ESEUaceasta este răpită din beciurile prefecturii de către prietenii săi,urmând calvarul peregrinărilor sale sub identităţi false, în caseconspirative; cunoaşte acum o perioadă halucinantă, mereuascunzându-se, mereu deghizându-se, ca o fiară hăituită,până când, ajunsă în pragul disperării (se gândeşte chiar şi lasinucidere), va fi salvată în vara anului 1948 de un „înger păzitor”şi va pleca la Viena.Romanul Adrianei Georgescu, pentru că se poate numi romanaceastă carte plină de personaje vii, cu dialoguri vii şi o acţiunetrepidantă, deşi este o operă memorialistică, prezintă evenimente,fapte întâmplări ce au loc pe parcursul a cinci ani, 1943-1948, însăsunt anii cei mai pregnanţi ca însemnătate, ei fac parte atât dinviaţa zbuciumată, încercată de suferinţe a Adrianei Georgescu, darşi din destinul poporului român care a cunoscut în acea epocă oîntorsătură istorică primordială.Aceeaşi perioadă, chiar dacă ceva mai extinsă (1944-1959),este numită simbolic „Timpul ce ni s-a dat” de către Annie Bentoiu,o altă personalitate feminină, cu o operă memorialistică vastă, celedouă volume ale sale cuprinse în acest titlu metaforic vorbesc atâtdespre familia sa (cea a Deculeştilor care se trag din Olteniţa, tatălsău fiind medicul Constantin Deculescu, deputat ţărănist, arestatşi el, va merge la muncă la canal), dar şi despre cea a soţului său,Pascal Bentoiu, compozitor, elevul lui Mihail Jora. Evenimenteleistorice, politice, sociale, culturale ale epocii sunt descrise cuminuţiozitate, fără prea mult subiectivism, folosind ca surse credibilecitate din presa vremii, din reviste şi ziare ca: Liberalul, Timpul,România Liberă, Scânteia, dar şi din revista Memoria, din MagazinIstoric, sau din Analele Sighet, din propriile jurnale sau din alealtora; de exemplu când vorbeşte despre moartea în închisoare asocrului său, Aurelian Bentoiu, fost ministru de justiţie, se foloseştede jurnalul lui Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, p.127-132).Portretele fiinţelor dragi, mama, tatăl, bunicul, unchii, darşi socrul său sunt creionate cu distincţie şi implicare sufletească.Evenimentele interne, cât şi cele externe sunt urmărite atent,înregistrate cu fervoare. Imaginea Bucureştiului este acel fir roşucare dă unitate operei: în perioada interbelică este un mic Paris,ca apoi, în anii 50 să devină un oraş trist, cenuşiu, unde predominăangoasa, frica să nu fii turnat la securitate, un oraş al lipsurilor,inactiv, tern. Transformările care au loc acum, noile legi, nouaorânduire, omul nou sunt redate cu stoicismul celui care pe de oparte trebuie să îţi câştige existenţa ca să supravieţuiască fizic (seangajează dactilografă la o fabrică de cauciuc) şi intelectual (citeştecărţi de la prieteni) sau familial (este despărţită de soţ care mergesă îţi satisfacă serviciul militar timp de trei ani), dar şi cu o delicateţefeminină aparte (a se urmări corespondenţa pe care o are cu soţulsău, cu mama sa), încercând să se păstreze tânără, proaspătă,nealterată de noua ideologie comunistă pe care nu o înţelege şinici nu o acceptă.Ochiul critic, dublat de raţiunea ce îi permite să facă analize,comparaţii, se împleteşte cu o fineţe a frazelor armonioase, redândaici o sumă de lucruri importante atât pentru ea, cât şi pentru cititoriiavizaţi, timpul prezent în cartea ei devine un soi de personaj ciudat,câteodată nerăbdător, alteori prea calm, o acalmie ce nu poateaduce nimic bun, încât este îndreptăţită afirmaţia criticului Dan C.Mihăilescu: „timpul «ce ni s-a dat» este, în fapt, timpul ce ni s-aluat” ( Literatura română în postceauşism, vol. I, Memorialistica sautrecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, p.204).O altă personalitate feminină din perioada interbelică esteAlice Voinescu, scriitoare, eseistă, profesor universitar, critic deteatru, traducătoare. Studenta lui Titu Maiorescu şi prima femeieromâncă doctor în filozofie (şi-a luat doctoratul în 1913 la Sorbona,Paris), a influenţat o întreagă generaţie cu patos, cu fermitateşi probitate, cu o aplecare didactică aşa cum foarte puţini o potface. A rămas în memoria contemporanilor şi a elevilor săi ca unmodel, un om de spirit, altruist (a trăit întotdeauna pentru ceilalţi),darnic (dăruind din puţinul său familiei, nepoţilor săi, surorilorsale), modest, în permanenţă lipsit de mijloace materiale, plină dedatorii, ducând lipsa unui confort fizic aşa cum mărturisea că şiarfi dorit o altă viaţă mai bună, mai îndestulătoare, fiindcă a fostdestul de chibzuită şi muncitoare şi, cel mai important lucru, a fostun spirit liber, viu, activ („Maria spune că sunt din rarii oameni dela noi incoruptibili”, Jurnal, p.826), incapabilă să facă rău sau sărăspundă cu rău celor care au lezat-o de prea multe ori, fie înorgoliu, fie în libertate: a fost înlăturată de la catedră şi pensionatăîn 1948, devenind incomodă pentru noul regim politic ce tocmaise năştea, apoi este închisă la Jilava şi Ghencea, arestată înprimăvara anului 1951, va fi eliberată după un an şi şapte luni şitrimisă până în ianuarie 1954 cu domiciliul obligatoriu la Costeşti,lângă Târgu Frumos, în Moldova. A ţinut conferinţe radiofonicepe diferite teme culturale în perioada 1932-1942 şi între 1925-1939 este invitată de Paul Desjardins la decadele de la Pontignydin Franţa unde îi cunoaşte pe cei mai mari gânditori şi scriitoriai momentului, cu unii legând prietenii trainice: André Gide, RogerMartin du Gard, Charles du Bos, André Malraux, François Mauriac,7594 www.oglinda<strong>literara</strong>.roJean Schulmberger. De altfel, opera sa de căpătâi este Jurnalul pecare îl ţine înspirată de Roger Martin du Gard: „Eram la Pontigny,nu mai ştiu cu ce prilej, la masă R.M. du Gard s-a mirat mustrătorcă nu-mi ţin jurnalul.” (Jurnal, p.1).Lucrare diaristică (scrisă, cu unele excepţii, în acelaşi timp cuevenimentele), Jurnalul lui Alice Voinescu începe la 28 septembrie1929 şi se termină la 31 mai 1961, cu câteva zile înainte să moară(lipseşte tocmai perioada detenţiei din aprilie 1950 până în noiembrie1952 – o perioadă despre care nu vorbeşte mai deloc, ci aminteştepe alocuri: „nu mai aştept ca la Ghencea evenimente, le simt ritmulnormal, real, de aceea nici nu am nădejdi intense şi nici depresiunibruşte ca acolo.”, p.632 şi câteva pagini mai încolo: „Cu ce m-amales acolo la Ghencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi din sârmaghimpată, de a scoate toată lumea din închisoare, de a desfiinţatoate închisorile din lume-chiar pentru criminali. Nu mai pot suferisimţământul că sunt oameni închişi şi torturaţi de oameni! Chiardacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoareşi lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atât de greu de suferit,încât nu o doresc nici duşmanului meu.”, p.636 şi se reia firul de laCosteşti unde este marginalizată, în domiciliul obligatoriu). Operăvoluminoasă, Jurnalul poate fi împărţit în două părţi: cea de la 28septembrie 1929 până în octombrie 1940 care are forma tipică dejurnal, datată fiind pe zile, luni şi ani şi cea de-a doua parte dupămoartea soţului său în octombrie 1940 până la sfârşit ia forma unorepistole închinate, adresate aproape zilnic acestuia ca şi cum ar fi opersoană vie, plecată departe; lui i se confesează zi de zi, dorinduşisă fie mai apropiată de cel ce i-a fost soţ. Ca tematică acestjurnal nu se deosebeşte de altele, scriitoarea vorbind de necazurileşi bucuriile din viaţa sa (fusese înşelată în numeroase rânduri desoţul său pe care îl iartă de fiecare dată), din familia sa, despreevenimentele politice ale momentului, atât interne, cât şi externe,despre întâlnirile cu oamenii importanţi ai epocii, de la GeorgeEnescu, familia Paleologu, la prietenele sale, Florica Rarincescu,Madeleine Cancicov, Maria Spandonidi din familia Nasta, AuroraNasta, dar şi părintele Gala Galaction, Mihail Jora, monseniorulVladimir Ghika sau Ion Zamfirescu, istoric literar, C. Rădulescu-Motru şi acestea sunt numai câteva nume care apar de-a lungultimpului în paginile jurnalului său. Ceea ce o deosebeşte de altescriitoare este credinţa sa adâncă în Dumnezeu, deşi nu de puţineori se răzvrăteşte la modul arghezian, cerându-I socoteală, Şi maimult decât atât, este prezent pe tot parcursul crezul său că vorbeştecu soţul său mort, pe care îl visează foarte des, considerându-l ca oprezenţă constantă şi protectoare, ca şi pe ceilalţi morţi din familie,pe cumnaţii săi Colea şi Ionel, pe Mişu Paleologu şi pe alţii, dragiinimii sale.Dan C. Mihăilescu a conturat în câteva rânduri ceea ceera esenţialul în legătură cu Alice Voinescu şi jurnalul acesteia:„Alice Voinescu a scris în primul rând pentru tineret, dintr-o acutăconvingere, vocaţie şi datorie profesorală. A fost o natură profundcatalitică, adică benefic-mijlocitoare întru trăirea artistică la cotesemi-religioase..”(Literatura în posteceauşism, vol I., Memorialisticasau trecutul ca re-umanizare, p.40).Toate aceste experienţe traumatizante se transformă înliteratură memorialistică, având duble valenţe ca şi în cazulcronicarilor umanişti (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,Constantin Cantacuzino): literară şi istorică; sunt mărturii aleunei epoci nu prea îndepărtate, dar despre care se mai spun,din păcate, prea puţine şi, totodată sunt exprimări literare aleunor trăiri, ale unor personaje dedublate, eul narator devenind demulte ori personajul principal al evenimentelor. Lipsite de oricepodoabă stilistică, fiindcă expresia este limpede, curgătoare, aşacum recunoaşte Mircea Anghelescu: „Mărturiile acestor experienţeteribile revalorizează cuvântul simplu şi expresia directă pentrucă ele nu vor să impresioneze, ci să mărturisească” (Literaturaautobiografică. Puşcăria la români, Editura Universităţii dinBucureşti, 2008, p.40).Dincolo de asumarea unui destin creator, pentru că nu seconsideră ele însele scriitoare (vezi cazul Lena Constante sauAniţa Nandriş- Cudla), aceste femei, supravieţuitoarele închisorilorcomuniste, nu vor altceva decât să lase urmaşilor adevărul,depăşindu-şi propriile angoase, suferinţe, căci ele nu fac altcevadecât să mai treacă o dată prin iadul puşcăriilor revăzând acumcu ochii minţii ceea ce au trăit în acea perioadă din viaţa lor, carea coincis cu tinereţea lor, cu exuberanţa unei vârste pe care, în locsă şi-o petreacă „afară”, au trăit-o în suferinţă, fiind nevoite să-şiînvingă propriile limite, cheltuindu-şi energia pe strategii de refugiuşi rezistenţă ca să se salveze.Poate că posteritatea va fi mai dreaptă, poate că istoriileliterare vor avea o altă configuraţie în viitor, ecouri critice pozitiveîn acest sens înregistrându-se încă de pe acum. Concluzia esterecuperatorie, firească şi omenească: memorialistica detenţieicapătă o pregananţă tot mai mare în ultimele două decenii,dovadă fiind şi reeditările unor titluri ce stau ca dovadă a valoriilor în timp.
Malina PopGheorghe Iovu si muzica terapeuticăMELOTERAPIA«Doctorul de suflete» cum i se mai spune, compozitorul si interpretul Gheorghe Iovueste un deschizator de drumuri in meloterapie, nu numai in cea romaneasca, ci si incea mondiala, muzica creata de el fiind folosita in 17 centre medicale din lume. Pieselesale ii vindeca pe bolnavi sau le amelioreaza starea de sanatate, alina sufletele,spiritele le invioreaza, pe betivi ii trezeste din betie, face plantele sa dea recolte in seremai bogate si mai frumoase, iar in Germania femeile nasc pe piesele sale.Cu modestia-i caracteristica nu ii place sa povesteascadespre sine. Vorbeste despre el partenera sa de concerte, GetaHeimerl, scriitoare, care compune povesti, atat adresate copiilorcat si adultilor. Povesti cu talc, despre care oamenii spun ca iiajuta sa gaseasca raspunsuri la intrebarile lor si sa se dezvoltepersonal, uneori cu functie vindecatoare, alteori de cunoastere.-De unde a pornit totul si cum v-ati descoperit talentul?Gheorghe Iovu De mic mi-a placut muzica, am cantat lachitara, cat timp am facut scoala de canto si, dupa Revolutie miamcumparat instrumente mai specializate, intrucat s-au deschisgranitele. Am luat un sintetizator si am inceput sa prelucrezmelodiile pe care le aveam in minte, dar nu puteam sa le cantinainte, decat daca as fi avut orchestrator. Dar in primul si inprimul rand trebuie sa pui mult suflet, in acest tip de muzica,altfel nu transmiti nimic.-De ce tocmai muzica terapeutica?Gheorghe Iovu: Dupa ‘90, am discutat cu niste specialisticare au ascultat muzica aceasta si spuneau ca este o adevarataterapie. De aici a pornit totul. Dupa 90.Geta Heimerl: Un medic din Timisoara, in urma cu peste20 de ani, care a pus aceste piese pacientilor lui, a observatschimbari in evolutia starii de sanatate a acestora si a hotaratsa introduca aceasta muzica in schema de tratament. Dl Iovu acantat la invitatia lui in centrul in care acesta trata. Asa a ajuns safie denumita muzica terapeutica, muzica dlui Iovu.-Muzica de acest gen are intr-adevar un rol vindecatorsau doar amelioreaza starea de sanatate?G. I.: Aceasta depinde de fiecare om in parte. Fiecare esteca si amprenta, unicat, si depinde daca crede in asta. Nu euvindec, ci persoana se vindeca, daca ea crede in acest sunet inmomentul cand cand canti, este ca si cum ai oferi si persoanaar primi, este ca si cum ai intinde o mana si intinde si el mana,atunci efectul este foarte bun.G. H.: E important ca omul acela sa aiba o deschidere.Sa o simta. In momentul in care simti ceva, incepe sa iti placa sicand iti place, incepe sa lucreze in tine.-Explicati, va rog, mai detaliat mecanismul prin caremuzica are un rol atat de benefic asupra fiintei umane.G. I.: Nu este ceva stiintific, este atat de simplu, suntanumite sunete care vin de la sine, este gratie unei inspiratiivenita de sus, de multe ori nu stiu ce urmeaza, nu este ceva voit.Practic sunt informatii pe care le primesti si le daruiesti, si daca ledaruiesti cu sufletul si persoana le primesti cu sufletul.G.G.: Cercetatorul japonez Masaro Emoto, foarte cunoscutla noi in tara a facut anumite studii de cristalizare a apei. Si arecunoscut ca muzica hard rock, induce o stare de durere in apa,care parca e sparta. Tot el a demonstrat ca muzica de acest gen,cum e si cea creata de dl Iovu face ca apa sa cristalizeze foartefrumos, rezultand niste cristale uluitor de frumoase, armonioasesi simetrice. A demonstrat astfel, ca acest gen de muzica aduceo incarcatura deosebita corpului, atat celui uman, cat si celuianimal. Mai ales daca tinem cont de faptul ca omul este 70%apa, putem intelege importanta acestor sunete in viata noastra.-Dar din punct de vedere stiintific, cum se explicarezultatele benefice?G. G.: Un grup de cercetatori americani si rusi au demonstratca muzica dlui Iovu ajuta la remodelarea matricei ADN-ului. Asas-ar explica anumite vindecari miraculoase.-Cum a fost cand ati compus prima piesa de acest gen?G. I.: Era ceva special. Simteam ca imi da fiori. Compuneaminainte muzica usoara si folk. Si anumite piese pentru chitara, lewww.oglinda<strong>literara</strong>.rocantam orchestral si simteam ca iese ceva deosebit, si mi-auramas in memorie si dupa revolutie am inceput sa le orchestrez.Asa s-au nascut aceste piese.-Cand va apare urmatorul album si cum se va numiacesta?G. I.: Lucrez acum la un album nou, se va chema ProgramP77. Este un program special terapeutic de reechilibrare, cares-ar putea sa fie unic pe glob, E posibil sa fie doar o singuramelodie, sau un program special de repetare, pe care cu cat ilasculti mai mult, si tot vrei sa il asculti si sa descoperi lucruri noi.Sper sa fim cunoscuti si sa fim recunoscuti, pentru casuntem singura tara din lume care venim cu acest gen de muzica.Exista de altfel muzica terapeutica pe glob garla, dar vorbesc dereale imbunatatiri ale starii de sanatate, vorbesc de efecte.-Piesele dvs sunt folosite in mai multe centre din tara sidin straintate. In care tari?G. G:. Exista 17 clinici private in diferita tari din lume, printrecare Germania, Italia si SUA, care folosesc muzica dlui Iovu. InGermania si in Italia se naste pe muzica lui, iar copilul ascultamuzica pana la iesirea din spital.-Care este impactul acestor piese in alte tari, maiindepartate, spre exemplu din Asia?G. I.: La muzica aceasta nu conteaza ca esti chinez,japonez sau de alta nationalitate. Reactia este fantastica. LaArad, cand am facut un test cu fragmente din noul album, P77,se opreau oamenii pe strada si se intrebau uimiti ce este asta.A venit la un moment dat cineva din Irlanda, care a ramas acoloascultand pana la finalul concertului. Am ajuns sa organizez inGermania cu ajutorul unui preot de acolo, un concert in decursde 50 de minute, datorita faptului ca m-au auzit cantand la oclinica. <strong>Aici</strong> iti trebuie o luna pana organizezi un concert.- Ce planuri de viitor aveti?G. I.: Sa lansam acest program, P77, prin care sper sa fimrecunoscuti si cunoscuti in toata lumea. Nu e vorba de o anumitacategorie de afectiuni, de varsta, sau socioprofesionale.-Care este reactia oamenilor? Ce povestesc ei desprestarea lor de sanatate, ascultand aceasta muzica?G. H.: Dl. Iovu a avut feed-back-ul miilor de oameni careau participat la concertele lui sau au ascultat muzica lui peCD-uri. Are sacose de agende unde oamenii scriau ce simt, ceimbunatari s-au produs in vietile lor, ascultand aceasta muzica.Ulterior au aparut mesaje pe telefonul mobil in care oamenii isispuneau impresiile.Si-a vindecat manaG. G.: Am „vazut” pe viu ce se intampla. Spre exemplu, laConstanta, unde dl Iovu a cantat timp de aproximativ trei sferturide ora intr-o sala, la un moment dat s-a ridicat o doamna pela 50 si ceva de ani, care mi-a spus ca este invatatoare si caei i s-a intamplat o minune la acel spectacol. Am intrebat-o „Dece? Ce s-a intamplat?” Si ne-a povestit urmatoarele „Stiti, eucand eram in clasa a VI-a, am avut un accident in urma caruiaam fost operata la mana si nu mai puteam folosi mana”. Practicnu a putut sa isi deschida bratul si palma o vreme indelungata,ramanand anchilozata pana la varsta de 50 si ceva de ani. Inmomentul in care a inceput dl Iovu sa cante, ea a inceput sasimta furnicaturi in mana si, cu mirare, si-a dat seama ca eapoate deschide palma. A deschis palma, a putut intinde mana, sine spunea, fericita, „Va dati seama? Eu cand cumparam painenu puteam sa iau restul in palma”.7595
Change language