părăsite, / pe poduriniciodată trecute” (p. 20).Aşadar, Maria Mănucă îşiîncarcă decent poemul cu metaforăsimbolică aleasă, ducându-şi meditaţiapână la capăt, fără să abuzeze de unconvenţionalism dur, lăsându-se învoia inspiraţiei, ştiind că orice intuiţiepoetică ia naştere dintr-un „dor”necuprins al uitării.„Cu soarele pe creştet / mergpe şina fierbinte, /cu mâinile încruce, pentru echilibru /îmi pare căterasamentul, / departe de gară, foartedeparte, / e un fluviu de argint /ce sevarsă în orizont / o oglindă Morganasub care se ascunde / vechea dorinţă aşinelor / de a se ridica spre cer” (p.100).Urmele trecerii prin timp dau oimagine spiritualizată într-o combinaţiede real şi ireal. De altfel, în subsidiarulfiecărui poem se ascund un sensmetafizic. Tandreţea şi rigoarea încontextul volumului – Jocul cu cercuri– ne trimit dincolo un limbaj obişnuit.Numai un atare demers stilisticîndepărtează textului poetic de sensintim, de o semnificaţie reflexivă.Închei fulguraţia mea cu ceeace spunea André Malraux: „Nu existădemnitate care să nu se întemeieze pedurere”.„Îmi duc grijile /îmbrăcată înculoarea violet – indigo / Mă urmeazăpuţine lucruri / cu miezul de foc /Importante sunt calendarele: / Primule fereastra / prin care trec anotimpuri- / lumină şi frunză / Rotundul odăii /e al doilea calendar / Dreaptă / stauîn mijloc / şi zilnic măsor unghiul deumbră” (p.47).7632 www.oglindaliterara.ro


Despre invizibilitate,împreună cu NedelciuAndrei VeleaAşa cum stai întins pe canapea, acoperit cu o pătură de lână, de cealaltă partea camerei faţă de sobă, cu geamul în spate şi cu un firicel de aer rece, strecurat pesub zidărie, gâdilându-ţi uşor ceafa, citind halucinantele aventuri ale lui Văzdăuţeanu,omul invizibil închipuit de Nedelciu, nici nu bănui că un astfel de caz e pe cale să seîntîmple chiar sub ochii, pardon, sub urechile tale, în acel sat de la douăzeci de kilometrisud de Chişinău. Nimic nu pare a tulbura dialogul dintre mama trezită din somn şi fiicaabia venită de la o petrecere, care acum acuză că ceva nu i-a priit la stomac, probabilmâncarea o fi fost de vină. Mama o frecă la mâini, încercând să-i întindă nodurile formatesub piele, operaţie care se numeşte generic „punerea stomacului în mişcare”. Tu citeştila lumina unei lămpi şi mai scapi câte un zâmbet, distrat de aventurile văzdăuţeneşti.Deodată telefonul sună, iar mama soacră răspunde cu gesturi lente (mereu îi iacâteva secunde din momentul în care apasă butonul verde al telefonului, până cândreceptorul acestuia îi ajunge în dreptul urechii, ceea ce o face ca mai mereu să-i scape ofrântură din prima replică). Nu e nimic care să-ţi distragă atenţia, aşa că tu eşti împreunăcu Văzdăuţeanu, care încearcă să prindă un autobuz, însă, devenit invizibil, şoferul,necunoscător de prezenţa unei fiinţe umane la porţile vehiculului, îi închide uşa fix înnas. Totuşi tonul vocii mamei creşte în intensitate, se accelerează, ceea ce-ţi atrageatenţia şi te determină să te smulgi din universul cărţii. „Uff, mamă, d’apu’ undi-i Alionuţa,cum adică nu-i cu tini? ” (pauză între replici, timp în care personajul de la telefon, acumîntrupat în persoana lui Ghena, soţul Alionei, fata cea mare a mamei Galea, dă explicaţiipe un ton ridicat şi accelerat, care se aude şi în cameră, unde s-a lăsat o tăcere grea,de aşteptare şi nedumerire) „Da’ n-aţi fost împreună la aniversarea lui Mişa, cum adicăa dispărut?... Nu înţelege muca niica, iaca mă doare pânticili, cum adică eraţi la ceaicu Zina şi Igor, iar Alionuţa mamei a dispărut din casă? D’apu’ ci treabă aveaţi voi cualde Zina şi Igor, când eraţi la Mişania?” „Iii, lucrează în acelaşi loc, mamă”, preciză fatacea mică, a cărei operţie de pornire a stomacului a fost întreruptă brusc. „Tu şti în râpasatului acum, am înţiles ghini? Da’ ce caţi tu în râpa satului dacă Aliona a dispărut cânderaţi la ceai în casă?” (explicaţii precipitate, dialog fragmentat, întrerupt de ambele părţiîngrijorate) „Nu, nu-i aici Alionuţa mamii. Te rog să-mi găseşti fata, că iaca, mă doarepânticili deja, ufff, că numai probleme face şi Aliona aiasta.” Convorbirea telefonică eîntreruptă prin acordul ambelor părţi, cu promisiunea fermă că se va relua imediat ceapar noutăţi.Nadia, fata cea mică, cere lămuriri. Tonul mamei este agitat, uşor incoerent. CicăAliona şi Ghena au ajuns acasă împreună cu Zina şi Igor, au dat să-şi facă un ceai şi,deodată, Aliona a dispărut din cameră. Au presupus că o fi la toaletă, dar cum n-a apărutîn zece minute, au căutat-o şi n-au găsit-o în toată casa. Cică aşa mai face ea, o maiapucă pandaliile şi pleacă hai-hui la miezul nopţii. „Aşa a făcut şi acum doi ani”, precizăNadia; „da, mi-amintesc precis”, ai întărit şi tu spusele soţiei tale. Unde putea fi Aliona?Ghena a presupus c-o fi plecat spre casa mamei, drum care trece prin râpa înzăpezităa satului, aşa că s-a încălţat în grabă, a tras haina pe el şi a plecat prin râpă spre casamamei soacră. Pe drum s-a gândit să sune, cu toate că nu-şi dorea s-o agite pe biatafemeie, care e sensibilă şi se îngrijorează de la te miri ce. Totuşi aşa a aflat că Aliona nueste la mama ei, deci a trebuit ca acolo, în râpa înzăpezită şi rece a satului, mai adâncădecât un pahar cu vin, să se gândească la alt loc unde ar fi putut pleca soţia lui.„Ia-n sună la badea Vasile, mamă”, se auzi vocea precipitată a fiicei. „Noi venimde acolo, dar poate o fi vinit Aliona între timp.” Mama se ridică şi iese în bucătărie unde,pe frigiderul sovietic „dnepr 2”, se află telefonul fix. Badea Vasile, fratele mamei Galea,răspunde greu. Din dialogul precipitat se înţelege că Aliona nu e acolo. Tu te retragi cuochii în cartea lui Nedelciu, însă urechile îţi rămân ancorate în discuţiile dimprejur, caredevin cu atât mai interesante cu cât, în carte, Văzdăţeanu descoperă, cu sinceritate,că a devenit invizibil, când nici colegii de la muncă nu-l mai văd, crezând că aparatul lacare el munceşte se învârte doar în pofida faptului că a fost comutat pe „automat”, iartu, uimit de sinceritatea revelaţiei văzdăuţene, trebuie să constaţi că şi Aliona e un cazde invizibilitate. Le spui asta celor două femei agitate, ele te privesc nedumerite timp dedouă secunde, după care mimica lor se schimbă într-una descumpănită, gen „uite dece-i arde lui acum...”Femeile nu mai au stare, îl bârfesc pe Ghena: o fi fiind Aliona aşa cum este şi maiface dintr-astea, dar şi Ghena are partea lui de vină, că nici el nu-i uşă de biserică, cumsă-i dispară femeia de sub ochi, aşa, pur şi simplu? Că amândoi erau băuţi şi, uite ceface băutura din om, inviţi prietenii la un ceai şi-ţi dispare femeia din casă. Mama nu lasănici măcar două minute să treacă, pune din nou mâna pe telefon şi-l sună îngrijoratăpână peste poate pe Ghena. Îl ia tare, cu replica „Ghenuţăl, mucuţă, ai găsit-o peAlionuţa, că mă doare pânticili”. Dialogul este destul de incoerent, însă afli că Ghena apărăsit râpa satului, e lângă biserică şi se îndreaptă spre discotecă. „Ei, dar fata ceian-are minte, ce să cate la miezul nopţii, femeie în puterea cuvântului, cu doi copii acasă,la discotecă?” Dar Ghena se pare că are nişte bănuieli întemeiate, aşa că se îndreaptă,după cum se deduce din dialog, cu paşi repezi spre discoteca satului. Smulgândginerului promisiunea fermă că va reveni cu un telefon imediat cum va afla ceva, mamaGalea închide, având faţa roşie şi ochii aproape în lacrimi. Invizibilitatea fetei mari a puspe jar toată familia: badea Vasile, intrat şi el în alertă, sună din nou pe telefonul fix. „Iacaci păţesc cu răul ăst mare de fată!”, se tânguie mama în bucătărie. Nadiei a început,parcă, să-i lucreze stomacul (peripeţiile surorii au trezit-o brusc), tu te-ai adâncit şi maimult în universul văzdăuţean şi pare că, din toată casa, eşti singurul care mai poate tratacu umor o astfel de peripeţie. Nu de alta, dar ai mai asistat acum doi ani la una similară,www.oglindaliterara.roPROZAaşa că nu găseşti motive suficiente s-o ieiîn tragic pe cea de faţă, mai ales că ai băutun vin bun la domn’ Manole, om gospodar,consilier la primăria satului, iar povestirealui Nedelciu şi felul în care se mulează peîntâmplarea dimprejur te distrează.În timpul în care Ghena parcurgedistanţa dintre biserică şi discotecă,trebuie să facă faţă la alte două telefoanedin partea mamei. Încă nedumerită, femeianu-şi poate închipui unde putea să-i plecefata în puterea nopţii şi a iernii. „Ai intratîn discotecă? Vsio, să suni, Ghenuţălumamii, cum afli ceva!” e replica ce pare apune punct, cel puţin pentru câteva minutedialogului. Numai că femeile n-au răbdareşi sună din nou peste mai puţin de un minut,însă Ghena nu mai aude telefonul datorităzgomotului din discotecă. Văzdăuţeanuare două probleme de invizibilitate: esingurul care nu primeşte o primă la loculde muncă, iar directorul, pe care doreştesă-l întrebe despre această problemă,nu-l vede şi îl ignoră complet. Aliona areşi ea o problemă majoră de invizibilitate,nu e de găsit nici în discotecă, nimeni deacolo nu a văzut-o, aşa că îngrijorareacelor două femei creşte la cote alarmante:se vehiculează idei cum că poate ar trebuisă vă îmbrăcăţi şi s-o căutăţi pe fată prinsat. Ideea nu-ţi zâmbeşte deloc, e bine încasă, soba e-ncinsă, vinul a fost bun, iarpovestioara lui Nedelciu curge impecabil.Paşii lui Ghena se îndreaptă spre propriacasă, ascultând mecanic directivele celordouă femei, care inistă pe rând la telefon:„fuji răpidi-acasă, poate-o şi fiind fataprin casă şi doarme, iar tu n-ai văz’to.”Asigurările repetate ale lui Ghena, cumcă s-a uitat cu atenţie prin toate camerele,nu par a ţine în faţa mamei şi a surorii,care pun pe seama faptului că a băut laaniversarea lui Mişa o eventuală lipsă deatenţie a lui în momentul în care a căutat-ope Aliona.Cufundat cu ochii în universulvăzdăuţean, dar cu urechile în celrăzănean (căci aşa se numeşte satul),afli în următoarele minute că presupusainvizibilitate a personajului din carte s-adisipat ca ceaţa la apariţia soarelui înmomentul în care directorul l-a călcat pebătături, iar acesta a tras un ţipăt concret,vizibil, palpabil, care a băgat în sperieţiîntregul birou. Brusc intrat în raza vizualăa celor dimprejur, directorul, cu păreride rău pentru faptul de a-l fi călcat pedegetul degerat şi bandajat datorită uneirăni mai vechi, îi promite lui Văzdăuţeanuprima cuvenită de sărbători. Ghena, ajunsacasă, timp în care a trebuit să mai facăfaţă la alte câteva telefoane din parteamamei Galea, ia cu atenţie la puricattoate camerele, uitându-se cu grijă printoate cotloanele, unele suficient de miciîncât nici măcar motanul Parson nu s-ar fiputut strecura în ele. Invizibilitatea Alionei,care a pus pe jar trei case din Răzeni, derisipeşte ca misterul unui obiect acoperitde praf, peste care sufli şi afli că-i unbanal obiect casnic, atunci când păturacare-o acoperă e trasă cu putere de mănastângă a lui Ghena, dreapta fiind ocupatăcu ţinerea telefonului aproape de ureche.Ghena exclamă în microfonul minusculsuficient de tare încât să auzi şi tu „N-oioti cî purşica doschea sub orghial!”, toatăatmosfera se detensionează brusc, râpasatului se luminează, stomacul Nadieirevine zgomotos la capacitate maximă,iar tu trebuie să constaţi, cu onestitate,împreună cu Nedelciu, că despreinvizibilitate se poate vorbi şi în alţi termenidecât cei ştiinţifico-fantastici.7633


ESEUMareaMarea– poti spune ca este unvis pe care vin si pleaca zambetelecopiilor . E o intindere nesfarsitade apa care straluceste neincetatla zarirea soarelui ca si cum cinevaar fi aruncat in ea cateva galeti dadiamante si luciu . Un lucru stiu clar: cele mai frumoase imagini care potfi vazute sunt : un delfin facand orasucire prin aer in timpul unui apusde soare , o pasare care zboara pedeasupra ei cand rasare soarele ,candluceste marea in forma de inima sauun apus vazut intre doi copii care setin de mana . In ea poti gasi sutede colonii de corali frumos pictati inacoarele viu colorate care nu se stergin contact cu apa , meduze care vinspre mal in grupuri mari de zici casunt niste umbrelute transparentesi de jeleuri. Ce sentiment placut deliniste si de relaxare este atunci candvine mareea in zori de zi si simti cumiti bate vantul usor in fata , candauzi valurile care se ingramadesc savina cate unul si pe rand si se retragcu o viteza mult mai mare .Ceruldeasupra ei se vede ca o coala pictatain albastra in care cineva a varsat unpahar de apa si acoarele albe .Copilaria• Este o lume ca de poveste acopiilor , a zambetelor si a bucuriilorin care orice este posibil . O lumeinocenta si plina de viata in care nu sepoete spune pana unde poete ajungeimaginatia ci ca poate sa ajunga catde departe vrem noi ,copii.• Din ea fac parte jocurile ,cartile si jucariile . Abia astepti sa vinaurmatoarea zi sa iti faci noi prieteni sitovarasi de joaca , sa descoperi lumeasi tinuturile pe care te afli . Cand esticopil niciodata nu poti spune nu am ceface sau nu stiu , asta doar in cazulin care esti adult si imagiinatia ta numerge atat de departe ca a copiilor .Niciodata nu va fi o zi in care un copilsa spuna ca nu ii place ca a venit iara doua zi ci ca nu-I place ca a venitDEBUTFlorea Monicaseara dar adultii da . Copii spun nu leplace ca a venit seara dar adultii da .• Sunt multi adulti care auterminat rapid copilaria si nu stiu sasi-o descrie asa ca , mesajul meu esteTraitiva copilaria !Dumitru ANGHELLA ANIVERSARĂ…În condiţiile unei inflaţii editoriale de ziare, reviste sau text tipărit,după pustiul şi seceta dinainte de Revoluţia din decembrie 1989, cândapoi mass-media a luat-o razna, s-a produs un fenomen ciudat depriorităţi publicistice. Prin anii ’90 ai secolului trecut, după eliberareadin chingile unei ideologii închistate, presa românească s-a scuturatde restricţiile şi cenzura impusă ziarelor sau revistelor centrale orijudeţene, organe de propagandă ale forurilor totalitare, care controlauorice ştire şi-şi axau editorialele pe omagiile şi cuvântările cupluluiprezidenţial şi pe „indicaţiili” organelor de partid şi de stat.În zilele noastre, după 20 de ani de libertăţi de tot felul, eşuateîntr-o democraţie cu totul originală şi prost înţeleasă, după ani de dorde presă liberă, ne-am bucurat de „respiro”-ul şi libertatea cuvântuluidar, cu timpul, lăsaţi prea... liberi, mulţi dintre neaveniţii din presaromânească au ajuns să compromită ideea de jurnalism şi avemacum presa de scandal din ziarele centrale, dinteleviziunile „comerciale” cu reportajele şi emisiunilede un prost gust provocator, agresive şi vulgare,groteşti până la imoralitate dirijată pervers.O situaţie mai altfel, ceva mai specială, auavut-o revistele de cultură - literară, muzicală, teatralăsau plastică - chiar înainte de Revoluţie, deşi şi acolos-au resimţit ecouri negative ale Proletcultismului,mai ales după 1947. Dar, ce calitate aveau totuşirevistele „Contemporanul”, „România Literară”,„Luceafărul”, din zona centrală, sau revistele decultură din provincie, „Convorbiri literare”, „Tribuna”,„Ramuri”, care, spre surpinderea tuturor, şi-audiminuat valoarea şi aderenţa, calitatea şi audienţala publicul larg cititor... tocmai după Revoluţie?!!Desigur, toate aceste reviste de notorietate nu şiauîncetat apariţia, dar n-au mai avut acelaşi impactpozitiv şi elitist-cultural, deoarece au fost concuratede invazia de reviste care, prin număr mare şi lipsăacută de exigenţă şi valoare, au compromis ideea derevistă de cultură.Cu tot răul, s-a ales şi ceva bun şi folositor, de prestigiu pentruareale culturale şi geografice; s-a ajuns, după 20 de ani de libertatea presei şi de intenţii benefice în zona culturii literare, muzicale,plastice, coregrafice, de folclor, la un plafon de echilibru şi de echitabilăreprezentare. Centrele culturale tradiţionale, Bucureşti, Iaşi, Cluj,Timişoara, Craiova, Sibiu, şi-au păstrat publicaţiile de prestigiu, dar s-apetrecut un reviriment şi în... provinciile „uitate de Dumnezeu”, când,prin osârdia unor oameni de cultură inimoşi, talentaţi şi bine intenţionaţi,s-a mişcat ceva şi în... „locurile unde nu se întâmpla nimic”! Cu sprijinulunor sponsori generoşi sau a contribuţiei financiare din partea unorinstituţii politico-administrative, Primării, Consilii judeţene, Uniuni şiAsociaţii Culturale centrale sau locale, au fost editate noi reviste deCultură, într-un avânt fără precedent şi cu urmări dintre cele maipozitive, benefice pentru viaţa artistică a zonei respective.Dacă ar fi să mă refer doar la câteva judeţe şi localităţi apropiatede mine şi de preocupările mele în domeniu, aş aminti că, la Brăila,apar revistele „Obiectiv – Cultural” şi „Zeit”, pe Internet; la Galaţi,apar pe puţin trei reviste de Cultură – „Dunărea de Jos”, „Antares”şi „“Porto-Franco” -; la Focşani, două sau trei, din care se detaşeazăprestigioasa revistă „“Oglinda Literară”, alături de alte şi alte revistela Ploieşti, Bacău, Târgovişte, Alexandria, Tr. Măgurele, Câmpina,Reşiţa etc., etc.Revista de cultură, civilizaţie şi atitudine “Oglinda Literară”,care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi face parte dinAsociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România (APLER) şidin Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator alAsociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE), este editatăde Asociaţia Culturală “Duiliu Zamfirescu” din Focşani, cu sprijinulConsiliului Judeţean Vrancea.„Oglinda Literară” este „copilul de suflet” al scriitorului şiomului de cultură Gheorghe Andrei Neagu, iniţiatorul, fondatorul şicoordonatorul revistei, care girează în calitate de redactor-şef apariţialunară a acestui veritabil brand cultural pentru această parte de ţară,secondat de o redacţie competentă şi îndrăzneaţă şide către doi colaboratori de marcă, Gabriel Funica,redactor-şef adjunct, şi poetesa Ştefania Oproescu,secretar literar.Revista „Oglinda Literară” împlineşte anulacesta zece ani de apariţii lunare în condiţii graficede excepţie, cu o notă personală inconfundabilă,începând de la coperta inspirată şi elegantă şicontinuând cu sistemul original de numerotarea paginilor (...de la pag. 1, în numărul de debut alrevistei, şi până la pag. 7448, în numărul 119, anulX, noiembrie 2011, la ceas aniversar...), cu sumarul,rubricile permanente şi calitatea articolelor publicate,ori profesionalismul autorilor de eseuri, criticăliterară, poezie şi proză, literatură de întâmpinare...„Oglinda Literară” se constituie într-o veritabilăşi credibilă oglindă a vieţii culturale româneşti, încomponenta sa cea mai perenă, literatura, cu nimicmai prejos decât revistele de tradiţie, „RomâniaLiterară”, „Convorbiri Literare” etc., poate şi pentrucă în paginile acestei prestigioase reviste semneazăarticole pertinente şi îndrăzneţe profesioniştii arteicuvântului Laurian Stănchescu, George Anca, Gheorghe Istrate, LiviuComşia, Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu,Liviu Pendefunda, Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, AngelaBaciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda Filipine, LaurenţiuMăgureanu, Matei Romeo Pitulan, George Roca, Magdalena Albu,Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei, sau colaboratorii din toatăţara, precum Aureliu Goci, Bogdan Ulmu, Dan Brudaşcu, Eugen Evu,Emilian Marcu, Ionel Necula, Mircea Coloşenco, Nicolae Manolescu,Victor Sterom, Yu Lan Hua şi, cu voia dvs., vorba domnului Ion Iliescu,ultimul pe listă... subsemnatul!7634 www.oglindaliterara.ro


Cum a ars Roma îin anul 192Irina ManeaÎn 2005 un student al Universitãţii din Sorbonna pe nume AntoinePietrobelli realizeazã o descoperire importantã: într-o colecţie de manuscrisede la mãnãstirea Vlatadon din Thessalonic gãseşte şi o scrisoare amedicului grec Galenus, crezutã pierdutã-“Despre evitarea suferinţei”.Aceastã scrisoare are o mare însemnãtate întrucât oferã informaţii nu doardespre comerţul şi societatea romanã, ci şi despre un eveniment catastrofalcare avut loc în anul 192 p.Hr.HYSTORIAClaudius Galenus (129-217) este una dintre autoritãţileprincipale ale lumii antice în materie de teorie anatomicã şipracticã medicalã, colecţionar de reţete şi inventator de proceduriterapeutice. Se ştia cã medicul îi scrisese o scrisoare unui prietendin oraşul sãu natal, Pergam, dar din aceasta supravieţuiserãdoar câteva fragmente în ebraicã şi arabã. Documentulredescoperit oferã informaţii preţioase cu privire la incendiulcare a devastat Roma în 192, mai puţin cunoscut decât faimosulincendiu neronian din 64 p.Hr. In vremea lui Commodus (180-192), Roma era un oraş prosper, bogat în activitãţi comercialeşi remarcabil datoritã construcţiilor din epoca flavianã precumColosseumul, amfitatrul care putea gãzdui 50000 de spectatorisau complexul civic de lângã principalul for roman, numit TemplulPãcii, cel care comemora sfârşitul rãzboiuluidin Iudeea din 66-70 şi izbânda luiVespasianîn rãzboiul civil. În apropiere de Templul Pãcii,simbol al stabilitãţii statului roman, se afla uncentru sacru esenţial, Templul Vestei, undese întreţinea focul care reprezenta spiritul şigloria Romei şi se afla la pãstrare Palladium,o imagine în lemn a Atenei despre care sespunea cã a fost salvatã din Troia de cãtreAeneas.În timpul lui Domitian este ridicatã ocolosalã magazie destinatã depozitãrii tãmâieisau altor mirodenii importate din India, Arabiasau Orientul Indepãrtat: Horrea Piperataria.Depozitele de aici erau o dovadã vie a puteriieconomice romane, putere crescândã datoritãtaxei de import pe produsele rãsãritene, careputea fi plãtitã şi din încãrcãturã vãmilor dinEgipt. Horrea Piperataria reprezenta aşadarun vast centru comercial în care statul vindeamãrfuri scumpe cetãţenilor romani. Produseleindiene şi arabe erau ingrediente esenţialeîn prepararea medicamentelor, ceea ceînsemna o prezenţã constantã a medicilorîn apropierea centrului. Interiorul magazieise împãrţea în numeroase depozite şi curţi,precum şi canale de apã care sã menţinãumezeala necesarã prezervãrii adecvate amirodeniilor. Probabil se ţineau aici în jur de5000 de tone de condimente, şi chiar dacã ar fifost vorba doar de piper, dupã cum sugereazãşi numle magaziei, tot ar fi adus statului unprofit de 200 de milioane de sesterţi. Existauşi camere private care se puteau închiria,bineînţeles la un preţ ridicat, dar mãsurile desiguranţã erau considerate desãvârşite. Secredea de asemenea cã riscul unui incendiuera minim întucât clãdirea era construitãaproape exclusiv din piatrã şi prevãzutã cumulte cisterne de apã. Galenus a închiriatşi el o camera unde a depozitat materialelenecesare practicilor sale medicale. Înepistola “Despre evitarea suferinţei” explicã: “Oamenii îşi ţineau cele mai preţioase comoriîn aceste magazii pentru cã aveau încredere cã cele de-a lungulcãii sacre nu puteau fi afectate de vreun incendiu. Oamenii erauîncrezãtori pentru cã lemnul nu se folosise decât pentru uşi şicãmãrile nu se aflau în apropierea niciunei locuinţe. Ba mai mult,erau supravegheate de militari”. Galenus se înşelase însã cuwww.oglindaliterara.roprivire la siguranţa cãmãrilor. Dio Cassius (165-229) scria: “Erausemne nefaste înaintea morţii lui Commodus, pentru cã mulţivulturi se adunau deasupra capitoliului şi scoteau ţipete care nuprevesteau nimic bun. S-a auzit o bufniţã urlând înainte ca foculsã izbucneascã la o clãdire şi sã se împrãştie la Templul Pãcii.De acolo s-a rãspândit şi la cãmãrile cu produse egiptene şiarabe”. Dio relateazã cã flãcãrile s-au extins de la Templul Pãciipânã pe Palatin unde a ajuns şi la Domus Tiberiana.Relatarea medicului GalenusEpistola lui Galenus oferã o altã perspectivã. Din punctullui de vedere acesta a pornit din Horrea Piperataria şi dupãaceea a copleşit colina palatinã. Incendiul a fost puternicamplificat de tonele de condimente din depozit. Substanţelepreţioase se valorizau ca ofrande divine, iarfumul înţepãtor care a cuprins cerul nocturnavea cu siguranţã iz de parfumuri arãbeşti,de unde şi ideea originii supranaturale aflãcãrilor. Probabil localnicii au crezut cãînsãşi Horrea Piperataria se oferã ca jertfãzeilor. Dio Cassius opina cã focul este trimisde zei ca semn cã imperiul se va ruina subdomnia lui Commodus. Şi istoricul Herodian(170-240) rezoneazã cu ideea cã focul nu afost doar un simplu accident, ba chiar includestelele vizibile ziua în seria semnelor nefaste.Bazându-se pe mãrturii orale, el descrie astfelevenimentul: ”Nu s-a vãzut o adunare de norinegri, ci s-a simţit un cutremur. Nu se iscasenicio furtunã atunci când a lovit un trãsnet saucând a izbucnit o flacãrã în urma cutremurului.Întregul Templu al Pãcii, cea mai mare şi ceamai frumoasã clãdire din oraş, a fost fãcutpraf şi pulbere”. Incendiul, parcã manta de oforţã divinã, a atins şi Templul Vestei: “Cândtemplul vestalelor a fost cuprins de flãcãri,imaginea Athenei a fost expusã publicului –acea statuie pe care romanii o ţineau ascunsãşi venerau, cea adusã de la Troia. Acum,pentru prima datã, statuia a fost vãzutã delocalnici. Fecioarele vestale au luat statuia şiau fugit cu ea pe Via Sacra pânã la palatulimperial”.Focul a ars zile în şir, iar romaniiprobabil cã priveau cu groazã cum acesta leurmãrea pe vestale mãturând totul în cale,nefiind nicio posibilitate de a-l stinge în ciudaeforturilor cetãţenilor şi militarilor. Dar bruscvremea s-a schimbat şi a început un potop,ceea ce l-a determinat pe Herodian sã afirmecã “din acest motiv se ştia cu certitudine cãfocul avea origini divine. Pentru cã acumoamenii credeau cã el a fost iscat şi oprit doarde voinţa zeilor”. Dupã stingere s-au estimatepagubele. Templul Pãcii, una din cele mailuxoase clãdiri romane, în care se adãposteaun tezaur imens de aur şi artefacte şi undeoamenii şi-au depozitat cele mai importanteaveri, se fãcuse una cu pãmântul. Dio Cassius relateazã: “Toatãlumea se folosea de templu ca de un deposit pentru cele mai depreţ lucruri. Într-o singurã noapte focul i-a sãrãcit pe cei avuţi.Toţi s-au adunat sã boceascã din cauza distrugerii monumentuluipublic, dar fiecare îşi plângea propria pierdere”. Romanii seî7635


ESEUMisterul leitmotivuluiPaparudei… Aşa cum Paparuda, simbol miticşi religios care detronează rugăciunirămânând proaspătă în obiceiurile noastreîncă dinainte de a scrie Dimitrie CantemirDescriptio Moldavie, aşa cum vrerearomânului-femeie poate să fie realizatădoar prin gând, şoaptă spusă cu patos,dorinţă, şi exemplificare, prin imitarepână la pierdere de sine a actului cerut,dăruire totală în dans şi transpunere caincantaţie, parte inclusă naturii umane cao extensie de cunoştinţă-conştiinţă, aşacum cele o mie de nume date sărbătoriicorespund dorinţei, nevoii primordialea tuturor elementelor ce legate compunleagănul vieţii fără de care n-ar mai existanimic, tot aşa poezia lui George Ancadevine pe zi ce trece vârtejul nebunesc altrecerii din cercurile mici, limitate, făcuteîn mojarul alchimistului în schimbare destare spre cercurile mari, percutantelăsate de spirale inoxidabile în căutarede varii esenţe şi medii. Unele suntasemănătoare cu izul de-abia perceput,altele tari, învăluitoare, creatoare deschimbabile stări. Căci Paparuda poatesă fie pe rând „femeia care umblă cuploile”, dezlegătoarea de ceruri şi ploi,Matahula, Păpăluga, Dodoloaia sauchiar Perperuna, soţia Zeului Perun. Eadoar să fie fecioara nudă în aşteptareaşi acceptarea actului germinativ înfăptuitde bărbatul sideral! Dansul ei, doar sădevină cu atât mai incitant, cu cât e eamai frumoasă, mai pură şi cu cât se lăsăpradă goală învelişului de frunze, ispitindcerul. Actul sexual este omologat actuluiAdina Dumitrescuagricol, seminţele aruncate sunt îngropateîn matricea de unde germinează, aceastadevenind femeie (Mircea Eliade).Poezia lui George Anca facetrimitere aproape periodică spre miracolulPaparudei, ca aliat în descâlcire de iţebune şi rele, de stări distrugătoare de spiritşi înălţare prin adevăr şi rugăciune. Rarîntâlnim poetul care în faţa obstacolului cupiatra de moară să nu se retragă în chiliacaietului de notiţe, lăsând la o parte toatenedreptăţile lumii sau dându-le fie lustruacoperitor, fie o foiţă de pergament caresă nu oglindească lumina la fel, în arcurişi umbre. Rar găsim călătorul care să nucadă pradă imaginilor multicolore lăsândungherelor miasmele neadevărurilor saupedepselor crunte date acelora ce cunesaţ cercetează. Rar găsim profesorulcare să sublimeze fraza, cuvântul până lamiez şi esenţă în defavoarea unei oratoriisfârâitoare, înmulţitoare de mărgeleroşii ca de curcan, rar găsim omul cuconştienţa atât de turată care să nu seînscrie într-un ritm allegro, alegând unmolto vivace superior „fugilor” în care doarpauzele de respiro să fie acceptate caun ingredient sine qua non al perenităţiioperei literare. Asistăm la scenă deschisăla un potpourri obţinut din aceeaşi lucraremuzicală, ascuţiri de săgeţi, încrucişăride săbii cu sclipiri şi îndreptări înspre cerşi spre publicul cititor, al unui nemuritorHachaturyan, din care poetul dozează,ca dirijorul bagheta, amplitudinea şiintensitatea sunetului. Stări precumfrisonul de necredinţă, de trădare, serezolvă prin depărtare, renunţarea laconflicte deschise „cuţit în cuţit” ( RAMASITTA, Para Foca, Foc în păr ). Descriereaomului cu „două feţe - semafor umancu paletă roşie-verde” îţi împuţineazăîncrederea-n oameni ( KAMA SUTA, KataMusa, Scăpare subconştientă. Punereala zid pentru concepţiile politice, pentrunormele asumate îl duce cu gândul lapuşcăria Midia văzută tocmai din Holeca,îi îngustează teritoriul şi-l obligă săfugă perpetuu între Adam Clisi – vechimonument şi Carol I, vechi monarh.(LESA DURĂ, Du-le Sare, Pripon deparapon ). Suprapunerii celor două faţetebinefăcătoare, femeia născătoare subcea crescătoare de prunci, prin scoatereaplanului despărţitor, devine femeia Învierii,binele ( MULT BINE, Mult mai bine).Pedeapsa uitării, scumpă Mata,devine mult mai crâncenă decât cea amutilării, a pedepsei capitale, corporale(MATA HARI; Maha Rati, noapte, ajun –chinuri ale mântuitorului).Negăsirea esenţei lăuntricelegătoare de cuplu pe toate planurile îiaduce poetului dorinţa fugii înspre păscutde berbeci, ca martor luând grosimea dâreilăsată de marker versus grosimea peniţei,iar neputinţa transformării, uniformizării îlduce la compararea oceanului bărbătesc,culegător, primitor al mărilor lumii cumarea, liniştita mare cu drumul deja trasat(CELE RELE, Lele Rece, Jurasem impar).Şi dacă toate gândurile şi stările,speranţele poetului sunt depuse în mâinileumede ale paparudelor, noi aşteptămca să plouă… Căci prea s-a zbătut culanţurile „cuminţeniei poetice”, prea s-aavântat cu pieptul deschis în faţa timpuluişi urmărilor trecerii lui în declinul de secol.Paparuda e jocul, e oful, e strigareacu forţele supraomeneşti spre cerul cuploile… E încolţirea, înfrăţirea, creştereaşi rodirea. Şi mai e vechiul şi noul!gândeau cã rãul avea sã punã stãpânire în curând pe întreagalume, atribuind dezastrul dispreţuitului împãrat Commodus.Când a auzit despre nenorocire, Galenus era în Campania.Incendiul a însemnat o tragedie personalã pentru medicul grec,pentru cã îşi înmagazinase multe dintre posesiuni într-o cãmarãdin Horrea Piperataria. Acestea includeau monede de aur,argintãrie şi chitanţe, dar adevãrata pierdere consta în materialulsãu de lucru, adicã manuale medicale, remedii şi instrumentarunicat. Plãnuise sã le ia de acolo douã luni mai târziu…El îşinoteazã: “Aşadar soarta mi-a întins o capcanã, înstrãinându-mãde multe din cãrţile mele. Am mai suferit o pierdere importantã,studiul asupra vocabularului pe care l-am colectat din comediaatenianã”. Galenus descrie cum a depozitat cu grijã o colecţieunicã de ingrediente rare şi medicamente excepţionale încãmara lui personalã. Unele dintre aceste substanţe proveneaude la palatul imperial şi Galenus le-a achiziţionat pe vremea cândpregãtea medicamentaţia lui Marcus Aurelius. Printre acestease afla şi o cantitate importantã de scorţişoarã de foarte bunãcalitate pe care medicul credea cã n-o va putea înlocui niciodatã.Cercetarea pierdutã includea copii originale ale primelor douãcãrţi din studiul despre compoziţia medicamentelor dupãtipologie. În aceeaşi scrisoare Galenus mai oferã detalii privindimportanţa cercetãrii în cariera sa. Menţioneazã cum a moştenitdocumente importante de la medicii din oraşul sãu natal, unuldintre compendii cuprinzând formule care au fost cumpãratecu 100 de galbeni bucata. Un alt compendiu provenea de la un7636 www.oglindaliterara.romedic pe nume Teuthras, care moare în timpul ciumei antoninedin 165-180 şi îi lasã moştenire toatã cunoaşterea sa. Flãcãrilede la Horrea Piperataria distruseserã o inimaginabilã comoarãmedicalã: “Dacã cineva deţinea un remediu important, îl puteaachiziţiona fãrã mare dificultate. Pur şi simplu fãceam schimb cualte douã sau trei remedii din aceste compendii”. Dincolo şi deinstrumentarul conceput cu grijã de medicul grec, pierderea eracu atât mai mare cu cât “nu era nici cea mai mica speranţã de aînlocui colecţia mea pierdutã de cãrţi deoarece toate bibliotecilede pe Palatin au ars în aceeaşi zi”.Tragedia lui Galenus nu era singularã. Lângã HorreaPiperataria se afla Horrea Vespasiana, depozit de mãrfuriegiptene unde au ars cantitãţi impresionate de in şi papiri.Învãţaţii care au ales sã-şi pãstreze cercetãrile în apropiere,precum Philippides gramaticul, au împãrtãşit soarta lui Galenus.Toţi cei afectaţi de catastrofã au umblat în doliu zile în şir. Foculanunţase într-adevãr timpuri grele pentru Roma. Commodus,deşi promisese o refacere a centrului citadin, acţiona sub semnulmegalomaniei, dorind sã prefacã oraşul în Colonia Commodiana,ceea ce a determinat o reacţie brutalã a gãrzii pretoriene, careîl asasineazã. În 193, anul celor cinci împãraţi, începe rãzboiulcivil care va rezulta într-un declin economic şi o tulburare politicãgravã. Cu toate acestea, pentru Galenus mai exista speranţã:“Eu singur, dovedind dragostea profundã pentru muncã pe caream simţit-o toatã viaţa, nu m-am lãsat copleşit de suferinţã”.sursa: Historia.ro


Jurnalul unui suflet de poetA apărut o carte, o cărticică – pentru unii insolită,pentru alţii aşteptată: Gheorghe Suciu, „Zile de pestean” (cu precizarea „Jurnal de suflet”, pe pagina degardă) Casa Editorială Floarea Albastră, Bucureşti,2011; cu menţiunea, pe versoul aceleiaşi pagini degardă, „Lucrare apărută cu sprijinul academicianuluiAlexandru Surdu”. Cartea cuprinde 60 de poeziiaparţinând prozatorului Gheorghe Suciu, care vinsă lumineze cealaltă faţă a medaliei, fără de caremoneda, chiar dacă n-ar fi fost calpă, ar fi rămasvitregită de caratele care-i conferă întreaga strălucire.Să lămurim, mai întâi, o dilemă, în consonanţăcu medalia anunţată. „Pentru cei care l-au cunoscutpe Gheorghe Suciu (1939 – 1995) vestea că în acestromancier ardelean de o mare sobrietate, aproapeIon Andreiţă auster, dotat cu o solidă vână narativă, se ascundeaun poet va veni ca o mare surpriză”. – zice IonCreţu, într-un fel de „În loc de postfaţă”. Din fericire,lucrurile nu stau chiar aşa; nu stau deloc aşa. Cei ce l-au cunoscut – noi, colegiilui de Facultate (Filologie) de cămin (la Matei Voievod) – ştiau/ştiu că GheorgheSuciu (Ţucă, după cum îl botezase Ion Butnaru) era şi a rămas poet. Stă mărturiefaimoasa şi exigenta „Gazetă literară” (de perete) din holul Facultăţii, unde, dacăapăreai cu o poezie sau un crâmpei de proză (critica era rezervată anului V şidascălilor) era o sărbătoare de zile mari. Mai mult, Suciu chiar a debutat cu poezieîn presa (mare) literară (ca să-i ţină companie nu doar lui Zaharia Stancu, ci şimai apropiatului de noi, Fănuş Neagu). De altfel, în cărticica de faţă, prozatorul ospune limpede, în versuri: „Între mine şi poezie / A fost o frumoasă dihotomie - /Euam iubit-o pe ea / Şi Domnia sa mi-a iubit proza mea”. (pag.26). Tot dintr-o poeziese poate descifra şi ideea-titlu din fruntea primului roman cu tematică ţărănească,„Botează-mă cu pământ”: „Bunul meu şi moşul meu / Au arat pământul / Ei m-aubotezat chiar zău / Cu pământul şi pământul”. (pag. 82).Acestea fiind zise, putem ajunge la concluzia că poezia i-a fost lui GheorgheSuciu călăuză permanentă; că acolo mocneau şi multe din motivele pe care nu leputea traduce mai bine decât în roman; în proză, adică.O altă direcţie ce se cuvine luată în seamă este timpul; mai exact, bornatemporală a trecerii prozatorului, cu arme şi bagaje, la poezie. Criticul NicolaeGeorgescu face o observaţie de fineţe, într-un adagio din finalul cărţii: …”după1982, n-a mai scris – sau n-a mai publicat – literatură cu şi despre ţărani” – mâhnit/scârbit, probabil, de limanul degradării către care fuseseră împinşi aceştia de„noua revoluţie agrară”. Da, este posibil ca de-acum, după 1982, Gheorghe Suciusă se fi aplecat mai mult spre poezie – în evocări, meditaţii amare, dezamăgiri,lamentaţii. Metafora îi era la îndemână, ideea se rotunjea mai bine şi mai repede.Încerc, riscând, chiar o eşalonare a datelor. Primele poezii poartă, consemnaţi deautor, anii 1986 – 1987, lunile februarie – aprilie. Apoi, sub fiecare poezie suntconsemnate doar ziua şi luna, uneori numai luna; anul dispare, de parcă s-arlăsa să se înţeleagă că totul curge după acei 1986, 1987. (Cu o excepţie: poemul„Scrisoare”, datat 29 decembrie 1978, deşi nici acest an nu se prea deosebea de1982). O consonanţă savantă se creează, adesea, între timp/anotimp şi stareapoetică/poetului. Un exemplu, din octombrie: „Abia ecouri de mai vin / Bătândurechea înfundată / Ci mormăiesc un cântec lin / Ce nu-l ştiusem niciodată” (pag.52). Obosit de toate durerile lumii, este gata să renunţe: „Muşchii aceştia s-aulăbărţat / Ca nişte opinci umblate prin războaiele vremilor”, dacă n-ar fi îndemnuldin final: „Nu mai pot sta în coate şi în genunchi / Nici să mă rog şi nici să blestem/ O, zveltă doamnă profesoară, dar / neîngăduitoare mai sunteţi cu cei care trăiesc/ nostalgia corpului pierdut: / …Şi iată-mă aici, în sala de gimnastică / răstignitfără tăgadă şi benevol pe spaliere / - Încă şi încă o dată, domnule Suciu!” (pag.59 – 60).Dintr-o stare asemănătoare sunt extrase şi cugetările ce fac parte din arspoetica: „Ci cred că mi-am slujit cu dragoste cerneala / Schimbându-mi lutul trupuluiîn lemn de cruce” (pag. 11); „Cine mai citeşte poezie gnomică / În era aşa-zisăatomică? / Păi, atomi erau şi pe vremea lui Lucreţius / Tot cam aceiaşi şi astăzi îs //Unde mai e învoiala pe care ţi-o dă rima / Şi unde tăgada de la care începe stima?”(pag. 43); „Foile pe care scria / Erau patria sa” – şi întregul Sonet IV, dedicat lui Al.Surdu (pag. 13) precum şi întreaga poezie „E ca şi cum ai vrea”, dedicată „unuicritic pe care-l respect”, în care este uşor de descifrat Mihai Ungheanu.Cartea aceasta a lui Gheorghe Suciu, aidoma Mureşului – iubit, cântat,descântat – leagănă când molcom, liniştit, când înviforat, poezii de o frumuseţefrustă: idei adânci, reverberate şi scăpărări de stei şi stea; metafore în carecuvântul se mlădie ca într-un peisaj transilvan înfiorat de adierea dorului denat. Citez la întâmplare, în ordinea numerică a paginilor: „Au început gândurilewww.oglindaliterara.roCRONICAsă roadă osul” (pag. 21); „Femeie, cefrumoasă e steaua / De care ne-amatârnat în zenit” (pag. 23); „Totuşi, aşasobru şi aton / Am iubit nu urletul fiarei /Ci glasul aspru şi dureros de om” (pag.28); „Eu sunt vechi / Ca un priveghi –/ Din istoria bătrână / Curge fusul meupe lână” (pag. 29); „În mine au adormitmulţi / Neîntrebaţi şi desculţi” (pag. 32);„Bate ceasul clipele – / Singur, tata leascultă / S-au tocit aripele / De atâtavreme multă” (pag. 44). Străbătută deumor disimulat, ardelenesc, imagineaartistică duce tot către o posibilă,îngrijorătoare, ars poetica: „O, voi albe,imaculate foi de hârtie / Toată lumeaştie pe suprafaţa voastră să scrie /Cei proşti pun mult preţ pe caligrafie /Farmaciştii pun contul pe criptografie”(pag. 62); „Iar în frunte-i numai toamnă /Ce mai vrei, o, Lume, Doamnă? / Cândîn sus de Univers / Nu mai cântă nici unvers / Iar în josul de Pământ / Nu maie cuvântul Sfânt” (pag. 65) – încheindpledoaria cu o replică la Micul Prinţ al luiExupéry: „Mâna mea, de mult străbună/ ţine floarea asta-n mână / Oare poartăleacurile / Ce-ntremează veacurile?”(pag. 63).Un capitol special îl constituiecele 13 „Pastorale” – o întoarcere spreparadisul pierdut al copilăriei ţărăneştişi iniţiatice, cu nostalgice trimiteri laArdeal: „Când ţăranul ara dealul /Robind boul, robind calul / Răsuna decânt cavalul / Şi era tânăr Ardealul”(pag. 68); „Nu te-am iubit, mioriţă! /N-afost alta cu putinţă – / Iar acum, cândnu te am / Cât de mult te mai iubeam!”(pag. 71); „Iar mi-i dor de tine, oaie / Şide sunet de ciuhoaie (…) Într-o zi, caniciodată / Vei fi, oaie, împărată!” (pag.74-75); „Vârste trec, civilizaţii / Pânădincolo de spaţii – / În păstorul dincatrinţă / Cine ţese azi credinţă?” (pag.87); „Cânta un clarinet pe deal / Şi eraseară în Ardeal” … (pag. 90).Oarecum disparat pare poemul„Scrisoare” – intercalat între „Pastorale”– dar, la o privire atentă, avem a facetot cu o autobiografie, în coordonateleesenţiale ale existenţei.Voi încheia citând cuvintele rostitede filosoful Alexandru Surdu – altardelean de geniu! – la despărţirea deGheorghe Suciu, cel de toate zilele, la12 aprilie 1995: „Prietenul nostru dragva primi astăzi botezul pământului,aşa cum o cere legea cea dreaptă acreştinătăţii. (…) Rămas bun, prietendrag, înfrăţitule de-acum cu pământul.Ţi-om răsădi la cap flori galbene decâmp, să-ţi aminteşti de satul tău şi decetatea cu nume de regină, Alba-Iulia.De locurile acelea sfinte unde, în linişteadimineţilor de primăvară, poţi auzi cumbate, din adâncuri, Inima Transilvaniei”.Odihnească-se lin, blândultălmăcitor al vieţii în ziceri. În amintire,în zilele de peste ani, rămâne, alături decelelalte scrieri, această carte de poezii,ca un testament târziu şi necesar.7637


EVALUĂRI CRITICESpiritul vrâncean în consideraţii neconfortabileIonel NeculaAm spus-o de multe ori şi-o repet şi cu această ocazie. Creaţialiterară este un act de cultură şi nu se poate realiza din nimic, dinpresupusele abilităţi subiective. Ea reclamă lecturi permanente şi obranşare statornică la noutăţile pieţei literare. Nu cred în scriitorulcare a scris mai multe cărţi decât a citit în toată aventura vieţii lui.Poezia nu se întrupează din vanităţi şi orgolii genuine, lipsite deacoperire epistemică. Dac-ar fi aşa, numărul scriitorilor ar echivalacu numărul celor ce populează planeta. Cine nu doreşte să devinăscriitor, să se împăuneze cu aura omului ieşit din anonimat, dinuniformitate şi din mediocritate? Dacă altădată poezia se legitimadin talent, dintr-o presupusă înzestrare nativă, astăzi lucrurile s-aucomplicat, imaginarul poetic reclamă, e drept, fabulaţie, fantezie,dar şi cunoaştere, cultură pentru a ajunge la idee, la concept. Poeziaca înşiruire de imagini aiurite, care nu duc nicăieri şi nu spun nimicrămâne la dispoziţia criticului Alex Ştefănescu pentru a-i extragăbălăceala de vorbe fără sens şi sminteala la care este supusă dulcealimbă românească.Mai este ceva. Majoritatea scriitorilor se încolonează întruncurent, într-o grupare, într-o direcţie literară, laolaltă cu alţiconfraţi care o compun şi împreună cu care defilează prin breaslascriitorilor. Se remarcă odată cu gruparea din care face parte şi sedisting împreună cu ceilalţi confraţi care o compun. A fost o vremecând asocierea se făcea din perspectiva timpului pe care scriitorii îltraversau şi a succesiunii lor pe generaţii distincte şi bine conturateepistemic: şaizeciştii, optzeciştii, douămiiştii, etc. se disting cagrupări literare bine delimitate în peisajul evoluţiei noastre literare.Tentaţia scriitorilor de a se asocia într-o grupare distinctăa rămas neistovită şi azi, numai criteriile actului de grupare s-auschimbat, sunt extrase din maniera îmbrăţişată, din codul poeticadoptat. Se vorbeşte tot mai frecvent despre textualism, desprepostmodernism şi onirism – fiecare pleiadă caracterizându-se printrunbuchet comun de însuşiri, de distincţii, de particularităţi. Nu-ipuţin lucru ca un poet să-şi găsească maniera care să-l reprezinteşi să-i justifice apartenenţa la o grupare sau alta. Istoria literaturiinoastre cunoaşte multe cazuri de legitimări cărturăreşti datorităapartenenţei lor la o direcţie literară articulată şi bine reprezentată.Câţi scriitori, care nu spun mare lucru ca individualităţi literare sedecontează şi rămân în istorie prin simbolismul sau sămănătorismulpe care l-au cultivat şi din substanţa căruia îşi trage sevele?Ar fi bine dacă poeţii şi prozatorii vrânceni, dar nu numaivrânceni, ar înţelege ceva din alegaţiile apartenenţei lor la o grupareliterară, cu care să defileze prin rafturi, prin reviste şi, de ce nu, prinistoria literară.De fapt, unde se încurcă lucrurile? E vreo dezonoare să-ţirecunoşti compatibilitatea cu vreuna din direcţiile literare en voque?Se înţelege că nu, doar că nu prea ştiu, bieţii de ei, ce înseamnă şiprin ce se caracterizează grupările literare active. Literatura românăcontemporană este asaltată, confiscată şi ipotecată de atâţiacreatori străini de sensul deplin al cerinţelor literare că te înfioarăabsenţa cvasi-totală a suportului teoretic şi a minimei posibilităţi deradiografiere a fenomenului literar clasic şi contemporan, a curentelorcare îi nervurizează evoluţia. Veniţi în literatură din varii domeniiprofesionale, total străine de spiritul veacului, - tractorişti, ceferişti,sudori, strungari, zidari, economişti sau jurişti – se legitimează, sauîncearcă să se legitimeze dintr-un presupus talent nativ, dintr-oabilitate de a caligrafia o frază mai înzorzonată, cu preţiozităţi lipsitede sens şi de orice articulaţie logică. Numărul acestora este atât demare că singur, Alex Ştefănescu şi emisiunea sa de pe Tv. cultural(Tichia de mărgăritar) nu va putea eradica fenomenul, aflat deja îninflaţie şi-n expansiune îngrijorătoare.Mulţi dintre tinerii scriitori de azi au trecut prin rigoarea unorFestivaluri de poezie pretenţioase, au în c.v-ul lor câte 10-18 premiiliterare, dar n-au făcut nici un efort să înţeleagă spiritul vremii, cumşi în ce direcţie se îndreaptă literatura şi cultura universală. Intrebaţidin curiozitate, abonaţii acestor concursuri de poezie, dacă scrisullor îşi extrage conţinutul sau măcar cochetează cu textualismul, cuonirismul, cu douămiismul sau cu postmodernismul şi veţi vedea cuce ochi bulbucaţi şi întrebători vă priveşte. De unde să ştie, bieţii deei, ce înseamnă toate aceste aiureli inventate de critici incapabili săscrie o poezie, de vreme ce cu bruma lor de cunoaştere n-au auzitde aşa ceva şi nu s-au pătruns de înţelesul lor?Orice meserie, până şi cea de lăcătuş sau de motostivuitor,presupune o şcoală, o ucenicie, o minimă pregătire pentru aflareatainelor ei, numai cel ce visează la o consacrare literară se aratădezinteresat de nevoia optimizării ratingului său spiritual, deimperativul lecturii şi de activarea unor propensii formative. E unsemn că proletcultismul, care vedea în orice muncitor un crainiccultural şi o garanţie că poate fi distribuit în lumea valorilor se7638 www.oglindaliterara.roprelungeşte, iată, nestingherit şi după ce au dispărut cauzele carel-au generat şi i-au asigurat un loc regretabil în istoria noastrăculturală recentă. Calitatea de clasă muncitoare, din nefericire, ţineşi azi loc de pregătire şi de lecturi întremătoare. Din păcate.Cu mulţi ani în urmă, Noica, dar nu numai el, punea o întrebaretulburătoare: Cum e cu putinţă ceva nou? De unde apare ceva nouşi diferit de ceea ce există deja? Este evident că noul nu apare decâtdintr-un act de creaţie, din insatisfacţia generată de felul cum estealcătuită lumea şi din aptitudinea gândului de a propulsa în lume şialtfel de valori decât cele deja existente.Dacă în plan tehnico-ştiinţific fenomenul este bine reglementatprin distincţia dintre inovaţie (faptul nou care consacră o noutatela nivel naţional) şi invenţie ( noutatea la nivel mapamondic), înplan cultural nu există această distincţie, Cultura, cultura în sensgeneral, înseamnă, printre altele, acţiuni, informaţii şi identităţidisponibile în supermaketul cultural global. Aşadar, noul în culturănu se raportează la realităţile unui areal geografic delimitat, ci lapanteonul valorilor universale, la felul cum ne regăsim într-o direcţieculturală ce nervurizează lumea, adică lumea în integralitatea ei.Nimeni, dintre cei ce bătăoresc tărâmul culturii şi se regăsesc nupoate invoca scuza că n-a avut cunoştinţă de ceea ce s-a produs înalte ţări, în alte limbi, în alte culturi. Şi nimeni nu se poate consola cuopinia că în comparaţie cu opera altor confraţi din aceeaşi localitatesau din aceeaşi ţară, realizările sale sunt net superioare. Raportareanu se face la nivel de regiune sau de etnie, ci la ceea ce s-a realizatîn plan universal. Nu este de conceput ca un poet de oriunde să nucunoască tendinţele poeziei contemporane (de la Walter Whitman,Ana Ahmatova şi Marina Ţvetaeva până la Saint- John Perse şiEmily Dickinson) şi nu se poate concepe o performanţă epică fărăcunoaşterea curentelor din proza modernă şi contemporană (de laDostoievski, existenţialiştii francezi, cu Sarte, Camus şi Simone deBeauvoir până la Faulkner şi Nathalie Sarraute).Ştiu că mulţi dintre scriitorii noştri contemporani, şi cei dinVrancea nu fac excepţie, cred în destinul lor literar din convingereacă sunt dăruiţi din naştere cu talent, cu aptitudini, cu disponibilităţi.E un fel de a se amăgi. Istoria îi cerne după alte criterii, decât cele cei-a propulsat episodic în atenţie publică. Nu se miră nimeni că ceeace se consemnează cu generozitate în dicţionarele, în istoriile şi încritica mai recentă (multe nume de scriitori vrânceni), nu se mairegăsesc în istoriile perspectivante, care operează cu criterii severeşi indefectibile?Cunosc bine spiritul vrâncean şi-am dat destule dovezi înacest sens, ori de câte ori mi s-a oferit ocazia. Am multă preţuirefaţă de evoluţia scrisului vrâncean, aşa cum s-a profilat în vremeapostdecembristă. Ştiu c-au rămas unii scriitori în afara lecturilormele şi regret sincer această lacună. Nu cunosc cauzele pentru careunii confraţi s-au ţinut la distanţă de mine şi nu m-au învrednicit culucrările lor în vederea unei poziţionări critice. Au făcut-o probabildintr-un sentiment de neîncredere în aptitudinile mele critice şi lerespect îndoiala, ba chiar cred c-au procedat bine ţinându-se înrezervă. Nu sunt nici eu o autoritate în probleme de critică literară.Ştiu doar că un scriitor, oricare, nu trebuie să ignore nici una din celepatru etape ale unei opere literare: scrierea, editarea, punerea încirculaţie publică pentru ca opera să ajungă pe masa unui număr câtmai mare de cititori şi referinţele critice. O lucrare neluată în seamăde critică, nu există şi nu contează într-o evaluare de ansamblu.Rămâne însă la latitudinea scriitorului să-şi gestioneze cât maidesfoliat fiecare etapă din destinul cărţii la care a trudit.Incă ceva. Şi în Vrancea, ca în toate localităţile ţării, scriitoriiîntre ei nu se găsesc într-o înţelegere perfectă. Există şi aicitabere, cercuri, grupări, poziţii şi opoziţii aflate în gâlceavă şi-nacuze reciproce. Deşi intenţii de a mă antrena de o parte sau altaau fost destule, m-am tot ţinut în neutralitate şi-aş dori să rămânîn continuare neracolat de grupările în dispută. Mă găsesc în bunerelaţii cărturăreşti cu toţi scriitorii vrânceni şi vreau să conservaceastă neutralitate în continuare. Ca şi în primul volum, exegezelenoastre respectă principiul maiorescian de judecare a operei şi nua autorului.Nu ştiu dacă opiniile mele voi mulţumi pe toţi cei asupra căroram-am pronunţat în această lucrare, dar îi asigur pe toţi cei ce miauîncredinţat cărţile spre lectură, că părerea noastră este sincerăşi neinfluienţată de factori perturbatori sau de conjuncturi aleatorii.N-am avut o metodă anume în lecturarea confraţilor vrânceni,cum n-am avut nici în lecturarea altor lucrări literare încredinţate.Operez şi eu, ca mulţi alţii, cu câteva principii securizante, dar nucu metodă. Caut, de fiecare dată când deschid o lucrare nouă, săidentific şi să evaluez existenţa reactivilor care optimizează actul decreaţie literară – patul germinativ, cumulurile culturale, fondul de


Nicolae IorgaI. OAMENI ŞI CĂRŢILICIU ŞI TEATRUL LUI ALECSANDRIAcum şaptesprezece ani, la moartea lui Alecsandri, toatălumea scriitorilor tineri era împotriva lui, pe care-l privea ca pe unreprezentant superficial, gătit şi împopoţonat, copilăros adesea, alunui curent literar puţin serios, dispărut din fericire. Oricâte dibăciide stil s-ar fi întrebuinţat şi oricâte flori de retorică s-ar fi presăratasupra mormântului său, aceasta era părerea domnitoare întrecei care erau mai chemaţi dă judece. Am scris atunci în revista «Revista Nouă» biografia marelui răposat şi o schiţă asupra opereilui, pe care o vedeam aşa cum erau dispuşi a o vedea toţi cei dingeneraţia mea şi din cea precedentă chiar, a domnilor Caragiale,Delavrancea şi Vlahuţă.Neapărat însă că, înainte de a scrie, m-am cufundat din nouîn scrierile acelui care dispăruse trupeşte, după ce de mult dispărusedin inimile acelor care ar fi putut să-i păstreze şi să-irăspândească necontenit cultul. Am deschis volumul«Doinelor şi lăcrămioarelor» în frumoasa ediţie, culiterele mărunte, curate şi bogatele spaţii albe, a edituriiSocec. Am început a ceti rând pe rând cele dintâibucăţi pe care le-a scris poetul încă foarte tânăr – şiatât de fericit, de voia, de încrezător!, prin anii 1840până la 1844. Căutam tinereţea, naivitatea, creaţiuneazburdalnică şi nepăsătoare, instantaneul poetic plinde frăgezime şi noutate, fără îndelungatele retuşărifalsificatoare pe care le ştie, le obişnuieşte şi de careabuzează până la distrugerea emoţiei comunicative,o vârstă mai matură. Ici şi colo simţeam aerul demunte, auzeam şuierul apelor repezite pe povârnişulde stânci, zăream flăcăii venind spre văi în cântece,călugăriţele în cerdace de mănăstire, haiducii cu flintape umăr şi frunza dorului pe buze. Dar necontenit seamesteca o notă pe care o cunoşteam bine, dar cucare nu mă puteam desprinde atunci, cum nu m-amdesprins niciodată: nota de patentă escamotareliterară a lui Bolintineanu, care prin formele şterse şi nule, fără ideişi sentimente, pe care tocmai erau menite să le înlocuiască, dădeailuzia diafană şi murmurătoare a unei poezii fără să fie poezia însăşi.Şi parcă-ţi venea să strângi pumnul de mânie, strigând de durereadecepţiei: Ce păcat!De atunci au trecut, va să zică, aproape douăzeci de ani;lung interval, în care multe vederi se îndreaptă şi multe păreri sepărăsesc. Scriu astăzi Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-leaşi în redactarea celui de-al doilea volum, am ajuns la începuturilelui Alecsandri. După publicarea acelei reminiscenţe de călătorieRESTITUTIOîn forme romantice care e «Buchetiera de la Florenţa», apar, dedânsul, sub semnătura iscălitura discretă „V.U.”, în calendarul luiKogălniceanu, prieten şi îndrumător pentru dânsul, în revista «Propăşirea », („foaia literară şi ştiinţifică” din 1844), cele dintâipoezii în metru poporal adesea, cu inspiraţia totdeauna luată dela popor, împreună cu calificativele, comparaţiile, felurile de a vorbi.E în adevăr frumos, nou şi înnoitor. Şi, urmărind versuri ce curg caun izvor limpede, ducând în ele scântei strălucitoare şi flori abiadesprinse de pe cotor, mă întrebam, fireşte, cum se face că acestAlecsandri îmi pare unitar, natural, simplu, concret.Am luat atunci ediţiile, cele trei ediţii: cea veche a librărieiSocec, cea nouă dată de aceeaşi firmă şi cea, de tot nouă şi adeseaneîngrijită, pe care a dat-o « Minerva». Nu mi-a fost greu să văd căîn toate aceste publicaţii, ca şi în acea care le inspiră, publicaţiapariziană din 1853 admirabilă ca tipar, „Doinelor şi Lăcrămioarelor;„Doinele” sunt schimbate. Rareori se face o îndreptare de formă caresă fi fost neapărată sau să pară folositoare. De cele mai multe oriînsă, o pospăială stricătoare, revoltătoare uneori, cu vopsea ieftinăde-a lui Bolintineanu, strică forma originală; alteori simplicitateainiţială e înlăturată pentru a se adăuga violenţe, tonuri crude, cumera la modă în romantismul francez.Spun de la început că vinovatul e poetul însuşi. Fără o culturăsuperioară, lipsit de idei conducătoare, incapabil decritică şi mai ales de gingaşa şi dureroasa autocritică,despărţit de bunul sfătuitor din vremuri, Kogălniceanu,el a hotărât îndreptarea scrisului său mai vechi şi afăcut-o în pripă, fără luare aminte, cu cea mai marelipsă de gust şi de pietate faţă de exprimarea spontanăşi adevărată a sentimentelor sale din vremuri.Editorii mai noi n-au înţeles un lucru: că oriceformă a unei poezii care a suferit prefaceri intereseazăşi trebuie dată chiar în ediţii care nu se intitulează„critice” şi că, atunci când transformarea e o schilodire,textul prim trebuie să intre în drepturile sale, căci trebuiesă dai publicului apa limpede şi nu acea amestecăturămai târzie cu tot felul de ingrediente stricătoare. Ei audus mai departe, în dauna reputaţiei poetului, de caremulţi s-au şi îndepărtat pentru acest motiv, pe falsulAlecsandri, numai pentru motivul că falsificaţia i sedatora lui însuşi.La rubrica literaturii vechi, cititorii vor găsiprobele. Dăm în text forma veche şi bună, în notă,variantele ridicole ale „îndreptării”. Cititorii vor gusta astfel pentruîntâia oară pe tânărul Alecsandri cel adevărat. Şi credem că ei vorcere, împreună cu noi, ca măcar de astăzi înainte să fie cruţaţi decelălalt şi să li se dea, pentru plăcerea lor şi pentru cinstea mareluiscriitor, numai acesta.(text preluat din revista Floarea Darurilor, vol.II, nr.21, 19august 1907, Bucureşti, sub îngrijirea lui N. Iorga. Redacţia şiadministraţia – str. Buzeşti 42, Bucureşti; ortografie actualizată,conform normelor ortografice ale Academiei Române).cunoaştere şi de simţire, capacitatea de observaţie şi de empatizarea amănuntului anodin, dispoziţia imaginativă de a prelungi realul înficţiune, în fabulos, forţa imaginilor şi verticalizarea lor într-un sens,într-o direcţie, într-o idee, care să legitimeze apartenenţa autoruluila un curent literar, la o tendinţă, la o grupare literară bine conturată.Şi mai caut, dar faptul se dovedeşte deosebit de anevoios, săconturez personalitatea autorului, liniile identitare, coeficientul denoutate cu care irizează fenomenul literar, într-un cuvânt, ceea ce îlsingularizează în lumea scriitorilor.Ca peste tot, nici lumea literară vrânceană nu este lipsităde intruşi, de veleitari, de diletanţi fără nici o aplecare pentru oafirmare literară convingătoare. Nu le mai amintesc numele înaceste rânduri prefaţatorii, pentru că sunt bine cunoscuţi printrescriitorii arealului vrâncean. Cred că ignorarea lor constituie deja untratament descurajator. Mai întristător este faptul că unii scriitori,altfel bine aşezaţi în topul percepţiei publice, îi ţin în graţii, îi girează,îi premiază cu diferite ocazii şi le alimentează amăgirea cu iluzii cenu se vot împlini vreodată, ba chiar le furnizează speranţa intrării înbreasla Uniunii Scriitorilor. Nu mai spun că unii chiar au trecut pestetoate comisiile, peste toate exigenţele şi se mândresc c-au ajunsîn panteonul sfinţit cândva de Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu. Pece considerente, Dumnezeu ştie. E un semn că şi-n Uniune scârţieceva, că exigenţele primirii nu sunt aceleaşi pentru toţi şi că breaslaare fisuri prin care se pot strecura intruşi.Mai este un aspect care trebuie să dea de gândit celor ceveghează, sau trebuie să vegheze la respectarea Statutului. Mulţidintre candidaţii la nobleţea de scriitor au fost jurişti, profesori,economişti, militari, sudori, strungari, tractorişti, oameni de ispravă,care şi-au onorat impecabil profesia aleasă, au fost apreciaţi şi-aucunoscut destule satisfacţii în activitatea lor. Nu s-au gândit niciodatăwww.oglindaliterara.rosă devină scriitori şi n-au scris în toată viaţa lor decât câte-o cereresau câte-o vedere trimisă celor apropiaţi din locurile unde-şi petreceaconcediul. Ajungând însă aproape de vârsta pensionării, sau chiarpensionari cu toate drepturile recunoscute, s-au gândit că nu-i marelucru să devină scriitor şi că se pot încerca şi ei în trudnicia scrisului.Una dintre convingerile mele cele mai ferme este şi aceeacă un debut întârziat, la vârsta de peste cincizeci de ani nu trebuieluat în consideraţie. Unde n-a existat o adolescenţă învăpăiată, ocuriozitate intelectuală de tinereţe, cine n-a zăbovit prin ostrovulscriitorilor consacraţi, n-afrecventat cenacluri literare şi nu s-a febrilizat aşteptândrăspunsuri de la poşta redacţiei, n-are nici o şansă de afirmareliterară. Oricine debutează la vârsta pensionării, în ideea că maipoate adăuga încă o jumătate de pensie la ceea ce i s-a calculatde drept, supralicitează de fapt, nu ideea de glorie literară, cisărăcăciosul buget naţional.Am insistat mai mult cu aceste gânduri cătrănite, nu atâtpentru că ar caracteriza cu precădere spiritul vrâncean, cât pentrucă sunt metehne grave ale spiritului românesc în general, aletuturor ostroavelor de cultură de la noi şi n-ar fi rău să poată fieradicate. Intr-o vreme de erodare generală a vieţii şi de obnubilarea criteriilor de valoare, ar fi bine ca domeniul culturii, al literaturiisă fie ferit de asemenea virusări caricaturale. Că reparaţia lucruluistricat nu se va întâmpla prea curând e un alt aspect pe care nu-ldezvoltăm în aceste pagini prefaţatorii. Istoria noastră recentă esteplină de exemple dezolante, în care lucrul odată deteriorat, a rămasdeteriorat pentru multă vreme, de nu cumva chiar definitiv. Se parecă societatea românească şi-a pierdut anticorpii care să-i asigureechilibrul şi criteriile de valoare. Se pare.7639


ESEUIoan Budai-Deleanu promotor al promovării limbii literare române-191 de ani de la trecerea în eternitate-Se cunoaşte faptul că fruntaşii “Şcolii Ardelene “ au fostpreocupaţi pentru studiu istoriei neamului românesc şi alfilologiei. Membrii acestei grupări au dus o luptă permanentăpentru promovarea limbii române în zona inter-carpatică a ţăriinoastre.Un rol important l-a avut Ioan Budai-Deleanu în promovarealiteratuirii române în acest areal. Alături de el şi-au desfăşuratactivitatea literară şi alţi scriitori ardeleni, care şi-au propus săarate că limba română e capabilă să exprime sentimente şi ideiînalte şi să devină instrumentul unei culturi superioare.În acestcontext îi amintim pe Dimitrie Ţichindel, despre care Eminescuîn “Epigonii “ spunea “Ţichindel gură de aur “, Vasile Aaron şi IonBarac. Aceştia au tradus şi au prelucrat opera literare diverse,care au constituit, în Ardeal, un început de literatură scrisă.Totuşi în această perioadă, de o literatură artistică, înadevăratul înţeles al cuvântului, nu poate fi vorba decât la IoanBudai-Deleanu, care în epopeea sa “Ţiganiada “, ce reprezintăîntr-un timp în care atât în spaţiu inter-carpatic, cât şi în Principateliteratura nu era decât la începuturile sale-nu numai o operă dematuritate literară, ci o adevărată realizare artistică, autorul eidepăşindu-şi cu mult contemporanii.Este fiul al preotului greco-catolic Solomon Budai, dinCigmău, din comitatul Hunedoarei, aproape de Orăştie, unuldin cei zece, ai acestuia, născut la 6 ianuarie 1760, după uniicercetători, după alţii în 1763.Scriitorul îşi petrece copilăria însatul natal unde face şi şcoala primară, iar la îndemnul părinţilorîşi continuă studiile la seminarul greco-catolic din Blaj începând cuanul 1772, după care urmează Facultatea de Filosofie din Viena,în perioada 1777-1779. la îndemnul părinţilor trece la Facultateade Teologie( 1780-1783) ca bursier al Colegiului Sfânta Barbara,unde obţine şi titlul de doctor în filosofie. La Viena îl cunoaştepe Samuel Micu şi pe Şincai, aici va intra în contact cu literatureuniversală şi cu ideile umaniste ale vremii.Adâncirea literaturiiclasice şi universale şi îndemnul oferit de cercetările ştiinţificeale celorlalţi ardeleni aflaţi în capitala imperiului i-au limpezit şimai mult drumul ce avea să-l urmeze.În timpul studiilor din Viena,proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru careculege mult material. Tot aici a avut slujba de psalt la BisericaSf.Barbara, mai târziu a devenit profesor şi prefect de studii laseminarul din Blaj, în anul 1787.Datorită faptului că a intrat înconflict cu episcopul Ioan Bob,( consacrat pe această funcţiede bunul său prieten Grigore Maior), renunţă de a fi hirotonositpreot.În aceste condiţii se stabileşte la Liov, unde ocupă, princoncurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial.În anul1796 este avansat judecător la Curtea de Apel, funcţie pe care odeţine tot restul vieţii.În timp ce strângea material pentru lexiconul său, învaţălatina, italiana, franceza şi e de presupus că în această vreme l-aîncercat gândul de a scrie opara sa literară ”Ţiganiada “.În prefaţa lexiconului său, scriitorul vorbeşte astfel despreînstrăinarea sa:”…abia călcai strămoşescu pământ, cândîntâmpiându-mă toate împotrivelele, fui silit iarăşi a mă înstrăina.Ba cum aşi zice, a merge de voie în urgie. Fui sâlit în urmă a măaşeza în ţară străină, întru care nemernicie mă aflu până acum“.Referindu-se la Bob şi la mediocrităţile oficiale ale Blajului,Ion Budai-Deleanu îi scrie de la Lemberg lui Petru Maior, într-olimbă literară de remarcat:”Scrisu-v`am eu foarte bine toate aceleurgii purced din culcuşul nevrednicilor de numele românesc ces`au încuibat la Blaj...Cunoscutu-i-am eu atunci foarte bine cândi-am părăsit şi fugind mai bine am ales nemernicia decât sâmbriacu dânşii.Însă veni-va vreme şi doar nu e departe, când vor ieşi lalumină toate răpsfăţatele ruşinări ale Hierusalimului cestui nou.“La Lemberg scriitorul rămâne până la sfârşitul vieţii sale;moare la 24 august 1820.În capitala Galiţiei unde a trăit peste 30 de ani, scriitorulnu a rămas izolat de oamenii şi realităţile din ţară.În aceastăzonă, Budai-Deleanu îşi redactează scrierile cu caracter istoric,filologic şi pedagogic, precum şi cele literara şi traduce o serie deopere juridice pentru a le pune la îndemâna populaţiei româneşti.Printre acestea enumărăm câteva: Filologice:Temeiurilegramaticii româneşti (1812),lucrare rămasă în manuscris,Teoria ortografiei româneşticu litere latine, este ciornaunei scrisori ample, rămasăîn manuscris, Fundamentagrammatices linguae romanicaeseu ita dictae valachicae, apărutăîn 1812. Istorice: De originibuspopulorum Transyşvaniae,De unione trium nationumTransylvaniae, Hungaros itadescriberem.Juridice:Rânduialajudecătorească de obşte,Viena, 1787, este o traducere,Codul penal,Liov, 1807, Codulcivil, Liov, 1812.Pedagogice:Carte trebuincioasă pentrudascăliişcolilor de jos, probabilscrisă la Viena în 1786. Literare:Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor,apărută la Iaşi în revistaAl.Florin Ţene“Buciumul Român “, partea I-a apărută în 1875 şi partea a II-aapărută în 1877 şi Trei viteji, poem satiric, Bucureşti, EdituraAncora, 1928.Am enumerate aici o parte din scrierile lui Budai-Deleanupentru a ilustra evantaiul de preocupări. Însă opera de căpătâi arămas Ţiganiada care cuprinde o critică usturătoare şi un protestîndrăzneţ împotriva asupririi feudale. Titlul complect al opereisale literare de excepţie este :Ţiganiada sau tabăra Ţiganilor,poemation eroi-comico-satriric, alcătuit în douăsprezece cântecede Leonachi Dianeu, îmbogăţit cu multe însemnări şi băgări deseamă, critice, filosofice, istorice,filologice şi gramatice de cătreMitru Perea şi alţii mai mulţi.“Ţiganiada” este cunoscută în două variante scrise la datediferite. Prima începută pe la 1792-1795 şi terminată în jurulanului 1800 a fost publicată pentru întâia oară în revista ieşeană“Buciumul Român “ la 1875 şi 1877, cum spuneam mai sus, şireprodusă în serie de ediţii care s-au îndepărtat de text. Aceastăvariantă cuprinde episodul nemeşului Beeicherec Iştoc şi dă omare întindere părţii relative la răpirea Romicăi şi la peripeţiile luiParpanghel care o caută.Redactarea celei de a doua variantă a poemei Budai-Deleanu a începuto în jurul anului 1800 şi a isprăvito pe la 1812.Această variantă-tipărită abia în 1925-constituie forma definitivăa Ţiganiadei, reprezentând stadiul ultim în elaborarea poemei.Autorul a eliminate episodul lui Becicherec Iştoc şi a restrânspe acela al lui Parpanghel şi Romicăi, opera căpătând astfel omai mare unitate. Figura lui Vlad ţepeş este mai bine ilustrată,punându-i-se în lumină în mai mare măsură dragostea depatrie; deasemenea, introducerea discuţiei asupra formelor deguvernământ, cânturile X şi XI, adânceşte fondul social al operei.În varianta a doua, pe lângă unitatea de ansamblu şi substratulsocial mai pronunţat, este mai îngrijită şi în ceeace priveşte forma:versurile sunt mai corecte, mai cizelate şi mai bine cizelate, limbaeste mai cu îndemânare folosită.Scriitorul n-a părăsit însă acţiunea legată-în prima variantăa “Ţiganiadei “-de Becicherec Iştoc, ci a folosit acest episodepentru construirea noului său poem satiric”Trei Viteji “, din careautorul n-a apucat să termine decât trei cânturi şi l-a începutpe cel de al patrulea.Deşi a avut ca model pe “ Don Quijote“ alspaniolului Miguel de Cervantes, scris în 1605, liniile generale alepoemului”Trei Viteji “ sunt pentru Budai-deleanu un pretext pentrudemascarea relelor înrădăcinate în societatea timpului. Cei “treiviteji” sunt recrutaţi din cele trtei provincii româneşti:”BecicherecI;toc de Uramhaya “( Transilvania),”Kyr kalos de Cucuraza“(Muntenia ) şi “Născocor de Cârlibaba “( Moldova). Primul, ţigande origine dar ajuns nemeş, călare pe calul său Ducipal şi însoţitde “frătuţul “Crăciun, trece prin felurite peripeţii, căutându-şiiubita, pe Anghelina. Al doilea, de obârşie grecească, datorităfalsificării unor hârţoage, ajunge nobil şi în tovărăşia lui Trandafirî7640 www.oglindaliterara.ro


Tânşarul pleacă în lume să-şi încerce vitejia spre a putea dobândâi mâna prinţeseiSmaranda. Născocor “mazilaşul “, căpitan de Ţigani, răpit de frumuseţea Chiranei, ocaută şi el cu înfrigurare. Autorul are prilejul să satirizeze apucăturile vitejilor săi eroi,să le evidenţieze lăudăroşenia, îngânfarea, laşitatea, făţărnicia. Autorul a făcut dinBecicherec Iştoc, un reprezentant tipic al îngânfării:”Dar nu ştii că eu îs nemeş, iară/Tu Român plouat şi iobagul meu,/ Domnul pe iobag poate să-l omoară,/ “.Tema Ţiganiadei este un atac necruţător împotriva întregii orânduiri din vremeasa.Acesta spunea despre opera sa în Prolog:”Ş`am izvodit această poieticeascăalcătuirte…întru care am amestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să seînţeleagă şi să placă.S`află într`însa şi critică pentru a cărei dreaptă înţelegere tepoftesc s`adaugi oarecari luări aminte “.Acţiunea Ţiganiadei se petrece în Muntenia pe vremea lui Vlad Ţepeş, în secolulXV.Organizând rezistenţa împotriva turcilor cotropitori, domnitorul Ţării Româneştistrange la un loc pe toţi ţiganii spre a nu fi folosiţi de turci drept iscoade în caz derăzboi.Ţiganii se învoiesc şi alcătuind o oaste înarmată şi hrănită de Ţepeş, fac popasîntre satele Alba şi Flămânda, apoi- după ce defilează în faţa şui Vlad- se îndreaptăspre Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa, unde îşi aşează tabăra.Valoarea deosebităa Ţiganiadei nu constă în prezentarea peripeţiilor ţiganilor, ci în faptul că acţiuneaprilejuieşte autorului o serie de atacuri împotriva regimului de împilare şi a perfecţiuniilimbii literare.Poema este întreţesută cu episoade comice şi de un înalt conţinut de idei,având o mare valoare literară, fiind prima epopee a literaturii noastre.Victor Eftimiua avut această lucrare ca model în scrierea epopeelor sale.Budai-Deleanu a asimilatexperienţa scriitorilor clasici( Homer, Virgiliu, Tassoni, Casti, Ariosto, Tasso, etc.), iarmodelel oferite de literature universală l-au ajutat în propria sa muncă de creaţie.Descrierile şi mijloacele realiste se întâlnesc la tot pasul şi sunt folosite dinplin chiar şi la prezentarea elementelor supranaturale: dracii din iad, sfinţii creştini,pădurea nălucită, vrăjile săvârşite etc.În ceeace priveşte versificaţia, dincolo de unele stângăcii pe care le prezintăritmul şi în afară de unele forme lexicale forţate din necesităţi de rimă sau măsură,Ţiganiada reprezintă în literatura noastră o etapă însemnată în dezvoltareamijloacelor artistice, specifice poemului epic. Versurile Ţiganiadei, folosind experienţacântăreşului popular în ceea ce priveşte arta versificării, depăşesc simpla structurăa versului popular. În folosirea mijloacelor de expresie şi în general a procedeelorstilistice, autorul se dovedeşte a fi un poet înzestrat cu o serioasă pregătire clasicăşi cu o înaintată tehnică poetică.El foloseşte pe scară largă comparaţiile de facturăclasică.Despre vitejia şi dârzenia lui Vlad Ţepeş spune astfel:”Cum râul de munteprimăvara/ Când în pripă neaua să topeşte/ dintru nălţime urnind povara/ Apelor, săvarsă şi să bujdeşte/ Toate îneacă, surpă şi prăvale/ Şi nu-i ce să-l oprească din cale,//Aşa Vlad neînvinsul să răpede/ Şi cu şiraguri nespăimântate,// frânge, taie ce naintevede,// surpă, răstoarnă, calcă, străbate/ Şi nu-i vărtute nice tărie/ Să-l conteneascăsau drum să-i aţie“.Rima adesea este bogată şi ingenioasă, substantive rimează cu omonimele lorverbale, adjectivele rimează cu substantive proprii( mişel-Cucavel, maestro-Sestru).Deasemenea rimează verbe cu adjective sau cu alte forme verbale incomplete ce secontinuă în versul următor.Limba în care este scrisă Ţiganiada este plină de prospeţime.Scriitorul şi-a datseama de faptul că limba literară din timpul său era prea puţin modelată şi s-a plansde “neajungerea “ acestei limbi. În limba literară a epocii respective nu pătrunsesecu totul limba vorbită, încât era încă îngreuiată de canoanele lexicale ale textelorbisericeşti sau cu character oficios.Budai-Deleanui are meritul de a fi îmbogăţitlimba literară prin promovarea limbii populare.Tocmai această asimilare directă afolclorului explică folosirea creatoare a literaturii şi limbii populare, precum şi mânuireaelementelor folclorice atât în caracterizarea personajelor, cât şi în realizarea poetică afantasticului- fapt ce constituie un mare merit.Scriitorul foloseşte uneori neologisme(antişambră, egoist, himere,intriganţi, melancolie, patron, periferie, etc.), îmbogăţinduşiastfel posibilităţile de expresie.Budai-Deleanu nu a căutat regionalismul rar, ci atranspus pur şi simplu limba poporului, încât astăzi un ţăran din părţile Orăştiei, citindŢiganiada aproape că nu are nevoie de glosar.Cuvinte şi expresii ca: aiaptă,(aşi luaavânt ) băieş,(lucrător în mină ) abate,(titlu superior pentru preoţi ) lela(a umbla ), abujdi,(a năvăli ) buiguială(exprimare fără şir ), cărigă,(formaţie vegetală ) cricală,(unfel de tocană ), a dejghina( a separa, a despărţi ,) găvălie,( capăt îngroşat ), năsâlnic,a se pune în poartă,(a ghici în cărţi ), pogace,( turtă de mălai) şi altele au circulaţie şiacum.În poemă se întâlnesc la tot pasul locuţiuni populare, proverbe şi zicători,cum ar fi:”la fala goală traista-i uşoară”, „fuga-i ruşinoasă, dară-i din toate maisănătoasă”,”ajunge un băţ la un car de oale”, etc.Autorul, dă dovadă de conştiinţăartistică şi prin folosirea deosebită în vorbirea personajelor, punând în gura fiecăruiacuvinte potrivite felului său de a fi.Numele personajelor sunt alese de scriitor în modintenţionat pentru a le caracteriza.Uneori numele lor sunt simbolice ( Romândor,Slobozan), alteori definesc précis personajul ( Gurilă, Gogoman, Erudiţianul, Criticos,Căpitan Păţitul, Popa Nătărău din Tândarânda,, Arhonda Suspuseanul, ArhondaSuflăvânt etc.).În concluzie, Ţiganiada este întâia operă literară românească de mari proporţiicare se impune prin caracterul său realist, prin oglindirea critică a societăţii vremii.Această operă îl pune în lumină pe Ion Budai-Deleanu ca promotor al promovării limbiiliterare române.www.oglindaliterara.roCONSEMNĂRIDaca salariileşi taxele suntîngheţate...Daca salariile şi taxele suntîngheţate la nivelul de acum cepateste Gigel un tânăr care tocmai seangajează. Ca orice tânăr, salariul luinet de încadrare nu e nici prea prea,nici foarte foarte: să presupunem căe de 1100 de lei. Gigel are 23 de ani.Întrucât e criză şi criza va dura - săpresupunem! - multă vreme de acumîncolo, hai să zicem că în 2015 leafalui Gigel va fi tot de 1100 de lei.Ia să vedem însă câţi baniplăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani(adică 60 de luni) la o leafă mizeră de1100 de lei. Păi la valorile actuale vaplăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei.Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 deani şi deja a plătit în contul statuluitoată suma pe care statul i-ar returna-oîn cazul în care ar ieşi la pensie la 65de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, câte speranţa de viaţă a bărbaţilor dinRomânia.Cum aşa? Păi să facem un miccalcul. Dacă nu mă înşel pensia mediedin România e undeva pe la 750 delei. Din contribuţiile date statului pânăla 28 de ani, Gigel ar putea primi(presupunând că timp de 37 de anibanii săi vor sta undeva într-o valiză,nu într-un cont care îi va multiplicamăcar prin dobândă) o pensie medietimp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni.Adică peste 3 ani. Păi e numaibine, tanda pe manda: iese la pensiela 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68,după cum zic statisticile, moare!Totuşi, nimeni nu îi explică luiGigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cuCAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între28 şi 65 de ani, adică timp de 37 deani. Adică 444 de luni.Presupunând că Gigel varămâne toată viaţa un tâmpit căruianu i se va mări niciodată salariul, astaar însemna că timp de 444 de luniva vărsa în buzunarul statului încă444 x 491 lei, 218.004 lei. Destul demult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şidacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat,leafa i se va mări şi cotizaţia la stat vafi pe măsură.SI ACUM UIMIRILE SI MIRARILEMELE:1. Unde se duc banii ăştia?2. Ce se întâmplă cu ei?3. Cum e posibil ca după numai5 ani de muncă, fără un salariudeosebit, orice tânăr să-şi fi acoperitdeja pensia medie pe care ar putea-oprimi la bătrâneţe, înainte să moară?4. De fapt, ce găuri acoperămunca de o viaţă a lui Gigel?5. Şi de ce trebuie Gigel sămuncească 37 de ani pentru cabanii lui să se ducă în altă partedecât în propria bunăstare de dupăpensionare?6. Şi cât credeţi că maipoate rezista un sistem în care 5ani munceşti pentru tine şi 37 de anipentru o cauză neştiută de nimeni, înafară de... politichie.7641


APELOdiseea plăcilormemorialeMă lansez în cvartalul din stânga şoselei Colentina, pentruobţinerea aprobării plăcii lui Gh. Tomozei, pe aleea Deleni 6,fostă Sf. Vasile Tei, acum cartier de blocuri, cu alei pe modelullabirintului, înţesate de maşini printre care umbli şi cauţi numereşi litere şi scări, apoi încerci să pătrunzi în vreun hol, dar toatesunt de-o vreme închise, iar la interfon nu reacţionează nimeni;dau un mare ocol, căci de data asta e vorba de blocuri aşezateîn careu, şi există şansa de a găsi deschisă măcar vreo uşă dinspate. Încerci la fiecare intrare. Fără rezultat. Revii, pândeşti pela etaje, să apară vreo bătrână care nu te aude, nu înţelege,nu..., baţi în cercevelele ferestrelor dinspre intrarea pe scară,nici un răspuns... Măcar de-aş şti telefoanele administratorului,preşedintelui...astea ar trebui afişate, nu?Ieri, Cleopatra Lorinţiu îmi spunea la telefon că, de fapt,Gh. Tomozei scria la Câmpulung Muscel, avea acolo, pe str.Sârbeşti 22, un fel de casă de vacanţă (acest poet născutla Malul cu Florile, comună vecină cu Cetăţenii-Lăicăi, undeprospectam prin 1967 şi mă gândeam la poeţii deja afirmaţi,precum Tomozei); vara veneau în vizită Nichita, Blandiana, alţii;însă cei de la Prefectură nu i-au dat concursul la înfiinţarea uneicase memoriale. Îi spun că pe cont propriu, cum au procedatşi alţii pe care i-am consiliat, ar putea să pună acolo o placămemorială, care nu costă decât 3 milioane. Nu spune nici da nicinu. Voce alegră, o poetă extravertită, locvace. Mă mir că nu neamvăzut niciodată. Sau n-am identificat-o – greşeala mea. Dupăaşteptări, pânde, târcoale, mă văd nevoit să renunţ. Aştă dată!Trec bulevardul, ajung în Ghica-Tei, caut numărul 22,pentru Valeriu şi Ştefan Ciobanu, prof. univ. de ist. lit. vechi,cândva Ministrul Culturi şi Cultelor, unul dintre cei 6 care s-auopus, cu N. Iorga, Inculeţ, Pelivan etc. semnării Ultimatumului.Văr primar cu bunicul meu matern. Iar lui Valeriu C. i-am scospost-mortem un volum antologic de poezii la Minerva, în 1984.Haina de brumă. „Mi-a pus poezia pe umăr / O haină de brumă...”Ar trebui să-i caut mormântul, undeva în spatele SpitaluluiColentina, şi să-i citesc această poemă teribilă, din frumoasa-iantologie, care totuşi nu a stârnit nici un singur ecou în presaliterară festivistă, ticăloşită, a ultimilor ani ceauşişti, nici măcardin partea colegilor de la institutul G. Călinescu, unde fuseseunul dintre cei mai reputaţi cercetători. Căci divinul critic îl ocultaca poet, din prea omenească invidie, altfel cum? Vorbesc cu fam.Nicoară, rudă cu Sandu Mancaş, soţul Allei, sora lui Valeriu: darde ce nu pun placa la Dorel Mancaş, de ce face pe scorţosul şiinaccesibilul? Probleme de-ale lor, îmi zic, rude care se freacăîntre ele, din orgoliu, din interese divergente.(Preumblare cu George B., după ce convenisem ora şi loculîntâlnirii. Se declară mare admirator de vechi clădiri. Admiratoral lui Ion Ghica. Îi spun că în schimbul epistolar se dovedeştedeasupra lui Alecsandri. E de acord. Am asistat la dezvelireanoului monument I.G. din faţa palatului, zic. Prea puţină lume. Eln-a ştiut, ar fi venit.)Vreo două ore şi jumătate, de la Sf. Constantin, undeidentificăm imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita.Intelectual interesant. Pe G.B. l-a apreciat mai mult cu minteadecât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?,întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez prozatip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori laaceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am cititcu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei.Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumeacititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citescşi literatură mai subtilă, zic. Şi mă gândesc chiar la faptul căeu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-amataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşiexperienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustuluipentru lectură? El şi Ovidiu G. au fost gimnaşti de performanţă.A fost coleg la un moment dat cu Matei Vasile. Nu ştia că amurit acum câţiva ani. A avut un unchi închis 8 ani. Despre papaIoan Paul al II-lea. Suportăm o intensă manipulare, nu neapăratprin minciuni sadea, ci chiar prin filmele documentare, inclusivdespre Hitler şi Stalin. Dărâmarea unor biserici, a asistat, a plânsîmpreună cu Ioan Alexandru, opriţi de cordoane de securişti. Unloc sfânt, unde mergea şi punea lumânări. Norman M. primeşteun sprijin de tip stea de Hollywood. Prietenul care l-a păcălit celmai mult.Repet spusa lui Eugen N.: Natura nu mai are de lucru7642 www.oglindaliterara.ropână la toamnă. Un om deşteptşi legat de natură, ca oricarevânător. I se pare că fac o faptăgeneroasă, de inimă. Cunoaştefoarte bine cartierul unde esteacum Casa Poporului, aici se aflafostul stadion unde se antrenauîn perioada 54-55. Pornim spreDrept, trecem Dâmboviţa, mergemprin parcul Casei Poporului.Povesteşte despre câinele lui,cu care l-am văzut în câteva seriprin zona Romană, negru, înalt,viguros, dresat. E o rasă adusă deînsuşi Cezar din Anglia, aclimatizatîn Italia, acest câine a apărut lângă Ion Lazucenturion la defilarea prin Roma.Apoi intrăm în vorbă cu o doamnă,despre câinele ei prea gras. Nu poate rezista la plăcerea câineluide a mânca. Nu-i poate refuza. – Dar plăcerea lui de a alerga,de a se zbengui prin iarbă?! – iar al dvs abia de se târăşte... Îlchinuiţi. Ea: Plăcerilor mele le ţin frâu, dar nu pot eu decide ce emai important pentru câine. Nu-mi pot lua această răspundere.Eu, ca să tranşez lucrurile. Dacă ţineţi la animal, menţineţi-lsănătos. Or, obezitatea este o boală gravă, la om şi la animal.Vorbim despre N. B., după ce vorbisem despre N.Ţ., deapreciat ca editor. Îi spun că N.B. a fost în Italia, unde a terminatîncă o cărămidă. El: Ultimele vreo cinci mii de pagini de-ale luiN.B. sunt ilizibile. Eu: sunt foarte lizibile, în tranşe de 3-4 pagini,apoi constaţi că e redundant, se repetă, îşi proliferează textul.El: Are şi cărţi care rămân. Eu: Nu-l omologhez pe prozator cavalabil decât dacă surprind la el intuiţii poetice. (Mă întreb dacă îşiaminteşte schimbul nostru epistolar din perioada Ateneu, de pildădespre Oameni de porumb, despre Domnul general guverneazăşi tot ce era pentru noi literatura latino-americană prin anii 60?)Oricum, văd că nu-şi amintea vizita noastră la atelierul lui C.Popovici. Îmi spune că Oroveanu îl clasează printre primii cincisculptori români ai secolului XX. Apoi C.P. i-a venit acasă, deziua lui de naştere, cu bustul în ghips al lui Bacovia. Nu are banisă-l tragă în bronz. Îi spun de bustul lui Ionel Perlea – se bucurăcă şi Perlea are o străduţă ce-i poartă numele - şi atunci i-amspus de monumentul de la Slobozia. Apoi despre bustul lui G.Călinescu şi i-am indicat locul dinspre televiziune.În parcul din faţa Academiei, căci revenisem pe jos spreVictoriei, discuţie despre jurnale, după el doar minciuni dulci; îşiface însemnări, dar nu le-a pus niciodată în ordine. Vine el timpul,îmi spuneam. Şi mi l-am amintit pe G.B. la redacţia Ateneu,notându-şi ceva pe-o hârtiuţă cât un timbru şi strecurând-o înbuzunarul hainei. Vorbise la telefon, s-a uitat pe geam şi a spuscuvântul: aploaie. Probabil i s-a părut un bun nume de personaj.Dacă i-aş spune acest amănunt cred că ar rămâne perplex, nualta. G.B. nu ştia ce s-a întîmplat cu statuia lui Carol I din PiaţaPalatului, calul ajungând sub Suvorov de la Focşani. Vedemamândoi pentru prima oară faţada teatrului care a ars lângăPoşta mare, acum piesă ataşată pe faţada unui hotel abia ridicat.Îi spun că am văzut imagini în Albumul Bucureşti, 3 volume,premiat de U.S.R. La Ideea Europeană lucrez corectură, pentruun mic câştig. Despre N. B., omul care a citit toate cărţile. Încercsă găsesc o paralelă între Pandrea şi B., ambii deţinuţi politici,oameni care nu au vrut să-şi abjure ideile. Şi G.B. spune că sunttotuşi foarte diferiţi. P.P. a gândit liber încă din tinereţe, a fost destânga şi a devenit de dreapta, pe când N.B. este un om ascuns,un iezuit şi de fapt necreativ. A stat un an la asumpţionişti, laBlaj, zic. Da, dar are fire ascunsă şi e mereu cu acelaşi zâmbetprefăcut. Îl cunosc bine, zice. Îi spun impresionanta poveste acaietului albastru: în preajma sărbătorilor fusese la ai lui în Cluj,acum se întorcea la Bucureşti. În tren îl înhaţă agenţii care îlurmăriseră. El lasă valiza din plasa de sus, în speranţa că unstudent de pe banca vecină, vag cunoscut, o va recupera.Acela o predă la bagaje găsite, apoi o previne pe mama lui NBcare recuperează valiza, cunoscându-i conţinutul. Apoi „caietulalbastru” ajunge la Nego şi în urmă la Regman, zăcând ani dezile în garajul acestuia. Recuperat mult mai târziu de B.. De cenu şi-a publicat Caietul Albastru în 90-91, de ce abia în 97-98? seîntreabă G.B., suspicios. În ideea că şi le-ar fi prelucrat în acestrăstimp. Ceea ce ar fi o notă rea. Zic: Are vreo 10-12 inserturidin actualitate în jurnalul lui datat riguros 1954-1955, toate cumenţiunea „remember 96-97” – şi în care urmăreşte destinelecâtorva personaje menţionate în perioada 55.(continuare în nr. viitor)


Castelul Ţepeş din BucureştiMihai MirceaO adevărată bijuterie arhitectonică, stă închis de mai bine de doiani, pentru lucrări de reconsolidare şi reabilitare. Stăpânul castelului,Ministerul Apărării Naţionale (MApN), refuză să dea detalii despresoarta fortăreţei care ar putea atrage foarte mulţi turişti.ARTEZi de zi, timp de câteva săptămâni, adevarul.ro a trasun semnal de alarmă în legătură cu starea jalnică în care seaflă multe clădiri cu o valoare extraordinară pentru cultura şiidentitatea poporului român, dar nu şi pentru turismul promovatde ministrul Elena Udrea. Cine e de vină pentru asta? Ca şi înmulte alte cazuri, autorităţile care fie nu au încercat să găseascăsoluţii pentru conservare, fie au servit intersele unor personajeobscure.Vezi aici ce răspunsa dat Ministerul Apărăriidupă apariţia materialului„Castelul lui Dracula, ţinutla secret de Armată!Astăzi vom vorbi însădespre reversul medaliei.Situaţia în care o clădireeste aproape renovată, aratăextraordinar de bine, dar nueste deschisă publicului.Necunoscut pentrufoarte mulţi bucureşteni,Castelul Ţepeş, o construcţiede tip medieval din piatră şi cărămidă roşie, se înalţă printrecopacii din Parcul Carol. Din 2004, găzduieşte sediul OficiuluiNaţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), departament aflat însubordinea şi coordonarea MApN, care primeşte foarte mulţibani publici.Nadia, Hagi şi mai nou Bute sunt simboluri ale României înîntreaga lume. Un alt simbol este sângerosul principe Dracula,asociat de mulţi străini cu domitorul Vlad Ţepeş (1448, 1455-1462 şi 1476). Dornici să afle istoria sângerosului vampir dinpoveştile lui Bram Stoker, aceştia vin în România, iar mulţi seîndreaptă spre celebra cetate Poenari în căutarea lui Dracula.Fortăreaţa din judeţul Argeş a fost construită de Vlad Ţepeşîn stancă, la o altitudine de 850 m, ca post contra otomanilor.Ruinele cetăţii, lipsa unor explicaţii bilingve sau a unui traducător,îi întorc din drum cu o altă imagine a ceea ce înseamnă turismulşi promovarea istoriei în România.Castelul Ţepeş, copiacetăţii PoenariCastelul Ţepeş dinBucureşti este copia fidelă acetăţii Poenari. Nu este vechide şase secole, ci are doarpuţin peste o sută de ani şi afost construit de către regeleCarol I (aprilie 1866 – 10 octombrie 1914), un iubitor al lui VladŢepeş.Castelul a fost inaugurat în 1906 în cadrul ExpoziţieiGenerale a României, organizată în Parcul Carol cu ocaziaaniversării a 40 de ani de domnie a regelui. Prin ExpoziţiaGenerală a României, autorităţile de la Bucureşti au vrut să aratevizitatorilor, printre care mulţi străini, modul în care a progresatRomânia în perioada 1866 – 1906.Construit după planurile arhitecţilor Ştefan Burcuş şi V.Ştephănescu şi reproducând, la o scară mai mică, CetateaPoenari, Castelul Ţepeş a avut un scop pragmatic. Astfel, CarolI a comandat ca în turnul fortăreţei, înalt de 23 de metri şi cu undiametru de 9 metri, să fie montat un rezervor de apă din fontă cuo capacitate de 200 m3.Bazinul de apă, turnat în atelierele lui Oscar Maller, adevenit nefuncţional însă, la scurt timp după ce Regina Elisabeta(1869-1916) a deschis Expoziţia, în acordurile a 100 de trâmbiţaşişi a salvelor trase de bateria de la Calafat.Printr-o scară de lemn, în spirală, se urcă pe o platformăde unde, din turn, se poate admira Parcul Carol şi panoramaBucureştilor. Un contrafortputernic, terminat cu unpridvor de lemn, susţine turnulca să nu se prăbuşească,iar în dreapta se află un zidcrenelat de piatră, terminatîn colţ cu un alt turn dedimensiuni mai mici. Toatăconstrucţia a fost îmbrăcată înpiatră şi în cărămidă roşie.Expoziţii şi cazarmăpentru răcaniDupă inaugurare, înCastelul Ţepeş au fost organizate expoziţii cu frumoase tablouricu motive religioase, pentru care familia regală a venit denenumărate ori. Totodată, începând cu 1914, din turnul fortăreţei,fizicianul Emil Giurgea realiza transmisiuni radiotelegrafice.În anii ’20, Castelul Ţepeş a devenit cazarmă pentru corpulde gardă care apăra Mormântul Ostaşului Necunoscut.În 1942 – 1944, după demolarea fostului Palat al Artelor(construit tot pentru Expoziţia Generală a României şi grav afectatde cutremurul din 1940),situat pe locul actualuluiMausoleu din Parcul Carol,în apropierea cetăţii aufost amplasate barăcipentru militarii care lucraula evacuarea molozului.Considerându-le pradă derăzboi de la germani, barăcileau fost consficate de cătresoldaţii sovietici, ajunşi laBucureşti în 30 august 1944.Castelul lui Dracula,adăpost pentru muncitoareDin fericire, Cetatea lui Dracula a rămas intactă în urmaincursiunii sovietice în Parcul Carol, dar şi-a pierdut însămăreţia. Astfel, camerele care găzduiau odinoară frumoaseletablouri admirate de regele Carol I au fost transformate, în1945, în dormitoare pentru femeile care lucrau la amenajareaparcului. Motivând prezenţa „femeilor muncitoare”, inginerul C.Dumitru, directorul Direcţiei Grădinilor, Parcurilor şi Podurilor dinBucureşti, a refuzat să-i pună o cameră la dispoziţie coloneluluiPompiliu Georgescu. În aceeaşi perioadă, inginerul afirmaîwww.oglindaliterara.ro7643


ARTEcă “soba, tavanul, uşile şiferestrele necesitau reparaţiicostisitoare”, iar de vină erau,susţinea el, soldaţii care aulocuit anterior în castel.După strămutareaEroului Necunoscut laMărăşeşti şi inaugurarea,la 30 decembrie 1963, amausoleului din apropiere,clădirea din Parcul Carol Ia continuat să fie folosităde militarii destinaţi pazeiacestuia.În perioada de după 1990, fortăreaţa a fost utilizată dreptCorp de gardă pentru o subunitate de jandarmi, care îndeplineamisiuni de pază la câteva instituţii bancare din Capitală.Sediul ONCE, renovatde firma lui Vasile TurcuDin septembrie 2004,prin Hotărârea de Guvernnr.1585, Castelul Vlad Ţepeşa devenit sediul OficiuluiNaţional pentru Cultul Eroilor(ONCE), instituţie careprimeşte foarte mulţi banipublici, o parte provenind dincotizaţiile percepute de lamilitari, activi sau pensionarisau de la urmaşii eroilor derăzboi.Adevărată bijuterie arhitectonică şi cu un potenţial turisticuriaş, având în vedere personalitatea lui Vlad Ţepeş şi „isteria”Dracula, Castelul a fost de foarte puţine ori deschis pubicului.Reprezentanţii ONCE audeschis porţile castelului doarde două ori pe an, timp decâteva ore, de Ziua Eroilor(Înălţarea Domnului) şi deZiua Armatei (25 octombrie),motivând faptul că scările dinturn sunt foarte periculoase.Castelul nu şi-a maideschis porţile deloc, din2009, de când în fortăreaţalui Dracula au început “lucrăride consolidare, restaurare,reabilitare şi refacere” aîmprejurimilor. Firma care înaugust 2009 a câştigat contractul de 3,8 milioane de lei (900.000de euro), Romconstruct Holding Grup, este patronată de VasileTurcu (foto), fost acţionar al echipei Dinamo şi abonat la banipublici, având în vedere numărul foarte mare de contractederulate cu statul.Înainte de începerea lucrărilor, fostul director adjunct alONCE, Ilie Schipor, afirma pentru “Adevărul”: „Dacă reuşim sărestaurăm şi să amenajăm Castelul Ţepeş, acesta va putea fivizitat în fiecare zi“.lucrările efectuate în realitatear fi fost de doar 155.292lei (circa 4% din valoareacontractului).Potrivit contractului,lucrările urmau să sefinalizeze în octombrie 2010,însă nu par să se fi încheiatnici astăzi.Potrivit unei hotărâri deGuvern publicate în martie2011 în Monitorul Oficial,Castelul Ţepeş a intrat însubordinea MApN “pentru omai bună administrare a clădirii”, precum şi pentru introducerealui în ,,Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public alstatului aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale”.Anexa ataşată hotarâriide Guvern precizează căvaloarea de inventar a bunuluieste de 15.591.455,75 lei.În cât timp se vadeschide Castelul? Greaîntrebare!Timp de o lună amîncercat să obţinem aprobarede la MAPN pentru a realizaun material filmat. Ni s-a spuscă nu se poate pentru că atâtconducerea ONCE, cât şiconstructorul, consideră că am fi încălcat normele de şantier. Amtrecut de trei ori pe acolo, dar nu am văzut nici urmă de muncitori,doar cei care se odihneau pe strada Candiano Popescu, în loc sălucreze la refacerea drumului.Curtea ONCEeste goală, singuraprezenţă umanăfiind doar paznicul.L-am deranjat dedouă ori pentrua-l înteba când seva redeschide şidacă ştie dacă vomputea vizita clădirea.„Domniţă, în şaseluni e gata. Să veniţiatunci!”, mi-a spusacum două săptămâni apărătorul Castelului Ţepeş, îmbrăcatîntr-o uniformă albastră pe care scria „Security”.Zilele trecute, am trecut iar prin faţa sediului ONCE. Şi deaceastă dată, în curte nu se auzeau decât păsărele. Pazniculschimbase jacheta de serviciu cu un tricou şi citea plictisit dintr-ocarte, iar din când în când mai trăgea şi câte un căscat. Ne-ampermis să îl deranjăm cu aceleaşi întrebări. „Cred că într-o lunăse deschide, dar nu ştiu cum va fi cu vizitatul”, ne-a răspuns dedata aceasta el.Dracula are termopaneONCE plăteşte ilegal baniPotrivit contractului, lucrările urmau să înceapă în octombrie2009 şi să se finalizeze peste un an.Anul trecut au apărut însă informaţii în presă dintr-un auditintern efectuat în aprilie 2010 de Ministerul Apărării la sediulONCE. În urma auditului, reprezentanţii MApN ar fi constatat căpână la 7 aprilie 2010 firma lui Vasile Turcu a primit circa 2,16milioane lei, reprezentând 57% din valoarea contractului, însăDin afară Castelul arată foarte bine. Exceptând câtevaferestre la care celofanul înlocuieşte geamul, castelul parerenovat. Păstrează aerul medieval al lui Ţepeş, dar geamuriledintr-un termopan evident îţi arată că şi Dracula s-a modernizat.În paralel cu vizitele noastre la poarta Castelului Ţepeş,am continuat să cerem răspunsuri cu privire la soarta clădirii.Pentru că ne-au refuzat un material la faţa locului, reprezentanţiiMAPN ne-au cerut să le trimitem întrebările, dându-ne asigurărică ne vor răspunde prompt. „Decidenţii” de la MApN, după cumî7644 www.oglindaliterara.ro


MERIDIANEJurnal chinezLuni, 1 decembrieAstăzi este Ziua noastrăNaţională. Ne gândim la ţară, acasă.Ne este dor. Aici nimeni nu ne ia înseamă. Aseară, discutând despre acesteveniment la party, ne uimesc reacţiilecelor din Ţara Minune. Noi ne lăudămcu mândrie: mâine va fi ziua noastrănaţională. Bee zice : „really?” Mu ziceşi ea : „really?”, Păluga şi el : „really?”Yu Lan Hua şi Jenică tot „really?” La rându-ne zicemşi noi: „really?!?!” Ţara Nimănui nu maiare nici o trecere pentru Ţara Metaforăa anului 2003. Aşa că ne-am hotărât.Sărbătorim în cerc închis, adică singure. Doar şi ei au sărbătoritThanksgiving’s Day tot în cerc închis. Ce răi sunt oamenii! Cupuţină bunăvoinţă, înţelegere şi politeţe s-ar trăi altfel în lume!Se împlinesc azi doi ani, când de ziua noastră naţională, Oanaa primit la Paris Premiul Criticii Literare franceze. Ce frumoasăcoincidenţă!Seară splendidă de toamnă. Ne plimbăm prin campus.Facem cunoştinţă cu Prof. Wang de la Economics College. Avăzut lumea, a fost în Europa, a vizitat România (Galaţi, Tulcea,Delta Dunării, Bucureştiul). Se plimbă cu doamna prin campus,pentru relaxarea de seară. Auzind engleza fluentă a Oanei, arvrea să-şi trimită fiul la studii, în România. Sărmanul... Nu ştiece-l aşteaptă!Marţi, 2 decembrieÎn sfârşit, îi cunoaştem pe vecinii noştri de la parter, cei carelocuiesc sub noi şi pe care i-am poreclit Familia Pitecantrop,fiindcă tata are păr pe faţă şi seamănă cu amintitul animal. Suntdin Argentina, vorbesc şi spaniola şi engleza. Părinţii, în jurula cincizeci de ani. Tata, Walter, mama, Virginia, fiul mai mare,(apropiat ca vârstă de cea a Oanei,), Rodrigo şi fratele cel mic,pe nume Thomas, patru ani, blond şi cam sălbatec. (S-ar jucadar n-are cu cine, de mine îi este frică. Oana n-are trecere lapuşti).Walter predă Oceanografie. I-a găsit o slujbă şi lui Rodrigo.E fotograf. Virginia, casnică, se ocupă de gospodărie şi de copil.Pare o femeie de treabă. Rodrigo e drăguţ şi toată noaptea prinoraş. Thomas, (Tom), călăreşte o mătură de curte prin balcon,pe care vrea s-o facă să zboare împreună cu el. Are imaginaţiebogată, ca toţi puştii de vârsta lui. Vorbim despre nivelul de viaţădin Argentina, despre literatura Sud-americană şi premiile Nobel„împuşcate” de scriitorii lor. De România n-au auzit, aşa că nusunt curioşi.Muncesc pe brânci toată ziua. Mare eveniment! Avemoaspeţi la cină, fiindcă a venit Wei, fiul profesorului Lu, mediculchirurg, care a ajutat-o pe Oana să facă acupunctură la spitalulunde profesează. Avem obligaţii. Nu-mi face plăcere, nu măsimt nici bine şi m-am săturat şi de gătit. Pregătesc mâncareeuropeană. Masa a plăcut musafirilor. Am avut şi desert: fructeşi îngheţată. Şi astfel ne-am spălat obrazul. Doctoriţa, care-i faceOanei acupunctură pentru somn, e foarte drăguţă şi competentăşi poartă numele Michellelin, o combinaţie à la chinoise dupăfranţuzescul Michelle şi chinezescul Lin. Tratamentul mediculuitradiţionalist e de lungă durată. Ne dăm seama că boala e cronicăşi că nu se va vindeca niciodată. Da, dar trebuie să doarmă. Fărăsomn nu e om, nu poate munci. E greu de ea. De aceea apeleazăla acupunctură, sperând în efecte imediate.Miercuri, 3 decembrieOana e ruptă de nesomn, cearcăne, nervozitate, oboseală.Nici nu se putea ca tratamentul să dea aşa de repede rezultat.N-a făcut decât o şedinţă de acupunctură, chiar dacă durata ei afost de o oră. Oana îşi dă seama că schema folosită în aceastăprimă şedinţă, pe ea o irită şi mai mult, deşi-i clasică pentruinsomnii atroce. De fapt, doctoriţa a avertizat-o că tratamentulcu acupunctură va da rezultate dar nu în condiţii de stres. Caşi în cazul celorlalţi doi medici tradiţionalişti, consultul a fost ocontinuă colaborare cu pacientul. Acesta a durat mai mult dejumătate de oră, a inclus indiscutabil luarea pulsurilor, examenullimbii, al tentei faciesului şi un chestionar complex, o anamnezăclinică mult mai delicată şi amănunţită, dar care în final a dusla un diagnostic sigur şi la stabilirea unor scheme de tratamentcomplexe, atât cu ace cât şi cu plante.Seara, cât ea este la ore, eu mă plimb prin Campus, cade obicei. Îmi hrănesc prietenii, (câinii), pe Jagardel (Ham), dela Colegiul de Artă şi pe prietena lui, Pufa. Acum are o iubită, cucare însă nu prea vrea să împartă mâncarea. Aşa că-i hrănescseparat. Pe uşa facultăţii văd un afiş. Trei maeştri Tanzanieniai penelului, într-o expoziţie de trei zile. M-aş duce la vernisaj,dar nu ştiu dacă fac aşa ceva. De citit sau de vorbit în chineză,nu pot, aşa că mă mulţumesc cu ce văd. Seara, la 23, vine AiJun (= dragoste, în limba metaforelor). Femeie de caracter şi detreabă... Ne aduce, tras la imprimantă, programul de excursii înstrăinătate, pentru vacanţa de Anul Nou Chinez. Ne mai traducecâte ceva din el, ajutându-se de dicţionarul electronic, pe care-lpoartă cu ea tot timpul. Oana doarme bine toată noaptea, dar totnu se simte odihnită, semn că ceva nu e în regulă.Joi, 4 decembrieAm dormit bine noaptea trecută. Mă simt proaspătă. Măscol odată cu Oana. Pregătesc cafeaua. Ea pleacă, eu gătesc:supă de legume cu alge de mare şi fidea de soia, zacuscă,(nu iese ca cea de acasă!) şi varză cu cârnaţi la cuptor. Mailipseşte mămăliga. La 10:30 vine Oana de la şcoală, nervoasă,are ameţeli, cefalee, somnul nefiindu-i odihnitor. O las să seodihnească. Eu plec prin campus să văd dacă este vernisaj laColegiul de Artă. E o zi splendidă. Frumos, călduţ, magnolii înfloare, soare, senin, o veşnică primăvară. În parc, mă întâlnesccu Pufa şi-i dau peştele oceanic (sau de mare, Dumnezeu ştie) pecare am dat banii degeaba, fiindcă nu l-am putut mânca: ciudatla gust, greu la digestie. Ei îi place. La colegiul de artă, nici omişcare care să semene cu un vernisaj. Dar stăpânul lui Jagardelmă invită cu temenele să văd expoziţia. În sală, câţiva studenţi,împreună cu unul din organizatori. Mă privesc cu interes şi mădăruiesc cu un catalog al exponatelor. Mare bucurie pentru minefiindcă îl voi duce în dar dragilor mei prieteni din Galaţi, pictori demeserie, cu care mă întâlnesc la fiecare trei săptămâni cu ocaziavernisajelor, cărora acum le duc tare mult dorul. Interesant mi s-apărut şi tabloul unui pictor chinez, rezident în Tazmania, şi ca ideeşi ca realizare, intitulat „Faţă-n faţă cu mine însumi”: o pictură înesenţă, un bust de om care privit dintr-o parte arată tinereţea, iardin cea opusă, bătrâneţea şi moartea. Splendid prin simplitate,idee şi nuanţe. De la bleu până la albastru închis. Cobor de laColegiu la cantina studenţească, să cumpăr bere pentru prânz.Aici e mai ieftină ca aiurea. Şi citesc prin imagini şi cifre arabealt afiş: „sâmbătă, 6 decembrie, ora 8 seara, concert de pian şivioară. Un vestit violonist chinez.” Mă bucur. Deci, sâmbătă deMoş Neculai, mergem la concert simfonic, aici, în campus, însala de spectacole, remarcabilă ca dimensiuni şi noutate, la treiminute de locuinţa noastră. Acasă vine Tata Lu pe care-l rugămsă ne traducă programul de excursii. Apoi Oana pleacă în oraş,la spital, fără el. Până acum, în marea lui bunăvoinţă şi educaţieoccidentală, a însoţit-o ori de câte ori a fost nevoie în oraş, lapoliclinică sau farmacie. Azi se duce împreună cu Robert, unuldin studenţii ei, foarte amabil şi simpatic, deoarece singură încănu are curajul. Vecinul de vis-à-vis, de palier, are musafiri dinHong Kong. Doi moşulici chinezi, foarte simpatici, care văzândumăblondă, mă cred americancă şi mă salută cu multă curtoazieşi temenele. Le răspund aşijderea. Ei, de pe balconul lor, eu, depe al meu. Fac o mică petrecere: miroase a peşte prăjit, şi binenţeles,a ceai. Liliala Andromaca iar a greşit vila. Vrea să intrecu orice preţ în blocul nostru, dar nu reuşeşte fiindcă formeazăcodul de la blocul lui. E o poezie de englez distrat şi aerian. Îmiaminteşte de englezul lui Alecsandri. Mă amuză întotdeauna. Arepe figură un zâmbet nevinovat şi tot timpul capul în nori. Veşnicferice. Mare lucru! Vorba lui Caragiale, „Mare lucru, Domnule!”Oana pleacă la ore. Eu mă plimb prin campus. Seara estemai rece ca de obicei. Bate vântul prin ramuri, „bate jalnic, cuo mână tremurândă”. Mă uit spre cer: „nourii curg” „ luna trecesfântă şi clară” pe culmea bolţii cereşti şi mă trezesc recitându-lîn minte şi trăindu-l cu inima pe Luceafărul de la Ipoteşti. Nuexistă situaţie de viaţă, cât de neînsemnată, pe care să n-o poţiilustra cu versurile lui. De aceea, cu cât se afundă în timp =uitare, cu atât strălucirea lui creşte. Inegalabila Urania, făcându-iharta astrală, remarca prezenţa trigonului regal în harta lui şi astelei Regulus în casa a X-a, ceea ce tradus pe înţelesul profan,înseamnă imens succes postum. Cu cât timpul trece, cu atâtrenumele lui devine mai strălucitor.(continuare în numărul viitor)7646 www.oglindaliterara.ro

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!