Aici - Oglinda literara

ESEUIpostaze ale fantasticului increaţiile lui N.V.Gogol şi F.MDostoevski şi consonanţele lor cuuniversul literaturii europene(urmare din numărul anterior)Această realitate se revelează în planul ideologic în romanelesale, alimentată de însăşi natura discursului, ca o consecinţă a sa,şi nu doar ca o simplă sentenţionare referitoare la lumea realăsau imaginară. S-a impus în lumea criticii literare ideea că mai toţimarii scriitori se disting prin aceea că au capacitatea de receptare,de înţelegere a limitelor discursului, mai bine decât alte categoriiprofesionale. Conştientizarea limitelor „discursului-vehicul pentruexprimarea adevărului profund” decurge la Dostoevski dintr-o luptăumană şi chinuitoare. De aici ideea că „spiritul deconstructivist”dostoevskian nu debutează ca afirmaţie teoretică sau observaţieempirică despre procesele conştiinţei umane, surprinse, predilect,în situaţiile de criză.Relaxând, oarecum, discuţia, nu ne reţinem să intuim unposibil scepticism din partea cititorilor sau a criticilor lui Dostoevskicu privire la atractivitatea creaţiei sale pentru mereu alte noicurente, tendinţe la modă sau mişcări literare. Astfel, în decursultimpului, ne-am confruntat cu mai multe tipuri de abordare amoştenirii dostoevskiene, practic, cu tot atâţia Dostoevski diferiţi,fiecare grăbindu-se să se impună drept cel adevărat, autentic,realitate care a condus, implacabil, la o veritabilă tulburare şiderută perpetuă, astfel încât nu puţini dintre noi ne-am arătatbucuroşi să descoperim, în sfârşit, în lucrările lui Joseph Frank,de pildă, imaginea relaxantă, limitatoare a unui biograf literarcare a realizat performanţa de a reduce acest caleidoscop criticnăucitor, dar şi uimitor, la un nivel de percepţie confortabilă, cu caremintea pragmatică, mai puţin tentată spre sofisticări interpretativedin spaţiul intelectual anglo-saxon, de exemplu, să se simtă într-osiguranţă şi stabilitate convenabilă în perceperea şi judecareaacestui colos al creativităţii artistice universale.Faptul că Dostoevski generează, de fiecare dată, în oriceepocă istorică sau etapă a evoluţiei gândirii literare, noi şi cât maiinsolite apetenţe investigatoare asupra operei sale şi despre sinenu pare a fi întâmplător, cu atât mai mult gratuit, motivaţia rezidândîn nevoia obiectivă a criticului de a afirma ceva nou, original, laadresa marelui creator sau de a emite pioase referiri la geniullui, cu adevărat unic. Oricare ar fi afirmaţiile de ordin general saucaracterizante punctual la adresa literaturii imaginarului a marilorcreatori sau referitor la teoria criticii literare, constatăm că neconfruntăm, de fiecare dată, aproape instantaneu, cu un sensaparte specific, în care naraţiunile lui Dostoevski ne impun recursulla propriul înţeles cu care le descifrăm, ni le apropiem mental şisufleteşte. Cu un astfel de înţeles nu operăm, de pildă, în cazullui Tolstoi, pentru simplul motiv că la marele contemporan al luiDostoevski lucrurile nu stau identic, el conştientizând profundceea ce-l deosebea de acesta. Naraţiunile tolstoiene conţin înele, în mod intrinsec, concepţia proprie, stabilă, despre realitatea autorului, dând la iveală o regulă personală de viaţă petrecută,trăită, emanând o încredere împărtăşită fără rezerve de către cititorşi criticul literar, deopotrivă.Cu naraţiunile dostoevskiene, lucrurile stau cu totul altfel.Orice încercare de a le defini este deschisă oricând unei disputeserioase, făcând loc unor interpretări dintre cele mai neaşteptate.Şi totuşi, o anumită regulă infuzată în naraţiunile sale, acceptatăşi validată de către cititor, ar avea posibilitatea descoperirii, la unmoment dat, a unui fapt mai mult decât surprinzător, acela că textulpare să o submineze până la neutralizare. Aceasta, pentru că, aşacum recunoaşte şi Roland Barthes în Moartea autorului, există unînţeles special în care „unitatea textelor nu constă în originea lor, ciîn destinaţia acestora”.Au existat şi vor mai exista cititori sau critici literari care,derutaţi de o slabă conştientizare a acestui fapt, au căutat „înţelesuladevărat” din naraţiunile lui Dostoevski în viaţa acestuia, în scrisorilelui, sau în „Jurnalul scriitorului”, ca în cele din urmă să ajungă laconcluzia că lumea ficţiunii respinge ideea de a fi redusă la voceapersonală a autorului. Aceia care au căutat să afle un înţeles, chiarşi polifonic, în profunzimea naraţiunilor lui Dostoevski au fost, nuo dată, surprinşi să se confrunte cu acuzaţia că ar încerca să-lrecreeze pe romancier după propria lor imagine, acuzaţia fiindaproape de neevitat.După V. Leitch, undeconstructivist ar puteasusţine că „orice cititor esteprins în păienjenişul istoriclogocentric al discursuluişi că toţi sunt condamnaţisă folosească limbajul şiconceptele tradiţionale, chiar şiîn momentele cele mai radicalede critică şi deconstructivism.Nu se poate evada în afarăşi nici nu există scăpare dinstânsoarea logocentrică...Derrida insistă asupra acestuipunct”.După explorarea detaliatăa motivelor care au condusla aceste aprecieri asupra luiDostoevski, în afara oricăreiteorii deconstructiviste, dupăcare unele dintre naraţiunilesale, aparent „realiste” potAlexandru Micafi interpretate ca moderne sau postmoderne, de nedescifratsau de comentat (Barthes), Dostoevski poate fi receptat, cu totmodernismul sau postmodernismul creaţiilor sale, ca un creştintradiţionalist de ziua a şaptea sau umanist.În esenţă, potrivit lui Bahtin, realismul fantastic dostoevskian,de pildă, nu este decât o heteroglosie impregnată de emoţii.Malcolm Jones observă totuşi că „mentorul” său refuză cuobstinaţie să exploreze consecinţele eşecului în a stabili relaţiisubiective productive şi creatoare cu ceilalţi, situaţie consemnatăde Kohlberg ca fiind la baza laturii destructive, dezbinatoare,iraţionale, subversive a viziunii lui Dostoevski despre lume.Emoţiile reprezintă elementul vital în realismul fantasticdostoevskian, influenţând personajele în raporturile reciproce, caşi pe narator în relaţia sa cu cititorul, dovedindu-se determinantepentru o înţelegere adecvată a dimensiunii creştin-ortodoxe aromanelor sale.Prin afirmaţia fermă că idealismul este, practic, cel maiautentic realism, Dostoevski recunoştea, de fapt, că heteroglosiaimpregnată de emoţie reprezintă, în fond, realitatea sau că, prinea, autorul se află în imediata vecinătate a acesteia. Emoţiileheteroglosiei dostoevskiene sunt atât de puternice, încât răscolescfuncţiile perceptive şi intelectuale, în percepţia romancieruluinicio idee nefiind abstractă, dovedindu-se a fi pe deplin eliberatăde realitatea heteroglotă. Vezi ruptura cronică a imaginii despresine a personajului Goleadkin din Dublul, confruntat cu privireadezaprobatoare a celorlalţi, balansul obsesiv, răsturnarea de ideisau a forţei, prin opusul său, pierderea de identitate între semn şireferent, între semnificant şi semnificat, ca şi apropierea naratoruluide vocea şi obiectul interesului eroului.Sunt de analizat, în context, modalităţile în care ideile au urmatemoţiile într-o lume heteroglotă radicalizată, ca şi modul în carevocile şi textele interacţionează în această realitate heteroglotă, înrelaţia lor sincronică şi diacronică.În primul caz, ne vom confrunta cu răsturnări de situaţiiprovocate de diferite strategii, de regulă inconştiente, generatoarede confuzii emoţionale şi perceptive, cum ar fi etichetarea,obiectivarea şi poziţionarea normelor convenţionale, care nuizbutesc să justifice bogăţia subiectivităţii umane şi exacerbareaemoţiilor inconştiente sau impudice.De aici, diverse determinări în relaţia cititor-text narativ, ca şi înraporturile dintre personaje, la un loc cu distorsiunile (condensare,relocare şi revizuire secundară) care potenţează acţiunea, ca înIdiotul, de pildă.Realitatea dostoevskiană este, aşadar, o heteroglosiecompusă din deviaţii îngemănate aflate într-o interacţiune reciprocăperpetuă, în care idealurile fiecărui erou în parte apar bine conturateşi motivate, îndeplinind un rol crucial în întregul proces narativ. Elesunt una dintre expresiile cele mai pregnante a ceea ce Lucannumea domeniul imaginarului în lumea lui Dostoevski.Romancierul vedea împlinirea „adevăratului ideal” plecând dela imaginea hristică, aşa cum este păstrată în lăcaşurile mănăstireştidin Rusia, socotită cea mai bună garanţie de stabilitate în relaţiileinter-umane şi o dovadă a capacităţii de a se adapta emoţional şiintelectual la şocurile venite din exterior.De aici, concluzia că încercările lui Dostoevski de a descrieesenţa realismului, de fapt, a idealismului său, nu prezintă o utilitatefrapantă în sine, cât, mai degrabă, un fel de capcană în caleainterpretărilor moderne ale textelor sale, deşi acestea se dovedesc,în cele din urmă, a fi tot atâtea modalităţi preţioase de verificare aplauzibilităţii nenumăratelor ipoteze pe care le suscită.(continuare în nr. viitor)7604 www.oglindaliterara.ro