12.07.2015 Views

Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

SHOW MORE
SHOW LESS
  • No tags were found...

Do you know the secret to free website traffic?

Use this trick to increase the number of new potential customers.

E S E UARGUMENTE PENTRU A SUSŢINECANDIDATURA LIMBII ROMÂNELA STATUTUL DE UNICA LIMBAPANEUROPEANĂEste evident că fiecare epocă are propriile sale imperative.Dacă la începutul secolului XX, adică în epoca lui Nicolae Iorga,am fost chemaţi, să înfăptuim România Mare, astăzi, la începutulsecolului XXI suntem chemaţi să părticipăm la înfăptuirea EuropeiUnite, origanism care nu va putea funcţiona fără o limbă oficială unică.Este poate singurul domeniu în care mai putem avea o contribuţienotabilă şi a nu răspunde matur acestei necesităţi continuând săne cantonăm într-o expectativă anostă cu ochii după tot felul deîncuviinţări şi indulgenţe, înseamnă a ne expune automarginalizării.Cinstit vorbind, trăim într-o lume a competiţiei acerbe, care nu-imai cruţă, nici pe timizi, nici pe comozi, ca să nu le spunem şi altfel.La urma urmelor şi cultura a devenit o marfă (de un tip special,dar marfă) care trebuie promovată cu curajul convingerilor noastre,după toate regulile de astăzi.Să nu uităm că în cartea sa Previziunile de la Sarajevo apărutăcu zece ani în urmă, savantul elveţian Urs Altermat şi-a intitulatcapitolul II Bătălia limbilor ca semn că şi în acest domeniu lingvisticcompetiţia este în plină desfăşurare, aşa că zarurile au fost aruncate.Acesta este şi motivul pentru care ne vom asuma, fără alteîntârzieri, responsabilitatea de a promova limba română spre statutulde UNICĂ LIMBĂ PAN-EUROPEANĂ.Şi o vom promova cu toată încrederea având în vedere faptulcă virtuţile limbii române puse în evidenţă de cercetările ultimilor 25-30de ani satisfac pe deplin cele două criterii majore cerute de specialiştiistrăini pentru limba comunitară.Primul este criteriul fonetic – pe care limba română îl satisfacemult mai bine ca orice altă limbă.Al doilea criteriu promovat mai ales de Umberto Eco prin celedouă eseuri ale sale:Pe urmele limbii perfecte în cultura europeanăÎn căutarea limbii perfectevizează limba cu cea mai bună competenţă generativă, ceea cepresupune aflarea limbii matriciale, uşor de recunoscut prin regulile degramatică universală a limbilor, pe care le mai conservă.Or, mai multe grupuri toponimice de vecinătate de pe teritoriulRomâniei ilustrează în mod vizibil asemenea reguli de gramaticăuniversală a limbilor, de unde şi dovada că limba română satisfaceşi cea de a doua condiţie impusă la nivel de principiu pentru limbacomunitară.Ca o confirmare directă a faptului că limba română este limbamodernă cu cele mai profunde rădăcini în timp, dar şi o limbă carea fost respectată până la divinizare de către civilizaţiile în formare,spiritualitatea valahică din Dacia a fost sacralizată cu 4000 de ani înurmă de panteonul vedic sub forma tandemului de zeităţi Valac-Hilyaşi Dakşa, la care se mai adaugă în lexicul lor religios cuvintele de uzcomun „valaca, dakşa şi dakişa”.Dacă filologii lumii ar fi conştientizat faptul că numai entităţile demare prestigiu şi pre-existente panteonului vedic puteau fi venerateşi sacralizate în Vede, n-ar fi ezitat să acorde vechime pre-vedicăacestor cuvinte de esenţă valahică, la care se mai adugă alte minimum300 de cuvinte cara au o aceeaşi formă şi un acelaşi înţeles, atât înlimba română, cât şi în limba sanscrită şi ca urmare n-ar fi omis săatribuie limbii române importanţa şi poziţia ce i se cuvin ca depozitarăîn formă actuală a unor fapte de limbă foarte vechi, ce ajung pânăla originea reală a graiului uman articulat. Parcă pentru a confirma,odată în plus, importanţa matricială a limbii române, Martin Maidende la Universitatea Cambridge va afirma în anul 2003, pe baza unuistudiu bine documentat 1 , că „sunt absolut convins că o lingvisticăromanică în cadrul căreia nu se află pe primul plan şi limba românăeste o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii române permitromaniştilor să înţeleagă cu o precizie mai mare cum se prezentaulimbile romanice în faza lor arhaică” 2 . La concluzia domnului profesorMartin Maiden noi vom mai adăuga constatarea făcută de mai mulţicercetători că elemente din substratul românesc prelatin se regăsescîn multe alte limbi zise indo-europene.Dar pentru o limbă actuală cum este limba română, cu o fostăarie de răspândire mult mai mare decât cea de astăzi, vorbită curentîn secolul XIX de la golful Corint până în Bucovina de nord şi dinMoravia până dincolo de Bug, marea sa vechime reprezintă înaintede orice o proba de mare stabilitate în timp, o adevărată probă deanduranţă. În plus, şi acest fapt este esenţial, vechimea sa pre-vedicăasociază limba română la atotcuprinzătorul sistem de metafore careau generat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderenţemetaforice limba română se află în situaţia de a satisface şi celepatru condiţii preconizate pentrulimba comunitară de cătreDante Alighieri în „De vulgarieloquentia”.În conformitate cu criteriilemarelui florentin, limba românăpoate fi considerată ilustră,adică purtătoare de lumină chiarprin aceea că vorbitorii ei, numiţiValac-Hilya în Rig-Veda, au fostdesemnaţii literalmente ca purtători de lumină, asemenea celei solare.Este aulică, aşa după cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman carevorbind despre neamul românesc, a consemnat: „Şi ca o complectare,limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui maicult popor de pe pământ” 3 . Este cardinală fiindcă noi înşine am fostnumiţi „Cardines mundi”, iar acest fapt, conform postulatului formulatde Th. Mommsen 4 se reflectă în limbă. Şi este curială după cum s-aconstat la încheierea Păcii de la Versaille în anul 1919, când nici unuldin participanţii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volumede paremii cât cuprinde marea colecţie realizată de inginerul Iuliu A.Zanne, pentru a conserva şi sub formă scrisă valorile morale şi eticepromovate prin graiul viu al neamului românesc numit şi VLAHI.Remarcabilă mai mult ca oricare altă limbă sub aspectulcondiţionărilor de ordin principial, limba română manifestă şi celelalteînsuşiri necesare unei limbi moderne de largă circulaţie. Astfel:1. Spre deosebire de limbile zise universale, create în modartificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validarepractică, calităţile şi validitatea limbii române beneficiază deconfirmările utilizării sale multimilenare şi pe arii extinse.2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limbaromână are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servitca limbă cultă şi ştiinţifică de circulaţie europeană până în epocamodernă3. Gramatica limbii române prin complexitate, fineţe şi precizie(cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale)permite o exprimare lipsită de ambiguităţi, clară şi la obiect, ce nulasă loc unor interpretări contextuale. Lipsită de această preciziegramaticală, limba engleză utilizează de regulă cu peste 10-12% maimulte cuvinte decât limba română pentru a transmite un acelaşi mesaj.4. Ca dovadă că va fi adoptată cu uşurinţă de catre toţi cetăţeniiEuropei Unite, multe din cuvintele sale, inclusiv cele de substrat, seregăsesc în toate limbile vorbite astăzi pe continentul nostru.5. Limba română va manifesta şi în continuare o deplinărezistenţă la acţiunea tuturor factorilor de uzură entropică datoritălegăturii fonetice directe dintre scris şi citit, legătură care va menţinevizibil şi pe mai departe etalonul pronunţiei.6. Fiindcă este fonetică în proporţie de 99,5%, scrisul şi cititulse învaţă uşor în limba română, aşa după cum recunosc toţi cei veniţiîn România.7. În cadrul bilingvismului menit să înfăptuiască unitatea îndiversitate, caracterul profund fonetic al limbii române şi caracteristicilesale matriciale vor menaja în cel mai înalt grad limbile actuale aleEuropei.8. Limba română este izofonică, adică numărul total deconsoane dintr-un text este egal cu numărul de vocale ale textuluirespectiv, ceea ce denotă un raport optim între energia la emisie şiacurateţea percepţiei.9. Limba română este deosebit de versatilă naturalizând cuuşurinţă orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar apărea eleîn lume.10. Ca păstrătoare a Tradiţiei Primordiale, limba românăconduce la criteriile fundamentale de înrudire religioasă pe larga ariecuprinsă între Atlantic şi Oceanul Indian şi ca atare poate fi numitălimba Păcii popoarelor.În încheiere doresc să arăt că accesul fiecărui cetăţean alEuropei Unite la libera circulaţie şi accesul la libera informare nu mai potfi grevate de multele dificultăţi specifice limbilor cu scriere etimologică,dificultăţi atât de greu depăşite chiar şi de elita intelectuală, carereprezintă astăzi doar 3-10% din populaţie.Alături de aceste elite care vor continua să înveţe limbi străine,demosul Europei Unite va avea astfel la dispoziţie limba care satisfcela superlativ toate anticipările de principiu formulate pentru limbacomunitară.6652 www.oglindaliterara.ro


OPINIIŢărâna(text din volumul autorului:Despre omul frumos)- Ai să fugi de-aici… Ai să pleci în America…- Nu, n-ai să pleci, îmi şopteau frunzele pomilor, iarba.- Ba da!, răspundeam din răsputeri. Ce să fac aici, înlumea asta urâtă?- Ei se vor duce, tu vei rămâne, şi va veni clipa cândcel mai frumos lucru de pe pământ îl vei vedea aici!Şi noaptea în gând mă retrăgeam în copilărie. Şi acolocerul îmi vorbea, râul, şi, mai ales, crucile nevorbitoare dincimitirul mic al bisericuţei din sat. Înserarea venea ca ozână nevăzută, cărăbuşii alergau prin aer şi eu vroiam săfac rost de aripi ca ale lor.Liniştea devenea apoi stăpână, iar stelele îşi reluaulocui lor de fiecare seară.- Scoală, bă, nesimţitule!, se auzea glasulplutonierului, care ne chinuia dimineaţa.Inima îmi sărea din piept şi fugea înainte-mi. Îmiîmbrăcam corpul rămas fără mine, trup inert. Mâinilebâlbâiau nasturii şi şireturile. Apoi respiraţia aburindăa mea şi a colegilor mei în plină dimineaţă, ca o tânărăherghelie alungată nicăieri. Prin ordine scurte, caporalulîmi reteză şi ultimele picături de vis. Realitatea era a lor.Am să plec din ţara asta, spuneam scrâşnind dindinţi. E plină de ceva rău, nefiresc!- Ba n-ai să pleci!, îmirăspundea pământul îngheţat,călcat de bocancii mei soldăţeşti.Ce ştii tu, ţărână, ce e viaţa?...Şi, mai ales, ce e viaţa mea?...Vreau să fiu fericit!- Viaţa ta suntem noi, fericireata suntem noi. Ţărâna pe care o calcisuntem noi, îmi striga pământul.Cine sunteţi voi?, întrebam eu.- Drepţi!... Drepţi!, se auzeacum răcnea caporalul Târâş cu Dan Puricmasca de gaze!... Drepţi, bă! Lapoziţia de drepţi nu mai mişcă nicicopilul în burta mă-sii!... Aţi înţeles?Deveneam arbori nemişcaţi. Doar gerul ne aduceaaminte că suntem vii. Camionul vorbea de pe nişte foi. Cemulte foi avea colonelul!Soldaţii ascultau gerul sticlos. Cuvintele coloneluluinu se ridicau din foi, mureau pe buzele lui, ca fluturii atinşide bec.- Soldaţi! Vom vizita Muzeul Mărăşeşti!Ochii îmi fugeau pe fotografiile vechi. Soldaţi români1916-1918.Şi, deodată, ochii îmi cad pe o cămaşă găurită înpiept de un cartuş. Sângele se mai păstra. Era ca o ranăneînchisă.- Eu sunt ţărâna pe care tu o calci şi pe care vrei săo părăseşti, mi-a şoptit cămaşa însângerată.APEL pentru salvarea casei memorialeMihai Eminescu de la VaratecPrea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul BisericiiOrtodoxe Romane si presedintele Sfantului Sinod alBORInalt Prea Sfintiei Sale Teofan, Mitropolit alMoldovei si Bucovinei si Inalt Prea Sfintiei SalePimen, Arhiepiscop al Sucevei si RadautilorPresedintelui Academiei Romanie, Excelentasa Ionel HaiducMinistrului Culturii, Kelemen HunorPrea Fericirea Voastra,Inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – “mamapoporului roman”, dupacum o numea Eminescu,Distinsi academicienisi profesori,Domnule ministru alCulturii,Va scriu cu fiascasupunere, deosebitaconsideratie si maresperanta, in calitate decetatean si jurnalist alRomaniei care isi doresteca valorile nationale sipatrimoniul acestei tari safie respectate si aparatein numele generatiilortrecute si pentru cele prezente si viitoare.Situatia casei de la Varatec in care a trait si creatganditorul, poetul si jurnalistul Mihai Eminescu seafla printre aceste valori vitregite de timpuri sioameni si care are nevoie, chiar in aceasta clipa, deajutorul Dvs inestimabil.In urma cu opt ani, o Fundatie culturala a lansatimpreuna cu Maica Benedicta, academician ZoeDumitrescu Busulenga, si mari duhovnici si scriitori aiRomaniei, si cu binecuvantarea Mitropoliei Moldoveisi Bucovinei, personal a IPS Daniel, actualul Patriarhal BOR, un Apel pentrusalvarea acestei casute sitransformarea ei intr-o casamemoriala care ar puteaadauga o noua nestemataculturala la bijuteria pecare o constituie sfantulasezamant manastiresc dela Varatec.Din nefericire, timpula trecut doar in defavoareanoastra si a memoriei luiEminescu, care ar putea fimentinuta vie si in aceastacasa inchiriata.6656 www.oglindaliterara.ro


GRĂDINAINCANDESCENTĂ (III)Ziua a nouaAseară am primit telefon de la Monica, din Franţa. Suntrăguşite din cauză că s-au lăcomit la îngheţată. Altminteri,bine merci, au vizitat Parisul şi or să-l mai viziteze. Au văzutcâteva monumente şi locuri celebre : Notre Dame, SacréCoeur, Tour Eiffel, Trocadéro... M-a întrebat cum e pe-aicişi nu m-am putut abţine să (nu) mă plâng. Dar mai mult desecetă, ceea ce dovedeşte înclinarea mea obiectivistă!Finalul însemnărilor de ieri îmi lansa un plan. Şi atuncieram convins ca deţin informaţii, observaţii etc., pe bazacărora pot face proiecţii pertinente. Acum, când vreau să lepun la lucru, mi se par însă confuze, disipabile în mii deîndoieli şi nuanţe. Chiar şi acelea redate – destul de coerent,dar cu un balans literar nedorit – au măcar un păcat: nusugerează nişte marje între care adevărul lor funcţionează.Tendinţa surprinsă caracterizează un tip de om care aapărut în Occident ca urmare a 2-3 revoluţii, a proliferat îndemocraţiile liberale şi apoi în „democraturile” comuniste,şi-a unit şuvoaiele după compromiterea ideologiilor şi acules aluviunile postcoloniale din ţările „lumii a treia”. Mătem, deci, că acesta va predomina până la urmă şi că nu vamai putea fi civilizat, ci cel mult robotizat, poleit, influenţatsubliminal. Că sub-cultura lui, răspândită deja cu freneziede mijloace de comunicare instantanee, nu se va transformaniciodată în cultură, întrucât aceasta presupune rădăcini întradiţie şi religie, de care el s-a rupt demult.Frica. N-aş spune că omul acesta nou, ţipător coloratsau despuiat, totuşi cenuşiu (trădând şi o convergenţărasială?), n-o mai cunoaşte. Pur şi simplu, n-o maiinteriorizează. O trăieşte subit, visceral, în clipa ameninţăriicu forţa cea mai concretă. În aşa fel că pare în mod normalcutezător, îndrăzneţ, temerar. Dacă odinioară îndrăznealaera oarecum instituţionalizată, alocată clasei războinicilor,cuceritorilor, exploratorilor, acum o găseşti pe toatedrumurile şi la toate răscrucile, de la copilul şi adolescentulcare sfidează părinţii, profesorii, poliţia, circulaţia rutieră etc.,la tânărul cu ocupaţie sau fără şi la maturul ce-şi croieşteafacerea sau escrocheria. La bătrâni mai rar; doar la uniifoşti lupi ai serviciilor „viteze”.Cei care nu-s îndrăzneţi şi şmecheri prin natură potfi prin contaminare de la ceilalţi, prin maimuţăreală. Nu-iopreşte nici un dubiu asupra „curajoşilor”. Ei sunt modelele;altele nu există. Ce curaj ar fi acela să nu vrei să ai curaj?Sau, în general, să nu doreşti neapărat să fii ca alţii? Lideri,vedete, VIP-uri se construiesc în serie, încât sub creastapunk ori sub fustiţa de papuşă Barbie îţi căşunează iute sădevii şi tu unul / una. Dacă material nu e încă posibil, nu teda bătut. Provoacă-provoacă întruna, cu toate mijloacele –bogate de când cu dispariţia ruşinii; în orice clipă poate picanorocul, bafta, pleaşca şi peste tine. Există bilete la negru,loterii, găuri în legi, „surprize-surprize” (acestea desigur nutocmai pentru prăpădiţi), internetul...Dacă nu-ţi reuşeşte în timp scontat (cât te ţine cureaua),sinucide-te, tipule! Nu degeaba ai pierdut frica, „Dumnezeu”e o înjurătură şi ai liberul arbitru ca îndrăzneală absolută.În disputanda lume mediteraneeană, sinuciderea acăpătat chipul succesului maxim, „îmbrăţişarea” lui Allah.Nu e cazul să bagatelizăm. Avem de-a face, poate, cuun sacrificiu – şi alţi ai noştri, printre care dacii, ca să numai vorbim de primii creştini, şi-au încununat disperarea,pecetluind-o cu un suprem nume(n) divin. Dar, ierte-mi-se,contează sacralitatea (sfinţenia) naturală, nu sacralizareavoită şi nevoită.www.oglindaliterara.roJURNAL NECONVENŢIONAL*Din pricina arşiţei,când am fost dupăpâine am dat târcoaleberii Bucegi, preferataîn amintirea mărcii dinvremuri ceauşiste şiacum printre cele maiieftine... contrafaceri.N-am cumpărat-o,din proprie ambiţiezgârcenie-economieşi de asemeni ca săîmpac Capricornul,prezent şi in absentia, Ioan Dumitru Denciucare – am remarcat – aavut inimă să-mi lase lareală dispoziţie minumum minimorum de bani, punând înascunzişuri (arătate!) sume la păstrare, pe care la o adicăle-aş putea „ataca” (imi zice). Or, se vede cât de puţin măcunoaşte şi după atâţia ani de convieţuire.De câteva zile câinii si pisicile n-au mai mâncat înainteaomului (eu, ginerele Casei). N-au mai primit „de dulce”când era zi de post pentru mine-le uman. Dacă suntemmembrii aceluiaşi continuum însufleţit, sfânt sau nesfânt, săîmpărtăşim acelaşi regim. Şi drept urmare au consumat tot,fiindcă le-am administrat hrana raţional, nu în exces. Cummi-am servit-o mie. Din privilegiul meu de demi-dieu.Birmanicul, însă, s-a bucurat (?) de dietă specială,„strofocatic”-occidentală (gen whiskas pentru pisici) – [„a sestrofoca” = a se screme] –, în lipsă de naturaleţi extremorientalecu care strămoşii săi îşi vor fi sublimat genele.Ziua a zeceaA început cu o furtună puternică spre zori (ora 4?).M-am dus să scot frigiderul din priză, am controlat celelalteaparate, uşile, ferestrele. Apoi a plouat, nu prea mult, darsuficient cât să mă scutească de a uda în dimneaţa aceasta,cum plănuiam. Nici să sap n-a mai fost cazul.Am măturat prin casă.Am ieşit să evaluez pagubele. Nu-s mari: frunze şifructe prematur scuturate. Pe primele le-am înlăturat, pecelelalte urmează să le adun pentru ţuică. Mă voi ocupa cuasta azi. Şi cu ce va mai da Domnul (expresie stereotipăcare nu prea se potriveşte cu noua mea... viziune).Ieri am scris tot felul de prostii speculative. Voi maiavea timp să le reiau, corectez, elimin?Nu mă simţeam bine deja, dar conştient am devenitabia după amiază, când mi-am formulat în minte ideeacatastrofei. Iată că acum seceta se joacă şi mai tare cu mine.Adun nu numai corcoduşele, ci şi mulţimea de vişinecăzute la pământ. Erau prea coapte?Culeg, din pom, vişine pentru vişinată. Pierd cu astapeste o oră. Rezultatul: jumătate de găleată (5 kg?). Ce săfac cu atâtea? Dacă n-ar fi scump zahărul, le-aş pregăti osurpriză doamnelor: dulceaţă de vişine. Însă ar trebui să măinteresez cum să procedez.***(continuare în nr. viitor)6657


ESEUCum să NU faci critică literarăAlina Dora TomaDe ce apelează un cititor, pe lângă lectura propriu-zisă a operei, la consultareacriticii literare? În principiu, din nevoia stabilirii unor repere şi din încrederea că oamenipresupus avizaţi oferă sugestii spre o mai bună înţelegere a textului. Prin urmare, oexegeză care se doreşte a avea un anume impact asupra publicului cititor trebuie sărespecte anumite reguli.Întâi de toate, să surprindă în mod obiectiv trăsăturile generale şi definitorii aleoperei şi să manifeste coerenţă în exemplificarea detaliilor specifice. În al doilea rând,să folosească un limbaj elevat, dar nu metaforizat până într-acolo încât să fie nevoie deo exegeză a exegezei. Registrul poetic folosit în abordarea unei opere de asemeneapoetice nu face decât să încurce iţele şi mai rău sau să inducă greşit impresia devaloare acolo unde, în fond, nu se ascunde nimic decât platitudine şi superficialitate.Iar rolul criticii nu e de a stoarce lacrimi în regim telenovelistic. În al treilea rând, să facăabstracţie de relaţiile interumane dintre critic şi scriitor. Recenziile, prefeţele, exegezelenu ar trebui să fie ceea ce sunt astăzi, în mare parte, şi anume poliţe de prietenie sauinterese din vechiul inventar „PCR” (fără nicio referire la defunctul partid, pentru cinecunoaşte). În al patrulea rând, e necesar să se păstreze un echilibru între conţinutulcutiei şi ambalaj. A ridica în slăvi un scriitor minor şi fără veleităţi în domeniul literaturiie la fel de condamnabil ca a desconsidera un potenţial talent, din motive care ţin maidegrabă de prejudecăţi, depăşind criteriile strict literare. Chiar şi atunci când porneşti dela un punct de vedere personal şi mai puţin fundamentat pe elemente de teorie care să-ţisusţină viziunea critică, este recomandabil să-ţi construieşti discursul argumentativ fărăefuziuni siropoase, fără sentimentalisme şi, în principiu, fără prea mare indulgenţă faţăde semnalele trimise de cord. Şi, în cele din urmă, criticul nu are voie să plictisească.Interpretarea nu e o scriere de dragul scrierii. Trebuie să incite, să provoace, să-ţistârnească funcţiile cerebrale spre o mai mare chibzuire a cuvântului, să creeze legăturide sens altfel nebănuite, generate în primul rând de cunoaştere, erudiţie în sensul celmai larg.Un critic literar are nevoie mai puţin de condei şi mai mult de virtuţi în sinteză şianaliză. Cu atât mai mult astăzi, când există un val de scriitorime fără precedent caamploare, care necesită definirea pe o scară valorică bine organizată. Ceea ce, evident,nu este posibil în condiţiile în care criticii înşişi nu sunt foarte bine organizaţi şi nu auinstrumentele necesare în interiorul bagajului propriu de cunoştinţe. Nu este posibil nicicând se recurge la compromis şi ajungi să-ţi pui semnătura pe orice carte care iese dintipografie. Acordând credit unui volum, îţi asumi, în calitate de critic, responsabilitateagarantării valorii. Şi, dacă se constată ulterior că valoarea nu există, criticul devineimplicit mincinos şi pierde din credibilitate. A fi cinstit cu scriitorul şi opera lui înseamnăa fi cinstit deopotrivă cu lectorul şi cu tine însuţi.Amatorismele referatelor studenţeşti sau ale recenziilor de ocazie nu sunt permisecând ridici pretenţii de exeget. Există suficiente exemple despre cum să faci criticăliterară, pe care le poţi folosi până la o formare completă a gândirii, conduitei şi direcţieiacţiunilor tale interpretative. Indiferent de „scăpările” şi „şchiopătările” începutului,important e să nu persişti şi să realizezi necesitatea autocenzurării divagaţiilor de lasubiect şi a locurilor comune. Pe de altă parte, ţinta criticii nu este să iasă ea însăşi înfaţă, punând în umbră însemnătatea operei analizate, după cum nu e nici scornirea unuilimbaj alambicat şi estetizat până la saturaţie, pe care lectorul, în incapacitatea penetrăriisensului, să-l accepte cu sfinţenie, presupunându-l savant şi pertinent. Jargonul propriuliteratului trebuie să trimită spre ceva concret. Există un semnificat şi un semnificant,un termen şi o realitate desemnată prin intermediul acestuita. Utilizând acest inventarprestabilit, se poate jongla cu abilitate, păstrându-ţi în acelaşi timp libertatea de a fisurprinzător şi creativ.Criticul literar trebuie să aibă o viziune. Mergând pe linia acestei viziuni, indiferentdacă alţii o consideră sau nu contestabilă, trebuie să fie constant în aprecieri şi să-şi ia înserios rolul de formator de opinie. Totalitatea exegezelor lui, în final, trebuie să-mi aratemie, ca cititor, o perspectivă asupra literaturii, o înţelegere mai presus de simplitateagândirii mele a sincroniei şi diacroniei, precum şi a continuităţilor şi discontinuităţilormişcărilor literare, un efort de canalizarea forţelor creative spre un numitor comun.Criticul nu interpretează doar untext, ci şi fenomenologia literară. Estetraducătorul de facto al unei manifestăriample şi complexe din care parvin,înspre limita percepţiei comune, semnalemultiple, care trebuie trecute şi prinaltă sită decât cea a primei lecturi. Îndefinitiv, orice lector manifestă o opiniecritică, în conformitate cu propria luiscară de valori, iar gustul public are forţanecesară impunerii anumitor standarde.S-a întâmplat ca între reacţia criticii şia publicului (românesc cu deosebire)să nu existe întotdeauna un consens,drept dovadă popularitatea broşuriciloramericane de dragoste. S-a întâmplat caceea ce critica literară a denunţat dreptirelevant în planul creaţiei să aibă în ochiiconsumatorului de literatură un impactpozitiv, după cum scriitori apreciaţi decritici nu au găsit ecou în sensibilitateacategoriei mult mai vaste de cititori.S-a întâmplat, în fine, ca însuşi temeiulexistenţei şi funcţionării criticii literare săfie contestat, pentru caracterul exclusivistşi pentru tendinţa de a se adresa numaiiniţiaţilor.Cert e că există această incomodă(pentru unii) ştiinţă a intepretării numităcritică literară, care a dat de-a lungultimpului opere de referinţă. O lumepopulată, ca şi cea a creaţiei, de figurimarcante şi de aspiranţi care nu fac decâtsă dezvolte păreri, cu mai mare sau maimică pricepere.Asistăm, din păcate, la declinulliteraturii în conştiinţa publică, îndreptatăspre alte seturi de valori, fără niciun fel delegătură cu arta scrierii sau cu oricare altăartă. Condiţiile declinului sunt asigurateperpetuu atât din exterior, prin prismaevoluţiei şi mişcărilor sociale, cât şi dininterior, prin invazia aprobată şi încurajatăa scriitoraşilor mai slabi chiar decât un filmprost, prin lipsa de coloană vertebrală agaranţilor acestora, prin neseriozitatea şiinconsistenţa actului creativ şi interpetativdeopotrivă.Provincialismul literar funcţioneazăperfect. Pastişând fals şi stângaci numeleconsacrate, la nivelul fiecărei măruntecomunităţi literare (geografică sau de altănatură) se nasc adesea, în ambele tabere,bisericuţe de impostori. Iar din dangătulruginit, strident şi disonant al acestorclopote nu răzbate nicio revelaţie sprecititor, care ajunge să se retragă scârbit şisă-şi arunce privirea în altă parte.(urmare din pag. 6653)cum scria poetul într-o epistolă trimisă lui Al. Vlahuţă, împotrivindu-se„odioaselor” liste. Socialiştii ieşeni au dat tonul, C. Mille deplângând„greul jug al vieţii moarte” (Lupta, 15 ianuarie 1887). Demoralizat,nefericit prin umilire şi sărăcie, cunoscut prin „nenorocirea” care l-alovit, Eminescu – devenit un caz – expedia din bolniţa de la MonastireaNeamţu (ianuarie 1887) versuri amicului Negruzzi, sperând că, fiind„acceptabile”, să capete „loc în Convorbiri”; poema De ce nu-mi viio viza, presupunem, pe Veronica Micle. Temutul polemist nu maiavea unde să se exprime; se simţea „cu totul bine” şi căuta un postşi o biată leafă. Suspectat de degenializare, poetului i s-au pus încârcă o seamă de neadevăruri grele, beneficiind – prin rezonanţanumelor care s-au pronunţat – de credibilitate. Caragiale, mimând6658 www.oglindaliterara.rorevolta, îşi declarase intenţia de a oferi „o sumă de note asupravieţii lui Eminescu”, combătând „inexactităţile, nimicurile născocite,neadevărurile absurde”. Din păcate, n-a mai făcut-o! Încât, pătrunzândîn tenebrele eminescologiei, alţi cercetători speră să descifreze, prinsubtilităţi analitice, textele şi, îndeosebi, să lumineze contextele, iniţiindun recurs Eminescu. Ancheta lui Călin L. Cernăianu, chiar „efect alhazardului” fiind, denunţă astfel de nepotriviri şi „urzeala amplă” carea condus la acel „scenariu malefic” (izolarea în ospiciu). Nebunia luiEminescu – scrie infatigabilul jurnalist – pare multora „la fel de sigurăca teorema lui Pitagora”. Convins că demonstraţia lui Călinescu nueste definitivă (cum s-a tot spus), Călin L. Cernăianu şi alţi comilitoni,punând cap la cap documentele prin ingenioase conexiuni, încearcăsă înlăture un „sfruntat neadevăr”. Încât redeschiderea dosaruluiEminescu devine obligatorie.


JURNALDIEZ(urmare din numărul anterior)• În Piaţa Bastiliei – şoc viran,ai putea spune, unde se înălţa cândvaînspăimântătoarea fortăreaţă din burtade piatră a căreia a ieşit atâta suferinţăşi literatură franceză! – acolo, la Bastiliafantomatică, iluzorie, – ca o înşiruire denegaţii – un discurs etern. Mai spre hotelulnostru cam mărginaş, într-un gang sordid(rar, dar se mai întâmplă şi la case mari)– un pisoi în călduri se tot căzneşte săspună: Mao (Tzedung – mai puţin...). Păi,domnii mei, şi pe la Paris s-au fluturat şi,pare-se, pe alocuri se mai flutură cărticeleleale purpurii cu citate din „înţelepciunea”-tăciunea marelui cârmaci… Parisul, atât deedificat în psihologia, în psihologiile lumii(şi cele lumeşti, psihologiile), încât, dintr-osimplisimă privire asupra străzii pricepe caree nefericitul cu paşaport fals în buzunar…Şi-l cruţă… Şi sper că nu e cazul cu cei câţivapictori moldo-români care îşi fac meseria deportretist în faţa Notre Dame. Mai încolo– havuzuri în ludica lumină a amurgului.Peste viniete şi majuscule de capodopere(trecurăm, cu autobuzul, şi prin faţa celebreiOpere pariziene) încondeiate, abundent, cucerneluri medievale.Iar mai la vale, iar spre seară – obere ce parcă nu te-ar moleşi pe tine, ciar îmblânzi, ar atenua oboseala ta. O berela care poţi exagera niţel, ca tonalitateimperativă, într-un poem ce ţi se întâmplăîn ziua sosirii tale la Paris. Cu adevărat,sosirea. La plecare spre Die răgazul a fostunul „de seră”, în staţia TVG. Iar acesta eunul în plin spaţiu, şi chiar îl poţi numi cuadevărat dintâia ta sosire la Paris.„Sigur garçon mai b(o)em cevadadaist. Mai adă-ne o Champs-Élyseés…pardon! O şampanie ,,Clairette de Die” căcivezi doar cum pe noi oaspeţii din Est fericireane caută până şi prin buzunare însă aşa şinu ne găseşte pre noi cămătarii banilor detelefon necesari pentru a-i suna pe CeeaLume pe Tristan (fără Izolda) Tzara BrâncuşiIonescu pe Emil Cioran… De bucurie că amreuşit să vorbim cu compatrioţii o să b(o)emîn continuare şnaps… pardon! Champs…pardon! Şampanie şămpănică şămpăneapână vom încerca să dansăm încrâncenatde balcanic precum Zorba Grecul fărăZoarba lui după care graçon dumneatafrate latin franţuz tipic cu vocea de un timbrunazonat vei căuta să ne dai afară din infernulconfortabil al bodegii însă te prevenim cănu-ţi va ieşi pasienţa precum nu-i ieşi luiPlaton care încă în antichitate – bineînţelescă ai auzit de ea – încerca să ne dea afarădin republica sa (credea el) autonomă. Sigurrepublica şi reputaţia lui Platon sunt noţiunirepu… pu… repu-pu..diabile pentru că zăunu e deloc frumos ceea ce a filozofat elvizavi de poeţi în intenţia-i de a-i da afară dinţară. Să nu-i urmezi exemplul garçon şi săne mai laşi în bodegă de unde noi vom ieşibenevol de bună voie părăsind şi Champs-JURNAL DIEZLeo ButnaruÉlyseés şi întreg Parisul plecând în drumulnostruȦşadar încă un dar garçon încă oşampanie clară din Die ce ne sporeşte bunadispoziţie ca un diez muzical la începutulportativului şi sfârşitul acestei partituriparisiene.Et l’ addition s’il vous plaît garçon!”Şi iată, vom pleca, plecăm, Parisuleobositor, sau poate doar intens-obsedant.Din puţinul care l-am văzut, involuntar, parcăaş avea chef a... mă resemna. Dar nu ammotiv de-a o face. Te voi visa, adică. Te voi...recita, ca pe nişte lungi poeme.Merci Die, merci Paris, merci bien Françe!---------:::::::::::::::::::::::::--------IN MEMORIAMÎPS Bartolomeu AnaniaIon PredoşanuLeul din Ardeal trăieşte!Spre nefericirea mea, nu l-am cunoscut personal pe Imensulteolog, slujitor al Bisericii Ortodoxe Române şi pe cărturarul carea fost şi este ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei,Crişanei şi Maramureşului. Una şi aceeaşi persoană cu ValeriuAnania, pre numele său de mirean şi scriitor român de excepţie.*Nici nu aş putea spune că nu l-am iubit şi-l iubesc, scriinddespre Domnia sa o singură dată, la rubrica „Omul Zilei” din JurnalulNaţional. Am avut onoarea şi plăcerea, mai apoi, să vorbim la telefon.La a doua apelare, îndemnat de Poetul Adrian Păunescu să-l sunpentru „FLACĂRA LUI ADRIAN PĂUNESCU”, cu uimire, amconstatat că-mi reţinuse vocea şi m-a-ntrebat dacă nu-s ziaristul dinBucureşti. Ei bine, cei care caută şi pete-n Soare, prea obişnuiţi cuîmpărţirea lumii în alb şi negru, îl apreciau ca şi pe-un controversat.Interese întru ponegrirea sa au existat, ce-i drept. Şi eu m-am înşelat,apreciind ca benefică implicarea preoţilor în viaţa politică. Una dingreşelile vieţii mele. Numai că, peste timp, Sfinţia Sa şi-a recunoscutpropria-i greşeală şi a revenit asupra afirmaţiei anterioare. Prin 1997,ca şef al defunctei reviste „Săptămâna turistică”, unde lansasempagina Viaţa spirituală, m-am bucurat că prietenul publicist de maresimţire – Iftimie Nesfântu, acum membru al Uniunii Scriitorilor, ca şirăposatul Mitropolit, mi-a oferit spre publicare ceea ce au sperasemdoar, şi propusesem, un interviu fluviu cu cel mai competent şi erudittraducător al „Bibliei” în limba română, singura cu adnotări şi izbutităde un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, autorul de mai târziu al„Rotondei plopilor aprinşi”. Ţin minte că interviul, în fapt o convorbirememorabilă, a apărut cinci săptămâni la rând, iar dragul de IftimieNesfântu i-a şi dus la Cluj revista „Săptămâna turistică”, revăzândusedacă nu mă înşel şi la Mănăstirea Nicula.*Ar fi multe de spus despre rostul şi faptele sale pepământ şi tot n-ar fi destul. Plecat din Vâlcea spre a sluji credinţastrămoşească, cultura română şi românii, copilul Valeriu Anania aavut parte de o viaţă grea şi frumoasă pe care a închinat-o aproapeluisău şi lui Dumnezeu. În tinereţea sa a fost şef al studenţilor din Cluj,luptător pentru drepturile studenţilor români, a fost condamnat şi afăcut puşcărie ani de zile.Totdeauna, lider de opinie în strană sau în societate, ori înpaginile multelor cărţi, religioase sau laice la care-a trudit cu răbdareşi acribie de şlefuitor al cuvântului, se purta cu modestie. În „Rotondaplopilor aprinşi” – un volum de-o cruntă sinceritate memorialisticăscria: „Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni literari mult maiîn vârstă decât mine, şi apoi, tristeţea de a fi rămas prea devremesingur.” Poet, eseist, dramaturg şi memorialist, Valeriu Ananiamireanul de sub hlamida ÎPS Bartolomeu –fondatorul revistei decredinţă şi filozofie a culturii „TABOR” - fusese singurul membruvenerabil al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care-afăcut puşcărie şi a lăsat posterităţii o operă literară bogată.I se spunea Leul din Ardeal şi nu mai comentăm acumînţelesul sintagmei ca o aură binemeritată. Într-o descriere şi interviuultim şi definitoriu, inspirat intitulat „Un plop aprins spre mareatrecere”, nu aştepta moartea cu teamă: „Nu există moarte pentru căexistă Învierea, prieteni, moartea este doar o sincopă”.Şi tot ÎPS Bartolomeu Anania – Mitropolitul mai glăsuia:„Iadul este singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă,expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate şicomuniune. Iadul, ca şi Raiul nu este doar dincolo, poţi să-l întâlneştişi pe Pământ, în această viaţă”.S-a bucurat să-şi simtă credinţa tradiţională şi purromânească dusă mai departe de tinerii învăţăcei, ÎPS BartolomeuAnania fiind predestinat şi cu vrerea sa, parcă, acel răstignit cu oinimă trasă pe roata sufletului românesc. A suferit o viaţă întreagădin cauza acestei dominante a caracterului său de dac Liber şiNeînfrânt.Ca un spirit ales ce şi-a început călătoria spre ÎmpărăţiaCerului, nu ne vom mărgini să amintim pierderea imensă pentruBiserica tradiţională şi Cultura Naţională, simţind şi sperând căîntreaga sa Viaţă dedicată Spiritualităţii are, cum vorbea, doar osincopă. Prin învăţăturile şi opera sa teologică – ÎPS BartolomeuAnania - şi literară – Valeriu Anania - Omul plurivalent trăieşte şi vatrăi de-a Pururi! Prin opera sa religioasă şi literară.www.oglindaliterara.ro6659


NOTESGEORGE ROCA,ROMÂNUL DE LAMARGINEA LUMIIGânduri pe marginea lecturii, de la Spaţiulvirtual, la cel metaforicDespre dor.George RocaEvadare din spaţiul virtualA 2009 GR Project, Sydney, AustraliaPoezii, ISBN 978-606-8049-19-9Editura Anamarol, Bucureşti, 2009, 116 p.(...)Simt în pieptu-mi un fiorŞi bătăi de zeci ciocane,Fiindcă inimii i-e dorDupă plaiuri transilvane!Pe pământuri australe,M-a cuprins aşa-ntr-o doară,Dor de gliile nataleCe călcam odinioară!(Transilvania, pag.16)Mulţi s-au străduit să ne„explice” dorul nostru cel românesc.Puţini au reuşit! Pe George Roca îldoare dorul de Transilvania natală.De fapt eu cred că-l dor amintirile.Într-o poveste pe care am auzit-o în celălalt mileniu, într-untren, spusă de un moşneag cu suman şi căciulă unui nepot îmbrăcatîn haine „domneşti”, personajul principal se numea Dor-Eliodor - şiavea un frate de cruce, Mohor. Ţara lor se numea Ogor. Dor a fostluat la oaste de Drăguţul de împărat şi dus în Ţara de Gheaţă. Dorulde locurile natale, de părinţi era aşa de mare că şi-au făcut tălpige dinoase de lup şi au reuşit, într-o iarnă, să vină acasă. Dor se plângeacă-l doare frunza de fag, durerea mamei care l-a născut, îl dor visele.Mohor cânta pe dintr-un solz de peşte despre durerea oilor tăiate,lingura de lemn ruptă de cel care a venit să le ia bir şi-l mai doarecrucea din cimitir, de lemn, el simte un îndemn să plecea acasăfiindcă cineva-i râvneşte mireasa. E durerea celor plecaţi de acasă,mereu tentaţi să facă acea comparaţie cu ce au lăsat undeva, dor pecare s-au străduit să-l cicatrizeze.Ştiaţi că cicatricele dor mai ales în somn şi atunci când scriempoezii? Un amic plecat de acasă mi-a mărturisit că a avut senzaţiaconcretă că are o rană în piept şi s-a dus la baie, unde a văzut sângepe oglindă, dar el, deşi simţea un junghi la inimă, nu avea nici o rană.A zis: „Cred că mă doare rana din minte!”. Altul spunea că-l doaredurerea miilor de bărbaţi care beau crezând că-şi alină durerea dedor… Să te doară, azi, când ai venit acasă după un sfert de secol,ogorul udat cu lacrimi de generaţii, pe care zace un bloc. Să te doartădurerea pomilor fructiferi tăiaţi fiindcă aşa e ordinul, copacii deveniţichibrituri, cu care ai vrea să încendiezi o lume, dar n-o faci fiindcă dinstejarii tăi s-au făcut şi sicrie. Mă dor durerile pe care George Rocale-a evocat în poeme…Insula fericirii.Încercăm cu toţii să supravieţuimîn secolul acesta a turbulenţeicreându-ne în imaginaţie mici insuleunde evadăm atunci cândnu mai putem face faţauraganelor şi cutremurelorcare ne înconjoară.(...)(Insula fericirii, pag. 11)Nu ştiu dacă din fericire sau din opusul ei, Insula fericiriidomnului George Roca este un spaţiu virtual-intim şi intangibil, alcelui care observă cutremurele transferate, de la cele de pământ,la cele de gând, de trai, de ai ori n-ai… Nu mai e ce-a fost! Până şifericirea, asemenea spaţiului virtual poate fi virusată! Ce bine este căpe „Insula fericirii” imaginatede domnul Roca totul esteîncă posibil! Şi mi-i teamă cănu peste mult timp aceastăinsulă se va scufundaîn… tehnica pe care alţii ocontrolează! Oare sufletulse poate vindeca de relelepământeşti?Versurile ne conducspre o lume –nelume,imaginile ne cutremură, neplesnesc peste comoditateaacceptată, derutează. Sămori în viitor? Să-ţi imaginezio călătorie-deplasare, nu caMarin Sorescu, de la pământla Iad, parcă-parcă e maiaproape de noi.Rugă pentru cărţi.(...)Şi apoi, Ţie mă-nchin,poţi să mă laşi să mor puţinpe un câmp cu iarbă verdeşi la cap cu trei flori,cu-o porumbiţă-n braţeşi-un teanc de carţi noi,să am ce să citescatunci când mă trezesc...la Judecata de Apoi!(Rugă, pag.13)Oare cum e să-ţi închipui o altă călătorie, până la Judecata deapoi? Omeneşte-poetic se poate. Dar tot cu păcate am pleca, nu neputem închipui că ne-ar fi bine renunţând la iubire. Şi poeţii, chiar pelumea cealaltă nu se pot lepăda de un teanc de cărţi noi. Oriundemintea ne urmăreşte, noi nu vom putea abandona superbele corolide minuni ale lumii zidite în flori!Faţa nevăzută a Pământului.(...)Lumea,poate să înceapă pe Pământşi să se terminela capătul Universului.Pentru mulţi dintre noi,lumea începe din clipaîn care ne cuplămla Internet...(De unde începe lumea, pag. 14)Oare unde începe şi unde se sfârşeşte lumea aceasta seîntrebă angoasat, fascinat, nedumerit George Roca. De unde,ştie. Lumea începe de la noi! Perfect. Dar până unde ne pot ducefirile existenţei? De ce unora le este dat să vadă faţa nevăzută apământului decât în lumea de celuloid?Oare cine a comandat acele fire care să mă ducă labătrâneţe-n Madrid, unde să fiu încântat de interviurile lui G. Roca şimai apoi, trecând prin sticla ecranului să conversăm folosindu-ne delitere bătute-n sintagme şi gânduri!... Nu şi iar nu! Lumea nu începeodată cuplaţi pe internet! Lumea începută odată cu folosirea acestuimijloc de cunoaştere este partea pe care trebuie s-o trimitem câtmai des în împărăţia sesibilităţii noastre… Să nu facem din lumeasentimentelor roşii de seră: frumoase, zemoase, dar cu gustul gumeide mestecat! Prefer lumea din minusculul meu Roşiori de se maiVede pe harta ţării, în care încă mă mai poate înţepa o albină, muşcaun ţănţar, unde madam Kanicula nu mi-a ucis toate merele şi pereleşi prunele, dar roşiile, da. Iarba, da, umbra, nu. Visele, şi amiciţiacelor care încă mai visează la cuvintele devenite metaforă, nu!Hoţie.(...)Cealaltă inimă,cea cu toaca,îmi aduce amintede cântecele strămoşilor mei daci…Şi atunci,(continuare în pag. 6721)6660 www.oglindaliterara.ro


POEZIELIVIUPENDEFUNDAGEORGEPETROVAICornul lunii, apaSub cornul lunii apavibreaz’al doilea clopotşi arca în spirală cu trupul luiVarunanu’i altceva decât uncrocodil.Măritul Vishnu ’şi aşezacununavrăjit de magi pe şasepetale portocalii.Şi de la Gange pân’la NilPlanul astral e doar un tropot.Pătrund în templu şi mă’nchin.În mâini el îmi întinde să cunosco scoică, un buzdugan, o roată şi unlotus.Între coloane iz şi gust de mosc,şi poarta spre-alte lumi păzită de făclii.În suflet ştiu ce rătăcire, ce lume depăcatam străbătut s’ajung la tine,ci tu, Chakiri Shakti, de-ai iertatla probe ai supus în taină a mea vlagă,să iau din tolbă o săgeată,şi-apoi shakespearian în mână cu uncraniude mai exist să mă întreb. Un rituale dansul meu cu minecând îţi agit tamburul ce mi’ai datşi cu toporul lemnele-am tăiatsă ţin etern văpaia pe-un drum atât destraniu.E încă podul plutitor un curcubeuvrăjit de magi în hora de mistere,o linga vang şi-un crocodil;şi arca în spirală trece de himereducând prin poartă duhul meu.Rondelul Dramei lui TithonusLehamite mi’i în amurg că s’a sfârşitO zi în care am sperat s’o întâlnesc peEosAşa cum mi se zbate un susur tainicauzitÎn piept ce-atinge nemurirea. Însă rosDe jalea veşniciei în trup îmbătrânitAştept acum să îmi răzbun şăgalniculEros.Lehamite mi’i în amurg că s’a sfârşitO zi în care am sperat s’o întâlnesc peEos.Hespera vine să’mi alineaspectul meu unitCu noaptea dulce dintremlaştini şi iubireCu sufletul mai cald, mai bundar vlăguit,Speranţele fiind doar semnede-amintire.Lehamite mi’i în amurg căs’a sfârşit.ArmonieCâtă dureretrebuie să fie în sufletul tău,dacă nici pe femeia iubitănu poţis’o aduci lângă tine,în drumul tău,pe serpentinelecare străbatmuntele de aerspre străfundulclopotului dintâi.Câtă măreţiepoate fi cuprinsăîntr’un biet sufletce nu se cunoaştedacă nu s’a privitde sus,din înaltul iubiriidar se descoperăîn oglinzilecerului revărsatîn ochii din urmă.Câtă luminătrebuie să fie în minedacă nu mai vădnimicîmprejurul tăucând urc sau coborexaltat de neştire,foc,glas şi armonie,cale de vis,zbor în labirint.Pe serpentinelecare străbatmuntele de aerspre străfundulclopotului dintâişi în oglinzilecerului revărsatîn ochii din urmăcâtă dureretrebuie să fie în sufletul tăuTESTIMONIILIRICE (POEME)SFÂRŞITULSINGURĂTĂŢIITrezitu-m-am înplină noapteîn al singurătăţiihohotit,cum că-i bolnavăde tăcerea-milungă,drept care la plecare s-a gândit.„Dar cum voi fi eu fără tine?”am dat să strig, iar ea m-a repezit:“Nu mie-mpreunarea să mi-o ceri,când tu neliniştii i-ai fost menit;fii cel ce eşti – un visătorpierdut în astă lume a cârtirii,unde visarea-şi are rostul eide condiment al vieţii şi al firii”.HOMO LUDENS(Omul care se joacă)Că omul s-a jucat cu foculde când în lume ochi făcu,ne-ncredinţăm nu doar din mituri,ci şi din chipul lui de-acu.În plan moral-spiritualel a rămas acelaşi ins –avid de-onoruri şi de banişi-n felurite intrigi prins.Politiceştile cabalesunt jucăria sa-ndrăgită,chiar şi atunci când zvârle-n focsperanţa unei lumi minţită...Fireşte că nu-i focul furatde Prometeul curajospentru a omului progrescând de-a-ncălare, când pe jos,eroic act fără egalce-n zei stârnit-a ofticatul,încât făptaşul fu legatsă-i mânce vulturul ficatul.Nu-i nici măcar focul edenic,pe care-Adam l-a înteţitcu-mbucătura buclucaşădin fructul pomului oprit.Îi jocul lui din totdeaunacu reguli pentru jucător,pe care tot el le încalcă –Deci homo ludens e-un trişor!www.oglindaliterara.ro6661


Amintiri cu scriitorii Dinu Săraruşi Adrian PăunescuMĂRTURIIMartor ocular, în Lădeştiilui Virgil IeruncaÎn locul unei scurte prezentăriincomplete, oricum, a scriitorului DinuSăraru, care pe 30 ianuarie a încherbat79 de cotolani, să povestesc o amintire.Măruntă şi, zic eu, semnificativă.Prin luna iulie a anului 1979, măcheamă poetul Adrian Păunescu în biroulsău de redactor şef al revistei Flacăra:„Mă, Berbecule, te duci cu Dinu la Vâlcea.Îţi spune el pe drum ce aveţi de făcut.”Cu însuşi Dinu Săraru, la volanulDaciei sale, am purces spre Slătioara,locul său de obârşie. Unde-am dus-o,ca-n Rai, vreo săptămână. Dimineaţa,când mă trezeam eu, Conu’ Dinu chinuisemaşina de scris vreo două ore. Minimum.Între orele matinale 5 şi 7. De parcă,altfel, distinsa lui Doamnă nu i-ar fi datde mâncare. Gătea extraordinar, ce mai,ne răsfăţa. Pe cele două fete de şcoală,în anul acela, pe autorul romanelor Nişteţărani şi Clipa, pe mine – oaspetele şi pecine se mai nimerea. Că Dinu Săraru aveaşi atunci, ca şi acum, mulţi prieteni. Din satori de prin alte părţi. Îl vizitau şi consăteni,dar şi PS Episcopul de Vâlcea din aceavreme.Într-una din zile, stăpânul de-osăptămână mi-a zis că mergem laLădeşti. Acolo, a căutat-o pe mama luiVirgil Ierunca. Românul parizian care cambălăcărea literatura şi cultura română laEuropa Liberă. Când am ajuns, mama luiVirgil Ierunca, o bâtrână uscăţivă, la peste80 de ani, cobora din pod. Un fânar, defapt, de unde luase din cuibar nişte ouă degăină ca să şi le pună în tigaie.Avu loc o discuţie normală, cumo duce cu viaţa, despre Lădeşti şi chiardespre Parisul pe care bătrâna-l credea unoraş mai mare, aşa ca Râmnicu Vâlcea.Totul firesc, fără să noteze vreun cuvinţeldin spusele bătrânei. Peste câteva zile,am mers şi la Târgul de la Polovragi. Unbâlci de-o săptămână, despre care miaducaminte că am şi scris o notiţă înFlacăra acelor vremi.Am predat poetului Niculae Stoian,care era redactor şef adjunct, şi niştefotografii de la Lădeşti. Cu bătrâna, cuscara pe care cobora, cu împrejurimile.Cam atât. Mare mi-a fost mirarea cândam citit un reportaj de senzaţie despremama lui Virgil Ierunca, pe două pagini derevistă. Fără să se fi scris o iotă despreVirgil Ierunca. Nimic polemic, nimicacuzator.Nici azi nu pot să-nţeleg ce memorieuluitoare avea Dinu Săraru. Pe atunci, nicinu se auzise de reportofon în România,iar autorul romanului Clipa n-avea lael nici măcar un bloc-notes. Şi totuşi,memoria prozatorului Dinu Săraru a redatcu exactitate, cuvânt cu cuvânt, toatădiscuţia la care fusesem martor.Mai an, fiind invitatul de-o searăal unei emisiuni a Radio RomâniaActualităţi, Dinu Săraru a fost interpelatde-un ascultător ceva mai zbanghiu.Care-i reproşa că a scris cândva lucrurinepotrivite la adresa lui Virgil Ierunca. Bachiar recunoştea că încercase să-l acuzeşi pe Adrian Păunescu despre presupusa„INCULPAT PENTRU TUTUN”Ion M. UngureanuIon Predoşanumârşăvie pusă la cale de el. Îl şi sunase,după Revoluţie, pe poetul şi fostulredactor şef al revistei Flacăra din 1979să-l ia la rost. Doar că, i se răspunsesecu purul adevăr: „Despre Lădeşti a scrisDinu Săraru”, franc, aşa cum era AdrianPăunescu. Omul acuzator avea o memorietare învălmăşită şi degerată. Ţipa la toatălumea, îi stropşea ba pe Adrian Păunescu,ba şi pe Dinu Săraru în direct. Cu multcalm, Dinu Săraru i-a răspuns la RadioRomânia Actualităţi cum stau lucrurile şică el nu s-a ocupat de cazul Virgil Ierunca,scriind doar de felul cum îşi duce viaţamama acestuia . Aşa cum, pe nedrept, eraacuzat de intrusul intrat în direct.Ca martor ocular al deplasării şidocumentării de la Lădeşti, satul natal allui Virgil Ierunca, scriu aceste rânduri şisemnez.P.S. Pe Adrian Păunescu şi pe DinuSăraru, în afară de dragostea de adevăr,îi lega şi o mare prietenie. Plus iubirea deţară!Titlul articolului nu este o glumă. E bine să precizez, de la început,că inculpatul nu era fumător. Nu a furat tutun, nu a dat foc la vreun depozitsau lan de tutun. Şi totuşi, a fost “inculpat pentru tutun”, fiind consideratinfractor într-un process penal din 1950. Chiar citaţia atenţionează cucuvântul “PENAL”.În timpul celui de Al II-lea Război Mondial, inculpatul, postbelic,împărţea raţia sa de tutun la camarazi şi îndurase destule atât în est câtşi în vest. După Sevastopol, Tiraspol, Cernăuţi, etc, la Podul Iloaiei a fostîngropat de viu în urma suflului exploziei unui proiectil şi spre norocul său îirămăseseră doar două degete neacoperite de pământ , însă fiind observatde către cei din apropiere a fost scos de sub pământ. Tot la Podul Iloaiei, lapuţin timp după prima întâplare periculoasă, o schijă i-a trecut prin cascametalică şi i s-a înfipt în craniu, schijă pe care a purtat-o tot restul vieţii,ducând-o şi în mormânt, în 1988, când a decedat. În Munţii Tatra, dinCehoslovacia, o schijă l-a lovit în pulpa piciorului drept, fiindu-i scoasăla spital, de pe partea opusă a intrării. Rănile respective l-au supărat totrestul vieţii, mai ales la eforturi. Şi drept răsplată, în 1950 este trimis înjudecată ca “inculpate pentru tutun”. Ca dovadă, redau copia citaţieiprimită de către inculpat, în anul 1950.La Tribunalul Gorj, ponunţarea, în procesul penal, menţionat maisus, s-a soldat cu condamnarea inculpatului. A urmat recurs la Curtea deApel Craiova.În ce a constat infracţiunea ? . Simpla imposibilitate de a cultivao suprafaţă de tutun, la care fusese obligat de către autorităţile vremii,datorită stării sănătăţii.www.oglindaliterara.ro6663


ESEUIoan PopescuSTALIN MI-A FURAT COPILĂRIA*O carte-document despre drama unui copil românbasarabeandeportat în Siberia„ ...Vă trimit această cartedocument,scrisă cu lacrimile unui copilromân-basarabean, care a supravieţuitdin gulagul comunist ( de două ori arestat,în 13.06.1941 şi evadat în 17.11.1946, iara doua oară la 06.07.1949 şi evadat înziua următoare). Am scris-o fiind încurajatşi ajutat de ziarul Ploieştii, eu fiind uncititor constant al acestui ziar, citit dincasă în casă în două sate, pe care mi-ltrimiteţi gratuit de ani de zile(...) Regretcă editura la care am nimerit, în 2010,a supus cartea cenzurii, scoţând şasecapitole ce conţineau critici comuniste,nemaivorbind de greşeli şi schimonosireatrecutului. Cu mare sfadă am reuşit, totuşi,să obţin un supliment. Cred că aceastăcarte e una dintre primele despre copiiiromâni-basarabeni surghiuniţi în lagărelecomuniste din Siberia, calvar începutdupă ocupaţia criminală a pământuluiromânesc din 28 iunie 1940...”Cel care ne-a trimis aceste rândurila redacţie este nimeni altul decât autorulzguduitoarei cărţi „Stalin mi-a furatcopilăria”, Boris Vasiliev. La vârsta dedoar 9 ani, el a fost îmbarcat, împreunăcu familia, în vagoane pentru vite (bouvagon)şi duşi la capătul lumii, în taigauasiberiană, unde a îndurat, timp de pestecinci ani, geruri de minus 40 de grade. Eplină Siberia de cimitire cu basarabeni,inclusiv cu copiii lor ( peste 200 000!) carenu au rezistat infernului. Boris Vasilieveste printre foarte puţinii deportaţi carea reuşit să se întoarcă acasă. Avea 14ani când „evadatul” a revenit la vatrastrămoşească, unde a început o nouăviaţă, învăţând şi muncind pe ruptelea,încercând astfel să recupereze timpul şicopilăria pierdute.Iată ce scrie, în prefaţa volumului,scriitorul Nicolae Dabija: „ Prietenulmeu Boris, profesor din Sărătenii Vechi,Teleneşti, are un destin incredibil. Acumcâţiva ani, când mi-a povestit prin cea trecut, l-am îndemnat să-şi aştearnădestinul într-o carte. Toate seismele luisufleteşti, toate cutremurele pe care le-acunoscut inima sa, fiind aşternute pe hârtie,urmăresc un singur scop: să ne facă maibuni, mai atenţi cu jocurile şi capcaneleistoriei, mai înţelegători cu propriul destin.Şi încă ceva ne mai sugerează aceastăcarte: suferinţa formează norii pe carecoboară Dumnezeu ca să fie mai aproapede oameni. O carte de memorii, de multeori, devine pentru autorul ei un adăpost.Boris Vasiliev o transformă într-o redută aneuitării, care vine să restituie o lume şi săreconstruiască o alta”.Citindu-i cartea fratelui de sângeVasiliev - al cărui nume adevărat a fostVasile, mângâiat Vasileu (era născut înzodia leului) şi transformat de bolşeviciîn Vasiliev - am descoperit o serie desimilititudini între mine şi el: amândoisuntem lei - născuţi în luna iulie (el cu 4 aniînaintea mea), taţii noştri au murit cam înacelaşi timp pe pământ străin ( tatăl meu aluptat pentru eliberarea Basarabiei de subocupaţia sovietică) şi, ca urmare, amândoiavem copilăria furată şi mutilată de cătreacelaşi sinistru personaj şi a altora ca el.„Adevărul a ieşit la suprafaţă...Popoarele vor afla cine sunteţi şi veţi finevoiţi să recunoaşteţi crimele voastre şiale celor care v-au născut...Încet-încet,lucrurile se clarifică: Stalin a fost aruncatdin mausoleul din Moscova, Brejnev afost trântit ca un hoit în groapă. Voi, ceicare ţineţi crimele comunismului subşapte lacăte, veţi primi răsplata încăde vii...” (citat din carte). Iată şi câtevatitluri elocvente, culese din carteadocument:„Fugiţi!...Vin bolşevicii!...Salvaţi-vă!”, „Trenul morţii”,”Primul ande surghiun siberian”,”Târgul de robidin Omsk”,” Ocupanţii sovietici neauadus la canibalism”,”Leşinând defoame pe-o margine de drum”,”Singursingurel:fără mamă, fără tată, fără PatriaRomânească”,”Râul Prut – apă dinlacrimi adunată”,”O călătorie în România– ţară visată din copilărie”,”Adevărultriumfă! Documentele vorbesc despre ceiomorâţi”...Demn de reţinut este şi epilogulcărţii, intitulat „Greşeala fatală a primuluiParlament (1990)”, din cuprinsul căruiaspicuim: „ Nu se poate construi unstat democratic pe un teren minat decomunişti...Republicile care au ieşit dincomponenţa statului criminal URSS, numitde preşedintele american Ronald Reagan„Imperiul Răului” sau „ stat-puşcărie”de Soljeniţin, au supravieţuit şi înflorit,pentru că oamenilor li s-a spus adevărul.Conducerile Estoniei, Lituaniei şi Letoniein-au ascuns crimele comuniste săvârşitede comunişti împotriva propriilor popoare;ele au introdus legea lustraţiei...De cenu s-a întâmplat astfel şi în R.Moldova?Arhivele conţin documente clare desprecrimele comise de conducerea comunistăîmpotriva propriului popor; ele conţinnumele şi semnăturile criminalilor veneticişi localnici – posibil bunicii ori părinţiicomuniştilor de azi ai lui Voronin...”.O rază de speranţă în acest„întuneric comunist” a licărit în primăvaraanului 2010, atunci când, printr-unDecret al preşedintelui interimar MihaiGhimpu, a fost creată o Comisie pentrustudierea regimului totalitar-comunist.Dezvăluirile(câteva sunt menţionate încarte) au şocat întreaga republică...Iată şi un gând bun al autoruluicărţii, menţionat pe copertă: „ Mulţumescnepotului meu, Dan Bălan, care a dusfaima neamului românesc din Basarabiaîn întreaga lume, îndeplinind astfel unuldin visele mele din surghiunul siberian şimotivându-mă, prin succesele lui, să scriuaceastă carte”.Aspect de la ultimul festival Duiliu Zamfirescu - Focşani6664 www.oglindaliterara.ro


Trecute vieţi dedoamne şi domniţeIoana-Rucsandra DascăluApropierea românilor ca popor de spaţiulbizantin se datorează în primul păstrării religieiortodoxe, a ritului răsăritean care ne este comuncu ţări ale acestui perimetru situat la graniţa dintrelumea arabă şi Europa. Cartea lui M. Kaplan,Bizanţ (tradusă din limba franceză de Ion DoruBrana) constituie un adevărat dar pentru culturaromână şi nu se poate să nu se remarce frumoasaapariţie editorială, cu o copertă înfăţişându-ipe întemeietorii Constantinopolului, ÎmpăraţiiConstantin şi Elena într-un mozaic veneţian dinsecolul al XIII-lea. De altfel, aceste centre culturaledin nordul Italiei, Veneţia, Padova, reprezintălegătura dintre riturile răsăritean şi apusean, dintremediile occidentale şi cele bizantine.Cartea este structurată în două mari ariitematice: Bizanţul şi Bizantinii, prima parteconstituind o descriere a unor date de importanţăstatală: istoria, politica, economia, iar partea a douacentrându-se asupra oamenilor, fiind un capitolde mentalităţi despre viaţa cotidiană în ÎmperiulBizantin, arte, religie, literatură, precum şi viaţăprivată: familie, casă, şcoală, podoabe. O carte de315 p. arată de bună seamă un efort ştiinţific demnde cele mai sincere elogii; ea sintetizează istoria şicivilizaţia unui teritoriu, care şi-a exercitat şi încăîşi exercită fascinaţia prolifică asupra intelectualiloroccidentali. Ceea ce este însă erudiţie pentruoamenii de ştiinţă, cercetătorii, marii profesori sauchiar simplii locuitori ai lumii occidentale reprezintărealitatea cea adevărată, ierarhiile şi valorile,societatea şi politica popoarelor de la graniţeleestice ale Europei.În acest număr voi schiţa cele mai importantedate istorice din istoria bizantină. Istoria acestuimare Imperiu se întinde practic de-a lungul unuimileniu, între anii 330 (când a fost inauguratăcapitala Constantinopole) şi anul 1453, cândoraşul a fost cucerit de Imperiul Otoman prinsultanul Mehmed al II-lea, devenind Istanbul-ul deastăziİn acest răstimp se vor perinda la comandaImperiului câteva dinastii: Macedonenii (867-1056), Comnenii (1057-1185), Paleologii (1259-1461). Primul împărat bizantin, Constantin, va ficel care introduce creştinismul în Imperiu, în urmasinodului ecumenic de la Niceea din anul 325; seva converti el însuşi înaintea morţii, în anul 337.În anul 476 Occidentul, cucerit de Odoacru,se va despărţi de Orient. Alţi împăraţi celebri vorclădi o civilizaţie, care se află la fundamentulinstituţiilor şi tradiţiilor pe care popoarele balcanicele păstrează şi astăzi. Astfel, împăratul Iustinian(sec. al VI-lea d. Chr.) va reconstrui CatedralaSfânta Sofia din Constantinopol, va compilacodul de legi Codex Iustinianus, va scrie Digesteşi Institutiones, care sunt scrieri nepieritoarepentru specialiştii jurişti. Sau, în secolul al VIIIlea,împăratul Leon al III-lea Isaurianul, simţinduşiameninţată autoritatea de cultul icoanelor, vadeschide epoca iconoclastă (anii 730-843), în careconcurenţa imaginilor va fi eliminată pentru a-iasigura conducătorului maxima strălucire.Mai mult decât o sarcină ştiinţifică, pentrugeneraţiile tinere de români care iau drept singurărealitate PC-ul, Internet-ul şi limba engleză,în semnul cărora se produce globalizarea,cunoaşterea şi cultivarea fondului bizantin este oîndatorire identitară, prin care respectul de sine vaatrage implicit respectul celorlalte naţiuni.Michel Kaplan, Bizanţ (Traducere din limbafranceză de Ion Doru Brana), Bucureşti, EdituraNemira, 2010 (colecţia Byzantium), 372 p.ESEUNobleţea învingătoruluiO evoluţie surprinzătoare, ,,victoriană‘‘, în poezia română contemporană, oprezintă cazul Victoria Milescu. Volumele ei au crescut unul din altul, precum arboriiadolescenţei revărsaţi în arborii maturi. Glasuri de critici, autorizate, mi se alătură îna-i recepta antena poetică plenară, cea cu o vibraţie de o structuralitate şi frumuseţeproprii.Aflată încă într-o tinereţe superioară, Victoria Milescu este adoptată dedicţionare, antologii, ba chiar enciclopedii riguros selective, de premii şi diplome deexcelenţă, pe care numai orgolioşii emfatici se prefac că nu le observă sub laserullor larvar şi servil. Cineva îşi manifestase, umil şi cinstit, neputinţa de a penetrasintagma unui titlu precum Conspiraţii celeste, unul dintre cele mai recente şi desucces volume ale Victoriei Milescu. Într-adevăr, acolo se ascunde o tautologieintenţională, care împinge ,,epica‘‘ poeziei mult mai departe, în ,,Povestea maguluicălător în stele‘‘, a suprastraturilor inspirative, adică în răsuflul obosit de atâta zboral îngerului constelar.Acest nou volum, Dreptatea învingătorului– titlu exact şi înscris diametral în poezia de pânăacum a poetei - , reprezintă o mică schimbare la faţăa Victoriei Milescu. Integral, este o ars poetica. Nuteoretică precum la Nicolas Boileau – ci aplicativă, pecât se poate, cu prospeţime şi posesiv chemătoare.O mărturisire în alcovul poeziei adevărate lângă unmire de penumbră şi de mireasmă abstractă. Maiexact, un discurs dublu despre poem şi poet, întrecare se aşază, febril, verigheta dreptăţii, de aici titlulDreptatea învingătorului, dar mai ales dreptateasuferinţei creative.Poeta nu extaziază niciodată. Nu-i permitestarea sa de permanentă încordare, de poză eroicăasupra poemului. Versurile au o concentricitateelectrică, puternică şi voluptăţi nevolatile, sunt micifocoase ascunse într-o gravidă armă a poeziei, gatasă explodeze, să se apropie de verb ca de o fântânăregală, cu exclamaţii amoroase, cu mângâieri şi suspine, dar şi cu imprecaţii, cudivorţuri subit anulate în scene terifiante: „Născută pentru suplicii/ de aceea binepăzită/ aţipeşti în autobuzul/ care ne duce la muncă forţată/ copacii aliniaţi/ salută/lumina muribundă/ scheletele din beton/ privit de sus poligonul pare/ tabla de şah aunui rege nebun/ detaşamente cu căşti printre buburuze/ cineva opreşte clipa/ cinevablochează eternitatea/ administrându-i somniferul/ cineva opreşte liftul/ lumina sarede la înălţime/ rupându-şi gâtul/ noaptea îşi sfâşie rochia pentru bandaje‘‘ (Nu veimuri, dar...).Verbul pentru Victoria Milescu este şi ,,făt‘‘ şi ,,soţ‘‘, dar mai ales unadministrator (v. Mazilescu!) ales de zei. Îl introspectează-n oglindă, anulându-iumbra, dar acceptându-i respiraţia. Victoria Milescu trăieşte poezia bouch-à-bouch,amintindu-mi deseori de convulsia poetică a Magdei Isanos. Dar tâmpla inspirativăa Victoriei Milescu atinge, uneori, şi riscurile magice ale marii poezii a Sylviei Plath.„Vântul trece pe lângă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând// pe gardulînalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele/ la uscat// vine femeia nopţii/ tocurile eiascuţite/ se înfig sacadat/ în carnea trotuarului// vântul trece prin părul/ ce-i ascundefaţa surâzătoare/ îi fură mica poşetă cu rujul maro/ îi trage trotuarul de sub picioare/rulează iarba/ sub care se zbenguie peştii” (Oricui i se poate întâmpla).Ea este un scrib devotat care scrie până şi cu oasele tocite ale degetelor,însângerate. Actuală, îşi asumă destinul lumii imperfecte şi din această luptă cuvictime şi călăi, cu ,,şchiopi şi cocoşaţi‘‘, care se răstoarnă unii în alţii (esopian), cuîngerii kamikadze, cu trădători şi farisei cântărind cât tot Dumnezeul nostru în clipelesale de oboseală ,,nonasecundă‘‘ – luptă din care poeta iese tot victoriană (în lb. lat.învingător, în gr. nike, tot a învinge).Când silaba îi oboseşte, Victoria Milescu intră pe portiţa unei melopei delicate,odihnitoare, atât de necesare pentru cititorul prea concentrat. Dincolo, poarta erupeîn poezii memorabile: „Grăbiţi-vă/ în curând vor cânta cocoşii/ vin zorii/ mă sting/(deşi de milioane de ori mai tare/ decât soarele aş străluci)/ grăbiţi-vă, voi, vânzătoride stârvuri/ preoţi, judecători, jandarmi/ artişti, poeţi, veniţi/ ca să descoperiţi dinîntâmplare/ (ca toate ale voastre mari descoperiri)/ poemul/ cu un ţăruş înfipt îninimă” (Polen pe pleoape); „Cu o mică întârziere/ soseşte în gară/ trenul poemelorpromise/ unele coboară, altele stau pe scări, indecise/ unele strălucesc de ambiţii,de vise/ altele abia se târăsc/ aştept pe acel peron/ ca un poem să vină şerpeşte/să-mi sară de gât/ greu, profund ca o piatră de moară:/ bine te-am găsit, victoria/ uitece ţi-am adus din ţara/ în formă de cruce/ îţi place?/ iar eu să privesc uimită/ sprerâurile puse în palmă/ râuri de lapte şi miere/ scurgându-se printre traverse...” (Înprima decadă a mileniului); „Cât ne detestăm între noi, autorii/ acestor mici ţări/ caresunt poemele/ cu legile lor stranii/ cu populaţii ciudate/ niciodată paşnice/ luptândusecontinuu, cu ferocitate/ până la ultima silabă/ pentru un petic de eternitate”(Rezemat de întuneric). Am transcris doar câteva, mai sus. Restul (totalul) aparţinecititorului ideal.Dreptatea învingătorului e de o densitate impresionantă. De aceea, închid– deschizând prefaţa (oximoron) cu o invitaţie în oglinda primei poezii a volumuluisuperb, concluzionând: ,,dau un regat pentru un poem!‘‘ Cartea Victoriei Milescuascunde multe registre şi multe poeme. Cutează, cititorule!www.oglindaliterara.roGheorghe Istrate6665


ESEUVirginia Bogdan„Dans la prose du monde il n’y a pas derésolution des contraires”( „ În proza lumii, nuexistă rezolvarea contrariilor”, t.n.)Iată ce afirmă Henri Meschonnic într-oconferinţă asupra „Problemelor poeziei”.Ei bine, Mereu în ascultarea măriicontrazice această afirmaţie.O neverosimil de profundă poveste deiubire necondiţionată. O ascendenţă de basm.O şcoală a iniţierii mai puţin obişnuită (dar careiniţiere este obişnuită?!). O şi mai puţin obişnuităscriitură. Tehnica mezzotinto, lucrarea negruluipentru a ajunge la luminozitate. Nigredo.Albedo. Opera la Roşu. Romanul- mormînt.Viaţa după viaţă.Katla. „Femeia cerc”. Care închide în eaparcă toate misterele lumii.Şi căutarea. Căutările. Iniţierea în micilemistere ale lumii pămînteşti( capitolul „Iniţierea”,p.71). Dar, mai ales, iniţierea în Marile Mistereale universului(capitolul „Recviem de sînge”,p.207):„Absorbit de intensitatea ritualului meu,susţinut de atîtea prezenţe iubitoare, îmcet,eu mă dezbrăcam. Prin acest gest, eu îmidespecetluiam sufletul, dezlegam una cîte unalegăturile care mă sufocau. Înfundîndu-mă înnoaptea interioară a începutului meu, eramgata să ating rădăcina fiinţei mele care în sfîrşitse deschidea.Mi-a luat ceva timp pînă să-mi dau seamacă lacrmile mele, căzînd, se amestecau cusîngele lui Erland, substanţă a doliului meu viuincorporat în substanţa morţii. Fără reţinere, miamvărsat sînge pe cap. Veritabilă imersiunebotezătoare, cerneala funebră devenită apăde viaţă curgea pe umerii mei, pe torsul meu,pe pîntecele meu. Ca în primele momente alevenirii pe lume, corpul meu şiroia, rumen.Sîngele se usca prea repede. Amreînceput. Pori şi peri încărcaţi de culoare,devenisem penel, rulou, burete îmbibîndpereţi şi podele. Corpul meu spirit, stăpîn alpropriei sale lumini, picta pe pînza pereţilor şipodelelor o lume nouă, nerăbdătoare să apară.Eu făceam experienţa creaţiei în toată carneamea, cu toţi muşchii şi cu toţi nervii mei. Mîinilemele scînteiau linii şi curbe luxuriante careurmau ritmurile şi mişcările cele mai excesiveale naturii mele profunde. Doliul în travaliu eraact de naştere, de aducere pe lume.Privirea mi se aşeză încă odată pe pată,pată de naştere care de astă dată îmi aminteapenele de chinovar ornînd capul cocorilorcenuşii. O memorie vie a început să dansezeîn mine, balet nebun în căutarea unei scenepentru a exprima pasiunea frenetică aţipită deatîţia ani. Eu vroiam să mă înalţ, înafara mea,să chelălăi. Mi-am lipit spatele de-a lungulperetelui, mi-am frecat braţele de sus în jos. Caşi milioane de copii care desenează îngeri înzăpadă, corpul meu desena un înger de sîngecu aripi de foc, asemănător cu amprenta lăsatăpe ultimul veşmînt al mamei mele. Îngerul celeide-a doua mea naşteri.Freyr, Freyr, murmură brusc o altă vocefamiliară. Tu eşti Freyr, geamăn al lui Freya,domnul luminii”(t.n., s.n., pp.214-215).Acesta este fragmentul care m-a făcut săînţeleg, concret şi plastic, ce vrea să însemne„a doua naştere”. Magnific realizată artistic.Transmutaţia care „rezolvă contrariile”!Mai bine de treisprezece premii şi distincţiiRecenzieMereu în ascultarea mării, Andrée Christensen,Libra, 2010, Bucureşti/ Traducere Virginia Bogdan/Stilizare Daniela Tomescuau fost obţinute de către Andrée Christensen.Primul său roman, Depuis toujoursj’entendais la mer(Mereu în ascultarea mării),David, 2007, Ottawa, a obţinut PremiulChristine Dumitriu-van Saanen 2007, premiul„Le Droit” 2007, Premiul Émile- Ollivier 2008,al Consiliului superior al limbii franceze dinQuébec, şi Premiul cărţii din Ottawa 2008în categoria Creaţiei literare. Pentru aceastăcarte a fost finalistă a celui de-al 21 lea premiuTrillium, Premiul cititorilor Radio-Canada2008 şi premiului Descoperirea RéSaff 2009(Reţeaua socio-acţiune a femeilor francofone).Pentru volumele de poezie: Trillium(2000), Marele premiu al salonului cărţii dinToronto (1997), premiul Oraşului Ottawa(1995), şi premiul Alianţei franceze Ottawa-Hull(1991, 1993).Metka Zupančič vorbeşte despre „AndréeChristensen tout à fait mythique” („AndréeChristensen” în întregime mitică”, t.n.) într-unstudiu dedicat scriitoarei.Articolul este publicat în „Otago frenchnotes- cahiers d’études littéraires françaises del’université d’Otago”: „Mythes et symboles dansla littérature farncophone” („Mituri şi simboluri înliteratura francofonă”, t.n.).„Otago French Notes” apare în colaborarecu universităţile: Lyon III, Franţa şi „Ştefancel Mare”, România. Director de publicaţieConstantin Grigoruţ (University of Otago,Nouvelle Zélande).Autoarea articolului face trimitere la însăşiautoare:” Andrée Christensen a definit scriiturasa ca pe un proces de transmutaţie spiritualăîn care moartea nu este de perceput ca unfenomen morbid ci mai degrabă ca o forţămajoră care ne ajută să înţelegem existenţanoastră. În această optică a alchimiei verbuluise situează de asemeni abordarea mea, lecturamea făcută anumitor opere atît de bogate şicopleşitoare ale lui Andrée Christensen” (t.n.,art.cit., p. 131)Ordinea unei lumi noi este impregnatăde iubire:” A scrie devenea actul iubirii(66)”(t.n., art.cit. p. 133).Întîlnirea cu Verbul originar(„miracol al vinului devenit verb, verb caredevenea carne(63)”, t.n., art.cit., p.133) permiteactul de creaţie.De fapt, „Cartea este, în realitate, ointerogaţie permanentă, o întrebare pusăîntrebării, un drum care nu duce nicăieri,înafară de poemul următor(140)”,( t.n., art.cit.,p.135), după mărturia însăşi autoarei, AndréeChristensen.Ei bine dacă „ Dumnezeu a făcut lumeaîn versuri” (cf. Henri Meschonnic), ceeace corespunde „infinitului bun”, „rezoluţieicontrariilor”, cosmosului ca „Frumos”, iată-ne!Precum luminile în noapte.Un „poem al romanului” după spuseleaceluiaşi H. Meschonnic.Sau „corpul în limbaj”.Sau „interacţiunea între o formă de viaţă şio formă de limbaj”! „Istoricitate radicală”!De reţinut!N.B. Cartea, Depuis toujours j’entendaisla mer, Andrée Christensen, Éditions David,2007, Ottawa, a fost urmată/ însoţită de osuită de colaje cuprinse în „Regard de la main”(„Privirea mîinii”, t.n.), noiembrie 2009, Galéried’art de l’Alliance Française d’Ottawa, care arfi trebuit, iniţial, să însoţească romanul pentruPROZOPOEMEBogdan Răducudespre ras caprietenul bergsonMi-am imaginat sfarsitul de un milion deori. Totul pornea de la tablou, obiectul pestecare si-a taiat parul prima data intr-un accesde nebunie, l-a lasat acolo sa putrezeascain timp. Tabloul era un portret al parintilor lui,alb-negru, a stat multe nopti privindu-l farasa clipeasca, dar nu s-a putut imagina langacineva cu care sa faureasca o imagine careva sfida nemurirea sau macar va fi lasatmostenire vreunui ingrat.Peste ani si-a strans toate puterile caremai traiau in el, a luat tabloul de pe pereteleinchis la culoare si in mijlocul camerei i-adat foc; a fost singura data cand am ras -blestemul viitorului fusese ridicat. Am ras si amdansat in jurul focului care ma cuprinsese sipe mine, care imi ardea neputinta si moarteadin mine, care ma vindeca de apa din mine,l-am lasat; am ars si am ras cu o asa pasiunesi frumusete, pana cand ultima flacara mi-aatins ultima retina, am ajuns scrum - scrumnegru - culoarea fostei mele vieti.mormântul meu deargintSaream din vis in vis fara sa mai stiucine sunt. Voiam sa vad daca exist, am alessa cad pentru mica sansa de a gasi luminade la capatul intunericului, el care mi-aadancit sufletul intr-o durere primordiala siintentionata - cu impresia asta am trait siinca sunt intemnitat.Eram in vis si cautam fericirea, oaveam in palma pentru o secunda, imialuneca tot timpul intr-un sir al vidului sineputintei.Am vazut raul si l-am privit in ochi-inegriciosi si vicleni pana mi-am pierdutconstiinta, si o data cu ea toata lumeavazuta, caci pe cea nevazuta inca n-amcunoscut-o cu adevarat.Tarziu am adormit in tron, m-am trezitdupa eternitati plin de sange si fara vreoamintire a vietii. M-am speriat atat de tareincat dand pamantul la o parte m-am ridicatsi mi-am urlat numele, n-a iesit nici un sunetsi nimeni nu m-a auzit - cimitirul vietilortrecute avea un singur mormant, pe mine.a-l îmbogăţi cu o „dimensiune mitică şi estetică”după cum spune însăşi autoarea.Ca autoare a versiunii române a cărţii,Mereu în ascultarea mării, Andrée Christensen,Libra, 2010, Bucureşti, am avut şansa, harDomnului, de a lucra la această versiune subdiscreta, dar ferma îndrumare a DoamneiDaniela Tomescu, editor şi stilist de un rarprofesionalism, căreia ţin să-i mulţumesc odatăîn plus şi pe această cale pentru efortul pe carel’a făcut.Autoarei, în primul rînd, pentru a fi scrisaceastă carte şi pentru suportul moral şimaterial acordat cu atîta generozitate.Cum şi Consiliului Artelor din Canada,precum şi editorului Yvon Malette, pentrusprijinul acordat.6666 www.oglindaliterara.ro


RECENZIEArme şi lopeţi - Gheorghe Andrei NeaguRomanul “Arme şi lopeţi”, Editura Zedax, Focşani, 2010, adună crâmpeiede viaţă pe un leit-motiv cazon, căruia scriitorul Gheorghe Andrei NEAGU îiadaugă diezi sentimentali cu modulaţii tonale între o literatură de porthart, peo constantă a frustrărilor şi a umilinţelor unor întregi generaţii de recruţi, şi oproză care păstrează încă ceva din încrâncenarea culmilor Vrancei şi misterulnedezlegat al transhumanţei mioritice, un modus vivendi local, tradiţional şi cu unbrand cu totul specific unei lumi învăluite în taine şi legende, peste care timpul nuvrea să treacă. Prozatorul rămâne prins în chingile unei geografii sentimentale,de care nici nu încearcă să se elibereze decât pe notele discordante ale unuirăsfăţ de patriotism local. Mimează abia voalat detaşarea de specificul mioritic alprozei sale, dar revine obsesiv la aceleaşi teme fundamentale, care i-au marcato parte însemnată, esenţială din viaţă, din creaţia sa literară, încă de la debutulsău publicistic din revista Ateneu, în 1965, cu o poezie. Ambiţios şi hotărât săse facă cunoscut, trece direct la marea literatură, atacând specia literară epicăcea mai convingătoare şi scrie romanul “Arme şi lopeţi”, experienţă a lunilor dearmată făcută pe Transfăgărăşan, cu o tentativă de apariţie în 1973, la EdituraAlbatros, dar care va vedea lumina tiparului abia în 1986, ca nuvelă, “Spinareade piatră a Făgăraşului”, în volumul “Zece prozatori”, debut editorial. GheorgheAndrei Neagu îşi exersează condeiul scriind şi publicând literatură de specialitatesilvică, dar, mai ales, poezie şi proză de sertar; este un fervent animator culturalîn zona editorial-literară, iar izbânda sa de mare prestigiu este revista “Oglindaliterară”, unde va publica, în foileton, romanul “Un securist de tranziţie”, inspiratde evenimentele din 1989, la Odobeşti. Tot în foileton va publica şi romanul“Tarantula”, în “Revista v”, o altă iniţiativă a sa, urmat de volumul “Templul iubirii”,la Editura Porto-Franco din Galaţi, într-un tiraj de 10.000 de exemplare, şi devolumul “Moartea şobolanului”, în 1997. La propria editură, Zedax, publică în 2003volumul colectiv “Al Evei trup de fum” şi volumul liliputan “Crucea lui Andrei”, urmatîn acelaşi format de “Jurnalul american”, în 2004, şi de volumul “Aesopicae”, în2006, tip de “literatură de sertar”, ca şi de volumul “Purtătorul de cruce”, în 2009,pentru care primeşte Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacău. În2010, Gheorghe Andrei Neagu publică balada cultă “Nunta neagră”. Este membrual Uniunii Scriitorilor din România.Romanul “Arme şi lopeţi”, tipărit într-o primă ediţie în 1995, tot la EdituraZedax, este cartea în care prozatorul Gheorghe Andrei Neagu scrie o literatură decontrast, pe un portativ solo, cu ingrediente epice, pe care le nuanţează sfidătorprin nealiniere la tipare “clasice” şi, în egală măsură, la inovaţii, la modern cuorice preţ. Romanul său se vrea un... nonroman, dintr-o orgolioasă neacceptarea regulilor consacrate, mai puţin din considerente de inovaţie epică, şi propuneîndrăzneţ, fără limite, fără culpabilizări de circumstanţă, o altă formulă, o altfelde structură, un altfel de flux narativ, printr-o insinuantă idee de exacerbare abanalului convertit în fapt de viaţă excepţional, dar şi prin spolierea, prin lipsa deorizont a faptului decrepit, ca o alternanţă între important şi derizoriu, a condiţieide excelenţă primară, vegetativă.Scenariul epic al romanului “Arme şi lopeţi” este axat pe două secvenţeexistenţial-umane, două destine, doi tineri, un băiat şi o fată, aflaţi la vârsta cândnu prea ştiu ce să facă cu viaţa lor, între idealuri fără perspectivă şi fără preamulte şanse, şi cu un sentiment acut de inutilitate şi decizii ferme. Mitiţă şi Danaîncearcă să-şi justifice existenţa biologică marcată de un joc al hazardului socialostil,pe care parcă nici nu-l intuiesc ca având vreun rol în visele şi speranţele lor.Şi unul şi celălalt vegetează, monoton şi adeseori hazardat, într-un joc al unuidestin controlat să nu aibă vreo finalitate fericită, de început de drum, de contrasteuşor repetabile şi absurde...Sunt destine paralele, în derivă, destine incerte, între expectativă şinesiguranţă, trist şi banal, pe un derizoriu cenuşiu, ca un “antifrumos” estetic, ca“florile de mucigai” argheziene.De altfel, Gheorghe Andrei Neagu foloseşte procedee oarecum atipice încreionarea personajelor sale, deoarece renunţă la descriere sau naraţiune pentruprotretul fizic sau moral şi recurge la structuri lingvistice lexicale cu valenţetipologice definitorii. De pildă, şarjează cu un fel de neaoşism pentru lumea satuluiromânesc de prin anii ’50-’60, din perioada asaltului politicii comuniste asuprastabilităţii tradiţionale rurale, când ţăranul a fost forţat. oprimat şi umilit, ca sărenunţe la pământul, boii, plugul şi grapa, simboluri ale libertăţii şi demnităţii sale,pentru a intra în aşa-zisele întovărăşiri agricole şi apoi în G.A.C.-urile de tristăamintire. Alteori, modifică registrul lexical al recruţilor, dominat de limbajul de lemnal sergenţilor şi caporalilor, cu vocabularul mai modern şi agresiv al Danei, carese apropie, prin comportament, atitudine şi personalitatea în clocot, de atitudineanonconformistă a adolescenţilor din zilele noastre. Cu alte cuvinte, scriitorul îşinuanţează stilistic lexicul, ca element definitoriu caracterologic, după specificul,după încadrarea socio-culturală a personajelor sale, a locului şi a timpuluidesfăşurării faptelor, după arealul socio-uman pe care-l descrie.www.oglindaliterara.roDumitru AnghelApasă insistent pe tuşe de efect,îngroaşă, recurge la efecte epatante, cuun vocabular, cu un limbaj neaoş ruralpentru categoria socială reprezentativă,în ciuda unei simpatii abia stăpânite,ironic respectuoase; îl modifică graţiosşi uşor ireverenţios, când o pune săvorbească, să gândească şi să seexprime pe Dana, personajul femininplasat în avans pe coordonate decomportament, de atitudine şi dereacţie ale “generaţiei în blugi” dinzilele noastre; şarjează copios, ironic şicu intenţia vădită de a plăti nişte poliţecelor care l-au făcut părtaş la situaţiiincomode, de disconfort al comunicăriiprin “limba de lemn” a cazărmii, custereotipiile arogante, rigide şi ridicoleale căprarilor, ‘lenţilor şi ‘gealilorîmpopoţonaţi cu aere de Moş Teacă:“Aliniaţi în faţa caporalilor, soldaţii seantrenau: - Bună ziua, soldaţi!; - Sătrăiţi, taş’tan! Strigau scurt soldaţii; -Mai tare!; - Să trăiţi, taş’tan! (...tovarăşecăpitan...); - Bună ziua, soldaţi!; Sătrăiţi, taş’lent..., taş’lent’major...,taş’lent’colonel etc. etc. etc. (pag. 41).Romanul “Arme şi lopeţi” seconstituie şi-ntr-o frescă a obiceiurilor şitradiţiilor satului românesc, cu ponderedin zona Moldovei de Jos, din sudul dela graniţa cu Muntenia: “Să-ţi fie bine,coane mire, îi spuneau copiii satului,după ce-şi culegeau monedele aruncateprin praful drumului, sau din găleatacu apă, pe care i-o puseseră mireseiîn cale,,,” (pag. 63); cu un întreg filmal ceremonialului nupţial: “În frunteaalaiului, doi tineri, aleşi dintre prietenisau rubedenii, duceau lumânările mari,albe împodobite cu flori. După ei, veneamireasa condusă de-o parte şi de altade doi cavaleri de onoare...” (Ibid.).În descrierea amănunţită a nunţii,prozatorul este ispitit să recondiţionezeclişeul nupţial rural apelând din nou lavocabularul de coloratură locală: “- Fă,auzi tu, nu vrei să te joc?” (pag. 65), cuo uşoară tentă de ironie pentru “viaţaidilică de la ţară” şi un umor riscând săî6667


1001 nopţiPATRICIALIDIAŞeherezada ne-aascuns povestea însânşi a adormit subţiindfirul întâmplărilor,ca şi cum timpulnostru s-ar fiterminatînainte de vreme,precum un soare înrăsăritcând ultima stea încă nu a apus...„Eşti chiar tu, sunt chiar eu”,aşa ar fi început povestea,dar m-am oprit.E în zadar...Tăcută, ţi-am făcut loclângă trecutul meu.Mi-am adunat toate gândurile înmănunchişi i le-am dat Şeherezadei să le depene,în fiecare noapte câte una,fiecare dintre noi, cu cerul lui personal,şi ea a făcut o poveste cu final fericit,chiar dacă eu am rămas aceeaşi,o frunză în căderela început de toamnă,prevestindu-ţi nemurirea.Minunea de a fiŞtii, cineva îmi spuneacă orice minune ţine doar trei zile,ca o nuntă din poveşti ce încep cu „a fostodată”,dar nu vreau nici măcar acum, să cred...Datorită ţie,minunea de a fie o eternitatedumnezeiască...Cafeaua de dimineaţăDe frica singurătăţiim-am scuturat de toate dimineţile aceleaincoerente,în care cafeaua avea gust de cearşafurimototoliteşi de săruturi pătimaşe.Te simţeam pătimaşîn ceaşca de cristal de Murano,cu gândurile în titlurile de ziarce le citeai, absorbit,în timp ce eu îţi împrăştiam rostirilefumuriipe deasupra mesei.Azi nu ne mai citeşte nimeni în zaţul decafea,suntem singuri,doar noi şi întreg universul...De azidestinul ni-l facem singuriîn care cafeaua cu gust de cearşafurimototoliteşi de săruturi pătimaşe.POEZIEGEORGETABLENDEACavaler din ceruriCavalerul meu din visEsti cavalerul cu armura de aur din visPagini frumoase din paradisZbori pe cal alb in noriSa ma trezesc raznd in zoriBeteala de argint pe noriCand de vivacitate vin fioriO iarna cu colinzi si geruriCa o minune ratacind prin ceruriE o taina de sufletVine gandul dinspre verde patimaSa stranga-n chingi o inima ce s-alinaDin increngatura tristetii sa ma scapUn scop de vraja nu iese din capVeni vor geruri de simtire aleasaNu se –ating in varfuri, nu se-adastaE calea mare de visari aprinseSe vor inabusite ,se vor stinseDar timpul vine dinspre inima batutaDe fiori aprinsi, de cautare intreruptaNu va fi soare –n vara de simtiriMa voi scalda in baia de-amintiriMarul dorinteiAromatul mar al dorintei il degustInvaluirea de cer augustCcraiasa muntilor inalta dorintaVine acerb din urma silintaDe a fi mai aoroape ,cald linga tinePe coama vantului in zbor vineDin adancul marii albastre ,zbuciumateInfiorarea frumoaselor miini alintatePe creste de munti nerabdarea s-avantaIn adancuri de suflet care nu cuvantaSpre tine coboara noaptea in soapteCa un rau curgator de dulce laptePe Frunze de gheata in noaptea de gerCaldura trupului viguros o cerPe dalbul luminous al sanuluis-alunece gura nesatioasa a tanaruluivine si ziua cea alna-n dorintenu se coboara in adacimi de suferintee-o indepartata stea pe cerul intunecoscand gandul frumusetii zboara negurosaproape de zapada sfaramata albpleaca in stol un vis mai dalbapropierea de inima batand aiuritase-nfioara in mine dragostea raspanditamarul rotund al dorintei cantain sangele rosu mereu se framantacÎNTÂLNIREPe cer nu-i soare-nziua-n care nu vii,Frunzele cad, iarbase usucă,Amintirile dulci sefac nălucă,Lumea toată seumple de grozăvii,MIHAIMERTICARUCuminţenia umblăhăbăucă,Se succedcataclisme mii şi mii,Se hurducă pământul din temelii,Se clatină ca o coajă de nucă.Iubire, aminteşte-ţi de întâlnire,Iubito, nu mai conteneşte să tune,Salvează Universul de la pieire!Fie-ţi milă de-ntreaga omenire,N-o lăsa să cadă în genune,Vino odată şi fă o minune!MAI PRESUS DE AVERINu-ţi pot dărui averi şi splendori,Ci lumina şi purpura din zare,Stele, luceferi şi raze de soare,Aşa cum ţi-am declarat de- atâtea ori.Zilnic ţi-aş aduce pâine cu sare,Ţi-oi arăta grădini înmiresmate cu flori,Te-oi învăţa alături de mine să zboriS-atingi cu tâmpla-nălţimi ameţitoare.Îţi voi aşeza deasupra un cer dePeruzea şi crânguri pline cu mierle.Ştii că-n iubire nimic nu se pierde,Totul rămâne deasupra verde.Lacrimile de dragoste nu pier, leAdunăm cu grijă, să se facă perle.LASĂ FOCUL!Mai lesne-ar curge fluviul spre izvoare,Marea-n vârf de munte să se ridice,Decât să scapi de-a dragostei aliceŞi de arşiţa ei pustiitoare.Mai uşor e să-l memorezi pe Nietzsche,Decât să refuzi a zeilor licoare,Chiar de-i pregătită să te omoareCu zâmbetul pe faţă calin, ferice.Oricare-ar fi, în fine, consecinţa,Cu-a Parcelor menire te împacă,Lasă focul să-ţi inunde fiinţa!Să te facă rob în veci dorinţa!Bea ambrozia cu tot cu bărdacă,Fugi cât colo de viaţa cea posacă!6672 www.oglindaliterara.ro


Cavalerii UniriiAdunaţi sub sceptrul suveranului Grigore Momanu,membrii Ordinului Concordia al Cavalerilor unirii, s-au aflatîn luna ianuarie la ceas aniversar în oraşul de pe Trotuş.Printre temele discutate la cea de-a treia întâlnireFRACTALIIl-am văzut şi pe celebrul liberal Radu Câmpeanu rostinduşicu emoţie dar şi cu o fermitate de invidiat discursul înmomentul primirii însemnelor de Cavaler al Unirii.Alături de aceste personalităţi au mai fost primiţiîn Ordinul Concordiei Cavalerilor Unirii, dr. AlexandruGrigorovici, directorul general dr. Laurenţiu Bănicăşi pictorul Dan Munteanu. Este demn de remarcat şiprestaţia lui Traian Claudiu Irimia care în calitatea sa desecretar general a acestui ordin, a ţinutsă limpezească diversele situaţii maimult sau mai puţin statutare.Un loc important şi un roldeosebit l-a avut Dan Stanciu, promotorulîntregului program de înălţare a viitoruluilocaş cavaleresc, pentru care s-au pusdeja însemnele în fundaţia viitoruluiaşezământ.În repetate rânduri atât RaduGeorge Serafim cât şi Grigore Momanuau precizat că acest ordin nu arelegătură directă cu masoneria iar cao ilustrare directă a acestei stări a fostşi participarea a numeroşi cetăţenidin Adjud la simpozionul desfăşurat laCasa de Cultură TUDOR VORNICU-altcaracter nobil al spiritualitatii române.Credem că nobleţea şi spiritul cavalerescinsuflate de membrii ordinului vora asociaţiei, am putut remarca un accentsporit asupra înnobilării întâlnirilorcavalereşti, unde s-a pus şi chiar s-au luatmăsuri severe întru’ respectarea Statutuluivechi de pe vremea lui Bolintineanu.Radu George Serafim, ca un respectabilmaestru de ceremonii al Ordinului a oficiatcu o deosebită eleganţă şi într-un cadruritualic primirea de noi membrii în rândulCavalerilor Unirii.Nu mică mi-a fost mirarea când l-amvăzut pe academicianul Vasile Cândea,preşedintele Academiei Oamenilorde Ştiinţă din România, emoţionat cuadevărat în momentul rostirii discursului deinvestitură. La recomandarea excelenţeisale dr. ing. Ion Basgan, care estetotodată şi vicepreşedinte al Academiei,contribui la ridicarea prestigiului valoric alpersonalităţii neamului românesc.Ideea Cavalerilor Unirii a aparţinutiniţial lui Gheorghe Neagu, după cum arecunoscut la ediţia de anul trecut, RaduGeorge Serafim, care pe lângă acestgând a mai reuşit să pună în mişcareşi Ordinul Cavalerilor Mioriţa, reluat curesponsabilitate de către Dănuţ Stoianof,Directorul Centrului de Valorificare aTradiţiilor Culturale din judeţul Vrancea.Cred că spiritul de independenţă,plin de nobleţe a răzeşilor din ţara liberăa Vrancei îşi poate afla drumul şi prinaceste iniţiative.Reporter,www.oglindaliterara.ro6673


NOTE DE LECTURĂAvatarurile„Lupului de Stepa”Jumatatea anilor ‘60- Occident - epoca revolutieipsihedelice si a flower children, a societatii tolerantei si adisparitiei tabu-urilor sexuale, a spiritualismului salbatic si areligiei pacifiste. Atitudine nonconformista, cu iz de marihuanasi sound Beatles, condamnand materialismul vietii modernesi respingand societatea industriala.„La jeunesse” inflacarata l-a descoperit atunci peHermann Hesse- pustincul din Montagnola, adoptandu-lca pe un adevarat guru, devorandu-i cu fervoare scriitura,identificandu-se si rezonand cu ritmul involburat al Euluidescompus ce tinde catre reinventare si recompunere.„Der Steppenwolf” a aparut in 1927, reflectand in paginilesale atmosfera din tarile europene iesite din apocalipsaprimului razboi mondial: descompunera burgheziei si timpulcurentelor ideologice. Romanul este un „compositum” aparentdisociat si fragmentat cu reziduuri surde escamotate din planulreal in cel simbolic si invers. Este o lume simbolica intensconstruita ( prin reflectie, viziuni, impresii), lumea Eu-lui ce sedezvaluie realitatii intr-un mod aparent accidental. Fapteleobiective sunt simple pretexte sau aparente si sunt necesaredeclansarii realitatii simbolice dar nu in mod obligatoriu si nicisuficient. Pendularea intre obiectiv si subiectiv, intre realismsi fantastic se realizeaza intr-un ritm ascendent , registrulsubiectiv devenind o realitate consistenta- singura realitate incare Eul poate supravietui. Introspectia este utilizata de Hesseca si modalitate de constructie a unui rationalism nealterat,statutar, continuu, un fel de ochi interior vesnic treaz, analizandfluctuatiile permanente ale consumului interior. Chiar dacametamorfozele Eului necesita trecerea dintr-un plan in altul,Hesse creaza prin Harry Haller un prototip caruia ii corespundnumerosi indivizi: solitari, incapatanati si neurastenici evitandcomuincarea cu exteriorul, neadaptati; viata lor devenind unadevarat exil in care-si rumega spasmodic ruminarea ori furiaimpotriva lumii pe care n-o accepta si cu care nu se identificasub nici un aspect. Romanul a devenit astfel o biblie a celuineinteles, a celui care se simte superior lumii in care traieste, ori a adolescentului in trecerea dificila spre maturitate;desi Hesse nu a urmarit acest lucru ci mai degraba isi faceaautocritica incercand sa ajunga la un compromis cu sineinsusi. Dovada in acest sens este corespondenta autorului, in care acesta isi dezvaluie tribulatiile Eului, tumultulinterior, izolarea, prefacerile, metamorfozele succesive.Aidoma personajului sau, a fost tentat de ideea sinuciderii( pe vremea cand era copil). Fata si reversul personalitatiilui Hermann Hesse se regasesc in biografia personajuluiHarry Haller ca doua instante aparent ireconciliabile aleaceluiasi proces.Astfel de-a lungul povestirii lupul de stepaisi pierde coltii, invatand prin coborarea in abisul nebunieisimturilor sa accepte viata asa cum este ea, cu superficialulsi trivialul din ea.” Aproape toate prozele pe care le-am scrissunt biografii ale sufletului”, spune Hesse intr-unul din textelesale autobiografice.” In niciuna din ele nu exista evenimente,complicatii si tensiuni, dimpotriva ele inglobeaza de fapt undiscurs in care o persoana deosebita- o figura mitica - estestudiata in raport cu lumea si cu propriul Ego”. Si in „Lupulde Stepa”se regaseste aceeasi schema ce construieste unconflict spiritual, o drama care nu se desfasoara in lumeaexterioara ci in sufletul personajului, in limitele nelimitateale interiorului efervescent, cu tendinte autodistructive, decautare a unui sens dincolo de acest univers.Dar cine este acest Harry Haller?A studiat religiile si mitologiile vechi, cartile pe care le-ascris i-au adus celebritatea in tinerete. Are convingeri politiceechidistante fata de „idealurile americane si cele bolsevice”.A fost casatorit dar sotia l-a parasit; are o amanta cu carenu se vede prea des. Singurile luiplaceri sunt muzica- Mozart- sicartile.Ce este el?Este un burghez caredin punct de vedere moral s-adetasat de aceste statut pana larenegare, emotional insa esteinca legat de ideea unui caminsi a caldurii sufletesti. Lumea incare el traieste este perceputa cafiind una superficiala si mediocra.Este autodistructiv:” isi formaseo capacitate geniala de a suferi,nelimitata, ingrozitoare. La bazapesimismului sau nu stateadispretul fata de lume ci fata deAlina MariaRaduel insusi”. Tinde catre normalitate dar nu o poate accepta:”sfioasa lui insingurare, salbatica lui neliniste, dorul lui de uncamin si faptul ca nu-l avea”:”ce lucruri bune sunt impacarea ,absenta durerii, zilele suportabile ce trec pe furis, in care nicidurerea , nici placerea nu indraznesc sa ridice glasul”. Insaizul nivelarii, al normalizarii nu poate dura pentru ca „ dupa oscurta perioada de timp ea se transforma in ceva insuportabil,urat si gretos, asa incat trebuia sa-si gaseasca refugiul in altetemperaturi antagonice, cauzate fie de placere, fie de durere”.El nu se poate aliena lumii acesteia. Are obiectii nenumarate:discursul razboinic impotriva materialismului ascendent, amentalitatii conformiste si spiritului practic burghez, impotrivafilistinismului din cultura si a societatii industriale ce tindesa acapareze spiritul uman. Trebuie sa existe ceva maimult decat convenabilul, suportabilul, acceptabilul oferit deaceasta realitate atata timp cat Harry resimte dorul salbaticde sentimente puternice si totodata furia fata de o viataincolora, plata, normala, sterila.Refuza vehement calea demijloc, calea adaptabilitatii, realizata prin compromis, prinrenuntarea sau ‘’cizelarea” propriului interior si acceptareaexteriorului ca si valoare datatoare de sens. In aceastalume Harry Haller nu poate descoperi idealurile care i-auconsolidat interiorul, cizelandu-i spiritul, dandu-i aripi catrecautarea perfectiunii morale, intelectuale si artistice. Alegeizolarea, insingurarea, traindu-si disperarea in cautarea uneisolutii eliberatoare. Sinuciderea i se pare astfel a fi singurasalvare, pana in momentul aparitiei curtezanei Hermina, ceacare-l determina prin comportamentul ei vesel si simplu sadescopere farmecul banalului si fericita uitare pe care ti-opoate oferi senzualitatea. Lupul de stepa pare a se domestici:invata sa danseze dansurile la moda, sa mearga la baluri,sa asculte jazz, sa se bucure de lucrurile marunte pe carei le ofera existenta. Astfel in acest prizonier al intelectului,al luciditatii crude, al abstractiunii si introspectiei pare sainfloreasca impulsul dragostei de viata si acceptarea ei. HarryHaller are sansa de a urma sfatul lui Mozart: „ trebuie sa vaobisnuiti cu viata si sa invatati sa radeti”-renuntarea la oriceasteptare, la orice dorinta si situarea in acel spatiu eteric,luminos al rasului, fara obiect. Acest spatiu se afla in afaratimpului acestei lumi, el este cel al interiorului propriu.Jocul de imagini ce se desfasoara in teatrul simbolic incare este atras ‘’lupul’’ reprezinta dedublarea permanentaa eului, tendinta si incercarea furibunda de recompunere,de unitate si desavarsire a identitatii. Conflictul permanental pseudo identitatilor eului scindat este mediat de aceastaluciditate a introspectiei ce-i dezvaluie personajului noiamanunte despre lumea sa interioara.„Lupul de stepa” este un roman al ochiului spiritual sirational care, cu luciditate stiind ca nu are solutii viabile desupravietuire in lumea reala incearca o evadare asumata. Nueste un roman care propovaduieste sinuciderea si o oferadrept solutie desi spiritele inflacarate i-au conferit acest statut.Este un roman simbolic al spiritului legat de corp, tendintaacestuia de a se detasa , de a se autocunoaste si de a-siaccepta constient menirea omeneasca: existenta trup-spirit.6674 www.oglindaliterara.ro


REVELAŢIE DE SUFLET PERECHELECTOR„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagumi-a picurat pe suflet încălzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mide propriile vise, tăcute dureri şi nelinişti, cu versuri pline de uncopleşitor dor de întinerire a propriei fiinţe, prin retrăirea iubiriiveşnic mustind de miresme, ispite şi licori, ce încă ne mai îmbatăşi hrăneşte lăstarul verde - chiar cu frunze arămii de toamnă -înmugurind încă în noi. Poemele sunt încărcate de un lirism şio tandreţe dureros de naturale, când îşi declamă înrobirea decătre femeia iubită, cu o sinceritate debordantă, ce ar face dinoricare Evă, o binecuvântată Zeiţă, perceptându-l:”/De câte orimă vei privi / te vei umple de mine / aşa cum gândul se umple desoare.../Când dorul de lumină/ va înflori pe gura ta,/ apleacă-tesă sorbi în taină/ gura mea./ Cu paşii tăi de flori/ coboară spremine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vânt/ şi cu cânt./Sau, cu câtă patimă o îndeamnă:”/ Femeie iubită.../ revarsă-ţipletele-n holdă,/În grâul presărat/ cu maci rubinii, aidoma buzelortale;/ .... Nu-mi vezi în pleoape ploaia alergând/ să-mi răcoreascăsărutările tale fierbinţi?/ Femeie iubită.../Adună în tine rodul adusde furtună,/de grâu zăpăcit şihai-hui!../Când macii sărutărilortale/îşi vor pierde petalele/cui îi vor folosi toate spicelerisipite?/ Femeie.../Mai adu-miun pumn de pământ/ Să rodim/În zări necuprinse.../”Femei...Superbe metafore! Îngemănarede sensibilitate şi senzualitate,tălăzuind ca valuri de săruturipetalede maci, adunândcu sufletul spicele să nu serisipească, pentru că ar fi păcatsă nu rodească şi-n „pumnul depământ şi-n zări necuprinse”...Dar viaţa nuare doar plăceri şi vise dulci,nostalgia pierderii, neîmpliniriiface cugetul amar şi-l încarcăde semnificaţii care dor,conştientizând inutilitatea atâtorenergii scurse în uitare şi regrete: „/Cu cine-mi înfloreşte timpul/când universul moare trist în mine?/ Cu cine să-mi usuc de ploi/durerea gândului în doi?/ Din care parte marea ce mă minte/ vanaşte valuri de cuvinte?/........Mi-s albe visele în suflet/ şi tâmpla râde-n frig însingurat./”Când speranţele fug şi îngheaţă sub gerul deziluziei,poetul simte: „Ce tristă-i coala neagră sub zăpadă./ S-a zgribulitde gol sub pulberi reci...Poeme lungi pictate/ cu aur şi cerneală/adună-n mine teama/ din alba, trista coală./” Neant.Irezistibil îndemn, ce poate aprinde făclia uitatei iubiriîn Ruga de toamnă: „Te rog mai vino să vezi/ Cum îşi adoarmetoamna copacii,/ Cîmpiile verzi/ Şi buzele roşii ca macii/ Şi lasă-mio frunză să sper/ Plutirea de vânt./” Asemenea imagini încărcatede adânci semnificaţii poate crea doar un talent autentic şi oşlefuire de meşter bijutier,precum poetul GheorgheAndrei Neagu! Şi cumsă rezişti – ca iubită – sănu-i alergi în îmbrăţişareacrengilor „copacului cuverdele-n bernă” !Şi atunci cândpoetul îşi asigură iubita :„Pun flori de măr/Pe trupultău de noapte/Prefac încer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/Zăpada din priviri,/Acoperăcuvinte. Iţi caut ochii/Cemă priveau deschişi/Auobosit?/Priveşte cerul!”- cusiguranţă florile de măr vordărui speranţa regăsirilorromantice, pentru căeternul iubirii poartăveşmintele candorii.Ana HâncuChiar şi atuncicând toamna ne arămeştefrunzele, clocotul viu al iubirii brodează în noi ghioceii care neîmprimăvărează, fenomen pictat de penelul fermecat al poetuluiGheorghe Andrei Neagu în poemul Primăvara: „A înfloritparfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamătde petale,/ se plimbă ochii tăi/.......din când în când, pe guraparfumată/ ca o albină vin să fur/ o sărutare-nrourată./ Tu râzi,şi-n jur,/ a înflorit câmpia toată./”Nostalgic, etern visător poetul îşi conştientizeazăsingurătatea prin care-şi „deşiră” trăirile, viaţa”- „/ Ca o salcie ceşifrânge/ umbra crengilor în lac/ umbra mea şi-acum mai plânge/într-un ochi de geam uitat/ În lumina care urcă/ pe trotuarulîngheţat,/trupul meu căzut usucă,/ timpul destrămat”./ ...N-am oţintă n-am o oră/ pentru care să respir./ Alungat acum din horă/merg şi mă deşir.”Deşirare.În Respiraţii, poetul întreabă iubita:”Ţi-a respiratvreodată ceru-n braţe?/ Pe tâmple luna te-a mai sărutat?/Călcăm prea des pe sentimente..../Uitând atâtea primăveri./Şiapoicu cerul mut în braţe/ Ne pierdem, reci şi solidari,/ Cu stelepicurând pe faţă/ Când suntem micii oameni mari./Poemele din „Lacrima iubirii” înfioară ca un spectrusideral prin măreţia trăirilor şi redarea lor genială,că doar vin dintrunizvor nesecat de distinsă spiritualitate, cu nume de baladă- Gheorghe Andrei Neagu. Şi pentru că :/”Au înroşit copacii/de rodul înfloririi./......Iubeşte-mă, livada visărilor mele./ - Rod .Îiurez să fie cum îşi doreşte! Să fie iubit şi binecuvântat. Lecturaversurilor este pentru mine revelaţie de suflet pereche, pentrucare îi mulţumesc cu sincere felicitări şi mă aplec spre sine - ochimagic de lumină, carte deschisă, cuib de zări aprinse...EXPOZIŢIE EMANUEL TÂNJALĂ ÎN SUAAcademy of Fine Arts din Lynchburg,Virginia (U.S.A.), a gazduit în luna Februariea anului curent expoziţia de fotografie „Satulromanesc”, a cunoscutului fotoreporterEmanuel Tânjală. Expoziţia şi-a propus săfie o fereastră deschisă către lumea satuluitradiţional românesc, o mărturie despre ocultură pastrată intactă vreme de secole.Emanuel Tânjală este cunoscut pentrumunca sa de fotograf în presa din ţară, câtşi pentru activitatea artistică din Europa sauStatele Unite. El este apreciat de asemeneapentru interesul pe care l-a manifestatpermanent pentru viaţa rurală a României.Artistul a dedicat o mare parte a carierei salesatului românesc, a cărui viaţă a surprins-oLia Lunguîn imagini unice. Pe lângă calităţile artistice,multe dintre fotografiile sale au un caracterdocumentar deosebit, vorbind despreoameni, locuri şi tradiţii deja dispărute sau înpericol de a se stinge. Aşa cum a spus în maimulte ocazii, Emanuel Tânjală se considerăun martor al timpului său, care, din datorie şidin pasiune, inregistrează partea frumoasă alumii în care trăieşte.Pâna la fuga din Romania comunistă în1981, Emanuel Tânjală a lucrat la ziarul „SatulSocialist” şi la revistele „Flacăra” şi „Cinema“.Dupa Revoluţia din Decembrie 1989, el s-areîntors în ţară în repetate rânduri, ca şicolaborator al revistei „Formula AS” şi trainerla Centrul pentru Jurnalism Independent.www.oglindaliterara.ro6675


PORTRETE ÎN PENIŢĂOrizontul critic al domnuluiLiviu GrăsoiuCine nu cunoaşte antecedentele critice ale d-lui LiviuGrăsoiu (şi aceştia sunt, probabil, puţini la număr), darurmăreşte de ceva vreme revista „Litere” ar putea/poatecrede că acest comentator de literaturăse apleacă cuprecădere asupra cărţilor semnate de autori din ultimelepromoţii de poeţi. Adevărul este, insă, altul. D-l LiviuGrăsoiu, care şi-a făcut un bun renume din prestaţiilede câteva decenii la „Revista literară radio”, a fost/estepreocupat îndeosebi de aşa-zişii scriitori de raftul doi, cuopera încheiată şi pe care istoria i-a nedreptăţit în maimare sau mai mică măsură : George Topârceanu, Şt. O.Iosif, Emil Giurgica şi alţii, cărora d-sa nu le-a consacratnumai articole şi comentarii ocazionale prin reviste, cichiar monografii, emiţând judecăţi pertinente şi la obiect,peste care cu greu se poate trece în studiile ce vor maiapărea de acum înainte.Cred că propensiunea acestui coleg al nostru pentruastfel de „teme” şi „subiecte” se află în temperamentul şidiscreţia sa de literat care nu agreează zgomotul, zarva,„darea în spectacol” cu orice chip pentru a atrage atenţiaasupră-şi.Fără să facă valuri, d-l Liviu Grăsoiu a rămasperseverent şi neobosit în ceea ce Eminescu ar fi numit„ştergerea colbului de pe cronice bătrâne”.Sigur, în acest caz nu avem a face cu „cronice”bătrâne, întrucât nici Iosif şi nici Topârceanu nu suntatât de îndepărtaţi de noi în timp, spre a fi fost îngropaţidefinitiv în colbul arhivelor, deşi, după cum merg astăzilucrurile chiar şi scriitori mai importanţi decât cei amintiţi,sunt trecuţi într-un nemeritat con de umbră.Toate aceste gânduri ne-au încercat la parcurgereacelei mai noi apariţii editoriale a d-lui Liviu Grăsoiu, Ferestrespre trecut (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010), ocarte pilduitoare îndeosebi pentru generaţiile mai tinere decititori (elevi, studenţi, profesori), dar şi pentru recenzaţiişi pseudo-criticii din generaţiile mai noi, care mult preauşor (şi iresponsabil) sunt gata să facă tabula rasa dinmoştenirea noastră culturală, considerând că literaraturaromânească de valoare începe cu scălâmbăielile şinăzbâtiile unor autori care, sfidând bunul simţ şi minimapudoare, se dedau la fel de fel de „compoziţii” licenţioasecu pretenţie de creaţie valoroasă şi originală.D-l Liviu Grăsoiu are în palmaresul lui de lecturi câtevabiblioteci bune (şi, care nu este venit de azi-de ieri în lumealiterară). Filolog de profesie (ştiind adică din ce unghiuri şicu ce mijloace să supună analizei o operă şi un autor), d-sas-a apropiat, cum spuneam, de scriitorii aşa-zişi de fundalîntr-o epocă literară. Cred că a făcut-o atât dintr-un spiritjustiţiar cât şi dintr-un sentiment de empatie, fapt cu atât maimeritoriu cu cât cazurile unor astfel de critici sunt, din câteştim, mai rare la noi. De altfel, cred că tot din spirit justiţiard-sa s-a gândit să consacre unele articole din volum unornume de prim rang ale literaturii (Alecsandri, Eminescu,Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Adrian Maniu), privindu-leopera şi contribuţia la îmbogăţirea patrimoniului naţionalde valori culturale din perspectiva zilei de azi, atrăgând cudiscreţie atenţia nu numai că nu trebuie ignorate (numeleşi operele), ci şi că e necesar să ne raportăm la ele dincând în când, măcar la împlinirea unui număr „rotund”de ani de la naştereasau moartea autorilordespre care este vorba.Că se impune ca odatorie patriotică şi demare onoare ca acesteasă figureze deopotrivăîn calendarele noastreFlorentin Popesculiterare şi în manualeleşcolare.Deschizând larg „ferestrele” spre trecut, d-l LiviuGrăsoiu ne propune să privim cu atenţie, răbdare şiînţelegere – şi mai ales cu o dorinţă sinceră de cunoaştere!– vechi publicaţii din trecut (care par astăzi de o marenaivitate, dar care şi-au avut rolul şi locul lor în epocă),precum „Spicuitorul moldo-român” ce apărea în 1841la Iaşi, o revistă al cărei principal animator nu era altuldecât Gheorghe Asachi, cărturarul cu numeroase meriteîn dezvoltarea şi propăşirea culturii româneşti. Apoi, încontinuarea demersului de veritabil arheolog în spaţiulnu foarte vast, dar paradoxal, încă insuficient cunoscut alcreaţiei literare de la noi.Rând pe rând şi din perspective ce elimină din capullocului monotonia sunt supuse atenţiei cititorului aspecteale creaţiei clasicilor amintiţi, dar şi scrieri semnate Arghezişi Blaga, creaţii semnate de Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel,Raicu Ionescu-Rion şi alţii.Trecerea sub tăcere a unor aniversări culturaleîi prilejuieşte autorului nu numai semnalarea ca atarea lapsusului respectiv, ci şi etalarea argumentelor cepledează pentru neuitare (O.Goga, Al. Philippide).Aşijderea, recuperarea prin reeditări a scrierilor unorautori aproape uitaţi cu totul azi (Leon Donici, CarmenSylva ş.a.) este salutată şi socotită benefică de către d-lLiviu Grăsoiu, oferindu-i comentatorului ocazia să atragăatenţia asupra criteriilor absolut necesare în alcătuireaunor ediţii (mai ales când este vorba de autori care n-aumai văzut lumina tiparului de mai multe decenii).Filologul îşi spune şi aici cuvântul, făcând observaţiide bun simţ, semnalând erori, temperând exagerările, înfine formulând cu delicateţe sugestii şi avansând posibileidei de luat în seamă la virtualele viitoare ediţii.Discret, cum am mai spus, d-l Liviu Grăsoiu parea surâde (atât lectorului obişnuit cât şi celui specializat)el însuşi dintr-un colţ de pagină: „D-lor, fiţi mai atenţi cuvalorile noastre de ieri şi de azi! Şi-apoi munca de istoric şide critic literar, ca şi aceea de editor este o treabă serioasă,iar cine se-ncumetă la ea are a da seamă de actele lui înfaţa culturii naţionale şi a posterităţii!...”Bine articulată, discret polemică, scrisă cu simpatieşi deplină responsabilitate faţă de autorii comentaţi, fărăa fi aridă ori preţioasă în ceea ce priveşte limbajul, cartead-lui Liviu Grăsoiu mai are, pe lângă toate aceste meriteşi virtutea de a-l face pe cititor părtaş sentimental (şi nunumai!) la plăcuta şi pasionanta călătorie a semnatarului eiîn mereu fascinantul spaţiu al literaturii noastre naţionale.6 Gerar, 20116676 www.oglindaliterara.ro


MIHAI EMINESCU:„SĂRMANUL DIONIS”Ştefan CristeaSemnificatia nuvelei „Sarmanul Dionis” consta in contopireaiubirii ideale si a celei reale in personajul feminin Maria, - sotiape viata a eroului, - cu nume identic in „vis” si in realitate,spre deosebire de dublul romantic al numelor masculine: Dan– Dionis, Ruben – Riven. O asemenea apropiere intre poliiantitezei incercase anterior poetul in finalul poeziei „Venere siMadona”, unde iubirea salveaza femeia demonica apropiind-ode cea angelica: „Tu esti sfanta prin iubire!”Inainte de a fi zarit chipul Mariei, Dionis aude melodiape care o canta la pian fecioara din casa de vizavi, in putereamisterioasa a miezului noptii. Iar efluviile muzicale ale extazuluierotic sunt atat de puternice in sufletele amandurora, incat liniilerosii ale cartii de astrologie incep sa se miste; Dionis se transpotra„intr-un fel de vis” constient, cu ochii deschisi, o reverie romantica(aidoma”visului ferice” declansat de sarutari in poezia „Dorinta”,inainte ca indragostitii sa adoarma cu adevarat, troieniti de floride tei). Simbolic este si cadrul selenar al iubirii cu Maria ideala,pentru ca aceasta iubire este nu numai un izvor de fericirepersonala, ci si o creativitate, de nemurire, de geniu, prefigurand„cununile de stele” din cerurile nemuritorului Luceafar. In brateleMariei, calugarul Dan simtea ca este fericitsi nemuritor: „Sarutarea ei il umplu de geniusi de o noua putere”. Dragostea ca izvorde fericire si de creativitate este motivulromantic fundamental al nuvelei. „Dulceapovara” a iubitei il faca sa impleteascafaustian iubirea cu setea de frumos („Si cefrumos facuse ei in luna”) sau sa-si exprimeadoratia prin contopire absoluta, facanddin drumul pana in luna „o sarutare lunga”Eminescu imagineaza insa, inca din primulmoment al expozitiunii, un plan secundarantitetic, ale carui linii urca pana la formatiaeroului, cultivat in mediul cartilor vetusteale anticarului Riven despre relativitateatimpului si spatiului magic.Miscate sub imperiul aceleeasimelodii cantate la pian de iubita reala, liniilerosii ale cartii de astrologie il propulseazape erou nu in bratele Mariei, ci ca ucenical filozofului Ruben, care ii inculca erouluisetea de a incerca sa devina „ o bucata dinvesnicia lui Dumnezeu” .Daca lui Ruben iicresc apoi copite de diavol pentru acest„succes” cu aparenta morala, religioasa,ispititoare, povestitorul intervineconstatand cu intelepciune ca si fericireacelei mai depline iubiri e innegrita adeseaca sufletul calugarului Dan. Ravasit decele mai contradictorii aspiratii.Forta divina a fecioreinicei iubiricreatoare se impotriveste, insa, acestor ganduri ratacite alelui Dan, Maria astupandu-i gura si asigurandu-l ca nu ingeriiindeplinesc vointa lui: „ cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceeace gandesc ingerii”. Aici nuvela capata caracter de basm. Filaa saptea a cartii de astrologie devine pentru calugarul Dan oobsesie si din filele ei, ca dintr-o cutie a Pandorei, izvorasc toatenenorocirile. Vrea sa afle secretul ochiului magic dumnezeescdin coltul de luna pe care il ocolesc cifrele, vrea sa fie nemuritorsi prin pactul, sugerat de Ruben, intre Dan si umbra sa, vrea safie puternic si aseaza in salba de margaritare a iubitei‚ „hurmuzulpamantului” , arzator, in timp ce, sub lucirea semnului arab,calugarul prezicea melodia ingerilor, nota cu nota, in cel maicandid spectacol sonor al universului.De fapt, la unison bateau inimile celor doi indragostiti aflatila distanta, Maria reala si Dionis, sub imperiul iubirii rasfrante inmelodia tot mai tumultoasa cantata de ea la pian. Nesocotindu-sipropriile sentimente, in loc sa asculte glasul Mariei Mesteacancare il indeamna sa se daruie legilor iubirii, calugarul Dan intunecasublimul consens al inimilor iubitilor din punctul culminant alcorului de ingeri, considerandu-se singurul creator al acesteiwww.oglindaliterara.roESEUarmonii sonore, singurulinzestrat cu creativitate,cu „geniu”. Si atunci isipierde iubita in haos. E oclipa zguduitoare nu numaipentru pitorescul alunecariiametitoare a calugaruluisi al repunerii in ordineafireasca, pamanteasca, a„margelei rosii”, dar si princontrastul dintre tenebrosul„vis” final iconoclast simaretia primavaratica anaturii stralucitoare, in caredisperarea se transformafulgerator infericire, eroulzarind chipul blond,identificat cu Maria din vis.I u b i r e a Gheorghe BUDEANUdeznadajduitului Dionisse incarca acum, indeznodamant, de speranta care „mangaie lin pe toti muritorii”ca va fi iertat pentru ratacirile lui, ca adorarea iubitei reale ii vareaduce izvorul fericirii si creativitatii, al „geniului”: „Asa-i ca astfelte cheama. Nu se poate sa te cheme altfel.” Iubirea implinitainvinge predestinarea fiului de nobil scapatat care isi pierdusemintea o data cu mostenirea, drama atat de evidenta in tabloulumbrapredat de medic lui Riven, o data cu manuscrisele ce-ldusesera la iconoclastic fata de divina iubire creatoare. Pierdereamanuscriselor si a tabloului inseamna iesirea lui Dionis din pactulmefistofelic pe care il experimentase,la sugestia lui Ruben, imprumutandnemurirea umbrei pentru a construi o lumenumai dupa vointa lui.Nu numai „mana nevazuta carel-a tras in trecut” s-a purificat in aceastarevenire la realitate, dar si ganduriledisperate, solitare, autoironice ale„cugetatorului sarman” s-au imbracat curodnicia iubirii implinite a Mariei reale.„Travestita in baiet”, Maria il viziteazasi il saruta, trezindu-l din delir. Ea vapastra simbolic travestirea in baiat,in refugiile lor „in vreun sat”, „gura-ngura”, dupa casatorie, apropiind acestfinal de cel al basmului de inspiratiefolclorica, Calin – file din poveste, ceapartine aceleiasi perioada de creatie.Eminescu dialogheaza cu cititorulde-a lungul nuvelei si mai ales in final.Ironizeaza pe cei care considera acestetrairi ca „simple vise ale unei imaginatiibolnave” si le denumeste „momente de-oluciditate retrospectiva”.Prozatorul insista popularii acestui„vis” cu personaje si atitudini careizvorasc din trairile subconstiente aleunei ereditati ancestrale, in care inimiles-au cautat si s-au gasit. Astfel, pe langametempsihoza Zoroastru – Dan – Dionis,cititorul descopera in opera lui Eminescusi puterea iubirii de a naste „randuri de vieti”. Dar mai ales poateurmari forta atavica a timpului ce contopeste in meditatie eroticalucida aspiratii milenare spre unire ale unor individualitati sinazuinte reancarnate macar in „vis” si afirma facultatea acesteiiubiri de a sfarma inertiile sociale ale predestinarii, intrezaritazilnic in ochii intristati din tablou.Personajele mefistofelice din realitate, ca anticarul Riven,capata in „vis” functii malefice, Ruben incercand ca vanda iaduluisufletul calugarului Dan prin „taina” nemuririi omnipotente.Ramas singur, barba lui Ruben devine latoasa, capul cornut,rasul had. Destinul inamoratei Maria, ideala si reala, seamana,ca in basme, ca doua picaturi de apa.. Sfiosenia ideala, pildamuta pentru trairea fireasca si intensa a iubirii, e completata inplanul real de „siretlic”.Cel mai individualizat este personajul cel mai activ si maiinteriorizat, Dionis. Dragostea lui „dureros de dulce”, puterea dea trai romantic iubirea ca pe o ora fanatica suficienta siesi, seteade absolutul iubirii datatoare de geniu, puterea de a „visa o altalume pe-asta lume de noroi” se impletesc cu intelectualizareasetei de absolut.6677


ESEURealismulTermenul de realism are douasensuri, care difera între ele prin faptul casunt sau nu limitate la o anumita perioadaistorica. In sens larg, elementele realistese întâlnesc în operele literare din toatetimpurile, pentru ca toate se inspira dinrealitate. Folosit în aceasta acceptie,termenul de realism devine însa prea vag.In sens restrâns, realismul este un curentliterar care a aparut în secolul al XIXlea,continuând în forme specifice pânaastazi si reunind scriitori cu principii decreatie comune, de la Balzac pâna la LiviuRebreanu.” (Zoe Dumitrescu - Busulenga).Aparut ca reactie antiromantica, acestcurent literar se dezvolta,totusi, aproape simultan curomantismul, fapt dovedit deimpunerea termenului si anotiunii de realism, precumsi de activitatea unor scriitoriai epocii. Realismul,


POEZIEFLORINADINUDacă am sa mor,Dacă am sa mor,să nu ne mai vedem...Îti las aşternutecâteva ideiîn loc de testamentîntr-un vechi carnet:Vreau să mă îngropiîn tine:trupul tău firav,cimitir să-mi fie,inima ta blândă,sicriu să-mi fie,iar sărutul tău cald,colivă cu rahat...În loc de lumânărisă verşi câteva lacrimică-ci ele vor fi la greualinarea sufletului meu...DedicaţieŢi-aş zice:De o mie de ori pe minut,Te iubesc!Şi te-aş săruta,La fel de mult.Dar mi-e frică...Că mai târziuTe vei învăţaŞi vei vreaSă te hrăneştiNumai cu aşa ceva.Nu e corectNu e corectCă m-am născut pe 1 aprilieCând unii se distrau, râdeauIar mama se chinuia născându-mă...Nu e corectcă ziua-i aşa de scurtăiar întunericul se lasă grăbitşi noaptea trece la fel...Nu e corectcă totul pe lume are un sfârşitviaţa, apa şinemărginitul infinit...Nu e corectcă viaţa-i un simplu decorazi sunt... mîine mor...... printre atâtea gânduri mă întreb:„Oare ce-i corect în viaţă?”Dimanche de poissonsGuy Goffette, Le pêcheur d’eau 1995,GallimardEt puis un jour vient encore, un autre jour,allonger la corde des jours perdusà reculer sans cesse devant la montagnedes livres, des lettres ; un jourpropre et net, ouvert comme un lit, unquaià l’heure des adieux – et le mouchoirqu’on tireest le męme qu’hier, où les larmes ontséché- un lit de pierres, et c’est là où noussommes,occupés à nous taire longuement,à contempler par coeur la mer au plafondcomme les poissons rouges du bocal,tout un dimanche autour du cou.L’homme qui te ressembleRené Philombé (Yaoundé, 1977)J’ai frappé à ta portepour avoir un bon litj’ai frappé à ton courpour avoir un bon litpour avoir un bon feupourquoi me repousser ?Ouvre-moi, mon frère ... !Pourquoi me demandersi je suis d’Afriquesi je suis d’Amériquesi je suis d’Europe ?Ouvre-moi, mon frère ...!Pourquoi me demanderla longueur de mon nezl’épaisseur de ma bouchela couleur de ma peauet le nom de mes dieux ?Ouvre-moi, mon frère ... !Ouvre-moi ta porteOuvre-moi ton cśurCar je suis un hommeL’homme de tous les tempsL’homme de tous les cieuxL’homme qui te ressemble ...!GUYGOFFETTETraducere din franceză în română:Maria Alexandra IliescuDuminica peştilorŞi după o zi, vine altă ziCare să prelungească şirul zilelorpierduteSă dea înapoi, fără încetare, în faţamunteluiCărţi, scrisori, o zicurat şi ordonat, deschis precum unpat, un debarcaderîn ceasul despărţirii - şi batista pe careo scoatem este aceeaşi ca şi cea deieri, pe care lacrimile s-au uscat- un pat de pietre, şi acolo ne întâlnim noiocupaţi să tăcem multsă contemplăm, pe de rost, marea dintavanca peştii roşii precum jarulîn fiecare duminică, îmbrăţişaţi.Omul care îţi seamănăAm bătut la uşa taCa să găsesc un pat bunAm bătut la poarta taCa să găsesc un pat bunCa să găsesc un foc bunDe ce să mă respingi?Deschide-mi, fratele meu...!De ce să mă întrebiDacă sunt din AfricaDacă sunt din AmericaDacă sunt din Europa?Deschide-mi, fratele meu...!De ce să mă întrebiDespre lungimea nasului meuDespre grosimea gurii meleDespre ce culoare are pielea meaŞi despre numele Dumnezeului meu?Deschide-mi, fratele meu...!Deschide-mi uşa taDeschide-mi poarta taSunt un omOmul din toate timpurileOmul din toate cerurileOmul care îţi seamănă...!www.oglindaliterara.ro6679


PROZAAŞA CUM AU FOSTARUNCATE ZARURILEDeşi ajunsesem în faţa podului înainte de răsăritul soarelui, tot ce mi-am mai amintita doua zi despre autostrada goală şi violet a fost bâzâitul albinelor deasupra margaretelor:un amestec déjà-vu, agitaţie de primăvară. Unde mergem? Să traversăm râul, răspundcopilului meu. Peste pod. Îşi agita căluţul din mână şi m-am gândit că mă va întreba cecăutam dincolo. Semăna cu tatăl lui, ştiam că de la mine moştenise numai privirea, undăşi corpuscul în micul şi puternicul lui corp.Ce coincidenţă! Aş fi putut adăuga o mie de cuvinte, dar nici unul nu îmi putea explicalocul în care ne aflam. Plecasem de acasă de mai bine de opt luni, la capătul Pământului,pentru singurul motiv cumplit, acela al tatălui, regula paralelogramului şi vectorii vitezei. Şitotuşi, legile fizicii nu păreau acum decât inoportune şi inexacte, devreme ce stăteam cucapul în jos şi priveam căluţul cel verde cu coada argintie.Ca punct de referinţă găsisem numele unei străzi, Thomas Street, şi înaintam încetpe pod cu gândul la Alec Baldwin şi Diesel. Uite, mami, Gold Dust! Descoperise păpădiilegalbene şi le încreţise în mânuţele lui cele roşii. Dincolo de umbră, vântul începuse sătremure iarba şi îi era teamă că va pleca cu pălăria lui.Atunci când voi avea maşină, voi trece apa pe nesimţite: un pic la dreapta, aşa cumface curba, un sunet prelung Bach şi voi îndrepta volanul. Toate mijloacele de locomoţievor face la fel, vom dansa împreună, iar unii se vor gândi la serviciu. Alţii la boala copiilorde acasă. Alţii la apă. Acum dispăruse până şi referinţa, puteam ajunge oricând, oriunde.În mijlocul trecătorii, o scurtă cascadă îşi privea cu jenă înălţimea. Ne-am opritcurioşi şi am ochit construcţia mijlocitoare. O corabie din vâsle uriaşe ne agăţase gânduloverseas. Eram, desigur, pe o insulă, una fericită şi bogată, o iluzie copilărească a fiuluimeu. Vrrrrrrrrrrrr! Acum vom lovi avionul inamic! S-a prăbuşit în cascadă! Cu mâna dreaptăpurta doua frunze uriaşe de eucalipt încrucişate. Era pilot şi nu unul oarecare. Performanţalui dezechilibrase un trecător tânăr cu căştile pe urechi. Da, într-adevăr, mai puteam plecade aici numai zburând.Tânărul se întoarse şi îl salută cu un zâmbet. Neîncrezător, micul meu deschise largochii şi îşi ascunse arma. Îmi place să cred că întâlnirile întâmplătoare aduc mai mult norocşi sunt mai autentice. Acum a primit o bomboană.În fine, se desprinse de balustradă, ultimul ajutor înainte de scări, şi începu săurmărească un fluture. E fără sens, dar îmi este îngrozitor de frică de fluturi. Încercam săîmi feresc privirea, dar eram obligată să-l privesc pe urmăritor. Ce fluture cochet! În faţascărilor se opri. Îşi va schimba potenţialul cu oarecare apreciere prealabilă. Precauţie?Îmi este tare sete, mami! Aha! Aşa arată fenomenul artistic modern: comod, la o bere.Până când toată atmosfera va redeveni prietenoasă, începutul şi sfârşitul nu vor fi luate inconsiderare. Apoi, nu vor mai conta.Am inceput să urcăm. Sfârşitul dealului era aproape, podul se terminase şi începurăsă se audă maşinile cum opresc la semafor. Apa nu mai avea crezare, iar avionul fuseselăsat la rădăcina unui copac. Numai căluţul cel verde rezistase agăţat de mânuţă şiavea valoare de martor. Mai avem mult? Am obosit tare! Imediat. Câteva trepte. Hai săspunem o poveste. Trece timpul mai uşor. Şi pentru fiecare treaptă eram acum obligată sădescopăr un nou personaj prieten: prima, Albă-ca-Zăpada, apoi Vrăjitorul din Oz, Motanuldin Cracovia, Alicia şi Osul de Peşte Fermecat…Începeam să regăsim razele soarelui şi plăcerea timpului liber şi a plimbărilor de varăprintre castani. Am aruncat o privire către el şi m-a văzut. Cu un ultim efort a terminat deurcat. Nu puteam zări atât de departe, şi nu am înţeles, la inceput, dar l-am văzut oprinduse.Tata! Ei, cu siguranţă, asta da plimbare: aşa au fost aruncate zarurile…CRISTESCU Mihaela,profesor, scriitor, poet, treducător.Născută la Bucureşti în 9 ianuarie1970. A început să scrie şi să publiceîncă din primele clase de liceu.Prima revistă: Cocostârcul Vesel. Dindorinţa tatălui ei a urmat Politehnica,dar fiind atrasa de literatură a făcutîn continuare Facultatea de Limbi şiLiteraturi Străine de la Universitatea„Spiru Haret”. În 2006 şi-a luatmasteratul cu o teză care scoate înevidenţă anumite aspecte ale AnalizeiDiscursului Politic în mod comparativ,pentru lideri politici din România şiStatele Unite ale Americii. Devenindcadru didactic, funcţionează pentrudoi ani ca profesor la Liceul „SfântulPantelimon”, apoi la Academia deStudii Economice din Bucureşti. Estetraducător autorizat de MinisterulJustiţiei din România. În anul 2005publică volumul de poezie intitulatNoduri.Părăseşte România, în (21august 2009) stabilindu-se la Syndey,în Australia. Ajunsă la Antipozi,încearcă să se integreze în viaţaliterară a acestui oraş în specialcu scrieri în limba engleză. Estemembră a NWG (New Writers Group,Parramatta). Recent a participatla concursul organizat de aceastăsocietate cu serie de şapte poeziiscurte intitulate Sacred (Sacredcuprinde titlurile: In Illo Tempore,Cipher, Hierophany, Ab Initio, AxisMundi, Conjugal, Imago Mundi -concepte folosite de Mircea Eliade înlucrările sale).Costică Neagu-Negrileştii VranceiGeorgeta Boureanu-Oviaţă, un portretDan Bistricean-Ochii dinbuzunareCorina Rujan-Pânza deveghe6680 www.oglindaliterara.ro


CARTE DIN EXIL ÎNTIPARUL MATRICEIBLAGIENE„Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, EdituraTipografia Moldova, 2007, 88 p.Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damianne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi deîncărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiilecugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel,el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de oricefel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprimagândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţarastânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toaterasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”Theodor Damian – profesor şi scriitorTheodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la InstitutulTeologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat înTeologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, NewJersey, în 1990 (Teologie - Spiritualitate), acesta obţine doctoratulîn Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie,1999 (Teologie sistematică - Etică), dar şi la Fordham University,New York, 1993 (Teologie sistematică - Istoria Bisericii). TheodorDamian este profesor la Metropolitan College of New York(Audrey Cohen College, School for Human Services) undepredă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea,din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale despiritualitate şi cultură românească LuminăLină. Gracious Light, dar şi director alcentrului de învăţământ la distanţa New Yorkal Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din2005, precum şi profesor la Universitatea„Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra deFilosofie şi Literatură, Facultatea deJurnalism, începând cu anul 2008.Printre cărţile semnate TheodorDamian se numără Introducere în istoriacreştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofieşi literatură: O hermeneutică a provocăriimetafizice (2008), Pasiunea textului (2003),Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.„Stânjenelul arzând”Metafora stânjeneilor din titlul acesteicărţi ascunde - de fapt relevă identitateafiecărui om prins în hora acestei lumi, înmijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentuluice trece şi ne marchează cu fiecare clipă.Suspendat între două tărâmuri – cel alpatriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi încare trăieşte în momentul de faţă – TheodorDamian surprinde tensiunea dintre cele douălumi, paradoxul existenţial dintre două moduride a trăi care se contrazic, se întretaie, darse şi întrepătrund, formând o nouă identitate,a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fieataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori secontrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozieiminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şicel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cuîntunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud//Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu omireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la undestin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemeneaunei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşidescopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de adeveni.„Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţeiwww.oglindaliterara.roPORTRET ÎN DIASPORAsă fi fost alterate demercantilismul unormeleaguri ce noi lecredeam sfinte, privindulede departe. Se preapoate ca în această ţarăde adopţie să descoperică totul nu este altcevadecât o „sforărie”, unloc unde „Uneori numai vezi obiecteledin cauza sforilor”.De aceea, TheodorDamian afirmă: „Aşane trecem viaţa/ Cantr-opoză suprapusă/Sau ca-n hala veche/Din Omaha, Nebraska/Cu pantofii-n vitrină şicu/ Vitrina-n pantofi//American Express,Visa şi Discover/ Suntsingurele carduri/Acceptate pe moment//Tot ce este în hală/ SeOctavian Curpaşţine suspendat de sfori/Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Maisubţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu maivezi obiectele din cauza sforilor.”„Miere şi lapte”Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă,cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în carete-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace,îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometridistanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”:„Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Dinrana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuielumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”Aceste impresii ce se ridică din adânculmemoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şimonstruoase. Imaginea plină de rezonanţăa Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologiamonstrului care oferă miere şi lapte pecartelă. Se poate să fie un ecou al timpuluicând monstrul comunismului promitea lapteşi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot maigreu de procurat şi tot mai dificil de convertitîn alimente.„Când spintecarea mi-e locuinţa”Dar pentru a nu rămâne cu o imagineprea tristă asupra existenţei cu care neluptăm, autorul ne arată „Singurul mod în careexistăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poatesă şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acelace îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-elocuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundatîntr-o mare de vis.”Prin urmare, „Starea de spintecare”ce descrie prima parte a acestor „Stihiricu stânjenei” nu reprezintă altceva decâtdisecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în cares-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze înlumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar„matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu detrăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu laatingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.Theodor Damian - om al gliei româneştiŞi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşteîntr-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa dupăînavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitândusece a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămânăcu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul undes-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al glieiromâneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei”merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încăsânge românesc.6681


SCRIITORI ÎN AGORATELEVIZIUNEADĂUNEAZĂ GRAVDEMOCRAŢIEI !Acum 17 ani, cand televiziunea era prima si cea maipromitatoare dintre cuceririle intru democratie, un asemeneaavertisment ar fi fost de neconceput. Astazi, insa, asistam la victoriiincontestabile ale ofensivei antidemocratice a mai multor posturi deteleviziune. ¥n primele randuri lupta cu abnegatie malformatianumita OTV impreuna cu televiziunile fratesti, adica apartinand unorfrati. Sunt secondate de televiziuni de alte obediente, deopotrivaobsedate de nevoia de „rating”. Dimpreuna, au creat o fantosa„politica”, o fata morgana catre care sunt manati fara scrupule totiratacitii prin desertul tranzitiei. Cum a fost nascocit, cum este alimentat,umflat ca o gogoasa si impus fenomenul Becali? Metoda se numestesupraexpunere. De dimineata pana noaptea tarziu, discutabilele luiispravi pe taramul sportului, al pomenilor, al mataniilor batute in public,al zicerilor pe cat de fruste pe atat de simpliste, al laudaroseniei tousazimuts, sunt trambitate triumfalist din toate directiile. Becali se falestecu banii lui, cu pietatea lui, cu nationalismul lui, cu actele lui filantropicesi baieti topiti de admiratie fata de atatea virtuti se fac pres la picioarelemagnanimului magnat, au invatat perfect cum sa-i ridice mingea laplasa si-si joaca fara complexe rolul in spectacolul multi media regizatin asa fel incat sa acrediteze treptat ideia ca ridicolul nu ucide, camarlania este o virtute stramoseasca si ca Romania trebuie sa selepede de gogorita fericirii care ar putea fi obtinuta pe cai democratice:singura salvare se numeste Gigi, el este Conducatorul, Fagaduitul,Unsul Domnului si numai sub dictatura lui teocratica o sa fie bine si totromanul o sa prospere. Totul este cusut cu o ata atat de alba si atat degroasa incat e de mirare ca lucratura nu este data la iveala in modexplicit. Se rade, se fac glume, se ridica din umeri, suntem sau destulde naivi pentru a lua poleiala drept aur sau prea deranjati de grotesculpersonajului si al situatiilor create de el pentru a catadicsi sa acordamatentia cuvenita pericolului. Se repeta procesul de dospire care aumflat, cu efecte bine cunoscute, gogoasa precedenta. ¥nmomentul aparitiei primului numar al foii Romania Mare, am scris unarticol intitulat „Sa ne dezbaram de stafii”. Deplangeam miopiaguvernantilor de atunci care se lasasera sedusi de oneroasa oferta alui Eugen Barbu si a lui C.V. Tudor de a presta munci murdare utileputerii. Rezultatele sunt stiute si ras-stiute. Fostul purtator de servietaa ajuns in finala unor alegeri prezidentiale, la adapostul imunitatiiparlamentare instiga cele mai josnice porniri de gloata si improsca cunoroi elitele, iar recent a izbutit performanta (esuata in 1999, cand sepregatise sa intampine cu alai hoardele lui Miron Cozma) de aintroduce fraudulos in parlamentul Romaniei trupe de asalt formatedin tineri al caror nivel mintal nu-l intrece probabil pe acela al capetenieilor, Andrei Iucin. Becali vine pe terenul pregatit de Alcibiade, joaca inaceeasi liga si a fost antrenat sa urmeze acelasi traseu si sa foloseascaacelasi tip de demagogie. Sunt slujiti cu aceeasi sarguinta de aceiasipseudo-ziaristi care, pe parcela lor de spatiu de emisie, fac tot cedepinde de ei pentru a tine contra, pentru a zadarnici stradaniasocietatii romanesti de a se moderniza, de a se democratiza, de a secultiva, de a se dezbara de relele deprinderi. Masura succesului loreste data de rezultatele sondajului initiat de Realitatea TV: poporultelespectator ii plaseaza azi pe Becali si pe Tudor pe locurile doi si treiin - scuzati expresia - elita politicienilor romani. Pentru acelasi poportelespectator, Dan Diaconescu este al treilea in ierarhia „jurnalistilor”romani care-l consacra ca pe unul dintre primii zece si pe alt laudatoral celor doi Maaaaari Politicieni, Radu Moraru. Las pentru alta datadiscutia despre meseria de „jurnalist”. Asa li se spunea, in perioadainterbelica, vanzatorilor ambulanti de ziare. Cei ce scriu in ziare suntziaristi sau, cu o frumoasa vorba mai veche, gazetari, intre „jurnalistii”evidentiati sunt cativa care, la fel ca D.D., n-au scris in viata lor nicimacar o stire. Excelentul ziarist Florin Negrutiu, unul dintre cei mailucizi manuitori de vorbe bine potrivite din presa de azi, un tanar careare si har si constiinta, a oferit o mostra de selectie dupa criteriul valoriisi nu in functie de o notorietate bazata exclusiv pe expunere. Aici siacum va fi vorba insa exclusiv despre campania mediaticafundamental si fundamentalist antidemocratica avand ca tel inaltareaunui altar pentru venerarea neprihanitului salvator al neamului, neaGigi. ¥n mod paradoxal, pana si fapte care nu pot fi cantaritefarareferiri la codul penal (tranzactii discutabile cu terenuri ale armatei,stimularea materiala a unor fotbalisti din alte echipe, insulte grosolane,etc) au fost si sunt prezentate ca dovezi ale puterii si ale intangibilitatii,impunitatii, lui. Supremul argument al becalianismului sunt banii:nimeni sa nu se incumete sa infrunte un om atat de bogat, pe omul celmai bogat, pe omul care se declara in stare sa cumpere pe absolutoricine din tara asta - si nu evorba doar sau in primul randde fotbalisti. Toate cele de maisus si ceea ce decurge din ele(milostenia cu strigare in piatapublica, tocmirea unorservanti personali din tagmaistoricilor, a ziaristilor, aclerului) se bucura de opublicitate ametitor deagresiva. Ai uneori impresiaca Becali fuge de la un postde televiziune la altul, dandbuzna aproape oriunde laorice ora, perfect constient caatitudinile scandaloase priescreputatiei lui de hopa-miticaomniprezent, agresiv,galagios si de o suficienta faraegal. Care este insa mesajullui politic? La inceput, cand ceicare-l invata cat de cat cartenu-i apucasera sa-i explice caeste preferabil ca anumitelucruri sa nu fie strigate ingura mare, se falea cuFelicia Antiplegionarismul pur si dur al parintilor si bunicilor lui, declara ca estedecis sa infaptuiasca idealurile lor si lansa sloganuri scoase direct,fara nicio modificare, din programul Garzii de fier. Acum pune posturileTV care-i tin trena sa apese pe aceasta pedala, el multumindu-se samurmure in surdina ceva de genul „asa o fi, nu zic nu, dar n-amspus-o eu, e responsabilitatea postului”. La OTV a venit flancat denepotul lui Zelea Codreanu si de batranul medic Milcoveanu, unlegionar nepocait si, in timp ce acestia, obladuiti si atatati de DanDiaconescu, isi dadeau toata straduinta sa faca prozelitism, GigiBecali a cerut, cu jumatate de gura, sa nu fie asociat cu aceastapropaganda, el aflandu-se intamplator acolo, in compania batranilorcodrenisti. La National TV, mai de curand, asocierea a fost maialuziva, mai „subtila”: Madalin Ionescu a adus doua figuri caricaturalein camasi cica verzi (nu prea nimerisera nuanta, dar intentia este ceacare conteaza) intr-o seara precedata si urmata de aparitii tonitruanteale lui Becali. Fusesera adusi ca figuranti in opera de „banalizare” atotalitarismului, pentru ca, in raport cu ei, Becali sa para mai digerabil.„Partidul Noua Generatie va fi biserica politicii romanesti, iar eu voi fiSfantul Petru”, a promis la un moment dat Becali, vorbind desprepartidul pe care l-a preluat de la prea curatul si nevinovatul Viorel Lissi l-a impanzit cu mercenari care „dau bine”, crede el, la intelectuali,desi nici seful publicatiei specializate (la concurenta cu postul OTV) inexegeza gandirii lui Plesita, nici apologetul nr. 1 al lui Ion Antonescunu sunt excesiv de bine priviti de oamenii de cultura. Gigi Becali credeca romanii isi doresc un stat teocratic, in care legile sa fie inlocuite decanoane bisericesti aplicate de cel caruia Dumnezeu ii vorbestedirect, de omul providential care va face ordine in Romania. Ori decate ori este intrebat ce anume crede el ca este necesar Romaniei,raspunde „un conducator”. Delirul lui mesianic si totalitar (cel maielocvent, din punct de vedere clinic, aspect, al acestui delir, esteobsesia diavolului, pe care-l vede intruchipat in toti cei ce nu-i canta instruna) este popularizat cu sarg de posturile TV care-l slujesc, dupacate se pare, nu doar din meschine interese materiale, ci si dinconvingere: din convingerea talk-show men-ilor care au gasit in elportparolul celor mai secrete dintre nazuintele non-democratice pecare nu le-ar prea putea marturisi altfel. Dan Diaconescu ofera preamulte teme de comentariu, dar nici macar incredibila lui popularitate,care spune ceva foarte intristator despre conditionarea audientei, n-arjustifica pierderea de vreme. Ceilalti doi purtatori de trena seautodefinesc prin preferintele pe care le manifesta atunci cand isi aleginvitatii. Cineva care-i iubeste si-i cultiva pe C.V. Tudor si pe MiticaDragomir, care aduce mereu politicieni speriati de pericolul unguresc,care inchide gura tuturor celor care incearca sa-l contrazica peautoritarul guraliv Becali, are, dupa parerea mea, o problema cudemocratia. Mai putin diplomat si in general mai putin abil decat RaduMoraru, Madalin Ionescu, unul dintre putinii oameni care se complacin compania obscurantistului Pavel Corut si care invita mereu facatoride minuni si exorcisti, fiind in mod vadit fascinat de ocultism si debezna din adancurile sufletelor zbuciumate, a ajuns s-o spuna direct:date fiind prestatiile falimentare ale oamenilor politici, poate ca solutiaar fi un conducator de tip Becali. Iar lumea sta si-i asculta, se lasaconvinsa si trimite mesaje care curg unul dupa altul in marginea de josa ecranului si fac sa inghete sangele in vine oricarui roman normal.Devenim chiar acum membri plini ai unei comunitati europeneintemeiata pe principiile democratiei, libertatii, egalitatii de sanse. Unuldintre aporturile noastre consta in aceste mesaje si in Mesajul propusde televiziunile care le stimuleaza.6682 www.oglindaliterara.ro


Bătrânul trădătorFereastra se ţinea în douăbalamale care ameninţau să cadă.-Nu mi-am dorit decât libertate.Rupe o bucată din pâinea de pemasă, o înmoaie cu grijă în ceai şi obagă în gură.-Nu poţi creşte fără ea.-Nu poţi creşte fără libertate, aşaam învaţat la şcoala. În zece ani amînvăţat să ne cinstim eroii.Ventilatorul se roteste cu bâraitzgomotos. Bătrânul îşi strânge halatulîn jurul pieptului- Mă consolam cu gândul că maitârziu ne va fi bine la toţi.Meseriaşul a mişcat cu putererama de plastic şi a dat verdictul :« Trebuie scos tot geamul, altfel vacădea .»Luni de zile trimisese înştiinţăriadministraţiei că fereastra nu esteizolată, că iarna găseşte zăpadă topităînăuntru si după câteva luni, în mai, ausosit la faţa locului doi meseriasi beţi .Îsi şterge jenat colţul ochilor cumâneca puloverului . – Mă consolamla gândul că mai târziu ne va fi binela toţi.Totul putea începe din alt colt, dara început de la mine iar binele urma săse propage la restul…Duceam o existenţă formidabilăpentru care mă învinovăţeam în orelecele mai negre, însă formidabil eraţelul care ma transforma, acela de alupta pentru ei.Doar m-am adaptat, am fostnevoit să urmez ţeluri vitale pentruomenire.Adevărul crunt este că n-amluptat niciodată, am elaborat însăplanuri de luptă care s-au pierdutnefiind în ton cu ţelul general.-Mi-am asumat procese careerau în firea lucrurilor crezândîn contribuţia mea la împingereauriaşului car numit comunism. Luptamideologic din teama faţă de muncitoriide la fabrică, faţă de conducere,faţă de puterea oarbă care căuta unţap ispăşitor a carui sacrificare săînlesnească comunicarea dintre eişi muncitori. Eram singur împotrivatuturor, revoluţionar împotriva mea.Pipăie ca un orb patul dupatelecomandă privind ecranul gol altelevizorului ca într-un oracol.- Nici aici aici nu e rău. De la oscânteie camera se umple cu minciuni.Nu e rău niciunde de fapt, dar nici binenu e. Ce e asta ?-Sunt plante care prind rădăcinipe tone de deşeuri căci dreptul lor laviată e mai puternic decât orice altconsiderent. Nu orice individ poatesupravieţui, are nevoie de talent ca săse adapteze.Însă talentul nu e o condiţienecesară, lipsa lui poate fi la fel demotivantă. Lipsa talentului de a alegecalea sănătoasă, lipsa talentului de ate hrăni, lipsa talentului de a dori cevaînlocuit fiind de frică şi de argumentaţiicare să justifice minimum de viată. Euam trăit într-o contradicţie perfectăcu generaţia anterioară, dar în acordperfect cu timpul meu.- Am vrut să mă retrag cândtotul derapase în viaţa personalăşi izbucnise Revoluţia, revoluţiaaceloraşi. Nu puteam fi revoluţionarpentru a doua oara aşa că am refuzatrolul. Alţii şi-au păstrat coordonatele,au continuat sa producă schimbări.Aşa credeau cel puţin.- Starea la care jinduiam s-aprodus. Am intrat pe linie moartă.N-am anticipat-o şi am fost aruncat înafara jocului împroşcat cu noroi. Amaplaudat apoi câştigătorii desemnaţi.A fost maximum de luciditate pe carel-am atins vreodată.- Eu am văzut astfel de floricolorate şi parfumate cu frunzerezistente. Fructele se coc după primazăpadă din noiembrie. Evoluţia eiconfirmă ideea de perfecţiune, este unprodus al evoluţiei cercetării ştiinţifice,al tuturor frustrărilor acumulate însecole de istorie. Totul iese ca la carte.A reuşit de minune să se adapteze, amimat mimat perfect viaţa asimilândotrava care nu a putut-o distruge. Adevenit un produs otrăvitor. Animalelese îndepărtează de ea preferândsmocuri îngheţate de iarbă. Seproliferează inutil şi fatal, savurândvictoria vieţii.Dreptul la viaţă nu trebuie să fiecondiţionat de cultură. Am intrat lafacultate, mi-am dat doctoratul, dar amcontinuat să susţin această teză, caantidot împotriva acelor fructe pe carele doream. Cu riscul de a mă intoxica.Am dorit un alt fel de a muri decâtal strămoşilor mei. Mai întâi m-amintoxicat, iar apoi…- Ce fac aici ? Stau. Nimeni nuşigăseşte liniştea aici. Voi ce faceţi încasele voastre ? Pe culoar e forfotă zişi noapte.- Energie haotică vrând să seelibereze…- Apoi ascult zgomote din celule,zgomote mute. E multa energiezăgăzuită pretutindeni. Nu primescvizite. La început asta mă durea, eramfurios şi mă răzbunam mărturisind lainterviuri multe grozăvii. Citesc rar, măplictiseste. Nu pot dormi, mă plictiseştecăci nu pot visa.În colţul ochiului i se adună lacrimi.I se face ruşine de slăbiciunea lui şi îşiîndreaptă privirea spre fereastră.- Peste câţiva ani se împlineştesentinţa. Am trac aşteptând ziuaaceea, frica de a mă vedea deodată decapul meu, singur cu mine în vinovaţialor.- Ce voi face mai întai ? Ceea cefac şi acum, unicul lucru posibil. Adicănimic, cu excepţia faptului că atuncivoi fi la adăpostul anonimatului, preaobosit pentru idealuri. Închisoareae un loc teribil de expus presiunii.Există preot, butic, se fac afaceri cupedeapsa noastra, magnetofon – nuavem dreptul la tăcere ci suntemîncurajaţi să ne chinuim unii pe alţii…www.oglindaliterara.roAna Maria TudorPROZASe aude un telefon în celulaalaturata.- Studentii fac studii despre noi,intra să pună ordine în căcat.- Cotrobăi prin amintirile mele decopil după ultima aspiraţie, însa găsesccă toate mi-au fost induse. Doar reacţiila dispreţul în care îmi săpam culcuşul.Vizita ministrului rus de externeîn Georgia.- Dacă ar rămane numai doipe aceeaşi stradă ar fi razboi. Ca sărespecte dreptul celuilalt la fericirear trebui sa-şi restrângă necesitaţileprimordiale…Necesitatea de a fifericit… Cine moare benevol pentrunecesitatea altuia ? Dar pentru ceaproprie se aruncă de pe vârful celuimai înalt turn.- Singura distracţie gratuită arămas puterea şi prima formă deputere este să îngrădeşti libertateaaltora.Cu un gest a pune capat puteriitelevizorului. Minciuna se întrerupe.Aşează telecomanda în aceeaşi poziţiedin care a luat-o. Nu mai crede în nimicşi adversarii lui pot savura victoriavidului de putere. Nu mai găseşte niciun motiv de revoltă, dar nici asta nu îlmai intereseaza.- Eroarea vietii e captivantă, nucrezi ? Progresăm cu toţii în eroareca să-i devorăm fructele. Cu cât maimulte, cu atât mai bine. Gardianul depe culoar face ordine printre detinuţiicare merg la masă.-Nu mi-am pierdut speranţa deşinu am găsit nimic până acum. Nu măintereseaza care idee triumfă, ci dacăîmbrăţişez vreuna, nici dacă sa amdreptate in fata dumitale, nici dacăsunt contrazis şi scuipat.Îsi simte izolarea ca pe unprivilegiu. Se ridică greu şi îşi cauta cuincetineală adidaşii de sub pat. Uşa defier este descuiată prin exterior.L-am lăsat aranjându-se cuseninătate, parfumându-şi puloverulvechi şi pieptănându-se în faţa oglinziiatârnate deasupra chiuvetei, cuaceeaşi seninătate cu care vorbise.6683


REPERE CRITICEGEORGE BACIU –PURTĂTOR DE TAINICE„GÂNDURI DE LAMARGINEA LUMII”Profesorul G. Baciu mi-a oferit recent o bijuterie de carte,botezată semnificativ: „Gânduri de la Marginea Lumii” (Ed.Rotarexim, Rm.Vâlcea, 2010).Cu emoţie deschid „Gândurile…” temerarului poet şi pornesclectura de la afirmaţiile autorizate, elogioase, ale d-lui Acad. Gh.Păun, din care redau, selectiv, câteva idei semnificative: „căcipoet e Baciul domnişan (…) solemn şi şturlubatic, îl prinde peEminescu de braţ, zâmbindu-I complice (…), îi face o plecăciunede menestrel arhaic lui Nichita (…) şi cu inima la vedere (…) sepierde apoi printre mestecenii Sentimentaliei, ţara de el zidită şideocamdată numai de el ştiută, întinsă până la marginea lumii…”(Desinvolt şi temerar poetul, p.5). Mi-am zis: iată o excelentăimagine creată poetului de la Domneşti, pe care o merită cuprisosinţă ! Cu generozitate, d-l Baciu ne cheamă şi pe noi,cititorii, să-i cunoaştem „ţara de el zidită şi numai de el ştiută”,dar aşternută metaforic pe file de carte.După lectură, înţeleg că „Marginea Lumii” înseamnă pentruG. Baciu acel „spaţiu mioritic” mirific scăldat de apele legendaruluiRâu al Doamnei, acel „peisaj-cuib” de care creatorul îşi aminteştecu nostalgie „cum mama îl îmbiserica în fiecare dimineaţă când,supusă de mizeria social, se umplea de dulceaţa deznădejdiisfinţindu-se în eternitatea casei, ce purta în ea tot satul.” (p.6).„Gândurile…” poetului domnişan ( eu l-aş numi poetstănişan, deoarece s-a născut la Stăneşti) mi-a stârnitcuriozitatea şi m-a determinat să studiez cu mai multă atenţiedidactică „mirifica zidire”, construită pe trei cicluripoematice importante: 1. Gânduri de la marginealumii ( 22 de poeme în proză), 2. Lieduri ( 19 liedurişi 32 de poezii apropiate de tematica liedurilor) şi3. Cioburi de mine (40 de poezii de o deosebităfineţe artistic). Lucrarea se încheie cu un scurtpoem aforistic, sugestiv intitulat „Gânduri de luataminte”, prin care cheamă la înţelepciune spiritualspre central lumii. Printr-o butadă aş spune căopera „Baciului” se deschide şi se închide cu„Gânduri…” Gândurile de început reprezintă unoriginal concept de „ars poetica” baciană, iarGândurile de final aduc un mesaj de vindecare arănilor deschise de raţiune, prin „rugăciune rostităcătre genunchi, nu către inimă” (p.126). Aşadar,poetul n-a vrut numai „să acopere petecul dehârtie cu o frumuseţe nouă” (vorba lui Arghezi),ci chiar şi-a propus să ne pună pe gânduri…El oferă un material bogat şi divers, o tematicăprivind viaţa şi condiţia umană actuală, care incităspiritele. Impune un stil de meditaţie filozofică,o gândire metaforică, pe care puţini dintre noi oînţelegem, dar ne atrage prin construcţia lirică.Dotate cu motive şi simboluri de o frumuseţedeosebită, poemele baciene au substanţa poetică extrasă parcădin „esenţa poeziei eminesciene”. „La braţ cu Eminescu ”, înŢara Poeziei Româneşti ! Ce poate fi mai frumos şi mai nobilpentru Baciul domnişan ! Aşa cum preciza Acad. Gh. Păun, „îlprinde pe Eminescu de braţ” şi bate la poarta lumii de elită „cegândeşte în versuri”. „Sentimentalia de la Marginea Lumii” ni-ldezvăluie pe George Baciu suferind de boala poeziei, ca efect alunei emulaţii de care suferea şi „blândul Luceafăr”, când se lansape bolta creaţiei: „Şi de-aceea beau paharul poeziei înfocate / Numimai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate…” (Mortua est).E adevărat că G. Baciu îşi pune multe întrebări „nedezlegate”,deoarece se zbate într-o lume „unde gândurile mărşăluiesc petrotuare de păreri, iar singurătatea are sângele-n gât” (Despremine, p.7) Chiar din primul poem, care dă şi titlul cărţii, constatămgravitatea discursului liric, concepţia poetului despre creaţie şicreator, într-o lume „lehuză, căreia avorturile i-au scurs sângelecald, saliva şi sudoarea”(p.6) iar în poemul „Despre mine” îşiexprimă neliniştea că „simţurile zornăie pe claviatura plictisului”.Lumea în care trăieşte poetul este o lume a „suferinţei tăcute” şi„nu aparţine lucrurilor, ci sensului lucrurilor”(p.7).Poemele sale sunt rezultatul unei experienţe individuale şicolective de viaţă, au valoare aforistică, de cunoaştere şi uneoride sentinţă morală.Morala poetului estepractică şi se bazeazăpe faptul că în viaţă„numai rădăcinacontează, fiindcă ealeagă diversitateaîn unitate (…) şileagă oamenii întruntemplu”(p.7). „Atrăi înseamnă a teconstrui în templu peobsesia asasinatăa faptei ” (p.25),subliniază poetul întrunalt poem, ca unleitmotiv stimulativ deînnobilare a vieţii. Defapt aceasta este şifilozofia vieţii omuluidin popor, de a faceceva trainic în viaţă.Daniel DejanuÎn actul său de creaţie, gândurile poetului îi „zornăie asemeneanisipurilor printre oseminte”, pentru a contribui la o lume mai bună.Concluzia este surprinzător de pesimistă: „Ea nu ia fiinţă decâtîn copiii nenăscuţi şi în rostul lucrurilor împlinite”(p.6). Speranţaînsă nu moare niciodată, poetul îndemnând la „cuminecarea”divină: „În cuminecarea Ta, Doamne, căci de nu ne-ai fi ziuă,restriştea din cucuvea, cu siguranţă ne-ar destrupa… Ne-ardestrupa…” (p.6). Prin repetiţie, poetul subliniază faptul că,fără divinitate, infernal vieţii materiale, ar fi dramatic. În viziuneapoetului, viaţa spiritual intensă ar fi salvarea pentru omenire.Asemenea gândire poetică ne călăuzeşte şi în celelalte poemesugestiv intitulate „Despre fericire”, „Despre iubire”, „Variaţiuni deocazie”, „Cioburi de iubire” etc., toate punând în mişcare „un uriaşangrenaj cosmic”. Prezentate într-o formă liricăeliberată de orice constrângere, poemele bacienedau frâu liber imaginaţiei cititorului, oferind diversesituaţii de meditaţie profundă asupra existenţeiumane. Pentru a depăşi „deficitul unei civilizaţii”,din acest univers controversat, poetul observătotuşi că prin iubire divină „oamenii sunt ferestrede lut pe care Dumnezeu le deschide dimineaţazâmbind”(Înserarea din mine, p.27). Din aceastămetaforă personificată înţelegem frumuseţeaimaginii artistice, care deschide noi perspectiveasupra rosturilor lumii si asupra adâncirii sufletuluiomenesc. Poetul foloseşte şi o admirabilăantiteză dintre „înserarea din mine”, care produceplictiseală şi „goliciunea destinului”, în opoziţie cuoptimismul din finalul poemului, când divinitatea,generoasă, zâmbitoare, „deschide dimineaţa”oamenilor.În poemul „Despre fericire”, poetul esteneliniştit când vede „fericirea rătăcindu-se” şiîncearcă să o trateze „ca pe o problemă” filozofică.Înţelegând „neputinţa umană”, concluzia nu poatefi decât tristă: „Când credem că am trăit, ultimafilă a capriciilor minţii ne rosteşte arta de a putrezi.Fericiţi aceia descompuşi în muguri de simţuri !”(p.11)Sentimentul numit iubire este elogiat în poemul „Despreiubire”, autorul venind şi cu o definiţie original: „Iubirea înseamnăsupunere faţă de inimă. Asemenea pietrei, supusă nu pietrelor,ci templului”(p.12). Aşadar, în concepţia poetului, iubirea esteo binecuvântare divină, ce înnobilează viaţa, în comuniunecu femeia. Aceasta este idea care se desprinde şi din poemul„Femeia, viciu al înţelepciunii”(p.17), în care „Ea, femeia” apareca o simbioză de echilibru în central universului: „E ca pământulcu care se joacă Dumnezeu când plânge de tristeţe”(p.18).Comparaţia sugerează poziţia femeii în central lumii, aşa cumpământul este în central universului. De aceea, femeia „eternapoveste” reprezintă „obsesie” pentru George Baciu, „singurulviciu prin care te înalţi în înţelepciune”. Fără Ea viaţa n-areniciun sens, „ar fi un şir de trăiri pierdute”, ba chiar un dezastrupentru istorie. „Femeii îi datorăm mai mult pentru înţelegerealumii, decât savanţilor”, precizează scriitorul, reflectând asuprarolului Ei în cultură , deşi o consider „un fruct al viciului”. „Jefuitde obsesia femeii”, poetul trăieşte uneori şi „vreme de eternitate”sub imperiul iubirii profunde.(continuare în nr. viitor)6684 www.oglindaliterara.ro


SEMNALPLATA LUI PLOEŞTEANUPe Viorel Ploeşteanu l-am cunoscut în vara trecută, într-o tabără decreaţie de la Galaţi, organizată de „Esenţe” – un site interactiv de pe internet. Oprezenţă discretă cu o cameră digitală şi atât. Spre diferenţă de cei care voiau săşivândă cărţile, Viorel Ploeşteanu le-a dat „de gratis” şi asta mi-a atras atenţia:din ce în ce mai rar cunosc oameni care,în aceste vremuri zbuciumate, să urmezebiblicul concept: „Fără plată aţi primit, fărăplată să daţi”.Cartea pe care mi-a dat-o (un roman)se numeşte „Ciorile albe” (Ed. Craiova,Dolj, 2007). Trec peste faptul că are girul luiFănuş Neagu şi ajung la percepţia mea decititor înrăit: Viorel Ploeşteanu construieştevolumul în dublu model, cel al anilor 1960-1975, combinat cu cel actual, al presupusei„modernităţi”.Infrastructura stilistică atinge uneorio exprimare de tip Eugen Barbu (vezi„Groapa”), lucru firesc dacă ţinem seama detipologia personajelor, însă imediat se trecela romantism şi apoi la postmodernism (aşa cum l-a definit critica literară „de direcţie” de azi).Această combinaţie aleatorie pe alocuri dar impusă autoritar în zone bine stabilite de autor îipoate asigura un succes de casă rapid. Îi recomand să apeleze la o editură care tipăreşte tirajede masă pentru că sunt sigur că-şi va găsi locul în literatura română.FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE E M I L B O T T AEDIŢIA I - ADJUD 20 – 21 MAI 2011REGULAMENTÎn zilele de 20 - 21 mai 2011, CASA DE CULTURĂ„TUDOR VORNICU” ADJUD, organizează FESTIVALUL– CONCURS DE POEZIE „EMIL BOTTA”.Pe două secţiuni:I. Concursul de poezie „CONSTANTINGHINIŢĂ”, în memoria poetului, care se adreseazăpoeţilor tineri (vârsta maximă 30 de ani), care nusunt membri ai U.S.R. şi n-au debutat editorial cuun volum propriu.La această secţiune, cei interesaţi vor trimite unset de lucrări, până la data de 1 mai 2011, cuprinzândminimum 6 şi maximum 10 texte poetice, în 5 exemplare,la un rând, font Times New Roman, dimensiuni 12,obligatoriu diacritice. Grupajul de poeme, semnat cuun motto, se introduce în plic format A4. În acelaşi plicA4 se va introduce un plic mic, închis, cu acelaşi mottoscris pe verso. În plicul mic concurentul va pune un C.V.care va cuprinde:a) motto-ul pus pe plicul mic şi pe grupajul de poeziib) nume, prenumec) data şi locul naşteriid) studiie) o fotografie tip buletinf) activitate literară, dacă au! (unde au mai publicat,dacă au primit premii literare etc)În ziua de 20 mai 2011, sub genericul „CONSTANTINGHINIŢĂ – MONAHUL POEZIEI VRÂNCENE”, vor fidecernate premiile autorilor desemnaţi pe locurile I, IIşi III la concurs.Premiile constau în bani, diplome şi tipărireapoeziilor într-un volumul colectiv, editat de organizatori,care va fi lansat în cadrul manifestării: ”SĂPTĂMÂNACULTURII VRÂNCENE” – EDIŢIA a II – a – 2011.II. Concursul de creaţie „EMIL BOTTA”. Laaceastă secţiune pot participa scriitorii cu vârstăde până la 40 de ani care au debutat în volum înperioada 1.01.2010 – 30.03.2011, la orice editură(condiţie unică – I.S.B.N.).Cei interesaţi vor trimite până la data de 1 mai2011, într-un plic A4 volumul de debut publicat în 2exemplare, căruia îi vor ataşa un C.V.În ziua de 21 mai 2011, sub genericul „EMILBOTTA – UN DOR FĂRĂ SAŢIU” vor fi decernatepremiile laureaţilor, premiul I, II, III, diplome.Lucrările la cele două secţiuni vor fi trimise peadresa: Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud, str.Libertăţii, nr. 7, cod poştal 625100, judeţul Vrancea,pentru Festivalul de Poezie „Emil Botta”.Cheltuielile de deplasare până la Adjud vor fisuportate de autori, iar cheltuielile de cazare şi masăvor fi suportate de organizatori.Laureaţii şi invitaţii vor fi anunţaţi în timp util,telefonic sau prin e-mail.Alte detalii: - prof. ION CATANĂ – COORDONATORPROIECT - 0744891319- prof. SPIRESCU PAUL – SCRIITOR –0723719439.DIRECTOR,PROF. ION CATANĂwww.oglindaliterara.ro6685


Familia Coşbuc la TismanaSorin PopescuÎn toamna anului 1889, adică acum peste 120 de ani, TituMaiorescu, entuziasmat de poezia lui Coşbuc, Nunta Zamfirei, îlchema pe acesta la Bucureşti. Trecând munţii în Vechiul Regat,Coşbuc nu duce o viaţă uşoară, fiind nevoit să accepte diverseslujbe umile şi mărunte însărcinări în redacţiile ziarelor (ca depildă un soi de salahoreală la Lumea ilustrată a lui Ignatz Herz),până la apariţia primului său volum de poezii Balade şi Idile, în1893.Pasiune şi dăruire pentru revista „Vatra”La începutul anului următor, 1894, chiar de 1 ianuarie,George Coşbuc preia, alături de Ion Luca Caragiale şi IoanSlavici, conducerea revistei „Vatra”, având ca subtitlu „Foaieilustrată pentru familie”, care va apărea la Bucureşti, bilunar, pânăîn august 1896. Iniţiativa apariţiei unei asemenea publicaţii îiaparţinea lui Caragiale, însă greul va cădea pe umerii lui Coşbuc,care va răspunde de întreaga muncă redacţională, înhămândusecu pasiune şi dăruire la impunerea revistei în peisajul literarromânesc.În „Vatra”, Slavici va publica, în foileton, romanul Mara, ceamai importantă scriere a sa, iar Coşbuc va semna unele dintrecele mai semnificative poezii, precum: Noi vrem pământ, Doina,Iarna pe uliţă, Mama, In opressores, care, în curând, vor avea unmare răsunet şi circulaţie, mai ales în rândurile tineretului şcolar.Editorul periodicului bimensual era librarul ConstantinSfetea (n.1863 în Braşov – m. la 4 iunie 1924 la Karlsbad),unul dintre reputaţii „animatori” culturali ai epocii, fost director alInstitutului grafic „Progresul” din Ploieşti, proprietarul „LibrărieiŞcoalelor” (din 1891), precum şi al editurii „Cartea Românească”,al cărei director a fost până la moarte.Căsătoria cu Elena SfeteaÎn vara anului 1895, George Coşbuc se căsătoreşte cuElena, sora lui Constantin Sfetea (ambii fiind copiii comerciantuluiOprea P. Sfetea, din Braşov) şi, din acest moment, starea luimaterială se îmbunătăţeşte simţitor, cu atât mai mult cu cât,în anii următori, îi apar alte volume de poezii şi proză, care îiconsolidează prestigiul literar.După numai un an, în 1896, i se naşte singurul copil,Alexandru, de care poetul se va simţi deosebit de ataşat.Este de presupus că legăturile lui Coşbuc cu străvecheamănăstire Tismana, din judeţul Gorj, datează de la începutulcăsniciei sale, întrucât familia Sfetea deţinea în localitateagorjeană, în apropierea mănăstirii, o vilă spaţioasă, cu o terasăstrăjuită de arbori majestuoşi.Vila Sfetea – stabiliment turisticÎn colecţia personalăposed o carte poştalăilustrată, circulată în perioada22-23 iulie 1902 (conformştampilelor poştei), în careeste reprezentată o clădireimpozantă, având ca legendăurmătorul text: Tismana –Gorj, Vila Sfetea. Camerecu tot confortul. Bucătăriealeasă. Cură de lapte. Băi cuapă cristalină de la munte. Peaceeaşi ilustrată se găseşteşi o imagine a terasei dincodru a vilei Sfetea, precumşi reprezentarea mănăstiriiTismana, cu cascadaspectaculoasă de lângăaceasta, ca şi un peisajdominat de crestele munţilorParângului.Aşadar, Vila Sfetea era, la acea dată, un adevăratstabiliment turistic, care profita, atât de apropierea mânăstirii,foarte cunoscută şi frecventată, cât şi de mirificul locurilor (după1990, clădirea ajunsese complet ruinată, însă ulterior, a fostrefăcută, devenind, astăzi, Vila Ursu).Familia Coşbuc petrece, an de an, mult timp la Tismana, pewww.oglindaliterara.rocare va ajunge s-o considere a doua sa reşedinţă.Cu Ramiro Ortiz la TismanaREMEMBERÎn Istoria literaturiiromâne, George Călinescureproduce două fotografii cuGeorge Coşbuc la Tismana,înconjurat de prieteni. Înambele fotografii apareprietenul său Ramiro Ortiz(1879-1947), istoric literaritalian, un timp profesorla Facultatea de Litere şiFilozofie din Bucureşti. Estede remarcat că Ramiro Ortiz a tipărit în anii ’20, după manuscrisullui Coşbuc, traducerea Divinei Comedii, la care poetul lucrasetimp de două decenii, dar pe care nu apucase s-o publice.Vedere pariziană cu George Coşbuc în faţa MănăstiriiTismanaSunt în măsură să dau la iveală astăzi, din colecţia proprie,o altă reprezentare, spectaculoasă, a lui George Coşbuc laTismana, existentă pe o carte poştală circulată la Paris, în 23decembrie 1908 (data poştei). Coşbuc este cu baston şi pălărie,îmbrăcat în haine închise la culoare, pe drumul care duce lamănăstire şi care se vede, majestuoasă, în planul doi.Accidentul lui Alexandru, la BăleştiDin păcate, la 26 august 1915, asupra familiei Coşbuc seabate o mare nenorocire. La acea dată piere, într-un accident deautomobil, lângă Târgu-Jiu, în raza comunei Băleşti, pe drumulspre Motru, unicul lor fiu, Alexandru, în vârstă de numai 19 ani.La volanul maşinii Mercedes Benz-Torpedo se aflamoşierul Ion-Alexandru Stâlpeanu, din Teleorman, care goneanebuneşte pe şosea, să nu-l prindă noaptea, când automobilul seloveşte de un bolovan şi se răstoarnă. Moşierul moare imediat,cu coşul pieptului zdrobit de volan, iar Alexandru Coşbuc, cucraniul fracturat, este transportat la spitalul din Târgu-Jiu, undedecedează în zorii zilei.Pe locul unde a avut loc accidentul s-a ridicat o fântână,care poate fi văzută şi astăzi, fiind denumită de localnici „Fântânalui Coşbuc”.Alexandru va fi înmormântat în cimitirul mănăstirii Tismana,căreia soţii Coşbuc îi dăruiesc un frumos vitraliu, în amintireafiului lor. Dar existenţa lui George Coşbuc nu va putea depăşiacest moment, refuzând să admită crunta realitate, astfel cum vaspune şi în versurile următoare:Ah, cumva să nu mi-o spuieVreun duşman cumplitCă băiatul meu azi nu eŞi că a murit,Că-n schimbarea bruscă-a minţiiEu l-aş omorî cu dinţiiCa pe-un câne care muşcăPe furiş ...Evocat de Tudor ArgheziîPoetul îmbătrâneşte înainte de vreme, devine însingurat,închis în sine. Tudor Arghezi îl evocă într-un medalion dinBilete de papagal ca pe un omsfârşit: ... din George Coşbucrămăsese o schemă palidă şifugară. Îl zăream ascuns înpălăria lui mare, trasă pe frunte.Îşi pierduse băiatul, un flăcău.Lovitura fatalităţii n-a cruţat nicipe tată, nici pe poet.Şi într-adevăr, sfârşitulfizic nu întârzie multă vreme.În timpul ocupaţieigermane, George Coşbuc,rămas în Bucureşti, moaresubit, ca urmare a unei congestiicerebrale, la 9 mai 1918, înlocuinţa sa din str. Plevnei nr.48.Soţia sa, Elena, îi vasupravieţui încă mulţi anişi va locui dese răstimpurila Tismana, în apropierea6687


MOZAICROSTULCând te despărţi din vină ta, încerci o vreme să te lupţi cuireversibilul, îţi dai seamă că n-are sens, te lamentezi de formăşi renunţi. Când te despărţi din vină celuilalt, ai nevoie de operioadă de timp că să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea dela capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi undear fi trebuit că lucrurile să apuce pe alt drum.La fel se întâmplă şi atunci când te despărţi de ţara ta.Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţaraşi mamă nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţirăspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-opărăsesc.României i-a dispărut rostul. E o ţara fără rost, în oricesens vreţi voi. O ţara cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cudrumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, curelaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu ducnicăieri.Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia,pământul şi credinţa.Bătrânii.România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţineîn foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi decopii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot,că vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins,au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute,asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarnă, fără măcar omână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi.O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţiicare a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, că să tragemmanele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nuexistă viitor.Pământul.Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-lmai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa RegeleThailandei susţine un program care se intitulează „SufficiencyEconomy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângăcase tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găina, un purcel.Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente,thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările „prietene”. Lanoi chestia asta se numeşte „agricultura de subzistenţă” şi lui tantiEuropa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpereroşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, căde-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţă, lătratul vesel allui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate dela vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţiide la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, lecalifica drept nişte arhaismebarbare. Să dispară!Din beţivii, leneşiişi nebunii satului se tragăştia care ne conduc acum.Neam de neamul lor n-aavut pământ, că nu erau înstare să-l muncească. Nuştiu ce înseamnă pământul,câtă linişte şi câtă putereîţi da, ce poveşti îţi spuneşi cât sens aduce fiecăreidimineţi şi fiecărei seri. I-auurât întotdeauna pe cei carese trezeau la 5 dimineaţă Brăduţ Florescuşi plecau la câmp cu ciorbăîn sufertaş. Pe toţi gângaviişi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretaride partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia,care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă,creştineşte.Credinţa.O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât maisunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu deîmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anumeşi pus la loc în ladă de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi floride câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sămoară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, înschimb, o variantă modernă de credinţa, cu fermoar şi arici, princare ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi,botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sediişi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei.Se accesorizeaza cu cruci făcute în grabă şi cu un „Tatăl nostru”spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’părinte, e urgent.Fugim de ceva că să ajungem nicăieri. Ne vindempământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Nesunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericilese înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi segândesc serios să aplice pentru viză de Canada. Fetele noastrese prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cucare se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şibeau de sting... pentru că ştiu de la televizor că fetele noastrevor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrâncu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şisă-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentrumultinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.Sună-ţi bunicii, pune o sămânţa într-un ghiveci şi aprinde olumânare pentru vii şi pentru morţi. Să trăieşti!mormântului fiului său.Reproduc mai jos o scrisoare inedită, din arhiva personală,expediată de Elena Coşbuc de la Tismana, în 1928, în care facevorbire de vizita unui grup de prieteni la mănăstire:Tismana, 20 August 1928Stimate Dle Boroeanu,Am primit fotografiile însoţite de carta Dv. de visită. Vămulţumesc mult pentru atenţia D-voastră. În adevăr grupul a eşitprost, în schimb Mănăstirea este minunată şi-mi va fi o amintirefrumoasă de aici.Multe mulţumiri din parte-mi.(ss) Elena G. CoşbucElena Coşbuc, apropiata familiei RebreanuÎn 1931, Elena Coşbuc apare la un eveniment deosebitdin familia Rebreanu. Astfel, în vara anului 1931, Puia, fiica luiLiviu şi Fanny Rebreanu, cunoaşte la Balcic pe Radu Vasilescu(1906-1975), la acea dată sublocotenent de cavalerie, odraslalui Alexandru Vasilescu, colonel de stat major în primul războimondial şi apoi, comandant al Şcolii de război. Tinerii seîndrăgostesc fulgerător şi hotărăsc să se căsătorească, în toamnaaceluiaşi an. În Jurnal, Rebreanu relatează frământările sale dinacea perioadă, cauzate de lipsa banilor necesari evenimentului.Până la urmă, împrumută, totuşi, 100.000 de lei de la bancherulAristide Blank (după cum consemnează în Jurnal).Căsătoria dintre Puia şi Radu Vasilescu (care ulterior, vadeveni salariat al Radiodifuziunii Române) se va oficia la 26octombrie 1931, iar naşi de cununie vor fi două personalităţimarcante ale societăţii româneşti: Iuliu Maniu şi Elena Coşbuc,văduva poetului, ambii apropiaţi ai familiei Rebreanu. De remarcatînsă că în cartea sa de amintiri, Zilele care au plecat, apărutăîn 1969, în Editura pentru Literatură, Puia Florica Rebreanunu pomeneşte nimic de naşii săi, temându-se, probabil, deconsecinţele fie şi ale unei simple menţionări a numelui lui Maniu,mort în închisoarea de la Sighet, în 1953, ca un adevărat martiral neamului românesc.6688 www.oglindaliterara.ro


NOBLEŢEA CAILORLIBERIConstantin P. PopescuCristi IORDACHETehnici de nerezistenţăEditura Cetatea de ScaunTârgovişte, 2010ISBN 978-606-537-051-7Cu adevărat nu poţi rezista acestor „Tehnici de nerezistenţă”.Nici nu trebuie, pentru că a rezista înseamnă poate a pierde, iardinspre autorul acestui manual poetic nu ne ameninţă nici unpericol. Pericolul căruia se supune singur Cristi Iordache, autorulvolumului, ne poartă pe o sârmă foarte bine întinsă de vers (ase citi culmi ascuţite de munte), asemenea unui balerin care îşicunoaşte bine fiecare mişcare. Face din poemele lui fie un dansagil, fie un moment de repaus care poate părea nesfârşit. Necopleşeşte cu grija unui suflet iubitorşi tandru sau cu o străvedere caresurprinde plăcut. Cum să-i rezişti,n-ar fi păcat? Este un fin dirijor al uneiorchestre care cântă numai pentru noi.Structurat în trei părţi, volumuleste un original. Prin căutările luimontane, însingurat poate între cerşi pământ, Cristi Iordache nu este unpăstrător numai pentru el al darurilorprimite. Le dăruieşte: „hoinăresc pecrestele munţilor/ acolo/ zăpada nupiere/ sub tălpile-mi/ goale/ viscolul/mă biciuie cu păsări de pradă/ acolo/mă prăvălesc sub norii/ ce-ascund/pâraiele/ ochilor tăi/ acolo/ cad/ undetu mă poţi obloji/ cu buze/ cu sâni”(pag. 11). Poetul îşi regăseşte iubireadin sufletul lui la înălţimea acestorzăpezi veşnic pure. Şi ne-o spune cu obucurie în care trebuie să îi fim alături.Prima parte, intitulată sugestiv„Amor cu Dumnezeu sau cu El întrenoi (Gilda Mia)”, cuprinde poeme caresunt adevărate descoperiri interioare.Din hoinărelile/ascensiuni pe culmiascuţite şi înalte descoperirile luisunt profunde: „hrană rezistenţei m-aabandonat/ naşterea/ şi hienele-midevorau/ trupul/ nu mă născusem laTagastes dar învăţasem/ murirea”(pag. 21). Nu poţi să nu observi cumamintirile sufletului călătorind prin om se află singure şi se rostesc.Astfel, viaţa, aşa cum o simte Cristi Iordache, se dezvăluie şise arată ca un mister, ducând mai departe către alt mister. „Aşplânge cenuşa,/ dar flăcări mai sunt,/ mi-e noaptea lumină/ ceapuneîn zori,/ Închide-mă-n tine/ (pământul mi-e ciunt)/ şi fivom,femeie,/ doi nemuritori” (pag. 25). Cristi Iordache observăcu răbdarea unui chinez, trăieşte şi ne împărtăşeşete trăirea lui,dar în acelaşi timp este un cal nobil şi liber. Nici un frâu nu lasăa-i fi aşezat de mâini străine. El este liber să galopeze sau să seodihnească, iar riscul acesta, asumat poetic, este o adevăratăîncântare surprinzătoare. Uimit este şi el, poetul, când află cumpoate „alerga fără să strivească firele de iarbă”, dar „cu teamăde şocuri/ ca orice om întreg după un transplant de cord” (pag.15). Aspiră către dragoste cu toate fibrele fiinţei lui şi o spune cuo cucernică şi romantică mărturisire: „Şi paj voi fi/ la Curtea Ta,/Femeie,/ de-ar fi/ să-mi smulg/ şi cerul/ şi pământul,/ îmi lepădheruvimii,/ toată ceata,/ că Tu/ Eşti/ mai întâi/ şi nu/ cuvântul”www.oglindaliterara.roLECTOR(pag. 14). De notat scrierea cu majusculă a cuvintelor, ca oaccentuare a semnificaţiei divine.Partea a doua, intitulată „Sssst, să nu ne-audă soartea!”cuprinde poezii cu o mare forţă de impresionare, care denotă odeplină stăpânire a mijloacelor poetice. Metaforele abundă şi totule transmis cu puterea unui mesaj bine definit. „Un sânge receşerpuind, mă vede”, sau „E gândul-caninii ciobiţi ce se-nfruptă”sunt doar exemple, dincolo de care se poate simţi substanţafilosofică fermă: „Tăcerea-cântare de laudă, mută,// ciopleşteliturgic caverna mea slută./ Ecoul melodic, a ploaie de vară,/est transitus Domini. Fruntea-mi sărută,/ mă naşte poveste, măpierde povară” (pag. 40). Dincolo de unele cuvinte în chip deosebitscrise (soartea, ciaţa), Cristi Iordache creează imagini pline sesens şi profunzime, alcătuind un adevărat crez poetic. „Panteraneagră” poate duce cu gândul la leoaica tânără a lui NichitaStănescu, dar e numai un loc al poeziei din care Cristi Iordachetrece mai departe cu aripi adevărate şi personale. Din nou atentobservator al vieţii în poezia „Joc”, rămâne totuşi detaşat dincolode epuizarea trăirii, ca un maestru al propriei deveniri. „Copiiităi au învăţat deja să se joace”, ne spune Cristi Iordache, darnumai după ce va fi fost ucis de bărbaţii femeilor iubite şi mameale copiilor săi. Frumuseţea şi urâţenia lumii capătă deopotrivăsens filosofic întregit prin cunoaştere şitrăire. În ultima parte a capitolului CristiIordache se vrea a fi un Monte Cristo(de remarcat: Monte-munte, Cristo-Cristos), după înţelegerea nebănuituluisens al gândurilor destinului: din fiinţacare se nutreşte simbolic din picăturilezăpezilor pure şi din gândurile limpeziale înălţimilor, devenirea îl poartă către„un văduv bătrân nereticent,/ mi-e idolmurirea/ şi pribegesc prin rezistenţă.//Pretutindeni gladiatori;/ unii mă numescîn continuare,/ din milă,/ monte cristo”(pag. 82). Sunt versuri care aduc amintede Eminescu („norocul vă petrece”).Acceptarea riscului, (ne)rezistenţa luiCristi Iordache este tocmai provocarealibertăţii. A cutezanţei fiinţei umane şi aaripilor primite mereu în dar pentru unnou zbor.Partea a treia se numeşte„n mobil”, sugerând deopotrivăanonimatul (n) matematic, statistic,dar şi o epocă a mobilităţii şi nu numaitelefonice. Poemele sunt încărcatede aceeaşi forţă sugerând riscul şiasumarea propriei libertăţi umane, alregăsirii de sine în univers: „S-a ridicatpământul în picioare/ trezit de sânge deatei./ Adame,/ -ţi spun/ din lumea meade-acum,/ tu ce trăieşti, trăit-am eu!/Aşa precum/ Fecioara Preacurată,/pământul va rămâne greu,/ vor naşte umerii-i poteci/ bătute detalpă pătată/ cu suflete rătăcite/ şi reci” (pag. 98). Descoperimîncă o dată realitatea evidentă că orice creaţie nu poate fi decâtliber consimţită, o urmare a experienţelor existenţiale deplinînţelese.Cristi Iordache, un explorator neobosit al umanului şidivinului din el însuşi, a ilustrat volumul cu desenele fiicei sale.Imagini de frumoasă puritate de copil însoţesc poemele şi dau onotă caldă întregului. Editura Cetatea de Scaun din Târgovişteprimeşte în rândurile autorilor editaţi vocea distinctă şi clară apoetului Cristi Iordache. Mereu neliniştit şi mereu frământat, aşacum numai poetul poate fi, dornic de noi aventuri cutezătoare,Cristi Iordache izbuteşte un frumos dar literar pentru cititor. Maicu seamă că manualul acesta poetic te învaţă cum să nu opuirezistenţă Vieţii în toată minunata ei nesfârşire. Cristi Iordachepoartă adevărata nobleţe a cailor liberi.6689


ESEUA FI SAUA NU FI KAFKIANKafkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că înjurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în francezăşi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe ariiculturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituitîntr-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial FranzKafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka începe săse estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-aadjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şiimposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei,şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care seînscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şidefinitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetareştiinşifică, cât şi ca model literar.Prin urmare, pentru înţelegerea corectă a kafkianismului, eltrebuie receptat în dubla sa ipostază determinantă: ca mod conceptualşi atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artisticăa înţelegerii şi a trăirilor autorului.În primul capitol al acestei părţi, însuşi Kafka ni se destăinuie.Şi astfel, într-o manieră aparte, aflăm despre traumele copilărieişi despre unele dintre decepţiile ulterioare, dar şi despre puţinelebucurii ce i-au străluminat negurile vieţii: bucuria de a citi, călători şiiubi (însă fără norocul rotund al împlinirii prin dragoste şi căsătorie),precum şi bucuria de-a scrie şi de-a creşte spiritual prin scris, chiaratunci când te îndoieşti de calitatea producţiilor tale artistice. Căci,ne încredinţează Kafka, „arta este pentru artist suferinţă, de care seeliberează pentru o nouă suferinţă”.Neîndoios că sunt atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, care înceea ce priveşte problemele sufleteşti şi suferinţele provocate deviaţă, au tot dreptul să afirme că la acest capitol ei sunt mai kafkienidecât însuşi Kafka. Riguros adevărat, cu menţiunea că dacă privimfenomenul în discuţie din acest unghi, avem de-a face doar cu coajakafkianismului: nenumăraţi oameni au cunoscut pe propria pieleefectele dureroase ale alienării şi însingurării, atâta doar că unuiasingur i-a fost dat să le înfăţişeze în opera sa la un înalt şi inconfundabilnivel artistic! Căci, ne asigură Romul Munteanu în Prefaţa la romanulProcesul, „Opera constituie în astfel de împrejurări o ilustrare artisticăa biografiei, un comentariu asupra condiţiei umane, realizat dinperspectiva individului care-şi studiază propriile vibraţii interioare, alecăror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmică”.Fără discuţie că analizaunei opere, oricât ar fi aceasta deaccesibilă, implică anumite riscuri:fie că vei insista asupra unorelemente considerate de maximăimportanţă şi atunci vei tratasumar ceea ce te-a impresionatîn mai mică măsură, fie că veiproceda altminteri (desigur, cu tactşi responsabilitate intelectuală),oricum o atare iniţiativă va generadiscuţii şi va crea nemulţumiri înrândul comentatorilor de profesie.Că, adică, vor spune ei, se puteaaltfel şi atunci lucrurile ar fi ieşitmult mai bine...Cu atât mai mult în cazuloperei lui Kafka, unde surprizelese iţesc la tot pasul pe drumulcaptivant ce duce spre culmile George Petrovaiîmpodobite cu delicioase capcanestilistice. Se ştie doar că opera acestui scriitor este inseparabilă destrania sa persoană şi că mai ales, potrivit opiniei lui R.M. Albérès,el „a construit în mod deliberat povestiri neinteligibile, o lumeinexplicabilă şi ireductibilă la un comentariu raţional”.*Insolitul şi atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate deanumite elemente nerative, care în îmbinarea lor atinsă de graţiadivină, îi definesc stilul şi forţa artistică a expresiei. Primul dintreaceste elemente este concepţia lui Kafka despre lume, din care –după propriile afirmaţii – se va naşte cretitudinea rostului său pe acestpământ, anume aceea de a reda „universul prodigios pe care-l amîn cap”. Filosofia sau concepţia kafkiană despre lume s-a cristalizatîn decursul timpului, şi la configurarea ei – precum în cazul atâtor şiatâtor semeni celebri şi mai puţin celebri – şi-au adus contribuţia ceidoi factori: impresiile culese din viaţă şi învăţăturile extrase din lecturi.Fireşte că diferenţierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (multmai conturate sunt asemănările!), atunci când ele se datorează doarimpresiilor şi învăţăturilor acumulate. Baza deosebirilor esenţialedintre oameni este de ordin genetic şi ea se învederează în însuşirilenative ale minţii, respectiv în cele ale inimii şi firii.Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viaţă şi influenţalecturilor de calitate pe o minte receptivă şi o fire hipersensibilă.Din nefericire, primele sale impresii de viaţă se leagă de imagineaautoritară a tatălui său, lucru pe care îl va înfăţişa peste ani şi aniîn două scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare către tata şiVerdictul.Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât eareprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate căa fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alteveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe FeliceBauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică,dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor salecomplicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. „Plămânii şi capulau complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el... Aşadar, putemspune că anul 1912 se dovedeşte un an bun şi prosper pentru GeorgBendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeşte cuFrieda Brandelfeld, o fată dintr-o familie bogată, iar afacerile cunosco creştere însemnată, cu toate că „tatăl său îl împiedicase de laadevărata activitate proprie, prin faptul că nu vroia să admită decâtdoar concepţiile sale personale”.Cuprins de fericire, Georg se hotărăşte să-i scrie prietenuluisău dificil din Petersburg despre logodnă. Apoi, cu scrisoarea înbuzunar, el se îndreaptă spre camera tatălui său pentru a-l înştiinţade cele plănuite. Aici, însă, în cea mai autentică manieră kafkiană,va avea parte de un adevărat şoc, ocazie cu care se va convinge căfericirea nu-i decât o iluzie. Tatăl său are o comportare cât se poatede bizară: Dacă la început pune sub semnul întrebării existenţaprietenului din Petersburg, puţin mai târziu neagă categoric căGeorg ar putea avea un asemenea prieten („N-ai nici un prieten laPetersburg!”), pentru ca în final să-i spună deschis şi categoric: „Debună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimiimele”. Îndată după aceea el îl acuză pe Georg că prin logodna sa aprofanat amintirea mamei, şi-a trădat prietenul, iar pe el – bătrânul luitată – l-a vârât în pat. Devenit deodată justiţiar, încheie cu cuvintele:„Te osândesc la moarte prin înec!” De îndată ce verdictul a fost rostit,Georg se simte irezistibil atras de apă, aşa că o ia la fugă spre pod.Ajuns aici, el se avântă peste parapet „ca un gimnast perfect”, iar întimpul căderii mai apucă să rostească încetişor: „Dragi părinţi, totuşiv-am iubit mereu”...(continuare în nr. viitor)6690 www.oglindaliterara.ro


O aniversare cu caziere GULAG:Mandelştam, Gumiliov, Vvedenski, HarmsDaniil Harms (1905-1942). …Începând cu anul 1928,scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele. La ce bun, dacăera inutil să le prezinte vreunei redacţii? Nu i le-ar fi publicatnimeni. Însă, din fericire, a dactilografia nu e sinonim deplin(nici pe departe!) cu a scrie. În jurnalul său intim Harms seautoîmbărbătează, îşi dă din abundenţă sfaturi sieşi de a nuabandona, de a nu renunţa! Apoi, îi plăcea mult să viseze.REMEMBERi-se atitudine capitulardăfaţă de războiul încare se afla URSS. Încazier, sunt reproduseşi următoarele cuvinteale Lui Harms: „UniuneaSovietică a pierdutrăzboiul chiar dinprima zi a acestuia.Acum Leningradulsau va fi blocat şi noivom muri de foame,sau va fi bombardat Leo Butnarufără să rămână piatrăpe piatră… Întregulproletariat trebuienimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îivoi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte.Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurilearmatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat”. Harmsmai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front suntÎn somn şi aievea. Şi, numaidecât, în scris. Visul era nu doarcea mai benefică formă în care personajele lui Harms îşi (în)tezaurizau dorinţele, aspiraţiile, iluziile, ci şi fericita posibilitate dea suda acea tragică ruptură din interiorul existenţei, din realitate.Încât vreun subtil exeget are motive să constate cu deplin adevăr:absurditatea subiectelor nu poate fi pusă la îndoială, însă la fel deneîndoielnic e că ele au ieşit de sub pana lui Harms în timpurileîn care ceea ce părea absurd devenise realitate (sadea şi...sadică!). Dar nu numai atunci, cândva, în epoca etc... Deoarecetextele avangardei trebuie înţelese (şi traduse...–„supuse”)printr-o reinterpretare – uneori – esenţial-contemporaneizatoare,să zicem astfel. Nu, nu ar fi exclusă şi atare metodă-montare-jocpercepţie...Ne-decepţie!În ziua de 23 august 1941 este arestat în urma unuidenunţ (delatoarea era o cunoştinţă apropiată a Annei Ahmatovacare, sigur, o turna la NKVD şi pe marea poetesă), incriminându-expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală,simulează demenţa; tribunalul militar decide ca Harms să fieizolat, ca deţinut, în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.www.oglindaliterara.ro6691


NOTESMitologie traco–greco-romana.Reminescente ale mitului jertfei întraditii si obiceiuri românestiDin cele mai vechi timpuri si pânaastazi geneza produselor populare aprodus cea mai interesanta dezbatere.Istoria teoriilor referitoare la genezaacestora urmareste explicarea paralelelorsi analogiilor din diferite mitologii si aasemanarilor dintre mituri si formele debaza ale prozei populare. În acest sensse presupune ca ar fi existat doua directii:prima ar fi poligeneza prin care tipuri depovesti cu structuri similare pot lua nastereindependent în diferite zone ale lumii, iar adoua ar fi rezultatul difuziunii, inventia întrunanumit loc care s-a transmis în alte ariiculturale ale lumii. Despre atitudinea omuluifata de mit, C.G. Jung afirma ca „cel cetraieste fara mit sau în afara lui constituie oexceptie. Ba el este chiar un dezradacinat,care nu are o legatura adevarata nici cutrecutul, cu viata stramoseasca (caretraieste pururi în el), nici cu societateaumana prezenta.”Dupa unii cercetatori, cele mai vechisunt miturile si legendele, apoi basmeledespre animale si, în sfârsit, basmul propriuzis,care ar avea o functie mai mult esteticadecât utilitara. De asemenea, trebuie sa nuuitam caracterul ceremonial în societateaprimitiva, miturile si legendele se recitau,iar alaturi de basme aveau, atât functieestetica, cât si moralizatoare. În acest chipomul depaseste profanul, apoi el descoperasacrul. Timpul mitic la nivelul primitivuluinu întruneste valori epistemologice, elfiind numai o dimensiune a reflectariiepice, clasificabila numai în timp sacrusi timp profan, aflate în opozitie. Opozitia„se prelungeste în constiinta omului princonversiunea timpului religios în acel timpimaginar”. Astfel, calea de descoperire amagicului prin mit reprezinta o punte catreo lume complementara realitatii, înlaturândcenzura transcendentala. Blaga spuneaca „mitul e un discurs care participa laconstituirea unei explicatii filozofice”.Trecerea de la mit la folclor s-arealizat prin contaminarea unor motive,creatiile epice folclorice au preluat prindemitizare numeroase valori. La noi, laromâni, mitul de o vechime incontestabilaeste mitul de factura traca, la care adaugaminfluente greco-romane, deoarece poporulromân a fost crestinat înainte de a se forma,asa ca este greu sa vorbim de o mitologieromâneasca. „Primele vestigii arheologiceprobând introducerea crestinismului peteritoriul tarii noastre dateaza din secolul alIV-lea, perioada care coincide cu oficializareacrestinismului si cu cucerirea vremelnica decatre Constantin cel mare a malului stângal Dunarii (…) Se poate presupune ca înaceste circumstante, traditiile popularelocale, ca si datinile si credintele adusede romani în Dacia, au continuat sa seperpetueze paralel cu crestinismul, sau înstrânsa legatura cu acesta.”Este foarte important sa se cercetezeurma arhaica a riturilor si a miturilor pânaîn epoca primitiva. Pentru a fi nemuritor,„primitivul îsi scoate sufletul din corp îndiferite împrejurari care presupun un pericolreal sau imaginar. Astfel, la oamenii dinMinahassa, în Celebes, când o familiese muta într-o casa noua, un preot adunasufletele întregii familii într-un sac si lerestituie mai târziu proprietarilor respectivi,deoarece se crede ca momentul intrariiîntr-o casa noua este plin de primejdiisupranaturale”. Sub semnul acestei originista si credinta referitoare la transferul unuisuflet pur al unei fiinte în corpul manastiriipentru a-i darui durabilitate. În acest fel fiintazidita face schimb între sufletul sau muritorsi nemurire.Dintre cercetatori, Frazer a reusitsa realizeze una din cele mai importantesinteze etnografice din zilele noastre,aruncând o lumina noua asupra conceptiilorprimitivilor din epocile stravechi. Acestastudiaza multe practici traditionale prezentela români. Un obicei din Transilvania legatde mitul jertfei, pe care-l aminteste în studiulsau, este masurarea umbrei omului si zidireaacesteia în temelie. Asa dupa cum conchideJung ”mitul nu este o fantasma infantila, ci orecuzita cât se poate de importanta a vietiiprimitive”.Exista un principiu primitiv altransferului raului la o alta persoana, la unanimal sau la un obiect. De aici a izvorâtpractica descântecului. Aceste purificari iauforma unor expulzari în forta a raului prindoua cai: izgonirea directa sau imediata siizgonirea indirecta sau prin intermediul unuitap ispasitor. În primul caz spiritele relesunt invizibile si alungarea lor se face prinharmalaie: prin tipete, strigate, blesteme.În al doilea caz spiritele rele sunt încarcateîntr-un vehicul material, animal sau om carepreia aceste spirite si apoi îl izgonesc sauîl ucid.La purificarea generala de rau seprocedeaza periodic, intervalul dintreceremonii fiind un an. Acest interval ciclical ceremoniilor este simetric cu cele treiprobe, cu zidirea treptata si sub forma degluma a sotiei mesterului atât în basm,cât si în legenda. Din aceasta practica s-anascut colindul despre zidire, pe care atâtde frumos l-a valorificat Ion Talos în studiulsau, Mesterul Manole. Contributie la studiulunei teme de folclor european (1997). Dupaizgonirea raului urmeaza din nou o perioadade libertinaj, în care doar încalcarile grave dereguli pot fi pedepsite. Obiceiul de a omorîun animal sau om divin este raspândit pe osacra larga în epoca primitiva, apoi odatacu evolutia societatii acest fapt a primito interpretare eronata. Basmul MesterulManolea din culegerea lui I. Nijloveanuprezinta în mod fabulos ridicarea din senina bisericii dupa ce femeia a fost zidita. Ea îsicontinua existenta în lumea reala venind ziuametamorfozata în pasare si îndeplinindu-siîn continuare îndatoririle gospodaresti, iarnoaptea nu este decât o stafie care haladuieprin biserici. În unele variante ale legendei,Manole este metamorfozat în pasare.Pasarea este un simbol al pacii, esteDuhul Sfânt si, alaturi de visul mesterului,de ascultarea si îndeplinirea rugii de catreDumnezeu, ne confirma caracterul divinal jertfei. Caracterul divin al omului estediminuat în legenda zidirii sotiei, fiindLucreţia Bogdanconsiderata o simpla victima. Din alt punctde vedere, odata cu înaintarea în civilizatiamoderna, popoarele îsi aleg persoane careoricum ar fi dati prada în fata mortii.În legenda este transmis de divinitateprin vis faptul de a fi zidita sotia mesteruluimare si nu oricine. De altfel, acest lucrudemonstreaza ca sotia lui Manole arfi cea mai devotata sotului dintre sotii,ceea ce reiese din modul cum înfruntaobstacolele ce-i ies în cale. În alta ordinede idei, caracterul divin al sotiei fidele serasfrânge si asupra mesterului, respectivasupra pruncului nenascut, conformmitului biblic al femeii credincioase. Dar,mai exista si un alt motiv, care se referala genialitatea mesterului. În trecut eraucis fiul împaratului pentru bunul mers alcetatii, si putem demonstra prin existentablestemului asupra Ierihonului din VechiulTestament. Din punctul acesta de vedereeste aleasa sotia mesterului pentru ca esteînsarcinata. La temelia manastirii este pusspiritul unei întregi familii si aceasta familieeste cea a creatorului. De aici deriva mitulbiblic al jertfei familiei sfinte, Sfânta Maria,Sfântul Iosif si Mântuitorul, fiinte divine caresunt jertfite de Dumnezeu pentru spalareapacatului stramosesc.Dupa Frazer, „folosirea divinitatii catap ispasitor lamureste caracterul ambiguusub care, dupa cum am vazut, apare obiceiulpopular european al izgonirii Mortii. Am expusmotivele ce ne îndreptatesc sa credem caîn aceasta ceremonie asa - numita moarteera initial spiritul vegetatiei, ucis anualprimavara, pentru ca sa revina la viata cutoata vigoarea tineretii”. În acest context estediscutabila relatia dintre cel care transportaefigia Mortii si încarcatura funesta pe careo duce astfel ca persoana respectiva vaprovoca întotdeauna spaima celor din jur silumea va fugi de ea. Tineretea Anei, „floareacâmpului” confera similitudinea frumusetiimanastirii si acest epitet ne duce cu gândulla anotimpul primavara, când începe muncaziditului, dupa o iarna în care casta zidarilorse odihneste din cauza conditiilor vitrege alevremii. De altfel, locul era plin de izvoare, depâraie, solul alunecos, probabil din cauzaploilor si a topirii zapezilor, iar „malul frumos”nesigur. Este amintita chiar si existenta unui„iezer fara fund”.(continuare în nr. viitor)6692 www.oglindaliterara.ro


LAMPA ŞI NOPŢILE LUI CARAGIALELECTORCautand documente istorice despre Ticleni-Gorj,in primi ani de dupa 1970, in vederea intocmirii uneimonografii a localitatii, am fost indrumat de unii batranisa merg la Bucuresti, in str. Sf. Gheorghe Nou, nr. 27,unde mai traia, inca, a doua sotie a avocatului ConstantinDumitru Bratuianu, pentru ca avocatul respectiv a predatAcademiei Romane unele hrisoave vechi.Vizita a fost de bun augur. Am gasit-o pe DoamnaAurica Bratuianu, mai mult decat nonagenara in acelmoment, dar era imobilizata pe carucior, insa foarte lucidasi deosebit de bucuroasa pentru vizita ce i-am facut-o. Adepanat foarte multe amintiri, destul de interesante, printrecare si despre Caragiale, care le-a fost chirias in perioadacand avea Gambrinusul.Mi-a indicat prima camera de la etajul 1, de langascara, in care a locuit Caragiale. A relatat ca administratorulGambrinusului i-a rugat sa-i inchirieze o camera deoarecenu poate face, zilnic, naveta la Ploiesti, mai ales ca estedestul de ocupat.Cu toate ca in imobil aveau instalatie de curentelectric, Caragiale a renuntat la lumina electrica, dar si-afacut rost de o lampa cu petrol(lampant), care statea incamera toata noaptea aprinsa, cand scria nemuritoareleopere literare, mereu actuale si nu gresim daca spunem,chiar vesnice.Cand Gambrinusul a intrat in faliment, Caragialenu a mai venit la camera inchiriata, nu le-a mai platitproprietarilor nici chiria restanta, dar nici acestia nu l-aumai cautat.Batrana mi-a relatat ca incamera respectiva i-au ramasunele pahare, toiuri si clondiresi daca chiriasul nu a mai venitdupa ele, inainte de PrimulRazboi Mondial le-au adus lacasa de la Ticleni si ma roagasa merg, la cei care au intratin posesia acelei case, sa maIon M. Ungureanuinteresez de ele.Am mers atunci la casa de la Ticleni unde am reusitsa gasesc o sticla de ½ litri de culoare galben deschis,larga la gura, portretele avocatului si sotiei sale, acesta dinurma foarte deteriorat. Prin anii -80 casa a fost demolata.mobilul de la Bucuresti, din str. Sf. Gheorghe Nou nr.27 exista inca, dar nu stiu in a cui posesie mai este sinu ar fi rau daca, pe ea, cu acceptul proprietarilor actuali,sa fie pusa o placa comemorativa, care sa reaminteascatrecatorilor ca acolo a locuit si creat Caragiale.Falimentul Gambrinusului se pare ca a fost proorocitsi de epigrama creata de Cincinat Pavelescu, la care separe ca a colaborat, insasi maestrul:Marelui Caragiale, pe cand era berar„Iancu Luca CaragialeIti da berea cu masura,Face si literatura....Insa nu face parale !Meridianele unui poet valoros: Ion AndreiţăIon (Jean) Andreiţăeste un bun tunar. Tragecărţi rare, dar la ţintă.Bunăoară, m-a onoratcu două astfel de opuri: unulmult voluminos, copertatîn carton lemnos, elegant,aproape 800 de pagini,purtând pe frunte, ca untimbru, un genial peisajsemnat de fantasticul pictorMihai Bandac (apariţie pesimeze, din păcate, din ceîn ce mai rar). E vorba,mai degrabă, de o colecţieGheorghe Istrate intimă denumită „Viaţă,drumuri, litere…”. Frumostitlu, un fluviu descris aldomniei sale de-a lungul meseriei sale de ziarist-eseist(Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2010). Ar trebuica o astfel de cascadă literară să intre în atenţia juriului depremiere al Asociaţiei Scriitorilor de Bucureşti.În rândul doi se aliniază o ţintă poetică: „101 poeme”,Editura Biodova, colecţia IDEAL, 2010. Nu sunt poeme(vezi „Memento mori”, „Povestea Magului călător prin stele”etc. de Mihai Eminescu) ci poezii „albe”, altele ritmate şirimate, onorabile, care îi developează sufletul galopantwww.oglindaliterara.roprintre tradiţii, dar şi vibraţii moderne. Din micul recital dereferinţe critice de la finalul cărţii se poate reproduce, cuprecizie, concluzia regretatului nostru coleg de vârstă şivisări poetice Nicolae Baltag: „Poate că s-ar detecta, la oprivire mai atentă, câteva urme din „arderile” aburite alelui Nicolae Labiş, dar versiunea lui Ion Andreiţă nu arenimic mimetic în structura ei”. Cele patru cicluri de versetedenumesc ele însele miezul fierbinte al unui talent careîncă îşi continuă combustia: „Minunea de a trăi”, Măsurândcu lacrima fiinţa ta”, „De veghe într-un spital al lumii”, „Întredouă bătăi de aripă”.Jean Andreiţă are o blândeţe robustă. Bun camaradla toate amintirile noastre literare, el e gata oricând să teservească cu câte un vers memorabil.Dar „ţinta” (repet) lui cea mare este ceea ce adenumit, concentrat, „Viaţă, drumuri, litere…”. E vorba aicide un drum iorghist (vezi „O viaţă de om”). Într-un glosar –sunt cuprinse simple note ziaristice, reportaje, drumuri prinmemorie, note de drum, portretistică, fragmente de proză,micro-eseuri, însemnări de istorie literară, cronichete,adnotări politice, texte polemice etc. Un evantai multicolorcare fascinează prin varietatea şi sinceritatea orală ascriiturii.Ion Andreiţă e un scriitor de o valoare mult mai înaltădecât recepţia sa în analizele criticilor literari.Şi încă un adaos: inspirate şi lirice sunt reproduceriledupă tapiseriile duducăi Lia-Maria Andreiţă.6693


REPORTAJPe urmele unui reporter frenetic: Iorga (1937)Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie,“romansi”: oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitoriide limba germana si italiana care ii inconjoara din toate partile.Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime,se numea Retia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonulelvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limbanationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualulteritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi deimprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romansii si-ausarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiardaca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti,latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman,Nicolae Iorga le spunea “frati mai mici” ai românilor. In studiul sau“Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditicu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond decuvinte prezente si in limba noastra.Iorga afirma ca e cel dintai român care a ajuns pe inaltimileAlpilor, intre romansi. “Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasala dânsii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastrasi sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fatarotunda sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu lepoate infatisa romanilor “si vederi din satele lor si nu le pot aduceinainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.”Intr-o conferinta rostita la Radio , Iorga vorbea chiar despre “osingura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergeapana la Marea Neagra... Intre noi (romanii), care ne intindempe amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas ei(romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza derasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elementesufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasailirico-traca si din Roma strabuna...”Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputulunui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand savada ce-a mai ramas astazi din “fratii” nostri indepartati? Sale priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe dacapovestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare devant. Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici,mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparatdovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce potspune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taraniiaceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevaratAcasa.Istorie si fanPashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreoopt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupranoastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata,peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spateleceluilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tararomansilor si a padurilor nesfarsite.Fratii nostri din AlpiPe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cumana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lorvoinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si neintoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e primaoara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tatasi un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari,stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, unadevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 deani. Vorbeste bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturileastea - si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht,www.oglindaliterara.roei sunt romansi “vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-afost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pehaine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase afan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes ospune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparatmai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor ainceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansidinspre vãi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii auurcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit.Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-auprins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romans. Candvorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut “scoalade tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Peurma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print dinpovesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras sichiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe insatul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecarerevarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atatamunca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoarestele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramanapana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim.Sunt momente candcei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi,intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea.La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot cevorbesc.Inteleg o gramada de cuvinte: “plug”, “mos”, “casa”,“munt”, “ram”, “muma”, “frar”, “sour”, “scolar”, “corp”, “alb”, “eusun”, “el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, oanumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra,incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul dinvioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirilece insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pecare ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cucuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibaritintr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire dedrum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielorvechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Seodihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda,aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi,innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleasibancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul.Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imidau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, destani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu teduca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheadearuncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinuluide pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun “tara lacale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti,cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in totEngadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadinspentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, loculuii se zice “vamporta” (in fata portii), locul unde romansii stau savorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatateae mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-aupastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice siunite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-sianunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia,isi imprumuta unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu coun paraint”, “un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”,spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatateomeneasca, pierduta prin alte parti.(continuare în nr. viitor)6695


BLITZ-INTERVIURI„În mod evident, atâttextele contemporanecât şi cele clasice,abordează teme care măinteresează, altminterinu le-aş fi montat.”Interviu cu regizorul Radu Alexandru NicaPentru finalul lunii ianuarie, Teatrul German de Stat dinTimişoara le-a pregătit iubitorilor artei dramatice o premierăabsolută la nivel naţional. Este vorba despre spectacolul„Mountainbikerii” de Volker Schmidt. Producţia teatrală va intraîn lumina rampei pentru prima dată sâmbătă, 29 ianuarie de laora 19 în sala TGSTm. Regia spectacolului o semnează tânărulregizor sibian Radu Alexandru Nica. Absolvent al Universităţii„Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, catedra regie, Radu AlexandruNica semnează regia multor spectacole dincadrul câtorva instituţii teatrale importanteatât la nivel naţional cât şi internaţional.Este considerat unul dintre cei mai „în vogă”regizori de teatru ai momentului. Obţine premiiimportante printre care: Premiul UNITERpentru Debut; Premiul pentru cea mai bunăregie (2005) şi alte câteva.Raul Bastean: Sunteţi la a patracolaborare cu Teatrul German de Stat dinTimişoara. Cum este colaborarea cu echipaTGSTm?Radu Alexandru Nica: Avem, cel puţindin perspectiva mea, o colaborare foartefrumoasă, cu un management extrem deîncrezător în ceea ce fac şi o trupă excelentăde actori. Vin la acest teatru pentru că mă potsimţi foarte liber în contextul unui climat relaxat,dar extrem de concentrat şi responsabil înceea ce priveşte căutarea artistică. E, aşadar,o atmosferă foarte caldă, dar, lucru esenţial dinpunctul meu de vedere, deloc autosuficientă.R.B.:Ce inseamna ptdvs. colaborarea, deja de obuna perioada de timp, cuscenograful Dragoş Buhagiar,unul dintre cei mai talentaţi şirenumiţi scenografi români?R.A.N.: E o colaborarepentru care nu pot fi decât extremde recunoscător. Pe lângă faptulcă este un artist desăvârşit,perfecţionist, mobil şi deschisîn propriile căutări, valoarea saumană este cea care îl defineştepentru mine cel mai mult şi acestlucru se reflectă în tot ceea ceface. Este omul care are poatecel mai mare merit în coagulareaechipei de creatori care suntem Raul Başteanastăzi; alături şi de Florin Fieroiu- coregraf şi Vlaicu Golcea -compozitor. Toate acestea au fost posibile în mare măsurădatorită entuziasmului său şi, aspect deloc neglijabil, funciareisale lipse de egoism profesional şi uman.R.B.:De ce simţiti nevoia să puneţi accentul, înspectacolele dvs., pe muzică, mişcare dar şi pe scenografiicomplexe?R.A.N.: Mă încăpăţînez să cred că pun accentul în primulrând pe ideile pe care vreau să le transmit şi pe lucrul cu actorul.Muzica, mişcarea, scenografia sunt doarmodalităţi prin care ideile, spectacolul, omul -în ultimă instanţă - sunt puse în valoare.R.B.:Ştiu că deţineţi în palmaresmontări pe texte contemporane dar şiclasice. Care dintre cele două vi se par căabordează teme pe care dvs. simţiţi nevoiasă le exploataţi?R.A.N.: În mod evident, atât textelecontemporane cât şi cele clasice, abordeazăteme care mă interesează, altminteri nu le-aşfi montat. Nu pot face o diferenţă de naturacelei pe care mi-o propuneţi: este ca şi cum aşrăspunde la întrebarea dacă îmi place mai multapa sau laptele. Ambele îmi plac în principiu.Pentru mine nu există decât texte de teatru pecare le simt ca având afinitate cu structura meainterioară, cu interesele mele şi temele caremă obsedează şi altele care nu. Despărţireaasta în clasic şi contemporan are o relevanţătot mai mică pentru mine.„Deşi clasicii suntfoarte buni, noiăştia moderni suntemşi mai buni.”Interviu cu scriitorul Stoian G. BogdanStoian G. Bogdan s-a născut pe 29octombrie 1983, la Comăneşti. Absolvental Facultăţii de Drept şi masterand în StudiiJuridice, a publicat poezie în reviste decultură româneşti precum: „Luceafărul”,„Pana mea”, „România literară” şi altele. Este editor la revista „Pana mea” şiavocat stagiar. S-a consacrat prin apariţiavolumului „Chipurile” cu care a obţinutPremiul pentru Poezie, la Concursulde manuscrise pentru tinerii sub 35 deani, organizat de Uniunea Scriitorilor dinRomânia în 2008. În literatura anului 2009Stoian G. Bogdan s-a dovedit a fi cel maititrat poet, iar după acest succes tânărulscriitor revine cu super - roman intersantdespre viaţă, intitulat „Nu-ştiu-câte-zile”,volum ce a vâzut lumina tiparului la editura„Trei” şi lansat în Bucureşti la data de 20noiembrie.Raul Bastean: Ce semnificaţie aretitlul în raport cu subiectul noului tăuroman?Stoian Goerge Bogdan: „Nu-ştiucâte-zile”este un titlu care promite opoveste, o poveste care nu selasă aşteptată, desfăşuratăpe mai multe zile, nici eu nuştiu câte. Nu o să mă apucacum să povestesc povestearomanului pe care l-am scris,las cititorii s-o citească şi sădecidă dacă o găsesc bunăsau rea.R.B.:Câtăautobiografie există înacest roman?S.G.B.: Cam 30 lasută.R.B.: De ce ai vrutsă scri un roman despre obsesiile talelegate de societatea în care trăim?S.G.B: Nu sunt obsesii sunt doarnemulţumirile mele faţă de o societatesăracă, coruptă şi deci bolnavă, pe careeu încerc, cât pot, să o schimb.R.B.: Eşti mulţumit de receptareape care o are poezia ta astăzi în spaţiulcultural românesc?S.G.B.: Având în vedere că volumul6696 www.oglindaliterara.romeu „Chipurile” a primit cinci premii,printre care şi Premiul Uniunii Scriitorilordin România, Premiul Mihai Eminescuş.a.m.d., plus vreo 40 şi ceva de recenziifavorabile în revistele culturale româneşti,aş fi ipocrit dacă aş zice cănu sunt mulţumit.R.B.: Se degradeazălimba română în acelaşitimp cu societatea? Înce măsură crezi că îi maiinteresează pe româniliteratura contemporană?S.G.B.: Nu cred căo limbă se poate degrada.Cred că pe români dacănu îi interesează literaturacontemporană ar trebui să-iintereseze pentru că, deşiclasicii sunt foarte buni,noi ăştia moderni suntem şi mai buni. Înplus, noile idei filosofice, politice etc. seregăsesc în literatura contemporană mailimpezi decât întotdeauna şi cred că peorice cititor ar trebui să-l intereseze acesteidei, cel puţin pentru o mai bună înţelegerea lumii în care trăim.A consemnat Raul Bastean


„Mihai Viteazul şi arta diplomaţiei”, de I.C.Petrescu„Mihai Vodă Viteazul reprezintă culmea cea mai înaltăa istoriei românilor...este cel mai vestit şi mai mare dintrevoievozi”, spunea Nicolae Bălcescu. Despre acest marevoievod s-a încumetat să scrie, acum 13 ani, şi profesorulploieştean de istorie I.C. Petrescu. Cartea sa, intitulată„Mihai Viteazul şi arta diplomaţiei”, a produs o puternicăimpresie în rândul cititorilor, datorită faptului că era primalucrare ştiinţifică din lume care reliefa, pe baza unordocumente istoriografice inedite culese inclusiv din arhivasecretă a Vaticanului, arta diplomatică a domnitoruluiromân. Succesul avut cu prima ediţie a cărţii l-a determinatpe autor să continuie cercetările, care au fost adăugate înediţiile viitoare, recent ieşind de sub tipar ediţia a X-a !.Cartea reprezintă, practic, un record mondial în domeniu,depăşind astfel performanţa lui Erich Zolner, autorul cărţii„Istoria Austriei de la începuturi până în prezent”, care aapărut „doar” în opt ediţii.Ultimul volum vine, însă, cu o noutate absolută îndomeniu: Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti(căruia autorul îi dedică un scurtcapitol), a fost şi el atras de istorie şide personalitatea lui Mihai Viteazul.El a conceput istoria ca o dramă apământului şi a oamenilor, fiind foarteimpresionat de moartea dramatică amarelui voievod, pe care îl considerămai mare decât Ştefan cel Mare sauMircea cel Bătrân, datorită faptuluică situaţia în care se găseau româniila sfârşitul sec. al XVI-lea, era multmai rea decât cea din vremea celordoi predecesori, ale căror merite nusunt contestate. In urma studieriitemeinice a domniei lui MihaiViteazul, care a realizat prima uniredin istoria românilor, poetul ajunge laconcluzia tipărită în ziarul „Timpul” din14 ianuarie 1879: „ Statul româniloreste rodul unei munci grele, urmatăde curgerea mai multor sute deani”. Eminescu prefigurează astfelprima hartă a României reîntregite,definind istoria poporului românca o unitate organică: „ Moldova şiŢara Românească nu sunt decâtpromontorii ale Ardealului”.Eminescu a mai avut un proiect, lucrare referitoarela xenofobia la români. Într-un manuscris în care a analizatdomniile a opt voievozi munteni, el a notat că MihaiViteazul era înrudit cu cel care i-a urmat la tron, RaduŞerban, feciorul viteazului Mihai căsătorindu-se cu Ana,fata legitimă a acestuia.În scurta sa viaţă, Eminescu a fost interesat şi deeducaţie şi învăţământ, el definind educaţia „ o deprindereconstantă la economia de puteri şi la aplicarea lorpentru obiecte care merită să le cheltuim”.Cât priveşteînvăţământul, Eminescu s-a pronunţat pentru alegereaunor autori care au scris în limba latină despre MihaiViteazul, elevii având astfel posibilitatea să înveţe limbaEVENIMENTMihai Eminescu despre Mihai ViteazulIoan Popesculatină şi istoria românilor.La puţin timp după publicarea unui articol desprerelaţiile sociale în timpul domniei lui Mihai Viteazul,Eminescu a mai publicat şi o pertinentă analiză aziarului „Columna lui Traian”, editat de B.P.Hasdeu. Întrunmanuscris din 1574, găsit la British Museum, el adescoperit că cele patru Evanghelii au fost realizate atuncicând Mihai Viteazul avea 17 ani, acestea aflându-se înproprietatea unui nepot de frate al viitorului mare voievod.O altă surprinzătoare concluzie la care a ajunsEminescu referitoare la Mihai Viteazul este cea potrivitcăreia voievodul muntean a fost asasinat la ordinulSanctităţii Sale Papa şi a catolicistului rege al Spaniei,Filip al II-lea, care l-au îndrumat pe Mihai să se încurce cuturcii, a căror politică ţintea micşorarea Casei de Austriaprin menţinerea drepturilor principilor Transilvaniei asupraUngariei. Atunci însă când Mihai Viteazul a optat pentruaderarea la Liga Sfântă, în dauna eliberării Bucovinei desub stăpânirea habsburgilor, Eminescu nu a ezitat să-ldefinească pe voievod un „rău(om)politic”.Marele poet face apel la istorie ori de câte ori abordeazăo temă politică majoră. Astfel, cândscrie de retrocedarea Basarabiei,el precizează că şi această palmăde pământ românesc a fost inclusăîn statul centralizat şi independentcondus de Mihai Viteazul, cel „carea reuşit să împreune sub stăpânireasa trei provincii şi să pregăteascăîntemeierea unui stat român maiputernic; a fost însă destul ca MihaiViteazul să moară pentru ca planulurzit de dânsul să se prăbuşească”.În acelaşi ziar, al cărui redactorşef era, Eminescu scria: „Mihai,Ştefan şi Mircea sunt în gândulnostru nişte chipuri atât de sfinte înmăreţia lor, încât ne cuprinde fricacând le privim”.Eminescu a avut o poziţie criticăşi la statul român, care nu se îngrijeade mormintele a doi mari voievozi: Mihai Viteazul şi Matei Basarab,acest articol apărând la puţin timpdupă ce poetul tradusese din limbagermană primul volum din lucrarea „Fragmente din istoria românilor”, deEudoxiu Hurmuzaki. În prefaţa cărţii, Dimitrie D.Sturdzaremarca, îndeosebi, fragmentele referitoare la MihaiViteazul.Concluzia la care ajunge autorul cărţii, prof. Ion C.Petrescu, referitoare la Mihai Eminescu, e că „ Poetul astudiat temeinic istoria şi a depăşit nivelul de înţelegerea personalităţii lui Mihai Viteazul de către oamenii politicişi chiar al istoricilor din acea perioadă. Studiul izvoareloristorice, vasta cultură şi intuiţia de geniu i-au permisplasarea lui Mihai Viteazul pe primul loc în galeria marilorpersonalităţi istorice”. Iar semnatarul acestor rânduri,care a citit pe nerăsuflate cele 320 de pagini ale cărţii,concluzionează: pentru ediţia a X-a a cărţii „Mihai Viteazulşi arta diplomaţiei”, autorul merită cu prisosinţă nota 10!www.oglindaliterara.ro6697


al asociaţiei de locatari/proprietari. Să obţin adrese de la USR.Şi va trebui să verific pe teren lista de la Copyro, incompletă şiaceea, completând-o cu adrese pe care le voi vâna din cărţile detelefon, la Biblioteca Academiei.10 aprilie. Încerc să refac contextul de marţi 10 aprilie, atreia zi după Paşti: Cu metroul până la televiziune, caut stradaPictor Iscovescu, lipsă pe tabelul din Pagini Aurii, găsită însăde Andrei pe Internet, şi, după ce merg în sens descrescător,mă dumiresc, trec înapoi strada cu statuia lui Simon Bolivar şigăsesc imobilul pe dreapta, la o curbă a străzii care se întoarcespre Piaţa Ch. De Gaule, - o vilă arătoasă, la stradă, cu intrarelargă şi trei nivele; intru şi sun la parter – se nimereşte să dauchiar de administratoră – o tânătră femeie Cristina I.; îi spun, îmidă telefonul mobil, o rog să se intereseze între ce ani a locuit aiciAlexandru Ivasiuc (apoi doar doamna Ivasiuc; aflu că acum înapartamentul cu pricina stă altcineva). Voi reveni cu un telefon.Revin în staţia de la TVR, iau pe 330, care mai ieri mă duseseunde nu trebuie, acum cam gol, merg cu el până la Obor, apoi pejos şi fiind vorba de şos. Colentina nr. 1, intru pe un gang al unuibloc cu numeroase magazine la parter – zonă intens comercială,nu? şi revin către bulevard, căci Leonid Dimov a stat la scara 7.De acolo tocmai ieşea un ins ca la 60 de ani, însă degradat fizic,cu fes, aflăm că este omul de serviciu al blocului; m-ar servi, darse duce să-i ajute pe cei de la salubritate, veniţi să ridice gunoiul.Zice să mă adresez administratorului, se întoarce şi sună chiar ella 266 şi, răspunzându-i o femeie, aflu că insul tocmai coboară:e într-o canadiană portocalie, îmi spune Fesul, să-l interceptez.Apare insul, îl pun în temă, vrea să se lămurească unde vrem săpunem placa, aici e vorba numai de proprietari, unii au să facăopoziţie; cel mai bine e s-o punem pe zidul holului de la intrare.Şi se întâmplă că holul are forma unei gherete lipită de imobil, nucine ştie ce arătoasă, dar nu prea contează, căci aici suntem pepartea din spate a blocului, dosită şi proiectanţii au găsit aceastăsoluţie de compromis. Practic nu este vorba de pereţii nicunuiadintre apartamentele de la parter. Cu atât mai bine, nu însă şiestetic. Însă pe cealaltă parte a blocului, spre Bucur Obor, faţadaeste ocupată de poştă, de bănci, de ACR etc, firme care ori numi-ar da voie să o pun, ori dacă aş pune-o ar fi inobservabilă. Facdouă poze, insul se grăbeşte undeva, cere să ne prezentăm cuo adresă oficială. Pleacă la târguieli, probabil comandă urgentăde la soţie, din mers îmi spune că l-a cunoscut pe Leonid Dimov,era om comunicativ, de viaţă, îi plăcea şi un păhărel, o şuetă...Eu, impenetrabil.Prin spatele blocurilor pe unde venisem, o iau înapoi, încăutarea adresei din Colentina 7, dar aici e aleea Alexe Ion; daude doi inşi care nu ştiu, de altul care mă întreabă de Reînvierea,în fine, musai să ies la şosea - şi îndată dau de nr. 5, apoi de7, intrare cu interfon, întreb două femei în vorbă pe planşeul dela intrare, da, aici a stat Ion Caraion, dar nu-şi amintesc exactanii, să mă adresez administratoarei; una dintre doamne îmi dănumărul ei de telefon, se va interesa între timp la vecina ei şi îmiva comunica datele.Iau tramvaiul până la Iulia Hasdeu, unde îmi amintesc a măfi aşteptat cândva Sorin Titel, să-i dau clişeul developat şi pozelepe care i le-am făcut pe stradă, în zona Ministerului Agriculturii.Au apărut mai târziu în diverse albume, fără menţionareafotografului. Îmi amintesc faptul că la revenirea sa din călătoriaîn America, povestindu-mi păţaniile lui cu aparatul de fotografiatZorki, a cărui casetă nu a ştiut să o scoată din aparat – şi nimenidintre cei cărora le-a solicitat sprijinul nu l-au putut ajuta, - i-ampromis să-i lucrez eu pelicula respectivă. Ne-am dat întâlnire înstaţia de la liceul Iulia Hasdeu, ca să preiau materialul, lui fiindu-imai aproape de casă. Acum îmi imaginam drumul lui spre casăîntr-o după amiază de vară, într-o seară de iarnă geroasă, cunămeţi. Jocuri sufleteşti imponderabile. Cobor la prima, merg pejos pe Căminului, o stradă paralelă cu bd. Ferdinand în capătulcăruia zărisem Gara Obor, dar se vădeşte că m-am plasat greşit;aici grădini vraişte, nişte case de paiantă, locuite de ţigani, odoamnă mă îndrumă să merg până în capătul străzii şi să măîntorc pe următoarea la dreapta, aia e Spătarului.Ajung la adresa lui Sorin Titel, un imobil cu etaj, renovatde curând, intru cu prudenţă în curte, după ce mă asigur că nuau câini, la prima intrare lateral stânga un cabinet medical depsihiatrie. De fapt sunt două imobile, unul în continuarea celuilaltşi între ele un spaţiu cât pentru tomberoane. Acest al doileaimobil pare devastat, de fapt este în drastice renovări, tencuialadată jos până la cărămidă. Bocăneli. Meşterii cei mari (calfe şi)zidari, în timp ce dau jos tencuiala până la cărămidă, pentrumodificări radicale, îmi spun că pe moment nu locuieşte nimeniaici, ei lucrează printr-o firmă, nu au idee despre foştii locatari.Vorbesc mereu la telefonul mobil cu antreprenorul, care îi ţinesub observaţie în acest fel. Ştie ceva despre foştii locatari? Nuştie. Să întreb la vecinii din faţă.Ce-ar fi să mă înţeleg cu locatarii blocului de la stradă?www.oglindaliterara.roAMPRENTEPe la uşi, diverse anunţuri pe teme medicale, probabil medici defamile, expertize psihologice, altceva de acest gen. Constat cănumai un cabinet este deschis, celălalt are un program alternativ,sau ore de teren... Un pacient în aşteptare. Îmi aştept rândul, peun scaun. La momentul cuvenit, intru şi mă prezint, explicându-imedicului intenţiile noastre. A auzit de Sorin Titel? Un scriitor defrunte al generaţiei sale, dispărut prea curând, a lăsat o operă.L-a cunoscut. N-a citit, de ce să exagerăm? Însă e vorba despreclădirea din spate, S.T. nu a locuit aici. E drept, dar m-am uitat cuatenţie şi am observat că pe cealaltă clădire, chiar când se vortremina lucrările, nu avem unde plasa respectiva placă, este denevăzut de pe trotuar sau din stradă, deci absolut inutilă. El cepoate să facă? Lucrurile stau aşa şi nu altfel. Am comite un falsamplasând placa pe o clădire unde persoana nu a locuit... Nu toţiscriitorii au trăit la stradă, sunt atâtea case vagon în Bucureşti,punem de fiecare dată placa memorială într-un loc vizibil dinstradă, acesta fiind rostul ei propriu-zis. Nu poate fi de acord. Nuaceasta e casa. Nu a primit adresa Uniunii. Răspunsul ar fi fostacelaşi. Dar cu ce ar putea să vă deranjeze? Ce prejudicii v-araduce? Pe cine induce în eroare o placă amplasată pe faţadaclădirii? Firma Dvs nu este nicicum pusă în umbră... Aţi avut unconflict cu familia scriitorului? Nu şi nu şi nu. Un om spre 40 deani, înalt, alură sportivă, trăsături fotogenice, de june-prim care seignoră, din nu se ştie ce pricină... Şi, prin recul, m-a dus gândul laCehov, la atâţia medici scriitori, pictori, muzicieni, colecţionari...Dar cum să te vindeci de nebunia resentimentului, a relei-voinţe?O expertiză în cabinetul de alături? Spunea medicul: Pe mineacest regim nu m-a ajutat cu nimic. Mă gândeam, crucit: Cu cesă-l ajute, dacă e medic şi are cabinet particular, în propriul imobil?Şi mă mai gândeam, în timp ce mă îndepărtam cu amărăciunede locul eşecului meu, la enigmaticul zâmbet, abia schiţat, maimult o părere, de pe chipul lui Sorin Titel, pe bustul plasat în faţaşcolii generale din comuna Margina, între Făget şi Lugoj, unde întinereţea sa a fost suplinitor. Era cumva un zâmbet sfios, de omînsingurat, neîncrezător în semenii printre care a fost nevoit săşiducă existenţa?...Ai zice că ei te ignoră, cu dinadins, însă veifi cutremurat să afli cât de mult te-au urât, pentru simplul motivcă eşti diferit de ei... Faţă de infirmitatea spirituală a acestora,parcă nici nu mai contează optuzitatea sau ifosele câte unei soţiisupravieţuitoare.Privindu-mi harta, ochesc în cartier numărul lui Al.Philippide, dincolo de Piaţa Iancului. Un trecător mă sfătuieşte sănu iau niciun tramvai, e aproape dacă o tai printre blocuri, pe jos.Aşa că iute ajung pe Elev Ştefan Ştefănescu, şi Avrig; trec PiaţaIancului, intru pe-o alee în spatele blocurilor mari de la bulevard,vechile străzi au fost ciuntite prin sistematizare, întreb cu emoţiede Ilarie Chendi, să o iau prin spate, să ocolesc... nimerescstrada şi privesc pe dreapta, numerele scăzătoare, ajung astfel lanr.19, o vilă cu etaj şi calcio vechio, iederă acoperind zidul pânăla conturul ferestrelor; intru în curte, caut soneriile de la primascară, căci mai există altă construcţie în spate, sun, iese un tânărcooperant, o cheamă pe mama lui, doamna coboară în curând:este fiica lui Al. Ph., iar el este fiul fiicei, deci nepotul în liniedreaptă al Poetului. Doamna e scundă, blondă, cu ochi albaştri,iar tânărul înalt, dar tot blond, ochi albaştri, nas coroiat, cam la 30de ani, - şi le spun că ambii seamănă cu maestrul. Că l-am văzutprin anii 65-67, arătat mie de actorul Ludovic Antal la sala Radio;da, el colabora mult la Radio. Cu ochelari de vedere. Le spuncă acum vreo lună-două am ascultat noaptea un recital copiosdin poezia marelui Al. Ph. o antologie din Floarea din prăpastie.Ambii se arată foarte plăcut surprinşi, chiar încântaţi de iniţiativaUSR; ieşim pe trotuar, fac poze cu cei doi în faţa imobilului.Maestrul a locuit aici între anii 1938-1979, adică până la moarte.Ea crede că tânăra generaţie de cititori dar şi noii poeţi nu maigustă poezia marilor maeştri. Eu: de fapt nici nu-i cunosc decâtfoarte aproximativ, iar şi mai exact ar fi să spunem că evită să-icitească pe marii înaintaşi, evită confruntarea cu marea poezie,preferă să nu intre în contact cu evidenţa talentului, cu harul,căci harul nu e lesne de contestat, el e imperativ, te obligă să-lrecunoşti acolo unde se află, te inhibă. Simt că le merge la inimăspiciul meu. Noi facem ce se mai poate; iată strada cu numelecriticului literar Iarie Chendi, iată o stradă în Bucureşti cu numelepoetului Al. Philippide; acum punem plăci memoriale, noi căutămsă ne facem datoria, să ne prenumerăm printre ţările civilizate,să lăsăm unele repere culturale pentru cei care ne urmează...Tânărul îmi spune că imediat după colţ, în faţa Pro-Tv, există ovilă în dărăpănare, construită prin 1915-1916, acolo a locuit pânăla moarte Ştefana Velisar. Fiica poetului îşi aminteşte vag a fifost în vizită cu părinţii la Ion Marin Sadoveanu, atunci deja spresfârşitul vieţii, paralizat într-un fotoliu, în grădina casei. Nu maiştie unde era plasată casa romancierului IMS.(continuare în nr. viitor)6699


REMEMBERSCRISORI DIN LAGĂRSimiloi – V. Jiului15 decembrie 1941Valea Jiului9 aprilie 1942I. P. PUŢURI(urmare din numărul anterior)După cum ştiţi, am căutat să te feresc de zbucium şi necaz…Dar parcă trebuia să-ţi spun eu toate câte mă frământau, când tumă pricepeai dintr-o privire? Sau mi-a fost cândva cu putinţă să teopresc vreodată de a înfrunta cu mine, cot la cot loviturile de bici,cu sfârc de plumb, pe care ni le da o soartă nemiloasă din belşug?Oriunde ni se deschidea un drum încâlcit de spini, păşeai lângămine, cu fruntea senină… Şi câte momente grele n-am întâlnit încalea noastră… Eram bolnav, la spital, la Iaşi, cum ştii, cu unghiilede la picioare smulse de legionari, cu oasele sfărâmate de bătaie,trimis să mi se facă operaţie. Câteva unghii îmi atârnau pe degete.Puroiul amestecat cu murdăria după ciorapii închegaţi de sânge,cu pământ, strecura încet microbul infecţiei în sânge. De treizecide zile nu mă slăbea temperatura, nu scădea mai jos de 39-40 degrade. Falangele de la degetele mari ale picioarelor erau zdrobiteşi trebuiau să fie scoase afară, operate.Medicul spitalului, om bun la suflet, ca mai toţi chirurgii, măîngrijea şi dorind foarte mult să mă scape cu viaţă, mă consola:„Poate va fi nevoie să-ţi amputăm numai degetele mari.Dumneata nu ţii la estetică! Principalul e să-ţi salvăm viaţa!Un tânăr practicant a făcut o glumă:„Nu ştiu la ce iar fi de folos… poliţia legionară abia aşteaptăsă se facă bine ca să-i frângă oasele din nou”.Eram slab, istovit, cu puterile sleite… mă târam pe pământca o râmă… Inima fusese pusă la grea încercare şi abia pulsa.Când m-am suit pe masa de operaţie şi mi-au întins pe faţă faşade tifon, m-am gândit la tine, draga mea, la prietenii noştri carene-au crescut, ţi-am urat o viaţă lungă şi fericită şi cu chipul tăuşi al lor în minte, respirând mirosul înecăcios de cloroform, amdormit… nu pentru o oră cât era prevăzută durata operaţiei, cipentru totdeauna.Mi s-a povestit, că inima, în urma chinurilor suferite în beciulsiguranţei, ceda clipă cu clipă… După câteva minute, pulsul nu semai simţea. Sora care controla pulsul, a început să ţipe: „Domnuledoctor, a murit! Nu mai bate pulsul!Bietul doctor, speriat a aruncat foarfecele şi bisturiul lao parte, a încălecat pe mine şi dorind cinstit să mă reînvie, aînceput în grabă să-mi facă respiraţie artificială. După un timpde osteneală zadarnică, gâfâind de oboseală, a dat alarma înspital, chemând alţi doctori să-l ajute. Şi s-au schimbat unul pealtul până la amiază, frământându-mi corpul istovit, ca pe o pastă,descleştându-mi fălcile şi ţinându-le deschise cu căluşul, cu limbaprinsă în cleşte, până când m-am pomenit pe masă horcăind.Era un horcăit de animal rănit de moarte, am fost dus pe targă înpatul meu. Nu ştiam nimic din cele ce se petrecuseră cu mine. Învaiete amare, am prins doar un crâmpei din cele ce povestea sorabolnavilor de lângă mine.- Săracul de el, murise… învineţise tot ca un mort… Pulsulnu îl mai simţeam de loc, limba i se dusese în fundul gurii şi fălcilei se-ncleştaseră ca fierul. Doar la ceafă mai avea un punct microşu. Numai câteva minute şi murea… Toţi chirurgii din secţie s-aumuncit cu el, şi-abia, abia şi-a revenit.„Săracul de el… şi n-are pe nimeni în oraş… nu-l viziteazănimeni… bine-ar fi să scape… Dumnezeu să-i ajute, o fi având şiel pe cineva care s-o gândi la el… Dar nu arată bine… Dumnezeusă mă ierte”…Nu puteam prinde tot ceea ce spunea sora bolnavilor delângă mine; capul îmi vâjâia într-una, urechile o ţineau într-un ţiuitcontinuu, mi se părea că se învârteşte totul în jurul meu.În salon, bolnavii stăteau tăcuţi şi mă priveau cu milă. Unbătrânel din Ungheni mi-a adus o lumânare pe care i-o dăduse soraşi mi-a pus-o la cap, pe o măsuţă, într-o sticlă de medicamente…Era grea suferinţa în clipele acelea… Aşi fi vrut să văd în jurulmeu oameni mai vioi, mai însufleţiţi de viaţă… dar prietenii mei6700 www.oglindaliterara.rocontinuau să tacă şi câteva zile au fost cu ochii la cutia de chibriturişi la lumânarea de pe masă. În primele momente de luciditate,gândul meu s-a îndreptat spre tine. „Şi ea s-a chinuit în ghearelemorţii, îmi ziceam, şi-a biruit. Era tot singură ca mine, n-o vizitanimeni la spital şi-n afară de bolnavi, n-o cunoştea altcineva.Biata fată!” Într-una din zile… ţi-am văzut chipul pe fereastră.M-am îngrozit. Poliţia păzea spitalul Sf. Spiridon şi aşteptam săte aresteze. Ai stat o clipă şi-ai plecat. Pe geam ţi-a rămas însăchipul viu. Ca o poruncă stăruia încă semnul tău energic – făcutdin cap: curaj, curaj. „De aceea, a învins moartea”, m-am gânditatunci… ochii mi s-au înlăcrimat de multe gânduri, ce m-au năpăditîn urma ta. Şi mai mult se reafirma în mine încrederea că oricât deşubrezită îmi era sănătatea în acel moment şi eu ca şi tine voibirui moartea, până la urmă.Şi moartea a fost biruită, draga mea.Azi ne luptăm cu munţii şi balaurii cei veninoşi.Dar pe creste răsare soarele primăverii, soarele vieţii, albiruinţei noastre.Valea Jiului15 Aprilie 1942… După câteva zile de ninsoare abundentă, cerul s-aînseninat, iar soarele pripeşte coama munţilor, dând ghesmugurilor să azvârle jos zeghea în care au iernat şi să-şi păleascăfrunzişoarele plăpânde la razele aducătoare de lumină şi căldură.Munţii, păreau până mai ieri, trişti, întunecaţi, şi lanţul stâncilorgolaşe, aveau aspectul unor coaste slăbănoage de capră râioasă.Ultima zăpadă i-a săpunit parcă, spălându-i cu clăbuc din vârf şipână-n jos şi căldura îmbietoare i-a îmbrăcat, ca peste noapte,în haina de sărbătoare a primăverii urzită din florile de borangicale pădurii de corniţe. De sus la vale spre câmpie coboară zilnicturmele de oi. Mieii, cum li-i felul, zburdă pe şosea, aleargăsprinteni pe tot drumul şi oile behăiesc în turmă, după ei, certându-iîngrijorate: „unde vă duceţi proştilor, nu vedeţi că e Jiul lângă voişi cădeţi în el”?O oaie mai bătrână a obosit de drum şi abia-şi târăşte lâna,frecându-şi capul de şuba oierului, în semn de rugă: Nu fi supăratpe mine c-am rămas la coadă; poate până ajungem jos la şes, îţidăruiesc şi ţie un miel!”…Şi astăzi ca şi ieri, se ţin lanţ turmele de oi… Soldatul caremă păzeşte la cioplit piatră, e numai urechi pe care le ciuleşte lafiecare behăit din turmă. De când coboară turmele pe şes, a lăsattoate pe tânjală, oftând adânc.„Trec oile la vale”, repetă el mecanic, după fiecare turmă.„Oare de ale mele cine-o fi-ngrijit”? se-ntreabă singur,fiindcă în astfel de momente numai el cu el se poate înţelege. Şi-şivorbeşte sie-şi cu umărul rezemat de fag, privind şirul lung de oicârduit pe drumul în spirală al Jiului.„Am numai 10 oi… n-am multe, îngână el. Poate c-au fătat!...E atâta timp de când sunt plecat de acasă. Nevasta, singură, cepoate face ea! Copiii sunt prea mici… Vaca şi boii or fi terminatnutreţul?... Zăpada s-o fi dus?... E timpul de arat”!... Şi gândurilelui, stârnite de maternul behăit al oilor din turmă, îi aleargă prinogradă. Trecând podul Jiului la muncă, am ajuns din urmă o turmă.„Dă-mi mie oile bădie, şi ţine tu puşca asta”, se adresă eloierului cu atâta foc în rugă, că vorbele păreau bucăţi rupte dininima lui sfâşiată de dorul locului, al brazdei.- Hei! Te cred nene! Dar nu dau turma pentr-o lume… maibine cu mine, răspunse el voios, strângând în braţ miel cu părulinelat, fătat pe drum…- Hei! Cum n-aş merge, oftă soldatul, hotărându-se cu greusă-şi facă drum printre oi spre tunel.Puşca-i părea grea, apăsătoare… ca şi mie, lagărul.Dar tu, ce mai faci, draga mea? Eu îţi scriu la poveşti şi petine cine ştie ce necazuri şi lipsuri mari te mai frământă. Cu venireaprimăverii, sărăcia e şi ea mai transparentă, n-o mai acoperăplafonul pe deasupra.Îţi trebuie şi ţie o haină de vară, mai uşoară, un pantof maipotrivit şi câte alte lucruri mărunte, dar tot aşa de necesare.De aceea, când ştiu cu câtă greutate îţi câştigi pâinea, îmivine foarte greu să apelez la tine, pentru ale mele…Chestia cu chioşcul m-a bucurat . Ar fi pentru tine oposibilitate de existenţă.Îţi urez să ai succes şi să aflu cât mai curând posibil că te-aifăcut şi chioşcăriţă.(continuare în nr. viitor)


Patru turnători de luxîn siajul obiectivului„Tudorache”Autor: Vlad StoicescuDan CulcerAndrei “DAN” Brezianu, Mihai “B.M.H.” Botez, Eugen“UDREA” Uricaru sau Mircea “DORIN” Iorgulescu şi-aufolosit talentele literare, inspiraţia intelectuală şi capacităţilede disimulare pentru a rotunji istoria dramatică a disidenţeilui Dorin Tudoran. Urmele lor, conspirate sau “în clar”, aparîn dosarul de urmărire informativă al disidentului, alintat deSecuritate “Tudorache”.Editura “Polirom» lansează joi volumul “Eu, fiullor», o selecţie de documente din dosarul de urmărireinformativă al lui Dorin Tudoran, deschis de Securitateîn 1976 şi parţial închis în 1985, odată cu emigrareapoetului. În cele cinci sute de pagini care detaliazătraseul unuia dintre cei mai cunoscuţi disidenţianticomunişti, alintat “Tudorache” de pionii represiuniiceauşiste, sunt de găsit treizeci şi patru de turnători.Cine sunt oamenii deveniţi neoameni? “Prieteni apropiaţi,duşmani, cunoştinţe, persoane de care habar nu aveam,colegi, oameni de toate felurile”, susţine Dorin Tudoran.Şase persoane au fost deconspirate de Consiliul Naţionalpentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), iar aşaptea semnează în clar notele informative. Numelelor: Andrei Brezianu, Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu,Dan Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Alexandru Raicuşi Mihai Botez.Talentatul domn UricaruCarierele deturnători ale unora dintre sursele deconspirate în dosarullui Tudoran sunt doar reconfirmate acum. “Udrea”, aliasEugen Uricaru, preşedintele Uniunii Scriitorilor între2000 şi 2005, făcea carieră publică acum cinci ani, îndosarul de Securitate al Doinei Cornea. “Nu am semnatniciodată nici un angajament de informator, nu am datnote informative. Înainte de 1989, am fost urmărit deSecuritate, într-un dosar cu nume de cod Udrea. Amvăzut acest dosar, dar n-am avut curiozitatea să-l citescîn profunzime, pentru că m-am gandit că trebuie săprivim înainte, nu înapoi”, susţinea la vremea respectivăEugen Uricaru, într-un interviu pentru Revista 22. Îndosarul lui Tudoran, “Udrea” îi livrează informaţii ofiţeruluiEugen Velea, şef serviciu în cadrul Securităţii Cluj şi unuldintre personajele implicate în urmărirea Doinei Cornea.• Într-o notă din iunie 1983, sursa “Udrea” susţine că “oschimbare de atitudine tactică faţă de Dorin Tudoran dinpartea organelor competente l-ar putea determina peacesta să tempereze agresivităţile ostile ale cercurilor dinstrăinătate care-i dau credit necunoscând situaţia reală”.La sfârşitul raportului, ofiţerul Velea notează: “I s-a indicatsursei să-l contacteze pe Tudoran când se va deplasa încapitală sub pretextul că-i înmânează Almanahul literar. Vacăuta să-l studieze în profunzime cu privire la substratulpoziţiei sale contestatare. În cazul că Udrea se va deplasala Bucureşti ne va comunica pentru ca să-l putem verifica”.Celălalt DorinDespre informatorul “Dorin”, alias MirceaIorgulescu, criticul literar cu funcţii de conducere laEuropa Liberă (1996-1999) şi Radio France International(2006-2008), presa centrală a scris în urmă cu doarcâteva luni. În martie, când CNSAS trimitea în instanţădocumente care probau turnătoriile sale, Iorgulescususţinea pentru “Adevărul” că nu a colaborat niciodatăcu ofiţerii Securităţii. Notele din dosarul de urmărire allui Dorin Tudoran consfinţesc definitiv relaţia criticuluiwww.oglindaliterara.roDEZVĂLUIRIliterar cu cel puţin un ofiţer al instituţiei represive, VasileMăieran. CV-ul pe scurt al acestuia? Şef serviciu în cadrulSecurităţii Bucureşti la sfârşitul anilor ’70, trecut ulteriorla Informaţii Externe, astăzi general SIE în rezervă.• Într-un plan de măsuri din martie 1983 semnat de generalulIulian Vlad, Securitatea îşi propune să-l izoleze definitiv peTudoran, pentru a înlătura pericolul coagulării unei grupăridisidente în jurul său. Informatorului “Dorin” îi este rezervatun rol fundamental. “Prin sursele informative Neagoe, Dorin,Dan şi o serie de legături oficiale cum ar fi Dumitru RaduPopescu, Valeriu Rîpeanu, Fănuş Neagu se vor acreditaîn masa scriitorilor idei din care să rezulte incorectitudineaprocedeelor folosite de Tudorache”, indica planul Securităţii.Gruparea proletcultistă“Neagoe” şi “Mircea Pop”, alias DanZamfirescu şi Alexandru Raicu, sunt printre cei mai prolificişi virulenţi delatori din reţeaua construită de securişti înjurul lui Dorin Tudoran. Istoria infamă e explicabilă în cazullor, fie şi pentru faptul că ambii sunt asociaţi curentuluiproletcultist care glorifica activitatea PCR în ultimul deceniual dictaturii ceauşiste. Raicu a decedat în 1991, Zamfirescuîşi continuă nestingherit cariera de teolog şi bizantolog.• În februarie 1978, “Săptămâna” lui Eugen Barbu publicadouă articole denigratoare la adresa rebelului DorinTudoran. La scurt timp, poetul răspundea în paginilerevistei “Luceafărul”. Informatorul “Neagoe” informa lascurt timp organele Securităţii: “Am căutat să-i temperezlui Tudoran zelul misionar în numele unei justiţii camnebuloase, pe care crede că o serveşte”. Peste ani,în ianuarie 1985, când “zelul misionar” îl transformasedeja pe Tudoran într-un adversar al regimului, “Neagoe”revenea: “Tudoran este în parte un caz clinic, denervi zdruncinaţi, dar şi un caz nu tocmai abil tratat”.• Iată şi o notă a informatorului “Mircea Pop», din martie1982: “Pe volumul Nostalgii intacte, Tudoran i-a scris luiNicolae Manolescu următoarea dedicaţie: ‘Danei şi luiNichi, aceste sporovăieli despre şi dintr-o lume literară dincare cum dracu’ o să mai scăpăm?’ Se observă din acestautograf că Tudoran dispreţuieşte lumea literară actuală».URMĂRIT. Dorin Tudoran, în ochii agenţilor poliţiei politice: “Înperioada filajului «Tudorache» a avut o comportare obişnuită.”Disident contra disidentCu “Dan”, alias Andrei Brezianu,şi Mihai Botez se închide o listă şi se deschide o dramăde proporţii. Simpla alăturare a cuvântului “turnător” lângăMihai Botez ar fi fost, până acum, o blasfemie. Notoriudisident anticomunist, ambasador al României la ONU şila Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează înclar mai multe delaţiuni în dosarul lui Tudoran. Pe unele,în dreptul sursei, e trecut doar acronimul “B.M.H.”. “Credcă a încercat să păcălească sistemul, deşi ştia că sistemuleste infinit mai puternic ca noi”, e tot ce mai poate să spunăDorin Tudoran despre unul dintre cei mai buni prieteniai săi. Mihai Botez a decedat în vara lui 1995. Ofiţerulsău de legătură, Marian Ureche, este astăzi general şi,după 1990, a condus fostul Serviciu Independent deProtecţie şi Anticorupţie (SIPA) din Ministerul Justiţiei.• În februarie 1983, matematicianul Mihai Botez intra peorbita “obiectivului Tudorache”, furnizând prima notăinformativă, pe care o semna în clar. Botez era deja, lavremea respectivă, o figură recunoscută a disidenţei dela Bucureşti. În iulie 1983, un raport întocmit de ofiţerulMarian Ureche indica faptul că “Mihai Botez şi-a exprimatdorinţa de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenulsău Tudoran, subliniind că nu-i face plăcere să-şi toarneprietenii români”. Viitorul ambasador al României laWashington a continuat totuşi să joace rolul delatorului.Iată o notă a lui Botez din iulie 1984: “Cred că există şansaca Tudoran să se adreseze public preşedintelui României,printr-o scrisoare deschisă. Planul unei astfel de scrisoriera gata în urmă cu câteva luni, dar l-am deconsiliat s-ofacă».(continuare în nr. viitor)6701


AESOTERICAEProblema “Oculta”Securitatea faţă cufrancmasoneria în anii `80Astfel, lojile masonice dinstatele occidentale erau acuzate dedesfăşurarea, în mod direct sau prinintermediul angajaţilor postului de radio„Europa Liberă” şi a cercurilor diversionist– teroriste, subordonate organizaţieiAmnesty International şi prin folosireaemigraţiei „reacţionare” originare dinRomânia, a unei campanii de denigrarea politicii partidului şi statului nostru, subpretextul aşa-zisei apărări a drepturiloromului. În acest context, francmasoneriaar fi reuşit transformarea emigranţilororiginari din România într-o masă demanevră pentru concretizarea unor acţiunicu caracter ostil îndreptate împotrivastatului român . Pe lângă organizarea unorcampanii de defăimare, lojile masoniceerau acuzate de organizarea scoateriidin România a unor persoane aşa-zispersecutate, de crearea unor punctede sprijin disidenţilor faţă de regimulcomunist din România, de documentareapresei străine cu privire la lipsa de drepturia populaţiei din ţară etc.Eşecul unor demersuri oficialeale statului român în străinătate a fostlegat tot de intervenţia francmasonerieiinternaţionale. Un exemplu des citat înacest sens a fost împiedicarea autorităţilordin România de a reintra în posesia bisericiiortodoxe române din Paris, în urmapresiunilor efectuate asupra factorilor dedecizie din statul francez de către uniiconducători ai masonilor din Franţa – fiindnominalizaţi Marcel Schapira şi RichardDepui – cel din urmă fiind mare comandoral Marelui Orient din Franţa. Cei maiimplicaţi în astfel de acţiuni îndreptateîmpotriva intereselor statului românsunt însă masonii originari din România,în special Marcel Schapira, care era, dealtfel, unul din semnatarii unei scrisori –apel adresate Congresului Statelor Uniteale Americii, difuzate ulterior şi de postulde radio autointitulat „Europa Liberă”, princare se cerea să nu se acorde clauzanaţiunii celei mai favorizate României.Francmasoneriei îi este atribuită şicrearea , mai ales în rândul intelectualilorromâni, a ceea ce Securitatea numeao atmosferă de neîncredere şi chiar deopoziţie împotriva politicii culturale apartidului şi statului român, provocareade acţiuni contestatare, crearea de aşazişidizidenţi politici. Vizaţi de acesteacţiuni ar fi fost scriitorii români, oameniide teatru şi cei din Uniunile de creaţie, dinînvăţământ, cultură, presă şi din sistemulde propagandă. Elementele contestatareatrase de francmasonerie erau sprijinite deaceasta prin : acordarea de burse, invitaţiila conferinţe, congrese, simpozioane,organizarea de expoziţii şi concerte,traducerea şi editarea de lucrări, oferireade posturi în învăţământul superior şi înNicolaie Ioniţă(urmare din numărul anterior)unele organizaţii neguvernamentale .Încurajarea dizidenţei faţă de politicapartidului în rândul oamenilor de cultură dinRomânia era completată de minimalizareacontribuţiei culturii şi creaţiei româneşti lapatrimoniul culturii universale, precum şide denigrarea marilor noastre valori […]cu scopul de a le sustrage din patrimoniulculturii universale. Pentru realizareaacestui obiectiv, francmasoneria ar ficondus campanii de denigrare a lui M.Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga,I.L.Caragiale, etichetaţi drept antisemiţi,naţionalişti, precum şi împotriva mai multorscriitori, critici şi publicişti contemporanipatrioţi, pe care îi etichetează ca fiind„de dreapta”, „fascişti”, „naţionalişti”etc. Acţiunile masonilor în aceastăprivinţă ar fi fost concertate cu cele alecercurilor evreieşti care deţin poziţiicheie în sistemul de propagandă, fiindamintit cazul rabinului Moses Rosen,care s-ar erija în apărător al evreilor dinRomânia şi ar încerca să-i mobilizeze peevrei şi chiar români care întreţin legăturicu cercuri francmasonice pentru a luapoziţie împotriva unei pretinse psihozeantisemite care ar fi apărut în România.Masonii nu se limitau însă ladiscreditarea unor valori ale culturiiromâne, ci recurgeau chiar la ameninţareaşi intimidarea directă a unor intelectualiromâni care se situau pe poziţia apărăriinaţionale în domeniul preluării şivalorificării moştenirii culturale şi istoricea poporului nostru. Ar fi primit asemeneaameninţări Pompiliu Marcea, Zigu Ornea,Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Georgescu,dintre care unii reclamaseră primirea unorscrisori şi telefoane de ameninţare şi chiara unor obiecte cu simbolul răzbunăriifrancmasonice. Acestor acţiuni iniţiatemai ales de francmasonii din afara ţării li seadaugă cele ale unor cadre din cercetareasau învăţământul din România, care,având legături cu francmasoneria şicu angajaţii „Europei Libere”, recurg lametoda calomnierii şi discreditării unorcadre de valoare, loiale ţării şi lovesc înschimburile cultural – ştiinţifice promovatede statul român.Aceste modalităţi de acţiune suntatribuite francmasoneriei mai ales deangajaţii Centrului de Informaţii Externe,care, aşa cum se poate observa, acordăo atenţie specială problemelor sectoruluicultural din ţară. Deşi în atribuţiileserviciului intrau, teoretic, mai alesprobleme legate de spionajul extern,asta nu-i împiedică pe lucrătorii operatividin cadrul U.M.0544 să se implice îndisputele din lumea literară din ţară şi sădescopere existenţa, în rândul scriitorilorromâni, a unei grupări formate în jurul luiGeorge Macovescu (care ar fi fost poreclit,între scriitori, „Masonescu”), ce servea6702 www.oglindaliterara.rointeresele francmasoneriei din exterior şiconducea întreaga viaţă literară din ţarăconform acestor interese :Întregul grup practică metoda clasicăa francmasoneriei de „într-ajutorarefrăţească”, folosindu-se de poziţiile dedecizie pe care le ocupă la edituri, reviste,ziare, publicându-se reciproc, boicotândşi excluzându-i pe scriitorii, criticii şipubliciştii care nu le fac jocul, se situeazăpe poziţii naţionale şi sprijină activ politicaculturală a partidului şi statului român.Unii dintre ei, ca Eugen Simion, NicolaeManolescu, Dana Dumitriu ş.a. încearcăsă transmită această unfluenţă şi asupratineretului studios, în facultăţi, licee,cercuri literare etc.[…]Mai mult decât atât, şi tinerilorscriitori li s-ar fi inoculat ideea că nu vorputea ajunge „mari” şi nu se vor puteaafirma în ţară şi în străinătate dacă nu sealiniază grupului amintit, cercurilor semitedin ţară şi din străinătate („Europa Liberă”,grupul de la Paris etc.)Este concludent pentru ideeaconcertării acţiunilor duşmănoase alecercurilor francmasonice din exterior cucele ale unor cercuri sioniste şi faptul că„Europa Liberă” şi „grupul de la Paris”sprijină cu insistenţă pe scriitorii, criticii,publiciştii şi, în general pe oamenii decultură şi de artă cunoscuţi cu poziţiecontestatară, turbulentă şi de disidenţăpolitică, că în discuţiile cu francmasoniidin exterior, unora dintre cetăţenii românivizaţi a fi racolaţi li se spune deschis că,fără ajutor francmasonic şi evreiesc, nuvor reuşi să se realizeze în profesiile sauîn arta lor, atât în ţară, cât şi în exterior.Deci, conform agenţilor Centruluide Informaţii Externe, în anul 1981, îndomeniul cultural din Republica SocialistăRomânia dictau francmasonii din ţară,sprijiniţi de cei din exterior, iar cercurilesioniste, grupul de la Paris şi cel dela „Europa Liberă” influenţau în moddirect cariera tuturor scriitorilor din ţarăşi îşi extindeau această influenţă, cuajutorul acoliţilor lor şi asupra tineretuluistudios român, pe când toţi cei caresprijineau politica P.C.R. în cultură eraumarginalizaţi, calomniaţi, dicreditaţi,primeau telefoane de ameninţare, iar uniimai primeau, pe deasupra, şi obiecte cusimbolul răzbunării francmasonice. Toateacestea se petreceau în timp ce organelede Securitate nu puteau decât să asistepasiv şi să constate acapararea culturiidin România de francmasonerie şi acoliţiiacesteia.Nu era prima dată când Securitateaexagera influenţa francmasoneriei, darmodul în care era prezentată situaţiaîn rapoartele U.M.0544 constituia şi oacuzaţie voalată de incompetenţă adusăacelor compartimente ale Securităţii carese ocupau de supravegherea situaţieiinterne, fapt de natură să irite conducereaacestor unităţi. În consecinţă, DirecţiaI se grăbeşte să dezmintă informaţiilede mai sus, pe care le pune pe seamadivergenţelor apărute între scriitorii dinRomânia. Aceştia din urmă, potrivitraportului Direcţiei, s-ar fi constituit îndouă grupări adverse, care se acuzaureciproc de încălcarea politicii culturale aPartidului şi îşi etichetau adversarii dreptnaţionalişti, adepţi ai noii drepte sausionişti, francmasoni şi agenţi ai „EuropeiLibere”.(continuare în nr. viitor)


Isabela Vasiliu-Scraba, MiracolulBisericii de la Drăgănescu şi o profeţie aPărintelui Arsenie BocaDESLUŞIRIMotto: “Pictura sacrăe istoria în imagini a vieţiiMântuitorului şi a celortransfiguraţi de El. Adicăimaginea raiului. Sfinţia Ta[pr. Arsenie Boca] ai înţelessă faci o pictură transfiguratăîn nuanţe clare şi deschise,paradisiace, pentru a sugeralumea feerică de dincolo.Biserica de la Drăgănescuiradiază lumina raiului” (teologNichifor Crainic).Biserica din satul Drăgănescu sesingularizează printr-o serie de întâmplăripe care le-am putea numi de-a dreptulmiraculoase. Un prim miracol a fost căbiserica a putut fi pictată de Părintelemonah Arsenie Boca (1910-1989), celcare prevăzuse încă dinainte de 1945că “şerpi veninoşi vor stăpâni Româniamultă vreme”. El însuşi a fost arestat de“şerpii veninoşi” cam două săptămâni învara anului 1945 (când stareţ înlocuitorla Sâmbăta i-a fost pr. Serafim Popescu),apoi anchetat de Iosif Kaluşek (şef alSecurităţii din Braşov) în 1946 după opredică în care spusese că “lupii vor fisfâşiaţi de către oile atacate”, în sensulcă Păstorul îi va ajuta pe cei credincioşi(oile sale) să scape de lupii atacatori. În1948 acelaşi Iosif Kaluşek îl arestează deSf. Paşte vreo două luni spre a împiedicasă mai vină miile de oameni la MânăstireaBrâncoveanu să-i asculte predicile, faptcare l-a făcut pe Mitropolitul NicolaeBălan să-l mute de la Sâmbăta de Sus laMânăstirea Prislop pe 22 noiembrie 1948.Si de la Prislop, după ce refăcuselocurile găsite în paragină şi construiseo clopotniţă în stil athonit (cum aveasă construiască şi la Drăgănescu), dincauza multimii de pelerini, protosinghelulArsenie Boca este dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră de poliţia secretă având“majoritatea absolută a cadrelor deconducere, a anchetatorilor, torţionarilor,directorilor de închisori şi şefilor delagăre formată din evrei”(Radu Theodoru,România ca o pradă, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.285). Ion Varlamobservase că regimurile susţinute deteroarea exercitată de o poliţie secretăsînt conspirative. De aici ar decurgepseudoidentitatea oamenilor săi de frunteprecum Teohari Georgescu, Vasile Luca,Silviu Brucan, Paul Cornea, Leonte Răutu,Andrei Oişteanu, Alexandru Nicolschi, etc.(I.Varlam, Pseudoromânia. Conspirareadeconspirării, Ed.Vog, Bucureşti,2004, p.66). Tot el consemnează căîn Regatul României s-a făcut pentruprima dată procesul antisemitismuluiîn 1945-1946, când evreii au obţinutde la ocupanţii sovietici judecarea şicondamnarea tuturor acelora pe care eii-au desemnat ca vinovaţi. A doua oarăprocesul antisemitismului a avut loc înRepublica Populară Română între 1948şi 1952, urmărindu-se în plin stalinism“culpabilizarea colectivă a românilor”,ceea ce a servit ca pretext terorii prin cares-a instalat totalitarismul comunist (v. I.Varlam, op. cit., p.454).În anii cincizeci Lucian Blagadepunea pe ascuns mărturie asupravremurilor în care s-a urmărit “distrugereasistematică a spiritului care a luat trupprintre noi” (Luntrea lui Caron). În romanulsău de sertar, cel bătut în ancheteleSecurităţii la ceasul când trebuia săprimească Premiul Nobel scria că“dezmoşteniţii pământului” îşi făcuserăloc pretutindeni (Lucian Blaga, Luntrealui Caron, 1990). Mărturia fostului săustudent, I.D. Sârbu, închis fără vină vremede opt ani, este mai limpede decât cea alui Blaga: “între 1945 şi 1960 în timp cecărturarii noştri erau daţi afară de pestetot (mulţi dintre ei duşi la Canal sauSighet) întreaga presă stalinistă, filozofiaocupanţilor, agitaţia şi propagandanoii religii, teatrul, filmul, cadrele dincultură, creierele din securitate fuseserăumplute până la refuz de fiii neamuluiprin excelenţă victimă a fascismului” (I.D.Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal,Ed. Scrisul românesc, Craiova, p.99).După Ion Varlam, comandamentul efectival aparatului de teroare şi diversiune, aflatla ordinea Kremlinului (Pseudoromânia,2004, p.IX), ar fi aparţinut Secţieiideologice a CC al PCR în care până lamijlocul anilor optzeci “n-ar fi pătruns niciun etnic român” (Pavel Câmpeanu, rev.“22”, Nr.9/2001).Părintele Arsenia Boca a fost închisdin ianuarie 1951 până în martie 1952 înlagărul de muncă forţată numit CanalulMorţii din cauza numărului nesfârşit dedeţinuţi fără vină ucişi acolo. În februarie1951 Patriarhul Justinian Marina a încercatzadarnic a-l determina pe ministrulde interne Teohari Georgescu/ BaruhTescovici să-l eliberareze de la Canalpe călugărul nevinovat (v.G. Enache, A.Petcu, Părintele Arsenie Boca în atenţiapoliţiei politice, Ed. Partener, Galaţi, 2009,p.47). Văzându-l scăpat cu viaţă dupăatâtea persecuţii şi arestări, Patriarhul şi-amanifestat uimirea şi admiraţia sa faţă dePărintele Arsenie Boca spunând: “Nu ştiuce-i cu omul acesta, că mereu e luat şimereu eliberat, şi de fiecare dată iese mailuminat” (Cărarea împărăţiei, Deva, 2006,p.340).Considerat de mercenariiocupantului sovietic drept “agent mistic”,calvarul suferinţelor preotului (pus să ţinăliturghia dis-de-dimineaţă să nu ajungăoamenii la slujbă şi nevoit să interzicăpelerinajul credincioşilor ortodocşi laMânăstirea Prislop) a reînceput cuwww.oglindaliterara.roIsabela Vasiliu Scrabaanchetarea de Rusalii în 1953 (v.Noimărturii despre Părintele Arsenie Boca,ingr. de Ion Cişmileanu, Ed. Agaton,Făgăraş, 2005, p.33), continuând după doiani cu arestarea şi anchetele (8 declaraţiismulse prin tortură) ce au durat maimult de jumătate de an, din septembrie1955 până în aprilie 1956, ocazionatede arestarea celor 340 de măicuţe de laMânăstirea Vladimireşti de către 220 desecurişti conduşi de cpt. Eibenschutz side generalul rus Al.Nicolschi/Nicolau (v.G.Enache, A. Petcu, Monahismul ortodox şiputerea comunistă, Galaţi, 2009, p.80-81).După doi ani, maiorul Kasza Josif,şeful Direcţiei Regionale a Securităţiidin Hunedora îi deschide preotuluiArsenie Boca un nou dosar de urmărirepe 12 ianuarie1958, pentru ca totul săculmineze cu scoaterea abuzivă dinpreoţie în primăvara anului 1959, act“reparat” la nouă ani de la moartea samartirică din 28 noiembrie 1989. Desprestareţul Mânăstirii Brâncoveanu, rectorulAcademiei Teologice din Sibiu (licenţiat şidoctor al Universităţii din Cernăuţi) aveasă scrie că “Părintele Arsenie Boca a fostun fenomen unic în istoria monahismuluiromânesc, adică o personalitate de ostatură monahală cum n-a mai avutBiserica noastră Ortodoxă Română” (pr.prof. dr.Dumitru Stăniloaie).Cum altfel decât miraculoasăpoate fi aşadar considerată aprobareadin 1967 ca pictura micii biserici de laDrăgănescu să fie executată de zugravulArsenie Boca, numit pe drept cuvânt “celmai mare duhovnic din Biserica ortodoxăromânească a secolului XX”, în condiţiileîn care darul duhovnicesc l-a exercitatîntr-un climat extrem de ostil, într-opermanentă hărţuire din partea Securităţiiînfiinţată în 1948 de Ana Pauker/HanahRabinsohn împreună cu alţi agenţiN.K.V.D/K.G.B. Părintele Nicolae Strezaobservase în volumul său de amintiri cănimeni nu va putea “contabiliza numărulmiilor de credincioşi care, căutându-l pePărintele Arsenie Boca, au bătut drumurilespre Sâmbăta de Sus, apoi spre Prislop,spre Bucureşti, spre Drăgănescu, cueforturi mari, uneori cu teama de a nu-iface rău, fiind mereu supravegheat” (pr.N.Streza, Mărturii despre Părintele ArsenieBoca, Ed. Credinţa strămoşească, M-reaPetru Vodă, Neamţ, 2009, p.22).(continuare în nr. viitor)6703


DESLUŞIRICARTEA NEAGRĂ AJUDEŢULUI PUTNACatolicii din Regiunea Putna în vizorul organelorSecurităţii StatuluiRegimul comunist a declanşat în Regiunea Putna, cade altfel în întreaga ţară, în special prin organele SecurităţiiStatului, o veritabilă teroare împotriva cultelor religioase:ortodocşi, stilişti (ortodocşi pe vechi), catolici, adventişti,evanghelişti.Din raportul întocmit de căpitanul de Securitate RoşcaDumitru şi sublocotenentul de Securitate Petrescu Aureldin cadrul Serviciului Judeţean de Securitate Focşani,ca urmare a ordinului nr. 13/33645 din 18 august 1949 alDirecţiei Regionale de Securiate Galaţi, reiese starea defapt a cultului catolic la acea dată:„Stratificarea socială a preoţilor: Varga Francisc– originea socială din ţărani chiaburi, avere personalănu posedă; Rujinschi Barnabas – origine socială dinfuncţionari înstăriţi, avere personală nu posedă.(…).Compoziţia socială a credincioşilor: Focşani – 65 familiicompuse din meseriaşi, pensionari C.F.R., grădinari, micicomercianţi; Adjud – 20 familii compuse din comercianţi şimeseriaşi; Vizantea – 120 de familii compuse din agricultoriînstăriţi, mijlocaşi, săraci şi funcţionari; Garoafa – 15 familiicompuse din ţărani mijlocaşi şi săraci 1 ”.La 25 iunie 1949, locotenent – colonelul Ştrul Mauriciude la Securitatea Galaţi solicita să se supravegheze custricteţe activitatea celor 2 preoţi catolici, „acordând o maimare atenţie problemei Catolice care a devenit una dintrecele mai importante 2 ”.Sub supravegherea Biroului de Securitate Vizanteaa fost pus şi studentul romano – catolic Moise Carol.În raportul întocmit de plutonierul major M. Crăciun searată că acesta era întreţinut financiar de dascălul ŞtefanAnton din Vizantea dar avea legături strânse şi cu preotulFrancisc Varga din Focşani 3 .Se pare că Securitatea Regiunii Putna a reuşit, prinpresiune şi manipulare, să recruteze chiar informatoridin rândul preoţilor catolici. Într – o adresă din 7 martie1951 trimisă Securităţii Regiunii Iaşi se fac următoarelemenţiuni: „referitor la preotul romano – catolic FerentzIacob, din Com. Butea, Raionul Tg. Frumos,Vă trimitem alăturat angajamentul ce acest preot şi l– a luat faţă de organele acestei Direcţiuni în cursul anului1950. Totodată vă comunicăm că susnumitul nu a dat niciun fel de material scris deoarece nu mult timp după ce şi– a luat angajamentul a părăsit oraşul Focşani. Este o firevicleană, inteligent şi este unul dintre cei rezistenţi. Printr– un material compromiţător şi cu angajamentul ce – l arepoate fi utilizat în continuare 4 ”.Supravegherea informativă a Bisericii Catolice acontinuat, enoriaşii săi fiind consideraţi duşmani reali saupotenţiali ai regimului comunist, agenţi ai Vaticanului.La 30 iunie 1951, Direcţia Regională a SecurităţiiStatului Putna a întocmit o sinteză asupra cultului romano– catolic în care erau semnalate următoarele aspecte:„În regiunea noastră există o singură parohie romano– catolică condusă de preotul Francis Varga. Acest preotare în subordonarea sa şi un număr de 8 comune dinregiune pe care le vizitează din când în când”. La slujbadin 29 iunie 1951, când s – a serbat hramul bisericii dinFocşani, adică Sf. Petru, au venit preotul Benoni Romilade la Iaşi, preotul Plesca de la Bacău şi preotul Ferentzcare stătuse o perioadă la Focşani. În continuare se arată căpreotul Francisc Varga le –ar fi spus acelora că „Ruşiiau dispus să se evacuezeBanatul şi Timişoara pentrua prezenta lumii întregipe anglo – americani caprovocatori de război. Căîn Coreea se va încheiapacea şi, pentru acest fapt,Ruşii se tem de o încercarede atac în Jugoslavia”.„Înrândulcredincioşilor romano –catolici se fac comentariică în locul fostului preotVictor Blasutii, care esteBogdan ConstantinDogaruplecat la Iaşi, în Focşani va rămâne preotul Benoni Romila.(…) Din discuţiile ce le – a avut informatorul cu VargaFrancisc şi Victor Blasutii deduce că aceştia, de teamaunor măsuri împotriva lor, precum şi din lipsa de mijloace acredincioşilor de a – i întreţine, se vor trece cât de curândca salariaţi ai statului 5 ”.În baza unui raport făcut în octombrie 1951 deRaionul de securitate Năruja, în Comuna Vidra trăiauun număr de 35 de catolici care aveau un preot şi oparohie. „În această comună nu este mănăstire catolicăiar la 5 sept., în fiecare an, cînd este hramul bisericiise face pelerinaj la biserică. La acest pelerinaj, în anulacesta, preotul Magyaroş Arpad s – a manifestat contraregimului spunând că unirea greco – catolicilor cu bisericaortodoxă nu este altceva decât o manevră a guvernuluipentru a restrânge cultele ca apoi să le lichideze.Susnumitul preot este în bune relaţii cu credincioşiisăi, astfel că, prin influenţa sa, a reuşit să colecteze baniipentru a renova biserica. Acest preot a fost membru înP.N.L. Brătianu şi nu este ataşat regimului.Nagy Vasile, proprietar de moară şi membruîn conducerea bisericii, este în bune relaţii cu ceilalţicredincioşi asupra cărora are mare influenţă”.Persoanele din conducerea parohiei erau 75% ţăranimijlocaşi şi 25% meseriaşi 6 .Conform raportărilor întocmite de Raionul deSecuritate Adjud (locotenentul Th. Ivanov), comunităţiimportante de catolici erau în localităţile Găiceana şiPloscuţeni. La Găiceana erau 200 de familii catolice însatul Unguri (70% săraci, 30% mijlocaşi), în fruntea loraflându – se dascălul Rafailă Bogdan. O dată pe lunăvenea în comună şi un preot catolic din Văleni, RegiuneaBacău.La Ploscuţeni erau 1600 de catolici, conduşi dedascălul Cârciumaru Iosif (70% mijlocaşi, 25% săraci şi5% cheaburi). O dată pe lună venea în comună un preotcatolic din Focşani şi făcea slujba 7 .În concluzie putem afirma că cei peste 2000 decatolici din Regiunea Putna, şi în special membriiclerului, au fost în permanenţă sub stricta supavegherea organelor de Securitate şi de Miliţie care au dezvoltat însânul lor reţele informative._________________1 Arhivele Naţionale Vrancea, fond ServiciulJudeţean de Securitate Focşani, ds. 13/1949, f. 166.2 Ibidem, f. 47.3 Ibidem, f. 180 – 181.4 Arhivele Naţionale Vrancea, fond DirecţiaRegională a Securităţii Statului Putna, ds. 1/1949, f. 22.5 Ibidem, f. 158.6 Arhivele Naţionale Vrancea, fond DirecţiaRegională a Securităţii Statului Putna, ds. 8/1951, f. 29.7 Idem, fond Securitatea Statului – Putna, ds.7/1951, f. 87 – 88.6704 www.oglindaliterara.ro


Carte – educaţie –cultură la EminescuCarte, educaţie şi cultură constituie în viziunea lui Eminescutrei etape ineludabile în edificarea unui proces spiritual complex deperfecţionare ontologică (umană). Ele constituie noţiuni ce numesc,fiecare în parte, devenirea filosofică a unei unice idei cuprinzătoare– care însă apare întreagă doar când toate aceste „etape” au fostmarcate prin ponderea cuvenită.Procesul spiritual complex de perfecţionare ontologică la carene-am referit îşi află rezultatul final în constatarea cu caracter deaforism , consemnată undeva [1] la Eminescu: „Omul e cel mai înaltşi mai nobil op de arte al naturii; într-un sens şi mai nobil el ar trebui/să fie/ şi cel mai frumos op de artă al artei, al propriei sale putericreatoare, libere, conştiente, morale”. Constatarea este transpusăîn frază în nuanţă deziderativă, ceea ce presupune un proces volitivindividual, pe fondul unui proces social – similar prin determinaţiavolitivă şi impunând un ansamblu de factori corelaţi aidoma părţilorcomponente ale unui mecanism complex.Eminescu a fost un teoretician şi totodată un practician alideii de perfecţionare ontologică în linia succesiunii noţionale carteeducaţie-cultură.Pe teoretician ni-l dezvăluie însemnările poetuluidin caietele sale şi din articolele publicate în presă, însemnări celmai adesea rămase în stadiul de crochiu şi nematerializate în studiiample de domeniu, dar totdeauna dovedind o mare capacitate deanaliză a lucrurilor în profunzime, în relaţiile şi implicaţiile lor. Vocaţiade practician a lui Eminescu se dezvăluie, la rândul ei, pregnant, depe poziţiile tribunului ce se află în fruntea oamenilor şi este primulcare acţionează, rol pe care multe din însemnările şi iniţiativele luiEminescu dovedesc că şi-l asumase, asemeni unora dintre eroiisăi, precum Toma Nour. O însemnare a poetului ce pare a data dinperioada studiilor în străinătate are următorul conţinut:„Prelegeri publice(să le ţin în Maramureş)Geniul naţionalIn favoarea teatruluiStudii asupra pronunţieiPatria românăPoezia populară” [2]Un prim amănunt care reţine desigur atenţia este că Eminescuintenţiona să ţină prelegeri tocmai într-un teritoriu românesc aflatîncă în afara graniţelor României, prelegerile urmând a avea astfelcaracter politic de propagandă românească şi de chemare laeliberare naţională; un al doilea amănunt este că, dintre marile temepropuse, unele au conţinut foarte general, presupunând o tratareistorică de ansamblu (precum Geniul naţional sau Patria română),pe când altele răspund direct unor acţiuni contemporane deamploare privind emanciparea românească în Transilvania. Astfel,prelegerea In favoarea teatrului urma să susţină eforturile revisteiFamilia, ce făcea campanie de presă pentru înfiinţarea unui TeatruNaţional în Transilvania. Prelegerile propuse de Eminescu n-auputut fi rostite, dar vocaţia de practician a poetului s-a materializatulterior sub alte forme: ca bibliotecar la Iaşi, el a depus eforturipentru creşterea fondului de carte, şi nu în mod aleatoriu, ci prinurmărirea atentă a ilustrării cu materiale pentru diferitele domeniispirituale; ca revizor şcolar, a analizat cu pătrunzător spirit criticprocesul educaţional şi a înaintat ministerului propuneri judicioselaborate – aspecte pe care le vom avea în vedere mai departe; cagazetar s-a vrut educator, concepându-şi articolele şi de pe aceastăpoziţie.In legătură cu prima etapă a succesiunii noţionale pe caream numit-o, trebuie menţionat că Eminescu a nutrit o adevăratăveneraţie pentru carte. Inconjurat de cărţi s-a simţit apărat şiconfirmat totodată. „Am adunat – îi scria poetul cu mândrie la unmoment dat lui Maiorescu – multe vechituri, manuscripte şi tipăriturivechi româneşti” [3] – ce constituiau pentru el, alături de propriilemanuscrise, bogăţia nepreţuită din celebra ladă de lemn pe carepoetul a dus-o cu sine spre toate popasurile sale.In 1875, în calitate de director Bibliotecii Centrale din Iaşi,înaintează un raport ministrului Maiorescu în legătură cu achiziţiilewww.oglindaliterara.rode carte veche pentru fondulbibliotecii. Observând că însecolele XVI-XVIII şi chiar înprimul sfert al secolului al XIXleacartea tipărită a fost numaicarte bisericească (afară depuţine excepţii), cartea laicărămânând în manuscriseşi numai astfel circulând,Eminescu solicită fonduripentru achiziţionarea prioritarăde manuscrise laice. „Ar fideci de dorit – scrie poetul cuacest prilej – ca în marginilerestrânselor mijloace ce s-auîncuviinţat bibliotecii, să seadune această literatură an cuan, însă continuu şi sistematic” [4].EMINESCIANACristian TiberiuPopescuEminescu şi-a făcut un titlu de glorie din cunoaştereaprofundă a cărţii româneşti, titlu pe care nu s-a sfiit să-l afirme public,uneori chiar în mod direct: „Noi – scrie el – cunoaştem aproapetot ce s-a scris în româneşte” [5]. A citi „aproape tot” ce s-a scrisîn româneşte înseamnă a cunoaşte bine spiritualitatea poporuluiromân – şi tocmai acest lucru era ceea ce-l interesa în primul rândpe Eminescu, iar tentativa de cunoaştere profundă a spiritualităţiiromâneşti presupune o acţiune atent ordonată, cu un plan ideologicde perspectivă minuţios întocmit, căci dacă impulsul iniţial şifinalitatea constituie în cazul dat acte de patriotism, realizarea înfapt implică metodă ştiinţifică.Regăsim aceeaşi apetenţă faţă de spiritualitatea româneascăşi interes faţă de problemele ţăranului român cu ocazia solicităriipe care i-o face Maiorescu de a deveni revizor şcolar al judeţelorIaşi şi Vaslui, când, în scrisoarea de răspuns, Eminescu se declarăbucuros căci, prin noua însărcinare, scrie el: „aş intra în contact cupopulaţia rurală, singura care mă interesează îndeosebi. Cred a fiîn stare de a vă da relaţii fidele asupra stărei şi traiului ei, precumşi asupra marginilor între care ar fi cu putinţă a se lărgi sau a seadânci învăţământul primar” [6].Din promisiunea făcută lui Maiorescu, poetul şi-a făcut oprofesiune de credinţă, pentru care a lucrat cu multă aplecare nunumai câtă vreme a fost revizor şcolar, ci şi după aceea, dovadăfiind manuscrisele şi articolele de ziar, în care revin mereu meditaţiiasupra problemelor teoretice ale educaţiei ca specialitate distinctă,asupra învăţământului românesc, asupra raportului elev-şcoală,asupra concepţiilor generale ale ţăranului român despre şcoală şieducaţie ori asupra posibilităţilor concrete ale numeroaselor familiinevoiaşe de a-şi trimite copiii la şcoli.Eminescu considera că este de datoria unei societăţi – cese vrea viabilă şi pretinde a progresa în viitor – să vegheze lapregătirea şi perfecţionarea indivizilor, deziderat pentru care suntnecesare: cadre didactice competente, înarmate cu metodăpedagogică superioară şi eficientă, capabilă să ridice materialuluman la stadiul de bun receptor. Acestea sunt cele trei elementepilonindispensabile realizării scopului educaţional prin şcoală;în analizele sale Eminescu şi-a concentrat atenţia în primul rândasupra lor, fără însă a trece cu vederea cauzele ce generauanume stări de lucruri şi implicaţiile de diferite facturi ale acestora.Din păcate – constata poetul curând şi consemna în rapoartelece le trimitea ministerului – situaţia existentă era departe de afi încurajatoare. Intr-unul dintre aceste rapoarte, revizorul scria:„Cunoştinţele lor /ale învăţătorilor/ consistă în genere în vorbemoarte, a căror realitate vie n-o pricep. Sigur că în această privinţănu sunt pe atâta ei de vină, pe cât sistemul învăţământului, de suba cărui pagini au ieşit. /.../ Lipsa absolută de mijloace pedagogice,lipsa unei foi învăţătoreşti în România se simte la fiecare pas. /.../Ei n-au ce citi chiar dac-ar voi” [7]. Metoda acestor învăţători erauna pe măsura priceperii lor, anume aceea de a-i pune pe elevi săînveţe pe de rost lucruri pe care nu le înţeleg, căci nu au fost învăţaţisă le judece [8]. In rapoartele sale, Eminescu este atent la aspectulsocial al problemelor şi astfel nu-i poate scăpa faptul că, printrecauzele subminării învăţământului, cele de ordin socio-economicse află în prim plan. „Pretutindeni frecvenţa mică /a elevilor/ şiincuria administrativă mare, pretutindene sărăcia muncitoruluiagricol, mortalitatea adesea înspăimântătoare, greutăţile publiceşi angajamentele de muncă născute din aceste greutăţi aproapeinsuportabile. Atât mediul social cât şi administraţia fac ca şcoalasă fie aproape un lucru de prisos” [9]. Baza instruirii constituind-oî6705


PROZAORIZONTURIDACO-ROMANEDe curând a apărut, la Cluj-Napoca, cel de-al III-lea volum allucrării intitulate „Orizonturi daco-romane” a cunoscutului arheologşi dascăl, academician prof. dr. Dumitru PROTASE. Lucrareacuprinde 37 de articole şi studii pe care autorul le-a publicat de-alungul timpului în ţară sau peste hotare, consacrate trecutului nostrudaco-roman în perimetrul carpato-danubian. Reamintim că volumeleprecedente au apărut în anii 1995 şi respectiv 2005, bucurându-se deo călduroasă primire în cercurile academice şi ştiinţifice din întreagaţară, având în vedere abordările incitante şi gradul de noutate pe careîl oferea celor interesaţi.Şi acest nou volum, aşa cum ne avertizează autorul însuşiîn Prefaţa lucrării sale, este, asemenea celor anterioare, structurat peaceleaşi principii şi utilizează aceeaşi grupare a materialelor publicate.În acest sens, studiile cuprinse în această carte suntstructurate pe capitole ca „Dacia independentă”,„Dacia romană”, „Dacia post-romană” şi „Varia.”Deoarece, aşa cum precizam, în aceastălucrare sunt cuprinse articole publicate în ţară şipeste hotare, o mare parte din texte sunt nu numai înromână, ci şi în limbi ca engleza, franceza, germanaşi maghiara, oferind astfel şi unor specialiţti sau cititoristrăini posibilitatea de a lua la cunoştinţă desprebrezultatele cercetărilor ca şi despre descoperirilefăcute de neobositul universitar şi arheolog acad.Dumitru PROTASE. Autorul, demn continuator allui Vasile PÂRVAN, aduce, prin lucrarea de faţă,în atenţia istoricilor, dar şi a publicului obişnuitnumeroase elemente, date şi dovezi extrem de utileîn înţelegerea trecutului nostru daco-roman, de pe oarie extrem de extinsă, cu cercetări întreprinse atât peîntregul teritoriu Transilvan cât şi în afara acestuia.Observaţiile academicianului prof. dr.Dumitru PROTASE, susţinute de date rezultate înurma unor săpături şi cercetări minuţioase, dar şi aunei adecvate cunoaşteri a lucrărilor ştiinţifice consacrate acesteitematici, aduc contribuţii noi, extrem de interesante atât în ceea cepriveşte prezenţa propriu-zisă a romanilor în spaţiul carpato-danubian,cât şi a altor seminţii aflate în contact sau relaţii cu aceste teritorii. Sereferă în acest sens la invazia carpilorîn anul 242 în Dacia, probleme alecreştinismului la goţii din transilvania,creştinismul la daco-romani înainte devenirea slavilor, fondul lexical dacic şisemnificaţia lui în limba română etc..Academicianul Dumitru PROTASE,continuând o îndelungă şi prodigioasăactivitate de cercetare, aducecompetente şi pertinente clarificărilegate de zone sau subiecte incertesau controversate, recurgând exclusivla o argumentaţie ştiinţifică elevată şieliminând din demersul său ştiinţificorice ingerinţe propaganditice saupolitice.Astfel, domnia sa ajunge laconcluzia că „Teoria lui Roesler nu s-a născut din motive ştiinţifice,ci din motive politice”, sau dezvăluie „adevăruri fundamentale înistoria românească. Permanenţa şi continuitatea în ţinuturile dela Dunăre şi Carpaţi”. Academicianul prof. univ. Dumitru PROTASEnu este robul exclusiv al materialelor arheologicedescoperite căci, pentru a-şi demonstra aserţiunile,recurge şi la argumente de ordin lingvistic sau lexicalcare, coroborate cu vestigiile arheologice, întregescîn mod fericit tabloul trecutului nostru daco-roman, înacest spaţiu.Am mai remarcat o trăsăturăexcepţională a demersului său ştiinţific şi anume,faptul că academicianul Dumitru PROTASE evităabordări subordonate unor scopuri conjuncturale,chiar dacă de bună credinţă, şi are capacitatea sădeceleze între faptul istoric şi interpretările interesatesau justificate de o anumită orientare de circumstanţă.Fiecare dintre abordările domniei sale dincolo decompetenţa indiscutabilă a specialistului, degajă odragoste neţărmurită faţă de trecutul nostru istoric,dar şi o încredere extrem de tonică, mai ales în acestcontext de criză complexă, în viitorul ţării noastre.Peste câteva zile, mai exact la 1februarie a.c., distinsul academician prof. univ. dr.Dumitru PROTASE, rectorul Universităţii PopulareCluj-Napoca, va împlini frumoasa vârstă de 85 ani.Este un prilej de a-i adresa nu numai felicitări pentru această recentăcarte excepţională, ci şi sincere urări de viaţă lungă şi cu sănătate,rodnică în noi viitoare lucrări fundamentale în domeniul pe care îlilustrează de decenii în mod strălucit.pentru cei mai mulţi învăţământul din şcolile publice, era evidentcă educaţia generală se afla sub auspicii nefavorabile. CândEminescu evocă reforme în această direcţie, el pune accentultocmai pe folosirea intensivă a cărţii: cartea judecată, înţeleasă şiasumată, căci contactul cu cartea, realizat în atare manieră, estereazemul educaţiei, pe aceasta din urmă edificându-se cultura. Iarîn articolele pe care Eminescu le publică în ziar, găsim – în paralelcu avertismentul faţă de introducerea unor forme eterogene, hibride– pretutindeni pledoarii pentru educaţia în spirit naţional şi patriotic[10].In ceea ce priveşte cea de-a treia etapă a succesiuniinoţionale ce formează obiectul rândurilor de faţă, anume cultura, nevom opri întâi la aspectul cu care am încheiat referirile la educaţie:ideea de cultură naţională. „Cultura publică sau naţională – scriepoetul – consistă din nişte elemente foarte importante, cari nu suntopera oamenilor singuratici, ci-s comune absolut tuturor; acestea-selemente ale spiritului poporului” [11]. „Cei culţi dintr-o naţiune – seprecizează mai departe – sunt ceia cari mai dintâi şi cu deosebirerecopiază în ei cele câştigate pe terenul ştiinţei pentru spiritulpublic şi de aceea nu-i indiferent dacă numărul de oameni culţi ceşiapropriază ştiinţa şi rezultatele ei gata, este mai mare sau maimic. Inălţimea şi demnitatea spiritului naţional nu se determineazănumai prin cuprinsul celor ştiute (în ştiinţă), ci şi după întindereanumerică a celor culţi” [12].Eminescu respinge ideea individualismului în cultură, înţelesca o realizare suficientă sieşi, şi îi contrapune o viziune socializantă:„progresul omenirei nu zace adesea în mulţimea geniilor săi /.../,ci în acele personagii mute ale istoriei, cari lucrează neobosit fărăaltă răsplată decât conştiinţa datoriei împlinite – în fine, progresule în toţi – nu în unul or în unii” [13]. Dată fiind atare înţelegere alucrurilor, Eminescu pledează pentru ceea ce el numeşte „prăsireaculturii intelectuale” [14], altfel spus: pentru emanciparea culturalintelectualăa celor mulţi, printr-un proces educaţional la scarănaţională, în cadrul căruia, atât intelectualii „din prima linie”(învăţătorii şi profesorii), cât şi alte categorii (gazetari, scriitori) aua-şi asuma datoria de „luminatori ai poporului”. Inţelesul complex alnoţiunii de cultură naţională evocă determinaţia de „cultură a tuturorpentru toţi”, accesul la ea netrebuind să fie apanajul unei pături,apanaj rezultat din statutul ei preferenţial economic şi de clasă.Apoi, Eminescu pledează pentru cultura „de adâncime”,nu numai „mimată”, ci viabilă şi astfel capabilă să dea rod [15], căciîn cadrul acelui fenomen cuprinzător ce poartă numele de cultură,„cele mai particulare se anină aicea nemijlocit de cele mai generale,tocmai aşa precum omul se uneşte nemijlocit cu omenirea, vede,împlineşte şi pricepe scopul şi chemarea sa în ea” [16].Abordând noţiunile de carte, educaţie şi cultură în sine şitotodată în întrepătrunderea sensurilor lor individuale – aşa cumam încercat să demonstrăm – Eminescu reuşeşte să creeze oadevărată dioramă ideologică, în cadrul căreia se impun atenţieiconcepţiile înaintate ale poetului nostru naţional, ideile salegeneroase şi de un profund umanism, precum cele cuprinse înurmătorul pasaj, cu care ni se pare potrivit să încheiem rândurilede faţă: „Cultura şi dezvoltarea omului în privirea inteligenţei constăîn apropierea acelui coprins spiritual care constituie totalitatea vieţiispirituale a omenimei ş-a intereselor ei, şi asta nu din altă cauză,decât pentru că e o fiinţă cugetătoare şi mai de aproape un om;cugetare, recunoaştere este lumină şi aer, în în care e numaiposibilă înflorirea sa ca om, inteligenţa /î/i nervul de viaţă, în şi princare organismul existenţei sale ca om are energie, şi conţinutulcugetării e determinat prin natura şi istoria sa. Toate părţile acestuicerc întins se influenţează reciproc, toate se ţin una de alta spre aforma un întreg, tocmai aşa cum Pământul cu toate păturile de aerce-l înconjură constituie o unitate cuprinsă.” [17]6706 www.oglindaliterara.ro


Fenomenul transcendenţei în poezia lui M.Eminescu „Unda spumă”(unitatea de transcendenţă ca element de structurăa cunoaşterii de sine în poezie)ESEU(urmare din numărul anterior)Deci, “Blîndă de iubire” se identifică cu memoria poetului, adicăcu însuşi poetul.Iată cum memoria se identifică cu intuiţia, materia spirituală purăgenerată de memorie – cu acea parte a spiritului care prin “Blîndă deiubire” devine unitate de transcendenţă.Ea constituie prima treaptă a priori de transcendenţă a spirituluipoetic.Este de menţionat mijlocul ingenios pe care Eminescu îl foloseştepentru a arăta finalizarea constituirii situaţiei ontologice (lucruluiexistenţial - obiectiv) exprimate în vers prin „ Mare de misteruri / Cecoprinde ceruri „.Pentru a sublinia că situaţia ontologică nu este numai acţiune,ci un fenomen complet (o situaţie–lucru în acţiune) el foloseşte în locde cuvîntul “cuprinde” expresia “coprinde” – îmbinare care exprimăo coprezenţă a unei situaţii într-o acţiune (a unei stări statice – “apamării” - într-o acţiune: mişcare - prindere, “coprindere”).Aşa cum în debutul poeziei “unda spumă” nu se încadreazăPetru Ababii perfect sub aspect semantic în sensul expunerii, aşa nici “Blîndăde iubire” nu contribuie la păstrarea aspectului întocmai corect alsemanticii versului: „ Unda spumă, vîntul trece / Cu suflarea rece „ şi „Căci aş trece suvenire / Blîndă de iubire„.Dar Eminescu le foloseşte la locul potrivit şi în modul specific potrivit, dîndu-le o funcţie binedeterminată, singura prin care el poate atinge un scop anume – acel al depăşirii transcendente arealităţii sale nemijlocite (obiective ca stare ontologică) şi al purcederii în spirit (anima) – imagineaEu-lui în oglinda care se găseşte pe bolta creată de acest spirit şi care în cazul respectiv sesuprapune cu “Harfa pe o sîntă” din finalul poeziei.Să vedem ce este această “Harf(ă) pe o sîntă”: Aşa cum “trecerea” “Peste-o mare de misteruri”din strofa precedentă celei finale este “Blînd(ă) de iubire” numai din cauză că astfel sunt imaginilelor în memoria (conştiinţa) poetului (ca situaţie ontologică), la fel şi copila (ca situaţie ontologică) cu“visele” ei “amare” este percepută prin “ador”-ul poetului care fiind “Blînd(ă) de iubire” (situaţie apriori(că) şi unitate de transcendenţă) se transformă într-o “Harfă pe o sîntă” – unitatea a doua detranscendenţă (a priori a priori).Remarcăm că “sîntă” exprimă realitatea unei stări: care, pe lîngă situaţia conţinutului ei static-„sînt”, conţine şi factorul mişcării – „este”, exprimat prin “sînt(ă)” şi nu prin “este”, care împreună şifac din starea exprimată de „sîntă” un fenomen.Anume această mişcare face din situaţia ontologică un ceva mai mult care, într-o perspectivă,va transforma fenomenul în noumen – un ceva care se găseşte dincolo de fenomen.Acest “sîntă” – fenomenul care conţine în sine şi o parte din noumen (spirit) - este însuşipoetul (sufletul său): situaţia ontologică fiind realitatea sa obiectivă, iar noumenul – memoria saapărută în devenire prin “sîntă”.“Sîntă” este expresia specifică care favorizează apariţia oglinzii de pe bolta noumenică aanima în opus de care se găseşte proiecţia imaginii de pe oglinda aceea a “blînde (i) de iubire” amemoriei poetului.Astfel, vedem că memoria “Blîndă de iubire” ca unitate de transcendenţă pentru a seproiecta pe bolta noumenică (anima) a lui “sîntă” (poetului), trebuie să transcendă (treacă) etapeleimaginii ei reflectate de două oglinzi puse faţă în faţă, cea de-a doua fiind însuşi “sîntă” de pe boltanoumenică a “anima”.În felul acesta, se naşte fenomenul dublei transcendenţe din cea de-a doua parte a poeziei.Prin “sîntă” fenomenul poetic - Eminescu, ca situaţie ontologică, este o stare dinamică.Prin “sîntă” sufletul său devine o “und(ă) spumă” de la începutul poeziei, iar “unda spumă” – o“sîntă” a sinelui său de la finalul ei.Cum am putea contesta aceste adevăruri?În această poezie sferică intitulată “Unda spumă” teza kantiană a conţinutuluu este anima depe bolta noumenică, iar antiteza – situaţia ontologică ca fenomen (cu toată fenomenologia în carese implică ea) din interiorul conţinutului ei.Din acest punct de vedere poezia ar putea purta şi următorul titlu: “Unda spumă – sîntă”.În poezie sufletul poetului coincide cu anima (bolta noumenică: “Unda spuma” şi “Harfa pe osîntă”), iar suportul lui este constituit din structurile ei interioare.Mecanismul care pune în mişcare aceste structuri se numeşte fenomenul dublei transcendenţe(fenomenul a priori a priori) care se naşte din anima ca în el să se întoarcă.Ideea intuitivă survolatoare de esenţe astfel născută este factorul ce generează sensibilitateaşi simţirea (perceperea) fenomenului poetic Eminescu, obligînd Eu-l său să se realizeze pe deplinprin devenire – devenirea acestei poezii.www.oglindaliterara.roDumitru K. Negoiţă-Poemul celo şapteArtur Silvestri-Revoltafondului neconsumatSorin Arbănaş -PergamenteAnastasia Dumitru -Revenirea în fireTitina Nica Ţene - Scaunulharului6707


DIALOGBHAGAVAD-GITA ŞI MIORIŢAIoan St. Lazăr(urmare din numărul anterior)În acest sens, funcţia ciobanilor este deopotrivă aceea desacrificatori şi de iniţiatori din planul Sorţii / Destinului (dacă neraportăm la individul victimizat, asupra căruia ei acţionează fizic,dar şi metafizic, în interesul confreriei lor, interes pe care, poateparadoxal pentru noi, eroul mioritic îl cunoaşte şi îl acceptă. „Nicio rezistenţă din partea ciobănaşului, ceea ce exclude orice ideede crimă” - remarca Vasile Lovinescu. „Cei doi ciobani... suntasesorii Regelui Lumii în misterele cosmice pe care le celebreazăla asfinţitul soarelui pentru că - particularitate admirabilă a limbiiromâne - «asfinţit» înseamnă şi «sfinţit»”. [24] Interesul ciobanilorsacrificatori nu este cel material (de a lua oile, caii şi câinii celuicăruia „îi fac legea” să-1 omoare), ci este unul sacral şi social,realizat prin „violenţă fondatoare” (Rene Girard), asupra unuiindivid „ortoman”, excelând prin calităţi ce devin augurale în acelmoment liminal de sfârşit, totodată un nou început pentru el şipentru ceilalţi.Aşadar, aşezând în schema noastră, la acelaşi nivelcu Krşna, pe ciobanii sacrificatori şi iniţiatici vizăm un vectorfuncţional cu dublu sens: ei dau curs principiului (iniţiatic) alDharmei / Sorţii de a înfăptui Actul sacrificial, dar, totodată,dăruiesc (sacrifică) acest Act nivelului superior, sacral (cu care eleste contiguu, prin acelaşi etimon şi acelaşi sens).Operaţia pe care am efectuat-o modifică semnificativSchema nr. 1. Ciobanul mioritic, pe care iniţial îl plasasemla acelaşi nivel cu zeul Krşna, „coboară” la nivelul următor (II/1), împreună cu eroul indian Arjuna, constituind un nou cupluanalogic. Amândoi se situează, pentru un moment privat, îndilema privind necesitatea sau non-necesitatea Actului, dilemăpe care cuplul Krşna - ciobanii, de la nivelul II /1, nu o au. Arjunaeste, iniţial, în situaţia de a refuza necesitatea actului / luptei,convins fiind, prin codul etic, de non-necesitatea lui. Ciobanuleste, iniţial, în situaţia dimpotrivă, de a manifesta necesitateaactului / a luptei de apărare împotriva complotiştilor, situaşie carerămâne virtuală pe parcursul textului. Arjuna, contrazis şi iniţiat deKrşna, adoptă apoi necesitatea luptei, în care se va arunca eroicca să îndeplinească preceptele Dharmei. Ciobanul îşi modificăşi el atitudinea, prezumând înfrângerea (unuia de către doi), şi(„de-o fi să mor”) luându-şi măsuri testamentare. Şi Arjuna, şiciobanul mioritic, îşi rezolvă dilema prin înţelegerea mesajuluiiniţiatic comunicat, primului, în mod direct de către zeul Krşna,iar celui de al doilea, în mod indirect, prin mijlocirea mioarei „fictiopersona”[25] de către ciobani (în balade) sau în mod direct decătre aceiaşi (în colinde, care sunt mai vechi - ritualice).Odată iniţiaţi, cei doi eroi trebuie să iniţieze la rândul lor, laun nivel III / I. Arjuna nu ajunge să iniţieze rudele (inamice) prinputerea cuvântului, ci prin puterea gestului, a armelor, încât, laacest nivel, acţiunea lui de factură verbală rămâne virtuală. Caatare, în caseta A de la nivelul III /1 vom aşeza doar în parantezărudele lui Arjuna (III / Ib). În schimb, ciobanul mioritic, ca atâţia eroiai eposului arhaic, antic şi folcloric expuşi primejdiei de moarte,pe câmpul de luptă sau în timp de pace, îşi satisface condiţia de„victimă emisar” (Rene Girard) beneficiind, ca semn al virtuţilorsale şi ca sens catartic, de posibilitatea de a transmite „mesajulînainte de moarte” (v. Georges Dumezil [19]) prin intermediulunui mesager (adesea, fictiv). Mioara năzdrăvană este aceeacare, în textul românesc, primeşte „iniţierea” testamentară şi ova transmite, la rândul ei, celor de la nivelul IV /1.Aici avem nivelul Contingentului, al „ordinii sociale” care, prindespărţirea sacrificială a eroului mioritic, trebuie şi ea restabilităîn sensul fizic, dar şi în cel metafizic. Prin intermediul „mioareinăzdrăvane”, păstorul, de o anume înălţime a funcţiei sale ontosociale,se manifestă ca emisar vizând atât „cele de sus” / prinTranscendentul „de dincolo”, cât şi „cele de jos” / din Contingentul„de aici”. într-adevăr, cerând ciobanilor sacrificatori (IV / Iml) casă-1 îngroape îi pune în faţa datinei de a respecta „limba demoarte”a celui sacrificat şi îşi asigură astfel demnitatea de a aveamormânt, care prin înţelesul său de „cameră nupţială”[20], esteşi condiţia împlinirii celorlalte două cerinţe, ambele acestea fiindlegate de transcenderea lui prin „pragul” nunţii funerare în postexistenţă.Ca urmare, el poate să facă, în mesajul către oiţe (TV/ Im2), o proiecţie a vieţii sale în planul transcendent, „al celor desus”, o viziune a „nunţii cosmice” care-i marchează ceremonios„trecerea”, acea transformare a destinului tragic într-un catharsisnupţial atât de specific trăitorului în „creştinismul cosmic” (MirceaEliade [21]) şi acel „recurs la splendoare” evocat de către NicolaeSteinhard sub impulsul unei idei a lui Hans Urs von Balthazar.[22] În sfârşit, ultimul gând testamentar al păstorului mioritic opriveşte pe mama lui (IV 7 Im3) şi el implică deopotrivă o proiecţieîn Transcendentul nupţial („Şi să-i spui curat / Că m-am însurat /Cu-o fată de crai / Pe-o gură de rai”) şi o proiecţie în Cotidianulrealist şi tragic („Iar la cea măicuţă / Să nu-i spui, drăguţă, / Că lanunta mea / A căzut o stea...”).Mesajul ciobanului transmis ficţional prin mioaranăzdrăvană corelează aşadar, toate cele trei posibilităţi logicece se configurează între planul Contingent şi cel Transcendentîn legătură cu sensul sacrificiului şi proiecţia destinală a celuisacrificat:a) ciobanii sacrificatori, agenţi ai concretului, îl vor îngropa- şi nu oriunde, ci „în strunga de oi”, ca să devină un „locusamoenus” al stânei („să fiu tot cu voi”) - , aparţin Contingentului(+C);b) oiţele, în pasivitatea lor afectivă percep „trecerea”ceremonială, nupţialitatea sacrală a transcendenţei („Să lespui curat / Că m-am însurat / Cu-o mândră crăiasă, / A lumeimireasă”), îşi transformă „lacrimile de sânge” în lacrimi debucurie, fiindcă nu au şi nu trebuie să aibă în orizontul lorsufletesc decât Transcendentul, depăşind Contingentul („Iar tude omor / Să nu le spui lor...”);Nivel deiniţiereA (în „Bhagavad-Gita”)B (în „Mioriţa”)i/i I/Ib (zeul Krşna) I/Im (ciobanul)II/I Il/Ib (eroul Arjuna) II/Im (mioara năzdrăvană)III/INiveluldeiniţiere_ (nonverbal)IlI/Ib (rudele)Fig. 1: Schema nivelurilor de iniţiere în:A. „Bhagavad - Gita” şi B. „Mioriţa”Textul A„Bhagavad-Gita”(b)III/Im1 III/Im3 III/Im2 ( oiţele) (ciobanii(mamasacrificatori) ciobanuluiTextul B„Mioriţa” (m)0/1 O/Ib Dharma O/Im Soarta /DestinulI/I I/Ib Krşna (avatar) I/Im (ciobanii /gest sacrifidal)II/I Il/Ib Arjuna 1,21=împotrivire2 = acceptareIII/IIV/IIII/Ib (gestularmelor)IV/Ib (rudele luiArjuna)II/Ib ciobanulmioritic 1,21 = împotrivire 2= acceptareIII/Ib mioaranăzdrăvanăIV/Im1 = ciobaniiIV/Im2 = oiţeleIV/Im3 = măicuţabătrânăTranscendentcontingentTranscendentulINTER-MEDIUM(INTER-MUNDUS)ContingentulFig. 2 : Schema nr. 2 a nivelurilor de iniţiere în textele„Bhagavad - Gita” şi „Mioriţa”Nivele A. „Bhagavad-Gita” B „Mioriţa”deiniţierei/i I/Ib (zeul Krşna) I/Im (ciobanii sacrificatori)ii/i II/Ib (Arjuna) II/Im (ciobanul sacrificat)Fig. 3 : Nucleele dialogice ale textelor„Bhagavad - Gita” (B1) şi „Mioriţa” (M1)(continuare în nr. viitor)6708 www.oglindaliterara.ro


SCRISUL CA DESTINIMPRESII DESPRE POEZIADOMNULUI ADRIAN BOTEZ(urmare din numărul anterior)Poezia, harul - nu vin oricum şi la oricine. Cuvântulînfloreşte după ce „mi-am dat peste deget cu/ Tine – Doamne/şi m-a durut ca-n cer –/fără strigăt şi-adaos: de-atunci scriu în/neştire” - deci poezia e o lovire de Dumnezeu, o întâlnire cudemiurgul ce doare ca în cer. Pentru cei ce scriu cu sufletul, cuinima ca o rană, pentru cei ce cred că scrisul e religie şi ţinede sacru - sunt normale teama şi ţipătul mut către cer: „doardoarŢi-i aminti de vreun nume/ care să aibă fie şi-o umbră desunet/ din mine”. Poete, dacă eu îţi aud glasul, eu care sunto măruntă făptură a lui Dumnezeu, poate ţi-l aude şi EL. Dacăeu plâng de versul tău, nu spun că plânge şi Dumnezeu, darsigur cade în palma Lui lacrima mea născută din poezia ta. Edestul, poete, ca să ştii că numele tău va rămâne!? E destul casă se atenueze puţin teama?!... A-ţi fi frică când scrii, că slovata nu s-a adăpat din curcubeu şi nu a atins cerul, e normal, amşi eu aceeaşi teamă - dar ce crezi, poete, că Gălăţanu are vreoteamă!? Nu, el scrie de parcă ar da cu măturoiul prin WC şi enevinovat, săracul! Vinovaţi, criminali de cuvinte, de cultură şi demoartea spirituală a unui popor sunt cei ce spun că fecalele luiGălăţanu sunt poezie.Nu se închină lumii poetul, chiar dacă îi face oglindăei scriind, căci scrisul este o cale între poet şi Dumnezeu, nuîntre poet şi lume: „Ars poetica/ toate le avem de vorbit – euşi Dumnezeu”, iar scrisul se naşte, nu din cuvinte bolborositeaiurea de un om singur, fără conştiinţa sacrului şi a eternităţii,şi care se visează demiurg, când aruncă zoaie peste cuvinte,ci se naşte miraculos când „în final – Dumnezeu/ somnoros –se culcă pe braţul meu/ drept: dintr-odată/ prind să-mi tremuresub/ deget – fosforescent/ Literele”. Ce frumos! Ce înalt! Eu numai am ce să spun despre un asemenea vers, căci cuvintelemele ar fi o întinare. Între poetul inspirat şi Dumnezeu - nimeninu are voie să se bage. Citesc cu sfială, ca pe o rugăciune, şiascult muzica ce se naşte din tăcerea de după vers. Clipele deinspiraţie maximă sunt rare, apoi urmează starea de muritornormal, şi limitat, şi păcătos: „orice pas:/ călcarea unui păcat:sunt/ plin de muşcăturile disperate ale păcatelor – care/ seafundă – schelălăind – sub ţărână” pe care poetul o descrie totîn „Ars poetica” sa şi îngempănarea celor două stări ale condiţieiumane, de Creator şi păcătos, este şocant-dureroasă. Iarăşisunt alături aripa şi carnea, îngerul şi păcatul, înălţimile şi abisul,noroiul şi azurul.Uneori Poetul e dur, e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fiialtfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul cuvintelor limbiiromâne, pe graiul lui Eminescu?! Cum să fii când se distruge ţara,când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce să crezi?!Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdutbusola?! Cum să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toatearipile şi se distruge Credinţa!? …În vremuri din astea se nascoameni – puţini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan înpustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul cărora le aparţin -şi naţionalismul e ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în carese pare că nu mai avem nimic sfânt. După ce am citit un articol depublicistică i-am trimis domnului Adrian Botez următorul mesaj:Dur, inchizitorial, dar adevărat!Vedem că e rău, vedem că mai coborâm mereu câte o treaptă înjos şi nu putem decât cu slova să slujim pământul ce ne ţine sineamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată copiiisi urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o sămă apăr: nu am spus „da” oricât am fost de flămândă, nu amspus „da” nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus „da”nici măcar când mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in elelocuia viaţa adevarată si spiritul acestui pământ... nu am spus„da” niciodată, daca „da”-ul era împotriva credinţelor şi valorilormele! Şoparlele ce conduc astăzi visându-se igoane sacre pot săne rănească oricât ca nu mai doare, doar copii, doar urmaşii sănu o facă... Ei să inţeleagă că am fost împotriva valului când totulse demola... Tot ei să spună dacă a fost mult sau puţin asta...Cred ca suntem de aceeaşi parte a baricadei, profesore!Patriotismul e religie sfântă, e datorie şi e cale. Douăwww.oglindaliterara.rotulpini întregesc omulşi poetul Adrian Botez:credinţa şi patriotismulşi niciuna nicialtul nusunt vorbe goale, ci suntsângele ce îi curge prinvene, sunt respiraţia ce îlînsufleţeşte, sunt raţiunealui de a trăi. Toată poezialui îmi spune că fărăpatrie, fără străbuni şi fărăcredinţă el nu ar puteatrăi. Am vărsat o lacrimăamară şi nu am mai găsitniciun cuvânt – eu carede obicei am cuvinte şile folosesc uşor - de scriscitind: “Rugăciunea unuicopil”:„Despre-acest neam de toţi călcatCând sfinţi Te-or întrebaSpune-le că-i adevărat:L-ai luat în slava TaOPINIISă le spui curatCă l-ai înălţatDe unde l-ai luat:Pe-o gură de raiPe-un picior de plai…”Să mai întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să puialături durerea neamului meu, de toţi călcat - de sublimul vers alMioriţei!? Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?... Ştiu,poete... Ştiu... Plânge pământul şi străbunii în tine plâng - şi nute lasă să taci... Şi dacă ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcatde moarte, şi nu ai mai găsi mântuire.Normal că este prezentă şi „tema dragostei de natură” (…),ca la orice poet mare. „Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori” e osimfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz.Nici nu ma mir ca ultimul vers este: „...renunţ să mai fiu eu”... - deparcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor devii insignifiant. Înalt vers, natura e un templu sacru „înalte sfaturi de coroane ţincopacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt/ pădurea-i vuiet delumină - aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ”.Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetulse întreabă mirat: “de ce nu aflăm – oare – nimic despre rai/când mângâiem - îndelung/ Insistent/ cu dragoste – pielea femeiide lângă noi?” şi eu nu mă mir deloc că, iubind, poetul căutaraiul. Muzicalitatea versului, cântecul aproape de beţie a fericiriicompletează perfect imnul de slavă închinat iubitei ce e slăvită,chiar şi dacă stelele s-ar prăbuşi, chiar şi dacă ar cădea foc pestecase, căci iubirea e mai puternică şi mai veşnică decât timpul:„De-acum, şi stele să se prăbuşească,/ Şi nori de foc să cadăpeste case -/ Iubirea mea, în luntre de mătase,/ Iubirea mea, maimult decât lumească,/ În paradisul veşnic te-a răpit:/ Prin toatecâte-atingi - eu te-am slăvit!”Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botezeste credinţa - raportarea la divinitate. Toate celelalte temepălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţiaînălţător-sfâşietoare a căutării căii spre Cer. “Măreţie are nuomul: suferinţa lui” - spune un vers, şi eu m-am gândit imediatla Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere, găsirea prin sacrificiu, descoperirea prinrană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi nici poeţi în puf şi întrunocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat şi Poetul nuse naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame,lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta - înfloreştenufărul poeziei, aşa cum se deschide sublima floare, deasupraapelor negre. Şi după toată durerea, vine binecuvântarea, vineiluminarea: „nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunoscrănile – în/ Rănile Tale”. Aceeaşi temă a metamorfozării umilinţeiîn biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi timp – o găsim şi inversurile minunat de melodioase aducând a descânt: „Venit-aceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/Prefac zvârcolul umilinţei/ În cald colind al biruinţei”.Îmi place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile:“Prigoană de doină”, „Cântecul cavalerilor rourei”, „Licornul”,“Doina ghiocului”, “Venit-a ceas”, “Rugăciunea unui copil”. Esteîn ele dulceaţa pură a versului popular, în special a doinei şi eunu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva, în inima mea, versula devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescuşi cântec de fluier sunt în versurile “în dulcele stil clasic”: „Lacrimăde păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. /î6709


NOTESEfectulemoţional almuzicii luiPAUL POLIDORMaria-Ana Tupan„Efectul emoţional al muzicii lui PaulPolidor face ca discuţiile formale să parăsuperficiale sau chiar o impietate!”*În vara târzie a anului 2009,spectatorii adunaţi în faţa sceneiimprovizate în aer liber din vecinătateaAteneului ascultau unul din concerteleincluse în programul Festivalului Enescu,avându-i drept protagonişti pe AnaliaSelis, Răzvan Suma şi Mihaela Teleoacă.Mi-am amintit de secvenţele muzical-lirice,dedicate de compozitorul argentinianJulio Santilian marelui J. L. Borges, alecărui texte îl inspiraseră, ascultând unCD cu muzică poetic-secvenţială de PaulPolidor. Compozitorul român îl precedaseînsă cu mulţi ani pe Santilian, creând ungen muzical nou, dar care se deschideacătre universalitate, atât prin sincretismestetic cât şi prin ospitalitatea faţă demarea poezie de pretutindeni, captatăîn chihlimbarul limbajului ei original. UnInstante. J.L. Borges. Omagiul Argetineimuzicale fusese un proiect finanţat deguvern, iar prestigiul festivalului românesccontribuia la impresia de instituţionalizare.Infinit mai complexul experimental lui Polidor a rămas încă, la noi, unbun preţios al unor cercuri restrânse deartişti rafinaţi, de genul coteriilor iniţiaticeale modernismului. Auditoriul căruia seadresează însă nu încape în nicio salăde concert. Crâmpeie din epopei aleîntemeierii, precum Niebelungii, Lusiadasau Cântecul lui Roland, îşi trimit ecouriîn istoria contemporană a unor popoare,demonstrând, prin poeţii lor, că sentimentuleroic nu a murit. Contrapunctic, auzimînsă melosul elegiac, bocetul funeraral dramelor naţionale, percepute princonştiinţa sufletului individual, salvat, înunicitatea lui, de pe tabla de joc a celorputernici şi indiferenţi.Arta postbelică ne-a obişnuit,desigur, să nu mai percepem graniţe. LaPaul Polidor, trupul de sunete rămâneînsă unul organic în ciuda diferenţierilorsale interioare. Partitura pare mai curândmodulaţie, improvizaţie sau variaţiunedecât secvenţă. Sufletul acestui trupsonor este o matrice de stări care suntcomunicate instantaneu ascultătoruluiîn progresia vocal-instrumentală de lavisare, lirism, meditaţie, la bocet şoptit,romanţă, strigătură sau plimbare devoie în ritm de jazz. Fondul sonor areuneori intensitatea şi varietatea benziisonore a unui film. Alteori, i se îngăduievocii să-şi ţeasă tapiseriile sonore pe unfundal instrumental neutru. Sentimentulascultătorului este însă mereu acelaşi:că este purtat printr-un muzeu de tablouricu peisaje felurite, ca şi viaţa, de un gurucare îi cunoaşte toate tainele sufletului şică acolo le va vedea zugrăvite, pentru cael însuşi să şi le recunoască.Edgar Allan Poe credea că a scriscel mai mare poem despre moarte.Căci ce poate fi mai impresionant decâtmoartea unei fiinţe tinere şi frumoase carevânează, ca un corb, memoria iubitului?Potenţat de muzica şi rostirea lui Polidor,poemul lui Adam Suchanský, „Brodeazămi,mamă, o lacrimă” este comparabil cutot ce se va fi scris mai profund şi mişcătordespre moarte, născut într-un moment degraţie şi cuibărindu-se pentru durată înmintea oricui a pierdut o fiinţă dragă şi aoricărui om care a simţit că, nu anihilarea,ci ruperea de semeni şi de modul umande a fi în lume este adevărata grozăvie amorţiiĖfectul emoţional al muzicii luiPolidor face ca discuţiile formale să parăsuperficiale sau chiar o impietate. Ştiinţaartei sale componistice şi interpretativemerită însă să fie comentate şi, maiales, introduse în tabloul de invarianteal speciilor muzicale pentru a fi predatămuzicienilor în devenire, care se cuvinesă afle, de la începutul drumului în artă,că aceasta nu înseamnă, în primul rând,tehnică ci spiritualitate. Ca şi Santilian,evident influenţat de Astor Piazzolla şi VillaLobos, Polidor a simţit că genul proximnu este Sprechgesang, ci amesteculgeneric transtemporal, sincretismul, adicăneoclasicismul.Faţă de acest curent care a învins,se pare, în concurenţa cu experimentulde o răceală formală inumană almodernismului vienez, devenind sursăpentru evoluţiile postmoderne, Polidor seraportează însă mai ales prin diferenţăspecifică. Vigoarea talentului său esteadmirabil pusă în valoare de cătredistinsul conferenţiar universitar MarcelFrandeş, a cărui cultură şi sensibilitatemuzicală îi îngăduie să scrie original şiconvingător despre paginile cele maifrecventate ale muzicii clasice, dar şi săguste prelucrările folclorice ale lui Enescusau Bartók. În plus, domnia sa dovedeşteo remarcabilă expresivitate stilistică,şlefuită, poate, în anii petrecuţi la catedră,când folosirea unui limbaj plastic ajutaelevii să vizualizeze universul abstract alsunetelor. Cert este că nu există fisuri înatmosfera hipnotizantă creată de discursulsonor, poezie şi inspiratul comentariucare, împreună, fac din această apariţieeditorială un eveniment.---------------------------------------------*Prefaţă la volumul semnat de conf.univ.dr.Marcel Frandeş: „Paul Polidor– creator al stilului Poetic-SecvenţialMusic” (Editura Fundaţiei „Paul Polidor”,Bucureşti, 2010)Florile-n puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc denai”.Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poezieidomnului Adrian Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu suntcritic literar „profesionist”...M-am apropiat de versuri cu sfială şicu teamă. Nu am vrut să strivesc nimic... Am săpat prin cuvinteînţelesuri şi taine. Am visat, am zburat şi am plâns cu fiecarevers. Am simţit răstignirea între lume şi Dumnezeu, am simţitfrământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa sorţii, i-amsimţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus.Am simţit toate astea - şi totuşi nu ştiu cum să închei... Am sălas versurile poetului să facă încheierea. E mai frumos versul luidecât orice cuvânt de-al meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule...Te vei împărtăşi cu Har şi vei întâlni un OM vertical:“Bilanţn-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeuîngenunchereape cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa –s-o priveştiîndatorat mocirleinu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşanu mi-e frică de un capăt prea scurt al puteriislab poţi să fii – uneori – cât mairar: ticălosniciodatăcine greşeşte din credinţă- nugreşeşte – dar când elager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – dejasimt neplăcut pe obraz- încleiate a moartebalele Iudeinu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nicide sus – apoase lacrimi să mă stropeascăsub pământaş vrea – ca otrava cea bună – careasmute-n plumb – răutatea şimăreţia divină a aurului – de neopritsă pătrund – prin ureche – oriminte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celorpuţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citescfiece epitaf: versul smulsdin rărunchii durerilor melecu patimătrecutedoar aşa mi-ar fi dat – în vecie – săobţin un prim armistiţiu – cuDumnezeu”.6710 www.oglindaliterara.ro


Nichifor Crainic – exeget alpoeziei religioaseREMEMBERCu hărnicia sa cunoscută, AdrianMichiduţă ne dăruieşte, iată, dupămasiva culegere Filozofie şi teologieşi exegezele profesorului gândiristconsacrate poeziei religioase într-oediţie de excepţie – apărută prinbinecuvântarea Preasfinţitulu PărinteAmbrozie, Episcopul Giurgiului, laprolifica editură Aius din Craiova înanul de graţie 2010.Textele stabilite de editor sunt,la origine, prelegeri ale cursului deliteratură religioasă ţinut de autorla Universitatea din Chişinău şi acursului de teologie mistică predatulterior la Universitatea din Bucureşti.Nichifor Crainic s-a remarcat ca unuldintre adepţii lui Henri Bremond, carestabilea o legătură simbiotică întremistică şi poezie şi continua în spaţiulromânesc o rafinată hermeneuticăpentru descoperirea şi extragereasâmburelui religios dintr-o partiturălirică.Nichifor Crainic a devenitprofesor la noua Facultate de Teologiedin Chişinău graţie insistenţei luiIon Petrovici, la vremea aceeaministru de instrucţie în efemerulguvern Averescu. N-a fost o decizieuşoară. Din volumul cu discursurileparlamentare ale gânditoruluitecucean, publicat în 2009 de PetreDan- Străuleşti rezultă că ministrula trebuit să se întrebuinţeze seriospentru a obţine înţelegerea Camereiîn înfiinţarea Universităţii din Chişinău.Impotriva actului se pronunţau maiales deputaţii liberali din Iaşi, careîncercau un sentiment de frustrareprin mutarea Facultăţii de Teologiela Chişinău şi Petrovici a făcut apella simţământul naţional al deputaţilorpentru a obţine voturile necesareadoptării proiectului de hotărâre.Nichifor Crainic a fost printreprimii chemaţi să ocupe o catedrăîn noua facultate basarabeană,iar încrederea arătată de ministrulaverescan, mărturiseşte noul profesoruniversitar în memoriile sale, nu l-aentuziasmat de la început, doar căPetrovici nu era omul căruia să-irezişti în absolut.Nici stabilirea catedreiîncredinţate n-a fost uşor de fixat. S-aconvenit până la urmă să se intitulezeLiteratura religioasă modernă şi s-oprdea ca suplinitor până anul următor,1927, când va fi scoasă la concursşi va putea s-o ocupe ca titular. Aşas-a şi întâmplat, după alte dificultăţiîntâmpinate, căci nu era agreat deierarhii bisericii ortodoxe, iar dac-areuşit să se titularizeze, reuşita s-adatorat în mare măsură tot lui IonPetrovici, care nu mai era ministrudupă căderea guvernului averescan,dar putea influienţa orice comisie deconcurs.Când în 1932, după şaseani de apostolat la Chişinău a fostchemat la Facultatea de Teologie dinBucureşti, titlul cursului său a suferito uşoară modificare, dar păstreazăîn general substanţa cursului susţinutîn Basarabia. Sub titlul mai specialCursul de teologie mistică, NichiforCrainic a reluat, a structurat şi aadâncit ideile din cursul susţinut laChişinău.Ediţia îngrijită de AdrianMichiduţă reproduce studiile aplicateelaborate de Nichifor Crainic asupraunor autori care s-au remarcat prinafinitatea lor cu tematica religioasă,prin apelul la transcendenţă şi prinraportarea la învăţăturile creştine.Regăsim în această carte conferinţarostită la Universitatea din Zagreb,la 4 iunie 1943, în care subliniază,printre altele, că lirismul românesc,spre deosebire de cel occidental -care îşi creează un univers propriucu resursele fanteziei - a păstratîntotdeauna legăturile cu pământulpatriei, cu strămoşii şi cu Dumnezeu –cele trei semne ale tinereţii şi sănătăţiisufleteşti (p.33).Referinţele sale despreEminescu, despre Goga, Coşbuc,Blaga, Pillat, despre rugăciune, ca oconvorbire a omului cu Dumnezeu,despre frumuseţea peisajului careflexie a frumuseţii divine sunt printrecele mai rafinate şi mai adânci din câtes-au scris în cultura noastră modernă.Vorbind unui public străin şi într-olimbă străină, Crainic a găsit punteade comunicare şi fluidul magnetic celmai fericit care pot lega popoareleromân şi croat, amândouă legateprintr-o istorie comună, amândouăcu posibilităţi spirituale neconsumate.Dorinţa lor reciprocă de a se cunoaştereclamă obligatoriu un recurs la fondullor specific, la esenţa lor, la ceea cele defineşte ca entităţi distincte şicomplementare, obligate prin destinsă străbată o istorie comună. Multe dinideile acestei conferinţe ocazionale,rostită în vreme de restrişte, le vomregăsi, câteva decenii mai târziu, învolumul lui Noica privitor la Modelulcultural european, centrată, cumse ştie, pe miracolul pruncului diniesle, care a înrâurit întreaga culturăeuropeană şi, prin extincţie, culturaîntregii umanităţi.Alte două eseuri reproduse înwww.oglindaliterara.roIonel Neculaediţia îngrijită de Adrian Michiduţă– Poetul rasei noastre şi Poetuleroismului - sunt consacrate poetuluiGeorge Coşbuc, din poeziile căruiaextrage pigmentul religios, razim şicertitudine neerodată a omului înlume şi în comunicare cu divinul, decare se simte legat printr-o legăturăharică şi fluidică..Nichifor Crainic a fost printrecei dintâi exegeţi care a subliniat– cu patos, cu rigoare, cu acribie –esenţa religioasă a poeziei lui VasileVoiculescu, poate cel mai marepoet creştin din literatura noastră.S-a aplecat, la fel, cu toată căldura,asupra fondului mistic din poezia luiHenrich Seuse, discipolul cel mai fidelal misticului german Mister Eckart, şia fondului profund religios din poezialui Rainer Maria Rilke.Partea a doua a ediţiei îngrijităde Adrian Michiduţă adună la un locstudiile critice consacrate lui NichiforCrainic şi poziţionările unor prestigioşicritici şi gânditori români asuprapoeziei semnată de directorul de laGândirea. Intâlnim aici o adevăratăcolecţie de aprecieri rafinate privindprezenţa eseistului şi a poetuluigândirist în cultura noastră interbelică.Dintre cei ce s-au pronunţatasupra personalităţii lui profilacticesunt consemnaţi Lucian Blaga, Al.Busuioceanu, Ovidiu Papadima, D.Caracostea, Tudor Vianu, Pan M.Vizirescu, Gheorghe Vrabie, DumitruIsac şi alţi critici post-decembriştipe care editorul îi va identificaprobabil pentru o ediţie viitoare. Numai insistăm asupra lor, dar reţinemobservaţia lui Pan M. Vizirescu dinstudiul inclus în volum, care ni se parerevelatoare. Incercaţi să vă imaginaţipoezia noastră de azi fără NichiforCrainic şi veţi vedea în ce constăcontribuţia lui adusă literaturii române.Nu cred că este necesar acest efortde imaginaţie.Fără Nichifor Crainic nici Iisus numai vine prin grâu, dar mă tem că niciîn restul peisajului mioritic.6711


CONSEMNĂRIRelativement en contrepointGeorge Anca(urmare din numărul anterior)20 iulie 2010. Numită de Nicolae Iorga „maica ŢăriiRomâneşti”, Brăila, „starea de legendă a Dunării” (FănuşNeagu), magnetizează sensibilitatea cultural-ştiinţifică prinpersonalitati intrate in constiinta nationala si universala precumHaricleea Darclee, Panait Istrati, Nae Ionescu, Anton Dumitriu,Vasile Băncilă,Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Perpessicius,Petre Andrei, Ana Aslan, Ştefan Hepites şi atâţia alţii. Şi-audat întâlnire creatori din mai multe generaţii, atât din Brăila,cât şi din Bucureşti, printre vorbitori aflându-se: ConstantinGherghinoiu, Vasile Andru,Zamfir Bălan, Valeriu Sârbu, IonelCândea, Gheorghe Lupaşcu, Nicolae Grigore Mărăşanu,Luminiţa Dascălu, Nicuţa Bejan, Valentina Balaban, AdelinaPop, Lucian Chişu, Viorel Mortu-Coman, Stere Bucovală, VasileDatcu, Vasile Gaiţă, Ioan Cârâc, Aurel Buricea, Valeriu Mititelu,Marian Marinescu, Milica Gasparic, Valeriu Perianu, DumitruBarău, Tiberiu Sebastian Văduva.În program: Ionel Cândea: Brăila, maica Ţării Româneşti;George Anca: Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Mihail Sebastian;Zamfir Bălan: Posteritatea lui Panait Istrati; Vasile Menzel:Actori brăileni: Nicolae Grigore Mărăşanu: Leviatan extins;Valentin Popa: Vasile Băncilă şi regionalismul culturii europene;Constantin Gherghinoiu: Perpessicius şi tinerii cercetători;Gheorghe Lupaşcu: Întâlniri cu Anton Dumitriu; Lucian Chişu:Spirit brăilean în literatura de ieri şi de azi; Vasile Andru: Destinulrevelat al poetului tânăr; Milica Gasparic: Fiul meu Ronald; IoanCârâc: Semiotică brăileană; Tiberiu Sebastian Văduva: DomniţaBrăiliţei; Vasile Gaiţă: Brăila plastică; Vasile Datcu: Prezenţebrăilene în actuala spiritualitate balcanică.31 august 2010. Legenda spune că Brâncuşi ar fi făcutaceastă juvenilă apreciere, vizitând se pare Episcopia (arhiveleorale nu se inventaseră): Râmnicu Vâlcea este cel mai frumosoraş românesc.Să ne închipuim şi pe, parţial omonimul său martiric(„brâncă-brânci”, cf. V. G. Paleolog), Brâncoveanu la Râmnic,odată cu peste 600 de ani de înscrisuri majoritar voievodale şiepicopale. Între Brâncoveanu şi Brâncuşi, vâlcenii şi-au construitdiscret şi mănăstiresc destinul colinar-cozian, ajungând, evident,Bucureştii sau Parisul însuşi. Anton Pann sau Gib Mihaescu,până la Constantin Mateescu şi mai tinerii ca el, au fost egalinspiraţi de Râmnic şi de Bucureşti. De-o fi Râmnicul cel mai„mic” Paris ori o sculptură brâncuşiana sau un trovant spălatde Olt-Gresarea ne vor intima creatori ai Râmnicului de azi.Invitaţi: Constantin Mateescu, Ilie Pârvu, Doru Moţoc, FelixSima, Augustina Constantinescu, Ioan St. Lazăr, Florin Epure,Gheorghe Deaconu, Ion Soare, Ion Predescu, Ion Crăciunescu,Ilie Gorjan, George Mirea, Gheorghe Smeoreanu, Ioan Barbu,Emil Catrinescu, State Burluşi.În program: Constantin Mateescu: R. şi Valhalla/Valahia;George Anca: Gib Mihăescu, D.H. Lawrence, Donna Alba; DoruMoţoc: Teatru cu Anton Pann; Ilie Gorjan: Posada; Ion Soare:Paradoxism şi dodism de Vâlcea; Ion Predescu: Râmnicul înpostmodernitate; Mihai Alexandru-Mihăeşti: Puterea energiei întelepatie şi hipnoză; Ioan St. Lazăr: Sfinţi şi martiri ai Râmnicului;Virgil Constantinescu: Sinuciderea în Bucureşti a vâlceanuluiDrăghicescu; Ion Andreiţă : Între Râmnic, Paris şi Roma; IonLazu: Inscripţii pe trovanţi; Laurenţiu Traşcă: Forma libre la Ruda.A fost lansată Enciclopedia Judeţului Vâlcea şi alte cărţi apărutela editurile vâlcene Fortuna, Antim Ivireanu, Petraş, Conphis,Bunavestire.28 septembrie 2010. Discret, aproape sponatan, creatoridin Târgovişte, Brăila şi Râmnicu Vâlcea au fost, în ultimele luni,oaspeţii Colocviilor de Marţi, găzduite de Centrul Pentru ActivităţiRecreative şi Inovare Ocupaţională. Ne-am bucurat împreunăde mesaje perene, vechi şi noi, relativizând cumva graniţelegeografiei literare – şcoala de proză, maica Ţării Româneşti,cel mai frumos oraş. S-au redeschis cu noi prezenţe AcademiaInternaţională „Mihai Eminescu”, Societatea de Etnologiedin România şi Diaspora, Asociaţia Culturală Româno-Indiană. De oriunde vor continua să sporească spiritul iscat deaceste fericite precedente, efectul armonizator „regional”/”local”- ”central” va fi cu siguranţă reciproc stimulator.Sărbătorim acum revista Oglinda literară de la Focşani,trecută de pragul a 100 denumere, zece ani de apariţie,cu participarea: Florin MicuIliescu, director al DirectieiCultură Vrancea, ŞtefaniaOproescu, secretar redactie,poet si prozator, Gabriel Funica,redactor şef adjunct, eseist,Gheorghe Andrei Neagu,redactor şef, prozator, la care seadăugă bucureşteni „vrânceni”.Sumar: Elisabeta Isanos:Centenarul tatălui meu EusebiuCamilar; Gheorghe Neagu: Zeceani de Oglindă literară; FlorinMicu Iliescu: O revistă literară în George Ancavremuri de criză; Gabriel Funica:Revistă literară de provincie încultura naţională; Ştefania Oproescu: Mioriţa şi noi; DumitruConstantin-Dulcan: Olimp-Dor; George Anca: Mioara şi Cangurul;Puşi Dinulescu: Absurdul postmodern; Gheorghe Istrate: VitraliuDumitru Pricop; Gheorghe Lupaşcu: poeta Victoria Tănase înVrancea; Sorana Georgescu-Gorjan: Pasărea Măiastră la 100de ani; Mihai Stan: O antologie bilingvă de poezie din România şiRepublica Moldova; Nicolae Drăgulănescu: Ştiinţele informaţieiîn România şi India; Doina Severin Boriceanu: Mioriţa africană;Tiberiu Sebastian Văduva: În căutarea spiritualităţii de unulsingur; Matei Ladea: Ace pe muzică de Vivaldi5 octombrie 2010. Literele şi Junii Braşovului. „Junii trebuiepriviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare deprimăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soareluiasupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi... iar serbareatrebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şide împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind unobicei cunoscut încă de la daci” (Julius Teutsch, cronicar sas).Literele, oprele scriitorilor braşoveni în vizită la Bucureşti se potvizualiza eventual într-o analogie cu aceşti juni - Junii Tineri, JuniiCurcani, Junii Bătrâni, Junii Dorobanţi, Junii Albiori, Junii Roşiorişi Junii Braşovecheni. Braşoava devine ficţiune, transfigurândcreativ sensurile ştiute - balivernă, minciună, scorneală, palavră,cu trimitere la obiceiul negustorilor braşoveni de a-şi lăudamarfa prin târguri, de cele mai multe ori în mod exagerat – şifiind purtată într-o ladă de Braşov, bogat ornamentată în culorişi foarte solidă .O întâlnire capitală, BB – Braşov-Bucureşti. Scriitori demarcă ai Braşovului de azi – Doru Munteanu, Ion Popescu-Topolog, Daniel Drăgan, Sorin Basangeac, Claudiu Mitan,Dumitru Nicodim, Gheorghe Lupaşcu, A. I. Brumaru, EugenAxinte, filosoful Alexandru Surdu, editorul Gabriela Dărăban vorintima centralitatea inspiraţiilor lor, nu fără lansarea monografieiJunilor sau a 33 interviuri pentru totdeauna, a altor cărţi apărutela editurile Astra, Pastel, Dealul Melcilor etc.În program: Doru Munteanu: Proza braşovenilor; AlexandruSurdu: Junii Braşovului; George Anca: Icoana creşterii rele cumijloace de-a o face şi mai rea; Ana Munteanu: Autori braşovenila editura Minerva; Ion Popescu-Topolog: Dealul melcilor; EugenAxinte: Poezie şi editură; Daniel Drăgan: Proză şi editură;Gabriela Dărăban: Pastel; A. I. Brumaru: Critici braşoveni;George Lupaşcu: Poeme Brăila-Braşov; Dumitru Nicodim:Poeme traduse în SUA; Sorin Basangeac: 33 pentru totdeauna;Poeţi braşoveni şi bucureşteni în recital: Eugen Axinte, SorinBasangeac, Gheorghe Lupaşcu, Dumitru Nicodim, George Anca,Puşi Dinulescu, Vasile Menzel, Elisabeta Isanos, Lucia Negoiţă,Doina Boriceanu, Elena Liliana Popescu, Paula Romanescu,Andra Rotaru, Ion Andreiţă, Cristi Pantelimon, Nicu Dascălu,Silvian Floarea, Nestor Ignat, Gheorghe Vrana, Matei Ladea,Sebastian Văduva.12 octombrie, 2010. Redescoperirea Indiei - pe teritoriulromânesc. Eminentul sanscritist Satyavrat Shastri a deschis, cuani în urmă, la Universitatea din Delhi, ca decan al Facultăţii deArte, un serial de conferinţe asupra studiilor sanscrite în Occidentcu „Sanskrit Studies in Romania”, pe care am avut onoarea s-osusţin. Între timp, Dr. Satyavrat a vizitat Romania, deveninddoctor de onoare şi al unei universităţi româneşti, India tindesă fie o superputere care-l recunoaşte pe Eminescu, se daudoctorate şi licenţe în indianistică. Parte a festivalului „NamasteIndia”, masa rotundă „Redescoperirea (renaşterea) Indiei- peteritoriul românesc” reuneşte indianişti români şi intelectualiindieni la post în ţara noastră.6712 www.oglindaliterara.ro


POEZIENICOLAEDABIJA(din volumul Poeţi din Basarabia, îngrijit de AdrianDinu RachieruGHEORGHEVODA(din volumul Poeţi din Basarabia,îngrijit de Adrian Dinu Rachieru„Nu-s poet, sunt /cel născocit de poeme”LiedErai păgână şi frumoasăCum părul aşterneai pe masă,Lumina zilei sperioasă,Se sfâşia ca o mătase.Erai păgână şi frumoasă.Şi-atunci, molatic, când zâmbeaiSe veştejeau copacii-n rai,Ceru-ntre noi îl coboraiŞi noi eram, că tu erai.Atunci, molatic, când zâmbeai.Erai frumoasă şi păgână –Simţeam, cât ne erai stăpână,Sfârşitul lumii cum se-amânăc-un veac, c-un an, cu-o săptămână…erai frumoasă şi păgână.***Dragoste nu scapi nici după moarte,O zic naivilor care-au băut cucutăSau a fugit de ea, plecând departe:De dragoste nu scapi nici în mormântZadarnic cerci de ea a te ascunde,Căci a fugi de tine nu ai unde.De dragoste nu scapi nici în mormânt.Iubirea are gust de nemurireŞi cerul ei se vălură imens.Cum toate le cunoaştem prin iubire,Prin dânsa toate capătă un sens.De dragoste nu scapi nici după moarte,(doru-i etern, iar moartea – o minută),o zic naivilor care-au băut cucutăori a fugit de ea, plecând departe:De dragoste nu scapi nici după moarte.Început de singurătateCe greu înveţi să fii singur:Singur într-o mulţime,Singur într-o chilieÎn care nu mai e locDecât pentru tine şi Dumnezeu.Şi-ncă mai ai atâtea de învăţat:Să pui tăcerea în locul cuvintelor,Să auzi cum ruginescPiroanele în palmele lui Iisus,Cel uitat pe cruce…Ar mai fi şi altceva de însuşit:Să-ţi uiţi amintirile, numele, chipul,Să spui „mâine” unui timp care-a fost,Să pui mâinile pe piept şi să aştepţiSă te naşti…… Ce greu înveţi să fii singur!PrecuvinteleExistă o stare de dinaintea cuvintelor,Pe care profeţii şi aziO împart ca pe-o bucată de pâineSă nu moară de foame.Cei crucificaţi pentru un basm,Cei schingiuiţi pentru-o frază,Cei rupţi de cai pentru un poem –O ştiu.A scrie cu precuvinte – e ca şi cumAi scrie cu însăşiObiectele şi întâmplările:Tu ai declanşa sorii şi tu i-ai stinge.O, cât de atent umblăÎn preajma lor cei chemaţi,Ca nişte acrobaţiPe gura unei prăpastii:Dincoace de ele-ncepe vorbăria goală,Dincolo de ele-ncepe haosul.Iată aşa are loc prostituarea cuvintelor:Că se lasă rostite de-oricine.Dacă un călău rosteşte acum un cuvântMai poţi peste-o oră să-l aşezi într-unpoem?!Caut în dicţionare naivul de mine,Acele cuvinte primordiale,Din vremile când cuvintele declanşaulumi,Când trăiau poeţi visaţi de cuvinte…Am văzut poeme strangulate de cuvinte,Poeţi sufocaţi de cuvintele ce le şedeauÎn gură ca un căluş;Chiar şi biblia-i plină de îngeri ce nu maiPot zburaDe greutatea vorbelor auzite prin bâlciuri…Aş putea cu o cusutură să te răzui demoarte,De ceaţa depusă de ele în staturiDe-a lung de mileniiSă le aud lepădându-se de sensurileImproprii ca şopârla de coadă?!Şi c-an anul Unu – Cuvântul să-l simtPulsând, sub mâna mea, ca o tânără fiară,Fără să ştiu nici eu prea bine ce are degând:Să se lase-mblânzitSau, lacom, să mă sfâşie.„Să nu suflăm ca-ntrâmbiţă în cuvânt”AutografNu mi-i foame, multmi-i sete,Nu mă doare, mult mi-idor,Şi mă tem că nu preaplouăPeste trunchiul meusonor.Apa curge în poveste,Mai departe, mai adânc.Vai, dar setea mă trimiteDupă dânsa, în pământ.Mărturisirile lui pasăreFiece satE o cetate fără ziduri.Oamenii, păsările, animalele domesticeIes dimineaţaŞi în amurg vin să se odihneascăFiecare în cuibul său.Cine are o căldare plină cu apăPe prispăE omul care se gândeşteLa setea altuia,Iar noaptea are şi o lună a saProprie.Flăcăul se întoarce acasăDupă al treilea strigătAl cocoşilor.Bea apă şi se răcoreşte.În sat –Câţi oameni, atâtea cărări,În sat, toţi pentru unulŞi unul pentru toţi.La nuntă – joacă toţi.Unul moare – plâng cu toţii.În sat – unul vineAltul pleacă.Niciodată nu vin toţi.Nu pleacă niciodată toţi.De aceea,Satul nu se mântuieşte.În zi de lucru –Clopotul gurii odihneşte.La sărbători – cântă.În sat -Minciuna e luată în căruţăŞi dusă la gunoaie.În sat –Adevărul este însoţit cu muzică.Omul în sat are două anotimpuri:Unul de muncă,Altul de odihnă.În sat se întâmplă toateDe pe lume.De aceea,Satul nu are nevoie de moarte.www.oglindaliterara.ro6713


NOTESWIKILEAKS NU E UN WATERGATEE greu de evitat subiectul. Iarconsecinţele sunt imense. Bill Clinton,fost preşedinte american, a fost printreprimele voci importante care au atrasatenţia că miile de telegrame diplomaticepublicate pe site-ul WikiLeaks.comîncepând cu 28 noiembrie, ar putea săaibă consecinţe umane grave.Randy Newman e un americanpe care orice român îl ştie, măcar dupăureche. Compozitor, pianist, cântăreţ,Newman deţine un Oscar şi alte 17nominalizări ale Academiei Americanede Film, toate pentru coloană sonoră;6 nominalizări Golden Globe; 4premii Grammy şi alte 10 nominalizăriGrammy; trei premii Emmy şi încă şasepremii importante dintr-o serie de zecenominalizări la premii americane sauinternaţionale. Matematica spune totul: înmaterie de muzică de film, la Hollywood– ca şi în întreaga Americă, RandyNewman nu are egal. Începând cu ToyStory, desenul animat al lui Disney – Pixarlansat în 1995, Newman a mai colaboratla alte cinci superproducţii de animaţi.El este compozitorul celebrului “You canleave your hat on“ cântat de multe trupe şisolişti, dar rămas celebru în interpretarealui Joe Cocker.Dincolo de industria de film căreiaîi dă o mână de ajutor din 1970, RandyNewman şi-a continuat şi cariera decant-autor, cu 12 albume. Ultimul, Harpsand Angels, lansat în 2008, dă titlul unuinou musical găzduit Teatrul Mark TaperForum în Los Angeles. Spectacolul a avutpremiera în 10 noiembrie şi se va jucaseară de seară, până în 22 decembrie.Ce caută Randy Newman într-unarticol despre WikiLeaks? Newman ecunoscut pentru songurile sale satirice,chiar caustice, la adresa vieţii americane,fie că e vorba de relaţia între bărbat şifemeie, fie e vorba de politica americană.Musicalul „Harps and Angels” începefoarte festiv şi american, celebrul steagcu dungi şi stele fiind proiectat fluturând,pe trei ecrane considerabile. O orchestrăcântă live, iar primul număr se intitulează“Political Sciense” (Ştiinţe politice):„Nimeni nu ne place,Nu ştiu de ce.N-om fi noi perfecţi,dar chiar ne străduim.Suntem peste tot,dar aliaţii noştri ne dezamăgesc.Aşa că hai să lansăm bomba cea mare săvedem ce se întâmplă.Le dăm bani dar ne sunt recunoscători?Nu! Sunt răi şi răzbunători.Nu ne respectă,Aşa că hai să-i surprindem:hai să aruncăm bomba şi să-i zicemhărţuire.Asia e aglomerată iar Europa e bătrână,În Africa e prea cald iar în Canada preafrig,Sud-America ne-a furat numele,Deci să aruncăm bomba şi nimeni n-o săne mai acuze.O să salvăm Australia.Nu vreau să rănim nici un cangur.O să construim acolo un parc de distracţiiamerican,pentru că acolo lumea face surf.Bombardăm Londra, bombarăm Paris,mai mult loc pentru tine şi mai mult locpentru mine.Şi fiecare oraş, toată lumea de jurîmprejurva arăta ca un oraş american.Ce pace va fi! – Şi toată lumea va fi liberă!Oricum or să ne urască,aşa că hai să-i bombardăm.”Iar pe ultimele acorduri muzicale,steagul american dispare de pe ecranepentru a face loc unei proiecţii animatecu o explozie nucleară, în orange. Pe totparcursul cântecului, spectatorii au râsla versurile provocatoare ale lui RandyNewman.6714 www.oglindaliterara.ro* * *WikiLeaks şi-a făcut intrarea pepiaţa media în 2006. Scopul declarat alorganizaţiei non-profit care administreazăsite-ul a fost publicarea de documentesecrete, obţinute prin surse jurnalisticesau din scurgeri de informaţii. Fără aputea fi confirmate în totalitate, se spunecă printre membrii săi fondatori se aflădisidenţi chinezi, jurnalişti, matematicienişi ingineri din Statele Unite, Taiwan,Europa, Australia şi Africa de Sud.Până însă la finele lunii noiembrie2010, când dintr-o dată a devenit inamiculpublic numărul unu, WikiLeaks a câştigatpremii şi aprecieri din partea a numeroaseinstituţii media. În 2008, revista americanăThe Economist i-a acordat premiul NewMedia. În 2009, site-ul împreună curedactorul său şef Julian Assange, auprimit premiul Amnesty Internationaldecernat mediei britanice, urmarecontribuţiei aduse în 2008 prin publicareaunui raport incriminator la adresa Kenyeişi a asasinatelor politice de acolo. În lunamai (a.c.), după ce WikiLeakes postasedeja un material video datând din 2007şi care relata moartea violentă a câtorvacivili irakieni şi jurnalişti, sub asaltulforţelor militare americane, site-ul a fostnominalizat de către ziarul Daily News dinNew York (al cincilea cotidian ca tiraj dinStatele Unite) ca fiind primul pe lista celorcare au un impact major asupra felului încare jurnalismul îşi defineşte, culege şiface publice ştirile.După ce şi-a construit o reputaţiemedia serioasă, WikiLeakes a depăşitgraniţele jurnalismului, aventurându-sepe un teritoriu care nu mai are de-a facenici cu activismul şi nici cu informareacetăţenilor societăţii globale. WikiLeaksnu este un Watergate contemporanglobal. Informaţiile care sunt făcutepublice trebuie să aibă un scop moral,să folosească la demascarea unor crime,fapte de corupţie, nedreptăţi sau ilegalităţia căror cunoaştere de către publicul largsă fie necesare pentru a scoate din viaţapublică autorii acestora şi pentru a obligaautorităţile să ia măsurile care se impun.Nu degeaba presa este neoficial numită apatra putere în orice stat.Când însă conţinutul relevatal documente secrete sunt file decorespondenţă care se referă la terţepersoane – persoane publice din diverseţări de pe mapamond, sau se referă labucătăria internă a unui stat, care estemiza?Diplomaţii, ca reprezentanţi aiintereselor unui stat pe teritoriul unuialt stat, sunt profesioniştii care pundiagnosticul ţării în care îşi desfăşoarăactivitatea, din perspectiva personajelorpublice la care li se permite sau faciliteazăaccesul. Politica externă şi internă aunui stat are multe variabile: pe lângă oafinitate culturală, morală sau ideologicăpentru o altă ţară sau o comuniune de ţări,pe lângă intenţii economice măsurabile înindicatori, există şi o necunoscută ce ţinede personalitatea şi caracterul celor cuputere de decizie în ţara respectivă. Maiclar, profilul psiho-moral al oamenii caredecid şi conduc orice ţară, este adevăratagaranţie a drumului pe care ţararespectivă intenţionează să-l parcurgă,dincolo de declaraţiile oficiale, speranţelecomune şi lobby.Relatând pe baza întâlnirilor avuteîn cadru oficial, diplomaţii americani şi-aufăcut temele, amintind fiecare detaliu carear putea ajuta la construirea unui portretrobotintim al fiecărui om politic cu deciziedin ţările unde au fost detaşaţi. Alianţelestrategice pe care Statele Unite le faceşi le cultivă sunt precum alegerea unorcase într-un cartier global. Casele pot fitrainice, dar numai în funcţie de cine leşi locuieşte se poate şti şi pentru viitordacă acestea vor rămâne trainice şi încontinuare sau se vor degrada.Prin urmare, acţiunea WikiLeakspare mai degrabă o încercare de aarăta că împăratul e gol. Statele Unite,în secolul XXI, sunt tributare imaginii decolos infisurabil construite cu migală înperioada Războiului Rece. Într-o lume încare noua ordine mondială nu şi-a stabilitpodiumul cu laureaţi, politica externăeste ca o întrecere olimpică, fiecarecandidat de pe linia de start încercândsă-şi demoralizeze adversarii. Singuraîntrebare care rămâne este pentru cinelucrează WikiLeaks.Potrivit unui articol publicat încotidianul britanic The Guardian în 9decembrie, Rusia şi-a extins sprijinulpentru WikiLeaks şi Julian Assange,sugerând într-un document oficial căAssange ar trebui nominalizat la PremiulNobel pentru Pace urmare publicăriisutelor de mii de documente. Poatecă ar fi un candidat veritabil dacă zileleî


...Cine simte că are ,,har”se poate considera ,,unales”...Adalbert GyurisM-am întâlnit cu Pompilia STOIAN când trebuia.Pompilia este o fire deschisa,prietenoasă,dintr-o bucată,perfecţionistă,inteligentă şi o femeia frumoasă. Toate acesteao fac să fie un model şi un OM deosebit.De aceea a fost oadevărată plăcere să realizez interviul care urmează.-Adalbert GYURIS:-Cum ai început să cânţi ?-Pompilia STOIAN:-M-am născut în Bucureşti, din părinţiminunaţi! Am început să cânt în corul de copii Radio, pentru cămama mea a avut grija de a-mi descoperi şi cultiva talentele native.Mai târziu am cântat din pură plăcere laCasa studenţilor Grigore Preoteasa dinBucureşti, pe vremea când eram studentăla filologie, la universitatea din acelaşi oraş.-Succesul a venit uşor ?- Succesul a venit „fulgerător“, „pestenoapte“, după prima emisiune televizatăde la Casa Studenţilor. Publicul a apreciatglasurile şi ţinuta scenică a celor doi tineristudenţi: Pompilia Stoian şi Dan Spătaru,care au cântat în duet „Amor, mon amour,my love” şi alte melodii, care erau pe atunci„en vogue”.-Colaborarea cu un compozitor poatemodela un cântăreţ ?-Norocul mi-a dăruit privilegiul de acolabora cu multe personalităţi de neuitatale muzicii uşoare româneşti. Desigurcă stilul de pianist desăvârşit, de autorde muzică de film şi de muzician de un deosebit rafinamental compozitorului Radu Şerban m-a influenţat, dar, pe de altăparte, şi felul meu de a fi şi a cânta l-a inspirat pe Radu Şerbanşi pe alţi compozitori ( Aurel Giroveanu sau Paul Urmuzescu),care au compus cântece potrivite însuşirilor mele de tânără maimult timidă şi melancolică. A fost un proces continuu de inspiraţiereciprocă, bazat pe mare respect şi armonie.-În ce împrejurări ai lansat melodia ,,Prieten drag”,melodiacompozitorului Radu Şerban,care imediat a devenit un şlagăr şitu o vedetă ?-La festivalul de la Mamaia din vara anului 1966 „Prietendrag“ a primit Marele Premiu, fiind aplaudat cu frenezie de public.Deşi regulile festivalului interziceau bisul, am fost împinsă dinculise de regizorul spectacolului şi am repetat melodia, pentru apotoli publicul. Poate că acela a fost primul semn care anticipaistoria uimitoare a „Prietenului drag”, pe care ascultătorii nuINTERVIUau încetat să-l solicite şi să-l iubească.În anul 2001 a fost ales„Melodia secolului“, deşi eu nu mai eram în ţară de 30 de ani. Unprieten al maestrului Radu Şerban mi-a comunicat ulterior unamănunt care m-a copleşit: Radu Şerban i-a spus că şi-ar fidat şi lumina ochilor, numai să mai audă încă o dată „Prietendrag” cântat de mine. Ce păcat că nu am afalt la timp de aceastădorinţă, pe care i-aş fi îndeplinit-o cu cea mai mare emoţie.-Cum ai ajuns în Germania ?-În Germania am ajuns prin căsătorie, în 1969.-Crezi că tineretul are o cultură muzicală, azi când aparatâtea genuri ?-Cultura muzicală a tineretului corespunde stilului eclectic,liberal şi multicultural al epocii în care trăim. Accesul la toategenurile de muzică e liber, ieftin şi fără complicaţii. Cum gusturilenu se discută, dacă un gen şi-a câştigat un public, are dreptde existenţâ. Tineretul bine „educat” face uşor cunoştinţă şicu Mozart, Ceaikovski, Stravinski, Debussy, Enescu, Chopinsau Alban Berg. Acest tineret are şansa că poate să profite de ogamă imensă de oferte muzicale din care se poate autoservi ladiscreţie. Ce putem dori mai mult acestui tineret atât de norocos?Poate o priză de modestie...-Eşti profesoară însă pasiuneapentru muzică a rămas,cum le împaci peamândouă ?-Cine poate trăi fără muzică? Suntobişnuită din copilărie să am mai multeactivităţi concomitente. Unde e pasiunese găseşte şi timpul necesar, dar nu fărăeforturi şi renunţări...–Cum se vede România dinGermania ?-În România se află rădăcinile melebiologice, afective, culturale, lingvistice,literare, muzicale... Le port cu mine oriundemă duc şi mă mândresc cu hrana pecare mi-au procurat-o. Această hrană setransformă, se multiplică, devine dince în ce mai preţioasă, mai ales acum,când societatea germană dă dovadade trăsături din ce în ce mai „multiculturale”.Fondul autentic românesc m-a ajutat întotdeauna în activitateamea pedagogică, şi în sensul lărgirii perspectivelor.-Ce transmiţi celor care au vocaţie pentru muzică ?-Sunt sigură că toţi oamenii au vocaţie pentru muzică, fie încalitate de compozitori, interpreţi sau ,,consumatori”. Nu cred căputem trăi fără acest limbaj universal, fără această comunicarede mare intensitate emoţională. Cine are un talent deosebit,cu care poate fermeca omenirea, are datoria să-l cultive, să se,,perfecţioneze”, chiar dacă trebuie să aducă sacrificii personalepentru a se ,,desăvârşi“. Cred că cine simte că are ,,har” se poateconsidera ,,un ales”, care ştie de ce trăieşte...-Dragă Pompilia Stoian ,,Prieten drag” îţi doresc să rămâimereu tânără,optimistă,cu multă putere de muncă şi să ne bucuripe mai departe cu cântecele interpretate de tine.Îţi mulţumesc pentru acest interviu.următoare ar apărea alte zeci de miide pagini semnate de reprezentanţi aistatelor care azi citesc liber documentepe care serviciile lor secrete n-au pututsă le obţină şi nici nu le-ar fi putut obţinevreodată.Statele Unite ştiu că n-ar câştiga niciun concurs de popularitate prea curând.Dar ar câştiga multe alte concursuri la carealţii nici nu visează: de exemplu faptul cănumai în acest an universitar instituţiileacademice americane au aproape douămilioane de studenţi chinezi aflaţi la studii,majoritatea fiind cu burse oferite de statulchinez. Cine nu şi-ar dori anual, dintr-unfoc, două milioane de cumpărători destudii universitare şi consumatori de chirii,energie, mâncare şi alte produse? Şi pelângă chinezi mai sunt zeci de state careîşi trimit studenţii la studii în Statele Unite:milioane de consumatori legali.La vârsta de opt ani am văzutpentru prima dată filmul „Toţi oameniiPreşedintelui”. L-am urmărit lateleviziunea maghiară, în limba vecinilorde la vest care mi-au dat mai multeemisiuni pentru copii şi desene animatedecât îmi dădea televiziunea română.Era 1985. N-am înţeles multe din film,dar mă fascina un cuvânt, repetat cuobstinaţie: „CIA“. Mi-am întrebat părintelece înseamnă. Tatăl, profesor de istorie,mi-a explicat simplu cum stau lucrurileprin lume. Vorbele lui m-au şocat. Mi-erauproaspete în memorie imaginile vizitelorTovarăşului Ceauşescu în ţări străine,îmbrăţişările cordiale, cupele de şampanieciocnite, comentariile de bine ale celor dewww.oglindaliterara.rola telejurnal. Cum era să fie toate asteanumai de faţadă, cum spunea tata? „Nusuntem cu toţii ţări vecine şi prietene?“am mai întrebat total dezorientată.Dacă WikiLeaks a vrut sădemonstreze că nu suntem în totalitateprieteni (într-o societate globală nu semai pune problema vecinătăţii!!!) atunci afost un fel de mult zgomot pentru nimic.Unii o ştim de la 8 ani, într-o versiune multîndulcită. Iar cei care sunt responsabili de„prietenii“ o ştiu de secole. Rămâne deapreciat numai talentul actoricesc al celorcare şi-au interpretat funcţia oficială – câtau fost în rol şi cât pe lângă - şi talentulliterar al diplomaţilor americani care l-auconsemnat.6715


INTERVIU«Îmi este un dorinfinit de Brăila…»Interviu cu artistul liric brăileanIONEL VOINEAGDe unde a venit pasiunea pentru muzică? Cum aevoluat aceasta în timp?Tatăl meu, tenorul Ştefan Voineag, un om extraordinar,descoperitor al multor talente artistice brăilene şiprofesorul de muzică Nicolae Ivanov, au fost cei care ausădit în mine sămânţa muzicii culte, ce avea sa rodească,atât de frumos, mai târziu. Am cântat în corul Liceului “N.Bălcescu” din Brăila, unde orele de muzică, gândite subformă de concursuri pe teme de muzică clasică, erau oadevărată bucurie spirituală. Tot în oraşul în care m-amnăscut, la Şcoala Populară de Artă, am descifrat tainelecântului la pian, violoncel şi chitară clasică.Astfel, dorinţa mea iniţială de a deveni arhitect s-aschimbat şi, în ultimul an de liceu, am început să măpregătesc pentru Conservator, la Brăila, cu o valoroasăprofesoară de Teorie şi Solfegiu, d-na Elena Aron. Primelenoţiuni de Canto le-am primit, tot la Brăila, de la d-naDorina Şerbănescu, care studiase în Italia.După terminarea Liceului, în 1969, Dumnezeu mi-acălăuzit paşii către “dulcele târg al Ieşilor” unde am urmat,mai întâi, secţia Profesori de Muzică la Conservatorul“George Enescu”, perioadă marcată de marele dirijor şicompozitor Sabin Pautza, sub îndrumarea căruia amcântat în Corul de cameră “Animosi” şi apoi secţia Cantoclasic, la clasa Profesorului Visarion Huţu, un valorosbariton al Operei de Stat din Iaşi.Seriozitatea cu care am muncit, în acei ani de studiu,a dat roade în 1974 când am susţinut, în Sala de Concertea Conservatorului, primul meu Recital Vocal, acompaniatla pian de Maestrul Ioan Welt, un excelent cunoscător alliedului german. În 1975 am debutat ca interpret al genuluivocal – simfonic, în oratoriul “Anotimpurile” de Haydn, pescena Filarmonocii “Moldova” iar la 26 iunie 1976, amdebutat, ca solist de operă, pe scena Operei Române dinIaşi, în dificilul rol Rodolfo, din opera “Boema” de Puccini.Au urmat ani de vis, ca solist al Operei Române dinIaşi, sub atenta îndrumare a regizorului Dimitrie Tăbăcaru,directorul Operei: numeroase premiere, invitat de onoareal tuturor Teatrelor de Operă şi Filarmonicilor din ţară,turnee în străinătate, Premii la Concursuri Internaţionalede Canto dar şi Concerte şi Recitaluri de neuitat la…Brăila.Această minunată perioadă ieşeană a fost continuată,în chipul cel mai firesc, la 1 oct. 1982, de ascensiunea peprima scenă lirică a ţării. Aici, ca prim - solist al OpereiNaţionale din Bucureşti, am trăit împliniri artistice totale.În acea perioadă l-am avut ca mentor pe Maestrul EmilMarinescu, un mare tenor din perioada interbelică, care în1986 a trecut la cele veşnice. El este prezent permanentîn viaţa mea…Peste 50 de mari roluri de operă, peste 100 de lucrărivocal - simfonice, sute de lieduri, sau turneele pe mariscene din străinatate, în fapt mii de apariţii în faţa publiculuimeloman, sau prezenţa permanentă în studiourile Radio -TV, au însemnat confirmarea valorii şi talentului meu carefară muncă, seriozitate şi mari sacrificii, nu s-ar fi pututconcretiza.Am primit în cariera mea enorm de multe distincţii,premii şi diplome, sunt laureat al unor importante ConcursuriNaţionale şi Internaţionale de Canto. Amintesc acum doarcâteva dintre acestea: Laureat al Concursului Internaţionalde Canto “FranciscoVinas” cu Premiul I(Barcelona 1978),Marele Premiual ConcursuluiI n t e r n a ţ i o n a lde Canto de laOstende (Belgia- 1980), Bursăde studii în Italia,la ConservatorulSanta Cecilia şi laTeatro alla Scaladin Milano (1980),Cetăţean de Onoareal Municipiului Brăila(1996), OrdinulMeritul Cultural înGrad de Comandor(2004), TitlulŞtiinţific de Doctor,Simona Antohiîn domeniul Muzică - Magna cum Laude (2005), apariţia înprima ediţie - Who is Who - România (2007)…Am continuat să cânt până în 2005, când am hotărâtsă mă retrag, spre regretul numeroşilor mei admiratori,care încearcă mereu să mă convingă să revin pe scenăca interpret! Studenţii mei se bucură, acum în totalitate,de experienţa mea şi de ceea ce încerc să-i învăţ: tehnicăde cânt, secrete ale unei meserii extrem de dificile şi, nuîn ultimul rând, cum să rămână verticali în această lume,care devine din ce în ce mai strâmbă!Din 1992 am început şi activitatea, ca Profesor deCanto, la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” care ulteriors-a numit Academia de Muzică şi care acum se numeşteUniversitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Tineriiartişti lirici, pe care îi îndrum, pe drumul atât de frumos darşi plin de capcane al artei lirice, sunt marea mea bucuriea acestor ani…Există un artist pe care îl admiraţi, cu care v-afăcut plăcere să cântaţi?Întrebare foarte grea! Am fost alături, pe scenă şi înviaţă, de numeroşi şi mari cântăreţi de operă, operetă,oratoriu şi lied. Am cântat sub bagheta unor dirijoriextraordinari şi am fost îndrumat de regizori importanţi, darpentru că m-aţi rugat să numesc un singur nume atunci voispune:P l a c i d o D o m i n g o…El a fost şi încă mai este un artist liric total, tenorcarismatic, cu un repertoriu uriaş, dirijor, regizor dar şidirector de teatru liric, un caracter puternic care nu selasă dominat de orgolii şi care, culmea, este şi un omextrem de modest, dar şi iniţiatorul unui important ConcursInternaţional de Canto, care îi poartă numele.Cred că, dacă aveam şansa să trăiesc într-o ţarănormală, putem fi un adevarat rival, în sensul sportiv alcuvântului, al marelui Domingo. Mi-a făcut plăcere să cântcu mulţi parteneri de scenă, sub bagheta unor mari dirijorişi sub îndrumarea unor regizori de renume, dar acum voiaminti un singur nume…Angela Gheorghiu – cea mai mare soprană alumii!În 1988, când Ionel Voineag era socotit, de critica despecialitate, un adevărat “Domingo” al României, am invitatîn Concertul Extraordinar “ Ionel Voineag şi invitaţii săi ”,care a avut loc pe scena Operei Naţionale din Bucureşti,o tânără şi valoroasă soprană, Angela Burlacu, încăî6716 www.oglindaliterara.ro


studentă la Canto. Am mai cântat împreună, de câtevaori, până când, după absolvirea Conservatorului, Angelaa ales să trăiască în lumea civilizată şi astfel a devenitmarea soprană Angela Gheorghiu.Sunt onorat că Angela Gheorghiu, această adevăratăDIVĂ, mă consideră primul ei partener de scenă şi, maiales, un prieten adevărat.Ce ne puteţi spune despre studenţiidumneavoastră, despre evoluţia lor ca artişti? Despresuccesele lor…Ana Camelia Ştefănescu, Marius Brenciu, FlorinOrmenişan, Dan Popescu, Alfredo Pascu, Mariana Mihai,Ioan Dimieru, Eliana Pretorian, Răzvan Săraru, IoanHotensche, Marian Someşan, Răzvan Georgescu…sunttineri artişti lirici care de-a lungul anilor, au absolvit laclasa mea de Canto şi care astăzi au o frumoasă carierăinternaţională. Ei fac cinste şcolii româneşti de Cantoşi sunt adevărate modele artistice pentru actualii meistudenţi.Aproape toţi, înainte să ajungă artiştii lirici importanţide astăzi, au cântat alături de mine, în primii lor ani destudiu, la… Brăila !Cum aţi trecut, cum treceţi peste rivalităţi?Nu m-au preocupat niciodată rivalităţile pentru că amconsiderat şi consider că principala mea preocupare, pescenă şi în viaţa de toate zilele, a fost şi este respectulpentru adevăr, pentru artă, pentru munca făcută cuconştiinţă, sinceritate, profesionalism şi fără compromisuri.Trăim într-o societate, extrem de aproape demercantilism. Cum este primit şi cum este privit actulde cultură în momentul de faţă?Actul de cultură, în momentul de faţă, este înmare pericol. Societatea românească, dominată demercantilism şi interese oculte, influenţează implicitcultura şi învăţământul artistic. Nu sunt un nostalgic, dartrebuie să amintesc, celor care nu ştiu sau nu vor să ştie,că în România, înainte de 1989, se făceau selecţii la nivelnaţional pentru concursuri internaţionale de canto de mareprestigiu. După o astfel de selecţie se alcătuia un lot detineri artişti lirici care erau apreciaţi la adevărata lor valoareşi care cucereau importante premii, aducând glorie ţăriinoastre. După 1989, numărul celor care au reuşit să seprezinte la concursuri internaţionale este alarmant de mic,dar cel mai grav este aspectul legat de nepăsarea totalăa celor care nu înţeleg, sau se fac că nu înţeleg, dezastrulcare ne aşteaptă.Dacă ar fi săîncadrăm societateaîn care trăim, într-opartitură muzicală, carear fi aceea?Este foarte greusă încadrăm societateac o n t e m p o r a n ăromânească într-opartitură muzicală! Credcă fiecare dintre noi amputea fredona melodii îndiverse stiluri, dar îmi estetare frică de momentulcând la Conservator sevor studia manele! Nusunt pesimist, dar dacă nuse iau măsuri de urgenţă,INTERVIUîn ceea ce priveşte educaţia tinerilor, vom ajunge mult mairău decât acum.Dacă aţi putea da timpul înapoi ce vi s-ar păreaprimordial de realizat?Timpul nu se mai poate da înapoi iar ceea ce amrealizat şi realizez : familie - am o soţie minunată şi unbăiat cu care mă mândresc, care la rândul său are o familiefoarte reuşită; o carieră, de peste 30 de ani, ca tenor; 17ani ca Profesor de Canto…perioadă in plină desfăşurare…Acum îmi doresc sănătate, pace şi linişte sufletească.Consideraţi că sunteţi un om împlinit, un omcomplet? Aţi ajuns la un apogeu?Da sunt un om complet, un om fericit, împlinit şieducat, cu un temeinic bagaj de cunoştinţe, un om care nua făcut compromisuri pentru a se realiza atât de frumos!Astăzi, mă bucur, din ce în ce mai mult, de fiecare clipădăruită de Dumnezeu şi încerc să dau tot ce am mai buncelor din jurul meu: familie şi studenţi.Am atins numeroase culmi artistice, care îmi vorrămâne veşnic în memorie, dar minunatele amintiri legatede numeroasele concerte pe care le-am susţinut la Brăila,singur sau împreună cu studenţii mei şi semnalele pe careîncă le mai primesc, din partea unor spectatori brăileni aiacelor concerte, mă fac să cred că nu am venit întâmplătorpe această lume în “ORAŞUL CU SALCÂMI”!Există un preţ pe care îl plătiţi pentru celebritate?Celebritatea nu m-a atins negativ pentru că eu detestvedetismul şi de la început am avut numeroase modeleartistice, mari cântăreţi dublaţi de modestie!Din păcate, am plătit şi plătesc mereu pentrusinceritatea mea dar cei care mă atacă ar trebui să ştie căfiecare lovitură a lor mă întăreşte şi mă apropie şi mai multde Dumnezeu.Vă este dor de Brăila ? Cum se vede oraşul natalde la Bucureşti?Sigur că îmi este un dor infinit de Brăila şi dorescenorm să revin în oraşul care înseamnă atât de mult pentrumine …Oare când va deveni Brăila…Capitală Europeanăa Culturii?Aveţi amintiri legate de Brăila ?Mai mulţi foşti colegi, absolvenţi ai Liceului“N.Bălcescu”, ne întâlnim din când în când în Bucureştişi depănăm amintiri, iar amintirile legate de Brăila suntprezente mereu în sufletul nostru.Acum, când încheiaceste rânduri, privescDunărea din GrădinaMare şi văd în zareMunţii Măcinului, beauun pahar de bragă rece şiproaspătă, ajung la casaîn care m-am născut,intru şi mă rog în BisericaGreacă dar şi la BisericaSf.Gheorghe, în care amfost botezat…merg peurmele lui Panait Istrati,mă plimb prin Monumentsau prin cartierul în caream copilărit (Rahovacolţ cu Gării) şi ajung, însfârşit, în faţă Liceului“N.Bălcescu”…www.oglindaliterara.ro6717


ŢARA LUI ŞORICTaxa pe grăsimi animale!Poveste repovestită politicaly corect...Mai trece o perioadă nedeterminatăde timp şi în localitatea “Situaţie MaterialăGrea” soseşte un alt doilea comis voiajor.Cum în localitatea respectivă nu există nicimăcar un hostel, acesta se îndreptă sprefântâna arteziană din parcul public. Parc publicconstruit din fondurile Uniunii. Acu’ fie vorbaîntre noi le trebuiau celor din “Situaţie MaterialăGrea” parc public aşa cum îi trebuie măgaruluitichie de margăritar… dar dorinţa Uniunii elege…Acolo, ignorând semnele de spălatulinterzis, se spală, îşi restaură necesarul deapă din organism pe săturate şi se lungeşte,neţinând cont de indicatorul «nu căcaţi iarba»,pe iarbă. L-ul din “călcaţi” îl şterseseră nişteconcetăţeni cu un foarte dezvoltat simţ alumorului. Dar, pentru că era sub seară, câţivaoameni, care sfârşiseră cu munca, s-auapropiat în preajmă.- Comisule, nu-ţi fie cu supărare, i-a spusunul din ei, noi stăm aici, în “Situaţie MaterialăGrea”, ca într-o anexa pentru animale.Neavând curent electric nu avem televizor, iarpoştaşul nu trece niciodată pe aici, darămite sămai sune şi de doua ori... nu aflăm nimic dincâte se petrec pe lume, nici măcar la vecini.- Aşa e, a luat cuvântul şi altul. Şi tarene-ar mai place să aflăm veşti, singuri care nemai spun câte ceva sunt nişte domni, frumosîmbrăcaţi, care vin din patru în patru ani... amauzit de câteva emisiuni la care se uită cei careau televizor: Ştiirile de la ora 5 si Acces direct…tare interesante mai trebuie să fie…- Bune sau rele? a întrebat călătorul.- Bune şi rele, aşa cum sunt în viaţă! Arăspuns cel ce vorbise primul.- Atunci, am să vă povestesc oîntâmplare şi rea şi bună, a primit aventul devânzări.Cei ce erau de faţă s-au strîns în jurullui. Acesta s-a ridicat din iarbă, s-a aşezat pemarginea din beton a fântânii şi a arătat cumâna, departe, peste dealuri.- Întîmplarea pe care vreau să v-orelatez s-a petrecut în urmă cu câteva zile, înlocalitatea ”Dezavantajaţi Material”.În ora când am ajuns acolo, tocmaisosise în “Dezavantajaţi Material” un angajatde rang înalt de la ANAF, agenţia fiscală pentrucei ce nu ştiu. Iar subordonaţii lui zoreau,rugând oamenii să se adune în faţa ConsiliuluiLocal, lângă „copacul taxelor». Zâmbetul lor,care îl afişau atunci când făceau rugămintea,era unul care îngheţa şi apa pe conductă.Când populaţia cu drept de vot şiplătitoare de taxe s-a adunat, ministrul secretarde stat s-a încruntat şi le-a rostit astfel:- Primul Ministru, sfătuindu-se cuPreşedintele ţării, din marea Domniei Salemilă faţă de sponsorii principali ai partidului, aaşezat asupra voastră, a oamenilor muncii, onouă şi bine chibzuită taxă…- Dar taxele pe care le avem de plătit labugetul de stat sunt prea apăsătoare şi-aşa!...au gemut oamenii…- Avem TVA… avem accize… avemforfetare… avem impozite pe venit… avemtoate tipurile de taxe posibile şi imposibile… aucontinuat locuitorii…Simţind că-i scapă controlul mulţimii,secretarul de stat se încruntă şi mai tare, iar cuo voce gravă spuse:- Tăcere!... Aceasta este «Taxa pegrăsime animală»...- Taxă pe grăsimea animală? Întrebarăcu nedumerire şi în cor contribuabili...- Daaaa... Adica taxa de smântână... casă fie pe înţelesul vostru…- Taxa de smântână?... Hă, hă, hă!Numai că râsul izbucnit s-a stins la felde repede când angajatul ANAF a grăit maideparte:- Din orice localitate mi-o veni poftă, deazi înainte, aşa cum se specifică în Hotărâreade Guvern, am dreptul să vă cer vouă,contribuabililor, câte un recipient de stocareplin cu smântână...- Câte un recipient de stocare plin cusmântână? s-au îngrozit bieţii cetăţeni. Darnoi nu avem smântână destulă nici pentrucei bolnavi, nici pentru copilaşi. Localitateanoastră este una dezavantajată economic,industria este la pământ...- Da, un recipient de stocare plin cusmântână, a repetat secretarul de stat, cuglasul îngroşat. Acesta, să ştiţi, cel puţin în cemă priveşte, trebuie să fie atât de încăpător,încât în el să se ridice smântâna cât înălţimeaunui om.- Cât înălţimea unui om?...»- Al unui om avantajat pe verticala!...- Vai de noi şi de noi, domnule ministru,de unde am putea lua un astfel de vasde depozitare, de unde atâta cantitate desmântână?- Asta nu vreau s-o ştiu. Asta e treabavoastră! Mie să-mi colectaţi taxa. Altminteri,ascultaţi, o să vin cu penalităţi şi apoi cupenalităţi la penalităţi. Cu alte cuvinte, dacae să o dăm pe un limbaj mistico-religios: daţide dracu! Aşa că nu mai pierdeţi vremea,negociind zadarnic, duceţi-vă la treabă şiadunaţi-mi taxa.Şi, înţelegînd Dezavantajaţii, din vorbeleşi din purtarea ministrului, că nu puteau aveanici o nădejde să scape de beleaua carecăzuse peste ei din senin, s-au apucat şi-auîncropit, cum au ştiut şi cum s-au priceput,vasul poruncit. Şi-au început să strîngă dinîntreaga localitate smântâna, storcând-o, pînăla ultima picătură, din oale şi ulcele. Numai că,oricât s-au străduit, n-au izbutit să umple vasuldecât pînă aproape de sfert.Ce era de făcut? Au alergat, cu maşina,în localităţile vecine. Unii la ”Reduşi Financiar”,alţii la ”Deficitari”, iar alţii tocmai sus, pe culmeadealului, la ”Depreciaţi”. Şi oamenii de acolo,auzind despre ce este vorba, au sărit săiajute. Au strâns şi aceştia, pînă la cea dinurmă picătură de smântână, şi au ajutat laîmplinirea Hotărârii de Guvern.Ţi-era mai mare mila să stai şi să priveştiatâta bunătate de smântână strânsă din patrulocalităti rurale pentru pântecul cel destulde dezvoltat şi-aşa al ministrului, în vremece copiii plângeau şi se lihneau, lingându-şibuzele. Când totul a fost gata, angajatul ANAFs-a apropiat şi el cu pasul apăsat.- Aţi umplut, onorabili cetăţeni, vasul decolectare?- Am respectat întru totul cerinţelenormelor de aplicare a Hotărârii de Guvern! arăspuns un venerabil lucrător agricol.Ministrul a dat ocol vasului de colectare,privind ca pisica la o codiţă de şoricel.- Dar nu-i atât de înalt cât un omavantajat vertical!- Ba e, domnule Ministru!... De vrei,tăiem un băţ lung... cât înălţimea domniei tale...şi măsurăm cu el smântâna din recipient.- Să nu cumva să faceţi una ca asta,s-a supărat ministrul, că această taxa va fi unmic copil pe lângă problemele care le veţi aveade rezolvat... Întâi, că eu sunt dezavantajat peverticală, dar sunt avantajat pe orizontală, şialdoilea, să nu-mi compromiteţi organolepticsmântâna. Pe beţe se aşează păsările, umblăşi gîzele... Şi receptori nervoşi din cavitateaabdominală, ai ministeresei mele, suntsensibili la diverşi agenţi…. suferă de tulburăridigestive...- Ce am mai mînca-o noi, măcar şi aşaspurcată. Că doar nu am reduce entropianoastră la zero din aceasta cauză. Maidegrabă consumul nostru caloric este redusde atâta deficienţă alimentară. Ce s-ar maibucura de smântână persoanele la începutulvârstei biologice şi cele spre sfârşitul acesteivârste. Ce-am putea face, oare, să ne păstrămaici smântâna, fie ea cum o fi? murmurauoamenii.- Să încercăm cu o sfoara. A fostdezinfectată în râu. Şi, dacă-i legăm la capo piatră, şi-o lăsăm în smântână, ne putem,lesne, da seama cât are înălţimea. Se bagă îndiscuţie un alt tehnician agricol.- Cu nici un fel de lucru să nu-mimăsuraţi smântâna, s-a zborşit iar ministrul. Aţiînţeles au ba?Pe feţele tehnicienilor… a lucratoriloragricoli şi a mulţimii adunate în faţa ConsiliuluiLocal se citea nedumerirea. Gândul că domnulministru ar putea fi nemulţumit le provocaufrisoane, îi strângea în spate.- Cu nici un fel de lucru, a repetat el tare.Ca să nu mi-o spurcaţi. Să-mi umpleţi însăvasul de colectare cât statul unui om, aşa cumeste scris în normele de aplicare. Ori vreţi săajungem la discuţii contradictorii?Şi atuncea, ce să credeţi, stimaţi locuitoridin “Situaţie Materială Grea”? a grăit comisulvoiajor. S-a ivit din mulţime, un flăcău cupasul legănat, de zicea-i că are o dizabilitatelocomotorie, cu-o faţă mucalită şi nişte ochilingavi! Şi a ieşit înaintea secretarului de stat...Numai amintindu-şi de flăcăul acela cuchipul mucalit, omul a prins să rîdă. Şi rîzi, şirîzi, de nu se mai oprea. Când s-a mai potolit,a urmat:Flăcăul l-a salutat respectuos.- Deci, domnule Ministru, i-a rostit, dacăîţi dovedesc eu, acum, că în recipient grăsimeaanimală se află până aici?Şi şi-a arătat claia de păr, care împungeatoate direcţiile, deşi avea îndesată în ea unborcan de gel de par....- Cum poţi să-mi dovedeşti?- Aceasta este una din calificarile mele,am diplomă recunoscută… cu apostilă de laHaga! Dar dacă îţi dovedesc, ce zici, domniata?- Fără să mi-o măsori cu nici un fel delucru?- Cu nici un fel de lucru! s-a hâlizitmucalitul.Corneliu Dănilăî6718 www.oglindaliterara.ro


Tata Oancea în paginide ziareÎn anul 2006, Biblioteca Orăşenească„Tata Oancea” Bocşa a organizat, de ziuaMărţişorului şi de Ziua Femeii, o expoziţiede pictură semnată Elena Hăbăşescu. Cuacest prilej a fost lansat şi un CD de romanţeinterpretate de ing. Titus Frunzăverde, unuldintre bocşenii de seamă şi de suflet.La eveniment, familia TitusFrunzăverde a dăruit instituţiei bocşeneun tablou care reprezintă un portret al luiTata Oancea. Acest tablou semnat ŞIRPOşi datat ’73 este realizat de Mircea Opriş(Şirpo) (probabil ziaristul şi fotografultimişorean) şi este un portret în ulei al luiTata Oancea.Aşezat la loc de cinste, acest portretatrage privirile tuturor celor care trec pragulbibliotecii bocşene. Şi, bineînţeles, diverselecomentarii, mai ales că în această instituţiemai există câteva alte portrete ale lui TataOancea: unul realizat deFalusi Zoltan, unul realizatde Maria Goian şi unul deautor necunoscut, donat desculptorul Duşan Basistadin Moniom. Fiecare dintreacestea prezintă un alt TataOancea, în funcţie de modulîn care l-a surprins fiecaredintre artişti: mai grav,mai blând, dar întrebareatuturor celor care privesctablourile se rezumă la caredintre acestea îl reprezintămai bine pe adevăratul TataOancea? Este întrebareala care nu pot răspundecu siguranţă nici măcar ceicare l-au cunoscut foartebine pe Tata Oancea. Balanţa înclină spreportretul realizat de Falusi,- acesta prezintăun chip blînd de bătrânel sfătos, iar celmai puţin credibil ar fi portretul realizat deOpriş - acesta prezentând o figură dură, cuprivirea scrutătoare, cu fruntea încruntată,Gabriela Şerbanun bătrân puternic, precum unţăran răsculat. Ideea generalăar fi că Opriş ar fi realizatportretul lui Tata Oancea maimult din imaginaţie, adicăi-a atribuit el însuşi aceletrăsături mai aspre, mai dure,acestea necaracterizând fireaşăgalnică a lui Tata Oancea.Şi totuşi, răsfoindpaginile unor reviste maivechi, în revista „Flacăra”, nr.15 din aprilie 1972, la rubrica„Concursul nostru: Cea maifrumoasă fotografie”, daupeste chipul grav al lui TataOancea într-o fotografierealizată şi trimisă la concurs de LeonidBuzoianu din Bucureşti, alături de încă altetrei fotografii intrate în concurs pentru lunaaprilie. Această fotografiedin 1972 îl înfăţişa exact peTata Oancea din portretul luiOpriş din 1973.În revista „Flacăra”nr. 22 din mai 1972 găsimrezultatul concursului „Ceamai frumoasă fotografie”pe luna aprilie, câştigătoarefiind fotografia lui TataOancea realizată de LeonidBuzoianu.„Vox populi, vox Dei:majoritatea cititorilor careau participat la concursau desemnat ca „ceamai frumoasă fotografie”pe luna aprilie pe ceaintitulată „Tata Oancea” deLeonid Buzoianu din Bucureşti, fotografiepublicată sub nr. 2 în „Flacăra” nr. 15 din 8aprilie. Rezultate bune, foarte apropiate defotografia premiată, au mai obţinut în ordine:„Bătrânul rapsod” de Nicu Dan Gelep –Craiova, publicată în „Flacăra” nr. 18 din 29ARTEaprilie şi „După gâşte” de Dumitru Gheorghe– Bucureşti, publicată în „Flacăra” nr. 17 din22 aprilie.În general este de observat căopţiunile cititorilor s-au împărţit între toatefotografiile preselectate, foarte puţine dintreele întrunind un număr neglijabil de voturi.Au indicat fotografia câştigătoarepe luna aprilie: Elena Şalar – Suceava, C.Popescu-Făget – Braşov, Cristea Nicolae– Caracal, Vasiliu Elena – Bocşa, RaduEugenia – Bucureşti,Hidan Mircea – Baia Mare,Anton Silvana –Tulcea,Aron Elena – Cluj, FlorianPopa – Călăraşi, VâlceanuConstantina – Bucureşti,Dumitrescu Nicolae –Lugoj, Oprea Mihail –Reghin, Bodescu Vasile– Sibiu, Angelescu Bebe –Bucureşti, Alexandru Rusu– Braşov, Arpad Koncza– Reşiţa, Silviu Micle –Sighet, Radu Eugenia– Cluj, Feurdean Mircea– Deva, Ormenişan Petru– Braşov, Nedea Dumitru– Cobadin, EcaterinaCiripan – Bucureşti, Chereşti Elisabeta –Luduş, Dobre Elena – Bucureşti, PricopiVasile – Botoşani, Florea Nicolae – Braşov,Legheni Nicolae – Ploieşti, Bratu Gheorghe– Braşov, Pavel Rom. Constantin – comunaGherăseni, jud. Buzău, Ghiurcă I Francisc– Or. Gh. Gheorghiu Dej, Vîlceanu Traian– Bucureşti, Chipea Eufrosina – Bucureşti,Ioniţă Emil – Vaslui, Beke-Chiţulescu Iosif– Braşov, Lupuţiu Mircea – Sibiu, CăciulatGheorghe – Or. Oţelu Roşu, Cociubei DanRomulus – Salonta, Jozsika Conrad –Lugoj, Ţurcanu D. Georgeta – Huşi, TaşcăIoan – Bucureşti, Blazsani Eugen – Sibiu,Mihiş Victor – Baia Mare.Prin tragere la sorţi a câştigat unabonament pe trei luni la revista „FLACĂRA”cititorul Oprea Mihail din Reghin, str.Subcetate nr. 29.”Asemănarea vizibilă între fotografia luiBuzoianu şi pictura lui Opriş ne dovedeştecă Tata Oancea nu era întotdeauna blândşi bun, pus pe glume şi pe şotii, ci îl puteaisurprinde şi în momentele mai grave aleexistenţei sale, cu privirea încruntată şifruntea brăzdată de griji. Şi, în acest caz,portretul lui Opriş este unul foarte reuşit.- Dacă-mi poţi dovedi, iau vasul şi plec!- Şi nu mai ceri nimic altceva celor din“Dezavantajaţi Material” ?!- Nu le mai cer nimic!Cum a scăpat ministrul cuvinteleacestea, eticul dezorientat, din motivat deficitarcum părea, odată i-a crescut intensitateaarderilor interne. A scos întâi sacoul, pe urmă,sub ochii holbaţi ai tuturor, şi-a azvîrlit tricoul siblugii de firmă… inclusiv boxerii marca CătălinDezbrăcatu. S-a ridicat în mâini pe margineavasului şi-a sărit în smântână.- Ce faci, stimate domn te-au apucatbrusc dizabilităţile mintale? a început să emităstrigăte violente şi prelungite ministrul.- Păi… îţi măsor smântâna... Altminteri,cum puteam? Vezi că-mi trece de umeri? Abiamă ţin în ea...- Dar nu v-am spus şi nu ţi-amspus, lipsitule de inteligenţă, nu aţi găsit înmetodologie că nu trebuie să vârîţi nici un lucruîn smântână?- Vai de mine şi de mine, domnuleministru, se strîmbă mucalitul, unde zăreştidomnia ta vreun lucru, că nu sunt decât eu?Şi eu, uite, îţi jur şi vezi-mă, nu sunt lucru, suntfiinţă omenească!- Şi pentru ce reduci cantitatea desmântâna, mâncând din ea, îi scazi calităţileorganoleptice mai rău?- Înghit, ca să mai scadă, să nu mă înecîn ea!...Hohoteau oamenii, stimat auditoriu,continuă călătorul, de se produceau variaţiiseismice în dealurile din apropiere, când a săritflăcăul înapoi din smântână, alb ca o persoanacu entropia scazuta, şi i-a grăit ministrului:- Şi-abia de facusem o baie în loculspecial amenajat de la rîu, şi-mi pusesemnişte albituri noi. Dar, ca să-ţi dovedesc,domnule ministru, că n-ai fost indus în eroare,uite o făcui şi pe-asta...- Flăcău cu facultati mintale reduse!... îlbrusca, acesta, verbal . Aşa mi-o măsuraşi?...- Dar cum? se minuna băiatul. Trebuiasă mă-nveţi!- Nu vreau să vă mai văd!... urla ministrul.- Nici noi! hohoteau oamenii, văzîndu-lcum se duce, se duce şi se duce, lipsindu-sede taxă.www.oglindaliterara.roŞi s-a dus, s-a tot dus, până nu s-a maizărit.- Ce ziceţi, stimati cetăţeni de aici din“Situaţie Materială Grea”, de-o astfel deîntîmplare?- Zicem, rîdeau cu poftă locuitorii, căîncă nu ne-ai spus cum se cheamă flăcăul, nicicine-i sunt părinţii...- “Bun de nimic” se numeşte. Şi cei din“Dezavantajaţi Material” povestesc că “Bun denimic” — dar nu e de crezut! - s-ar fi născutîn pădure, sub forma unei gogoşi amare detufan…“Bun de nimic” – Tândală“Situaţie Materială Grea” – Vai de ei“Dezavantajaţi Material” – OropsiţiAngajat de rang înalt de la ANAF – BoiervistiernicVas de colectare – butoiEntropie redusă la zero – mortAvantajat vertical – înaltAvantajat orizontal – grasŞi aşa mai departe...După “Birul de smântână” de Alexandru Mitu6719


LICEENIIE S E U : Arhitecturi temporale - colaje sufleteşti 1DE LA MAIMUŢĂ LA OM?... DE LAOM LA CÂINE ?...1Timpul meu e o pană împlântată în trunchiul timpului general.Am încercat să o scot, dar aşchiile nu au sărit departe detrunchi. Am trudit să le adun, dar braţele îmi erau incandescente.Aşchiile singurătăţii mele s-au aprins deodată şi din cenuşalor au răsărit flori. M-am simţit ca o nouă pasăre Phoenix careîi mulţumeşte şi azi lui Prometeu că a furat focul de la zei. Euînsumi simt că am furat timpul de la Timp şi aştept cu freneziesă fiu ferecat de o stâncă. Dar, atunci, lanţurile se vor preface încuvinte. Iar cuvintele mele vor îmbuna timpul - semn că cerculs-a închis pentru a se redeschide în alt Timp şi cu alte valori...(urmare din numărul anterior)* * *Peste tot auzim de cei şapte anide acasă: educaţie, bună creştere şialte aberaţii ca acestea, ele formând,pentru mulţi, doar prejudecăţi stupide.Eu cred că, pentru mulţi, educaţianu poate modela sau măcar stăpânicaracaterul... Probabil, îl transformă,într-o mică măsură, în ceea ce ar trebui.Dar caracterul nu prinde formă subatenta supraveghere a părinţilor, ci princeea ce oferă exteriorul. Iar ,,exteriorul”,azi, nu este de fel generos!* * *Când spun ,,exterior”, desigur, mărefer la anturaj. Eu cred că anturajul esteîntr-adevăr cel mai mare viciu al omului.E un ,,drog” şi, în acelaşi timp, un,,medicament” pe care ţi-l administrezi,fie că vrei, fie că nu. Anturajul este ceva,atât de puternic (se poate vedea cuuşurinţă), pentru că, după părerea mea,are la bază unele dintre cele mai maridorinţe, slăbiciuni omeneşti, şi comune:dorinţa de a conduce, de a fi respectatşi de a fi un model pentru ceilalţi.Fiecare membru al unui grup aretendinţa de a ieşi în faţă, din nefericire,printr-un singur mod: compromisul.Fiecare se zbate să-i schimbe peceilalţi, nedându-şi seama de tragiculsituaţiei: anturajul îl schimbă pe elprin compromisurile din ce în ce maimizere pe care el, individul, le face cubună ştiinţă, dezamăgire faţă de sine şisiguranţă.Şi toate acestea le facem pentruun singur lucru care, cred eu, că senumeşte libertate.* * *Libertatea… ce lucru mare.Prea mare pentru a putea fi înţeleasăvreodată, aş zice. Mai bine spussenzaţia de libertate - scumpă, iluzorieşi mult prea vagă. Sunt convins căîncă nu s-a născut omul care să fi fostliber pe deplin, pentru că societateaevoluează continuu, societatea cu careun om singur nu poate ţine pasul.Şi, mai ales, orice om esteîncătuşat de propriile graniţe mintale şisentimentale. Desigur, au existat, existăşi vor exista vremuri libere din anumitepuncte de vedere.De fapt, eşti liber, consider eu,atunci când nu eşti nevoit să facicompromisuri, ceea ce, practic, nu esteposibil, căci viaţa te obligă mereu să facicompromisuri, ca un schimb. Pentru aobţine ceva, trebuie să renunţi la altceva,din start, observându-se tragicul acesteisituaţii, frustrante, nemulţumire.Astfel spus, un om pe pământ eun înger fără aripi. Şi câte sacrificii şicompromisuri nu face omul pentru amai cumpăra puţin din licoarea aceeacare, odată băută, îi creează senzaţiade libertate. Dar deja înaintarea înprofunzimea acestui subiect, devineimposibilă pentru mine, căci, ca oriceom, am şi eu limite de înţelegere, ideilemi se înceţoşează, iar sufletul mi seîntristează…* * *Sufletul omului e ca o floare: nue destul să o laşi la soare şi să o vezi,la fel cum nici pe noi, oamenii, nu nearmulţumi să avem doar ceea ce neasigură viaţa. Cu toţii ştim că florile,ca şi oamenii, au nevoie de afecţiunepentru a creşte mari şi frumoase.Unii oameni îşi pun în câte ocarte flori, ca peisaj. Dacă aţi observat,acele flori - deşi poate au ani de cândstau între aceleaşi foi - nu şi-au pierdutparfumul. Doar, desigur pui la presat ofloare ori îţi place în mod special aceeape care o iubeşti.La fel e şi omul care a fost iubit şiRăzvan-Ovidiu Răduţăa iubit la viaţa lui. Chiar dacă acum ebătrân, frumuseţea şi parfumul sufletuluisău încă sunt la locul lor. Dar, din păcate,în zilele noastre aride, secetoase,cine mai are flori în suflet? Câţi îşi maiiubesc sufletul care le dă privilegiul de ase numi oameni? Unii dintre noi nu audouă fire de iarbă uscată… Oare, putemspune că sunt cu adevărat 6,5 miliardede oameni pe această ,,biluţă”?* * *De multe ori, mă gândesc la uncuvânt ce îmi tulbură liniştea prea desşi-mi răsună constant în minte - adevăr,adevăr, adevăr...Ce e acest cuvânt? Ce exprimăel? Am convingerea ca adevărul nu-lva afla nimeni, niciodată, căci adevărul,paradoxal, e reprezentat dintotdeaunade minciuna oarecum plauzibilă şi foartebine răspândită şi implantată în minteaoamenilor.Şi, totuşi, deşi contrazic ce-amspus, adevarul-adevărat cineva îlcunoaşte, ceea ce face din acei oamenicei mai puternici oameni de pe pământ,cei ce ne au în palmă, cei ce au drept deviaţă şi de moarte asupra noastră - căcisuntem bine legaţi la ochi şi la urechi şiînchişi într-un spaţiu infinit de mare şi, înacelaşi timp, de mic şi puşi să mergempe un fir de aţă.* * *îTrecerea prin viaţă e ca mersulprin ploaie. Când ajungi la sfârsit, poţispune că ai ajuns acasă. Mai întâi, tragilinia şi vezi cât de tare te-ai udat şi câtde sus ţi-a ajuns noroiul din bălţi.Idealul în viaţă este să nu temurdăresti în noroi prea tare, căci ploaiate udă inevitabil.Unii, deşi au călcat într-o baltădestul de mare, reusesc să se cureţe.Alţii, dacă au călcat în noroi câtuşi depuţin, începe să le încolţească o idee6720 www.oglindaliterara.ro


cu care, încet, încet se obişnuiesc: ,,Dacă deja am călcat înnoroiul acesta, ce rost are să le ocolesc pe celelalte?” Maisunt unii ca porcii: simt o plăcere specială când se murdăresc.Unii au umbrela, dar nu o folosesc toţi. Poţi vedea pe câte uniicare nu se mulţumesc cu faptul că s-au murdărit până-n dinţişi mai stropesc şi pe alţii. (Să moară şi capra vecinului!?).* * *Maşinăria asta mare, numită societate, are „parametri”de funcţionare ce se dereglează constant şi continuu şi care,cred eu, în curând nu va mai funcţiona. Oare de ce?Bănuiesc că toată lumea are un „cel mai bun prieten”.Mereu auzi oameni spunând: ,,Aveam odată un prieten… defapt, ERA cel mai bun prieten…”. Mă gândesc că e destul defiresc, ca acest „cel mai bun prieten” să se schimbe de celmult două ori în viaţă, dar nu mai mult. De obicei, primul şicel ce te face să-ţi aminteşti de trecut, cu plăcere, este cel dincopilărie. Cel care ţi-a fost „cel mai bun prieten” de mic copil şicam până când termini liceul. Apoi e cel ce-şi împarte timpulcu tine în timpul facultăţii (ideal ar fi să fie cel din copilărie). Înfine, ar fi un al treilea (coleg de serviciu, rudă…) cu care, labătrâneţe şi mai devreme, îţi petreci puţinul timp liber care îţimai rămâne în pauzele bătăliilor pe care le duci cu viaţa şi, înspecial, în maşinăria susprezentată.Din nefericire, viata nu ne oferă prietenul perfect şi doar„prietenul cel mai bun”, care nu e nimic altceva decât unadintre variantele pe care anturajul ţi le oferă. Dar, uneori, nualegem ce trebuie, iar acest lucru e similar cu sinuciderea, aşputea spune, simţindu-se oarecum ghinionul şi mai mult saumai puţin, nefericirea.Nefericirea - fericirea: cele două cuvinte care, în fond,definesc viaţa.Nu cred că o să auzi pe cineva spunând că a avut oviaţă complet nefericită sau complet fericită (De fapt, s-ar găsinefericiţi care să spună că au avut o viaţă complet fericită.Dar ei sunt fericiţi pentru că nu observă cât sunt de nefericiţi).* * *Inima românului a ajuns o mână de nisip. Din piatranobilă, străveche, s-a ales nisip căci toate greutăţile, provenitedin vina lui sau a altora, ce i-au ars inima au făcut-o săcrape de atât de multe ori încât s-a făcut nisip. Acum trebuies-o încălzeşti foarte tare să se facă o clară sticlă, perfecttransparentă, prin care să se vadă adevăratele sentimente.Dar obţinerea sticlei e un meşteşug demult descoperit de om.LICEENIITrecând în registrul medical, constatăm că, în genere,dacă eşti român, suferi de boala pe care îmi place s-o numescboala „oii oarbe”. Ce ar însemna asta?... Spiritul de turmă.Ştim cu toţii că o boală este o suferinţă care se manifestăprin acţionarea bolnavului după modelul vecinului său, la felde bolnav. Folosind o exprimare mai clară, nu contează ceface - rău sau bine -, contează doar să facă numai ce facşi ceilalţi. Nu trebuie să ieşi în faţă, trebuie să fii măcar unadintre piesele de Domino ce cad una după alta. Mai scurt:idealul e să fii... un oarecare.În orice caz, generalizarea nu e bună, căci înseamnăo piatră pe capul celor ce nu o merită, şi aş da dovadă deprostie. De asemenea, mă simt obligat să spun că nici eu nusunt un sfânt!...* * *Cauţi printre lucruri şi fapte şi vrei să le clasifici înnormalitate. Grea îndeletnicire şi adesea inutilă!... Constaţică unele frânturi de viaţă chiar fac parte din realitate, căcis-au strecurat în ea ca ceaţa în soare. Te uiţi şi te înfiori:,,Peştele de la cap se strică.”, aşa că noi, ca oameni normali,ce mergem pe încrederea unei conduceri exemplare, luăm debun tot ceea ce este permis. Doamne, dar câte minunăţii seascund îndărătul nepermisului şi nepermisivului.Omul cât trăieşte învaţă şi nu se dezvaţă până ce n-arelaţul de gât.* * *...Trupul meu e o arhitectură aproape imperfectă...Sufletul meu este un colaj aproape imperfect...Fiinţa mea este o zidire aproape imperfectă - semncă Dumnezeu o fi pus înadins gramaje nepotrivite petalerele balanţei mele dintre lut şi duh...Viaţa mea este un lung drum de echilibrare acântarului existenţial, o arhitectură a balansului dintre untrup trecător şi un suflet etern, temporar rătăcite printreaceste colaje ale unor poeme circumstanţiale de timp.Trupul cântă, Sufletul ascultă, Fiinţa se bucură.Cuvintele se leagă în gânduri şi-n trăiri...Elev Răzvan-Ovidiu RĂDUŢĂclasa a XI-a C – arhitecturăLiceul de Artă ,,Gheorghe Tattarescu”Focşani(urmare din pag. 6660)mă cuprinde o dulce trădare,care mă face...să dau o fugă după colţşi să fur,să fur o jumătate de olimpiadă,s-o indes într-o traistă de tortşi s-o trimit în dar românilor!(Ambiguitate, pag. 21-23)Domnul Roca vrea să fure jumătate din Olimpiada australianăşi s-o dăruiască conaţionalilor români! Eu nu l-aş sfătui! Dacă n-ar fiplecat... cred că acest superb gest de dărnicie pentru ai săi ar fi fostavortat încă din perioada pre…. Nimic din ce şi-a imaginat că s-arputea întâmpla făcându-ne acest dar simbolic nu s-ar fi întâmplat!Şi-ar fi putut oare imagina că odată ajunsă aici gaşca celorde la putere ar fi căzut la pace cu cei din opoziţie şi şi-ar fi împărţitbeneficiile şi sloganurile cu care să se împroaşte în zilele următoarepe toate posturile şi în paginile presei de scandal!Şi-a închipuit sau n-a aflat că am avut de gând să facem oDrakula-Parc şi că milioanele naivilor contribuabili au rotunjit conturilecelor care azi nu mai suflă o vorbă despre asta.Mai ştie domnia-Sa că truditorul de rând ar plăti angaraleletot din banii lor? Mă tem să vorbesc despre hoţie într-o ţară care nuwww.oglindaliterara.roavea pic de datorie şi legal toţi cetăţenii trăiau din salariul lor, iar înnumai câţiva ani au apărut de unde, cum şi de cine ajutaţi miliardariide carton şi cocalarii care ne calcă-n picioare…Of!„Brandul” domnului George RocaCulcat,stau cu ochii închişişi visez la poiana mea cu flori.E atâta linişte şi armonie!Şi totuşi căprioara nebunănu vrea să-mi dea paceîncercând din nousă mă mângâie cu copitape albul ochilor mei obosiţide atâta privit spre spaţiul virtual.(Căprioara nebună, pag. 10)L-a declarat. L-am aflat: E cărioara neagră, brună, sau „dedor... nebună” care încă mai paşte pe plaiul nostru mioritic. Simbolulgraţiosului şi independenţei. Ar da oare căprioara pe un pui decangur? Te rog domnule nu cere să fie exportate câteva exemplare,că altceva nu ne-a prea rămas pe aici! Teamă mi-i de cei care le„păstoresc” şi-atunci... nici în spaţiul virtual s-ar putea să nu mai fiegăsite!6721


Fata MorganaLICEENIITelefonul mobil al lui Gavril sună.Acesta mai aştepta încă cu mîna petelefon, bucurîndu-se desunetul pe care-l scoteaaparatul. Şi nu degeaba se bucura,îşi alesese alarma potrivită pentruun om cu preocupările lui şi eraatent, în general, la oamenii pe carese întîmpla să-i întîlnească:ce fel demelodie aleseseră ei ştiind că urmaus-o audă cînd mîncau, poate cînddormeau şi mîinile le bîjbîiau dupătelefoane, cînd erau la serviciu saupur şi simplu cînd se plictiseau. Gavrilera convins că acele sunete spuneaumult despre personalitatea oamenilorşi era bucuros de lucrul aceladescoperit de el, de care avea să sebucure în taină făcînd aproximări cala un exerciţiu dificil de matematică.Poate că nu era un lucru prea grozavîn materie de cunoaştere, dar el erascriitor, ce naiba, avea dreptul săse joace aşa. Se întîmplase să şigreşească, cu consecinţe destul deserioase în relaţiile pe care le aveacu acei oameni pe care se grăbisesă-i judece, însă nu a fost nimic denereparat. În sfîrşit, Gavril apăsă pebutonul verde :- Salut!- Salut, Mihai!- Ce faci diseară?- Ce să fac, vin să terminămmanuscrisul. Ei, ce zici?- Fireşte, răspunse Mihai, în timpce se chinuia cu telefonul la urechesă-şi lege şireturile la adidaşi. Pe cai!- Nu mai avem cai, Doamne!- Atunci pe jos!Cînd Gavril intră în apartamentullui Mihai, cu o sticlă de votcă în mînă,îşi văzu prietenul băgat pe jumătatesub chiuvetă. Acesta se săltă puţinşi îi întinse o mînă murdară de uleipe care Gavril o ocoli ca să-l poatăstrînge de încheietură.- Serveşte-te, termin imediat, îispuse Mihai.- Mulţumesc, eşti foarte amabil,răspunse ironic Gavril, cu ochiiroată după pahare. Unde naiba sîntpaharele?- Păi asta e, în seara asta nubem din pahare, bem direct din sticlăca nişte adevăraţi boemi. Cum vrei săiasă o poezie bună, autentică, cîndnoi sîntem atît de simandicoşi?- Ca nişte boemi sau ca nişteboschetari, bombăni Gavril. Deschisesticla şi mirosul iute se răspîndi încameră.Luă o gură, apoi încă una.Hai că te aştept, mormăi Gavril.- Dacă vrei putem să începem,mai am aici puţin. Dă-mi şi mie ogură. Gavril îi întinse sticla şi Mihai,cocoşat, trase o duşcă.- Uite, zise Gavril, eu am dejaînceputul :Mă plimbam într-o seară, camfără rost, cu mîinile în buzunareşi Fata Morgana trecea şi ea,cam fără rost, prin capitalăeu nu i-am spus nimic, am văzutdoar şanţurile negre pe lîngăcare trecea şi…Mihai ieşi de sub chiuvetă: Cumadică „trecea fără rost”?Gavril: Am zis „cam fără rost”,deci un rost mic de tot avea.Mihai îşi drese vocea:…si panourile pe care scria„Avem termen pînă pe data deaaaaaaa”dar ea se plimba şi zîmbea ca şicum lumea toată ar fi fost făcutădin femei ca ea cu picioare desticlăşi gît înalt de Odobeşti…Gavril: Bine că n-are picioare devată. Ceva mai înţelept n-ai găsit?Mihai:…din femei ca ea cu picioarealbastrepe care mi le-a sprijinit vara astaîn braţecînd m-au găsit beat mort pelîngă dig…Gavril: Te referi la Lili şi la chestiaaia din vară, nu? Recunoaşte!Mihai : A, chestia aia…nu deasta vorbeam…Gavril se repede la Mihai şi îitrage un pumn. Mihai holbează ochii,nevenindu-isă creadă, apoi îi trosneşteun pumn din plin în fălci lui Gavril.Gavril cade şi se redresează repedearuncîndu-se peste Mihai caregăseşte un prilej bun să-i zboarenasturii de la cămaşă.www.oglindaliterara.roGavril:Violeta Ion…dar n-aveam eu faţă de ea,decît cel multsă-i pun chipul surîzător peinstalaţii…Gavril îl trage de jos pe Mihaica să mai poată să-i tragă din plin unpumn. Mihai întoarce faţa plină desînge şi mai trage şi el una cu sete.Sună soneria. Gavril răspunde şiun bătrînel îl întreabă ce se întîmplă.Gavril îl asigură că nu s-a întîmplatnimic.Bătrînul urcă în apartamentulsău de la etaj şi ascultă încordat încă20 de minute, apoi deschide cu mîiniletremurînde un sertar, scoate un dosarpe care scrie FATA MORGANA şinotează în continuarea altor însemnăripe jumătatea de pagină rămasă:Octombrie 2010Eu cred mai mult ca sigur că ceidoi sînt homosexuali.Au băut, au recitat poeziimizerabile şi s-au bătut.Pe fata morgana încă nu amvăzuto,dar pun eu mîna pe ea.Cu mult şi mare respect,Trei ochi vioiBătrînul închise sertarul şi seuită mulţumit pe fereastră. Se anunţao iarnă grea şi deja stropii de ploaiese transformau în lapoviţă măturîndasfaltul pe care strigau cu neruşinarenişte lucrători îmbrăcaţi ciudat.6723


NOTESVocabularul latin creştin,fundament pentru un noutip de limbajMotto: Linqua interpres est animi.(Limba este tălmaciul sufletului.) - HoratiusLiteratura latină, nu e nevoie de nici o demonstraţie, secunoaşte, prin toate genurile pe care le dezvoltă, stă la bazaliteraturii de astăzi. Practic ceea ce avem astăzi nu constituie onoutate – Nihil novi sub sole –De asemenea, prin expansiunea în tot Imperiul Roman anoii religii – creştinismul – se conturează o literatură nouă, cuprincipii noi, literatura latină creştină exprimîndu-se prin genurileşi formele cunoscute pe de o parte şi literatura patristică, strictdogmatică, pe de altă parte.În acest context apare o nouă limbă, latina creştină, cuo gramatică aparte, cu o stilistică de asemenea proprie, desigur,pe linia latinei autorilor clasici. Studierea apariţiei, dezvoltării şievoluţiei acestei limbi care se abate de la normele gramaticii şistilisticii clasice este importantă deoarece face obiectul limbiicreştine, o limbă tehnică, din cadrul tuturor sistemelor lingvistice,unde creştinismul a pătruns.Dicţionarele occidentale, în genere, fac distincţie întrelatina eclezială şi latina creştină. Schrijnen – Charakteristik desaltchristlichen Latein, Nijmegen, 1932 – deosebeşte Kirchlateinde Christlatein.Originalitatea limbii latine creştine constă nu atît încrearea unor termeni noi, aceştia, în măsura în care sînt, aparţinde dogmă şi, subscriind Monseniorului Schrijnen, fac parte dinlatina ecleziastică – Kirchlatein – cît mai degrabă în crearea uneilumi noi prin reinventarea stilisticii, prin reinventarea limbajului,recurgînd în special la planul figurat, la împrumuturi din limbagreacă, apelînd la autorii necreştini, filosofi greci şi latini, dinvocabularul cărora au preluat termeni abstracţi.La sporirea vocabularului latin creştin au contribuittraducerile, care fac obiectul separat al unui studiu, neincluzînuseîn literatura creştină propriu-zisă, traducerile începînd cusecolul al II-lea. E vorba de transpunerea în latină a textelorgreceşti cum ar fi: Biblia, Păstorul lui Hermas, etc, după cumsubliniază Ch. Mohrmann – Traits caractéristiques du latin deschrétiens, Miscellanea Mercati, I, Vatican, 1946.Baza conceptuală creştină, şi ne referim aici la sistemullingvistic latin, trebuie să ţină cont de:Stil – Aici avem în vedere vocabularul, mijloacele deîmbogăţire, planul figurat, planul afectiv – modalitatea de expresiespecifică noii religii, creştinismul – latura mistică şi întrebuinţareasimbolurilor.Gramatică – Acest context, după cum au arătat specialiştii,nu propune o formulă originală, ci avem, mai degrabă, abateri dela norma clasică, deja consacrată prin autorii literaturii clasice.Un alt punct de vedere constă în maniera de traducere,considerînd că modificări gramaticale au survenit şi sub imboldulcontaminării între limbi, sistemul gramatical în care urma săse transpună, şi nu în ultimul rînd maniera de a se raporta launiversal, de a percepe lumea, mentalitatea specifică aceluisistem.Lucrările de specialitate, care au consacrat mii de paginistudiind vocabularul autorilor creştini, subliniază creativitatealexicală în urma împrumutului din limba greacă.Chr. Mohrmann – Traits caractéristiques du latin deschrétiens, Miscellanea Mercati, I, Vatican, 1946 – semnaleazăun aspect care ţine de latura tehnică a latinei creştine, dar şide orizontul filosofic al acesteia, considerînd că în mod specials-au păstrat termeni greceşti care desemnează ierarhia, slujitorii,instituţiile clericale, termeni şi acţiuni concrete. Pentru laturaabstractă a dogmei sînt utilizate cuvinte latineşti, care însăbeneficiază de noi conotaţii.Aşadar se au în vedere doar acele împrumuturi dingreacă ce s-ar putea încadra în cîmpul semantic al reprezentăriiierarhice, sau al reprezentării instituţiilor clericale. În cele ceurmează ne vom orienta privirea doar asupra cîtorva termeni învederea exemplificării.Lat. diaconusTermenul diaconus reprezintă un împrumut făcut de latinaeclesiastică din greacă: gr. diakonos care are următoareareprezentare semantică, în conformitate cu Dictionnaireetymologique de la Lanque Grecque, E. Boisacq, Paris, 1916:Adj. - cel care face un serviciuSubst. – 1. Servitor, cel care serveşte la masă6724 www.oglindaliterara.ro2. diacon3. diaconiţăÎn acest caz estesemnalat că, dacă înlimba greacă verbul caredesemnează acţiunea dea sluji este gr. diakoneo,aşadar aceeaşi rădăcină,limba latină nu prea şiverbul. Pentru a redaconotaţiile religioase aleacestuia se utilizează verbulministro şi servo.Se consideră călucrarea de slujire este datăBisericii de Christos (Cf.Eph. 4:11; Io.13:14) şi sepoate realiza prin mai multemodalităţi după cum rezultădin semnificaţiile atribuţiilor Lucia Dărămuşlui diaconus:− ministro, are – a sluji lui Christos“ Erant autem ibi mulieres multae a longe, guae secutaeerant Iesum a Galilaea, ministrantes ei. (Secundum Matthaeum27:55 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland,Stuttgart, 1906.)“Însă acolo, de mult timp, erau multe femei, care îl însoţeaupe Iisus din Galilea, spre slujirea acestuia.”Dacă în acest exemplu, participiul prezent – ministrantes–al verbului lat. ministro are sensul de bază “a sluji” în specialla masă, “a ajuta” pe cineva, în următorul exemplu acelaşi verbse va comporta din punct de vedere semantic într-o manierăfigurată:“ Si quis mihi ministraverit, honorificabit eum Pater meus.”(Secundum Ioannem 12:26 in Novum TestamentumGraece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)“ În cazul că cineva îmi este credincios (loial), Tatăl meu îlva răsplăti.”Ministraverit, conjunctiv perfect, indică împreună cu si ocondiţională potenţială, termenul, în contextul dat, lărgindu-şisensul, căpătînd atributul “loial”, “credincios”.- ministro, are – “a sluji lui Dumnezeu”, “a fi credincios luiDumnezeu”, “ a fi loial”Dacă iniţial gr. diakonos indica pe cel care servea la masă,în perioada elenistică ajunge să desemneze anumiţi oficianţide cult în temple – B. Reicke, Diakonie, Festfreude und Zelos,1951 – anticipîndu-se sensurile creştine pentru gr. diakonos, lat.diaconus.Dinspre slujirea cu o încărcătură strict şi vădit materială, seajunge la slujirea spirituală, indicîndu-i pe cei puşi în fucţii cultice.În acest sens, desemnînd două categorii ierarhice, vine textuldin Filipeni:“Paulus, et Timotheus servi Iesu Christi, omnibus sanctisin Christo Iesu, qui sunt Philippis, cum episcopis, et diaconibus.”(Ad Philippenses 1:1 in Novum Testamentum Graece et Latine,Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)“Paul şi Timotei, robi ai lui Iisus Christos, către toţi sfinţii înChristos Iisus, care sînt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii.F.J.A. Hort – The Christian Ecclesia, 1897, p.198 - estede părere că cei doi termeni, pe de o parte gr. episkopois, pe dealtă parte gr. diakonois, se referă strict la structura dihotomică aBisericii – de conducere şi de slujire şi nu la ierarhie.În sprijinul ideii că diakonos este un termen deja specializattehnic, în cadrul latinei N.T. şi intră în ierarhie alături de alte cuvinteca: presbiteros, episkopos, etc, există pasajul din 1 Timotei 3 încare se realizează portretul episcopului şi al diaconului, calităţileşi virtuţile unor persoane investite în aceste slujbe duhovniceşti:“Et hi autem probentur primum: et sic ministrent, nullumcrimen habentes.”(Ad Timotheum I,3:10)Varianta grecească pentru ministrent propunediakoneitosan. Aşadar, după ce vor fi demonstrat că au virtuţiclare, fără să li se aducă vreo învinuire, pot să fie diaconi.Latina eclezială prin Clement, Ignatius şi alţii, sugereazăaceeaşi abordare, ca ultim sens al lui diakonos, prezentîndfuncţia lui ierarhică, foarte clară, după cum vom putea observadin cele ce urmează.“ Si quis loquitur, quasi sermones Dei: si quis ministrat,tamquam ex virtute, quam administrat Deus: ut in omnibushonorificetur Deus per Iesum Christum cui est gloria, et imperiumin saecula saeculorum…”(Petri Epistula I, 4:11)(continuare în nr. viitor)


NOUL VAL ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂDan StancaLECTORLa ora actuală puţini dintre noi mai ştiu ce e aceea poezie.Anii trecuţi, când s-a făcut un fel de clasament al poeţilorcontemporani, pe primul loc, pare-mi-se, a ieşit Adrian Păunescu.Acesta nu mai este printre vii.Felul cum a fost însoţit la groapă dovedeşte că poezia luia avut şi probabil o să mai aibă de acum încolo cititori berechet.Acum vreo şapte ani a fost înmormântat cu onoruri militareŞtefan Aug. Doinaş. Evident, cu totul altceva decât Păunescu,dar, de asemenea, creaţia lui aparţine altui timp.Când a murit acum cinci ani Ion Stratan, din păcate,numărul celor care-l citeau şi-l apreciau era mult mai mic decâtîn cazul celor citaţi anterior. Iar Stratan a fost încă un optzecistcelebru, prezent, de exemplu, în antologia de acum trei decenii„Aer cu diamante”, reeditată acum, alături de Florin Iaru, Traian T.Coşovei şi, evident, Mircea Cărtărescu. Dar ce se va întâmpla cucei tineri, care nu sunt nici nouăzecişti,ci douămiişti? Cine îi mai citeşte pe ei?Cine îi mai iubeşte? Cum vor spargebanchiza de gheaţă a anonimatului?După 1989 doi poeţi s-au impustotuşi, în pofida unei pieţe de carte carenu mai avea nici în clin, nici în mânecă cupoezia: Ioan Es Pop şi regretatul CristianPopescu. Prin moartea prematură aacestuia din urmă, numele nouăzecistcel mai marcant a rămas al lui Ioan EsPop. Nu întâmplător el a recomandat-oîncă de acum şapte ani de la debut peEugenia Ţarălungă.Eram în 2003 şi tânăra cu osuperbă candoare păşea pe câmpulpresărat cu spini al poeziei, ştiind că numai există drum de întoarcere şi că dinacel moment încolo va suferi până lamoarte. A trecut un septenal greu pentruea. Iată că acum, la sfârşitul anului 2010,la Gaudeamus, a publicat o carte extremde complexă, la editura clujeană Limes,o editură prestigioasă, condusă depoetul Mircea Petean. Cartea are un titludeconcertant, „BIU”, un fel de abrevierede la „Be you”, dar exprimând şi ideeaa ceva fulgurant, ca flacăra de brichetă,cum se şi chema volumul în prima luiversiune. Încă o dată, cartea oglindeşteperfect starea din prezent a poezieiromâneşti. Este, de aceea, o carte-pilot sau amiral, care, caîntr-un mozaic, vrea să redea un peisaj liric fragmentat, aparentminat de discontinuităţi, dar păstrând în subtext o melancoliedisperată, aceea a autorului însuşi care ştie că are sufletulsfâşiat, dar nu renunţă la chemarea ce vizează tocmai unitateapierdută a Universului.În ultimii ani poezia noastră a numărat nume importante,fiecare cu vocea sa inconfundabilă, autori tineri, foarte tineri,care s-au încăpăţânat să nu abdice într-o luptă pentru unii eşuatăîncă de la început. Dan Coman, Claudiu Komartin, TheodorDună, Elena Vlădăreanu, Adi Urmanov, Doina Ioanid, îi amintescnerespectând vreo ordine, uitând probabil nume mai importante,dar nu aceasta contează acum. Ceea ce contează este efortulfiecăruia de-a nu lăsa să moară în sine fărâma de lumină şi decuvânt.Şi de aceea au scris, au rostit.Eugenia Ţarălungă intră în aceeaşiserie de autori neaplatizaţi. Poezia eiexprimă o revoltă jucăuşă, dar din carenu lipsesc accentele tragice. Nu vreasă epateze, fiindcă ştie că centrul degreutate pentru orice fiinţă muritoare seaflă în altă parte. Spre această altă partetânjeşte şi ea, iar poezia de faţă nu edecât un substitut a ceea ce urmează săprimească altcândva şi altundeva.Deocamdată ne aflăm pe pământ,în lumea aspră a criticilor literari, undece e pe hârtie înseamnă mai mult decâto mie de transcendenţe sugerate. Poetaare graţie şi o uşoară detaşare de sine,în aşa fel încât, încercând s-o muştiprintr-un verdict rău, constaţi că dinţiise înfig într-o maree de abur. Totuşi,cine este „BIU”? Fără a vă răspunde văspun doar că la pagina 90 a cărţii veţidescoperi una dintre cele mai gingaşeşi cutremurătoare mărturisiri care s-aufăcut vreodată în literatura noastră,despre apropierea şi depărtarea celuidrag care poate fi copil, iubit, tată.Un copil în cer (vezi poemul „Sângeîndesat între coperţi abia depărtate”) eca mormântul în cer al lui Vintilă Horia.Trăim ce citim şi invers…EPIGRAME PĂSTORELREPLICA LUI PĂSTORELLui Victor EftimiuDILEMĂLUI MIHAIL SADOVEANUEpigrama nu e sculaCare-ţi poate şterge crima,După ce că scrii cu sulaVrei să regulezi cu rima?DE ANUL NOUMaestre dragă, te salut!Şi îţi doresc ca vechi expert,Ani buni să ai măcar un sfertDin câte sticle am băut!Lui Victor IamandiIamandi băuse bineŞi se răstea la damigeană:“Degeaba mă sfidezi,cucoană,Că tot mai mult încape-nmine!”Eftimiu trubadurSperie Parnasul!Cum zăreşte câte-un curI se scoală… nasul!GUVERNUL IORGACazul nu-i aşa sinistru.Căci părosul demiurg,Doar pe scenă-i prim-ministru.Că-n Consiliu-i dramaturg!LA BOLTA RECEG. Topârceanu vede ocucoană că-şi aprinde oţigara cu o brichetă mică, şiimprovizeazăCe brichetă minusculă!Spune, doamnă, nu se stricăDe-oi aprinde-o rimă-n “ulă”Cu bricheta ceea mică?www.oglindaliterara.roL-a pus destinul lui stupidÎntr-o dilemă de infern:Ori partid fără guvern.Ori guvern fără partid!Domnului Cezar P(etrescu)Beau la apă ne-ncetatŞi mă plimb cu ea aşa …Bine că nu-s om de statCă mă fotografia!P.S. Apa trece, setea ba!RĂZBUNARECând partidele infameÎn politică-l doboară,Imediat se simte-n ţarăO inflaţie de drame!Mihail pentru poporA făcut Mitrea Cocor,Dar poporului, vă jur,Îi place mitra cu cur!CHITANŢALui SadoveanuDe ţi-ai face testamentul,Tu să nu-mi laşi mii de franci!Naşule, să-mi laşi obrazul,Ca să-mi fac din el bocanci!LUI M. SADOVEANU“Venea o moară pe Siret”Legănându-se pe-o coastă,Şi-n ea un autor şiretMacină faină proastă!6725


ARTEGhani Alani saudrumul caligrafieide la tradiţia vie lamodernitatea artei980„O tradiţie care nu ajunge la modernitate, este o tradiţie rea.O modernitate ce refuză tradiţia, este o modernitate rea”Ghani AlaniMaestru Caligraf de renumeinternaţional şi profesor de ArtăCaligrafică la Sorbona, la InstitutulNaţional de Limbi şi Civilizaţiiorientale, şi la Lausanne, GhaniAlani este moştenitor Ijâze 1 al Şcoliidin Bagdad şi al Şcolii turceşti. În2009 a primit premiul UNESCO-Sharjah pentru Cultură arabă, iarîn 2010 premiul Ministerului Culturiidin Quatar. Nu ştiam toate acesteacînd mi-a deschis uşa atelierului,pentru întîia oară, la începutul veriitrecute. Amîndoi datorăm întîlnireaprietenei noastre, Maggy de Coster.Aflată în căutarea unui poet irakianpentru completarea listei mele cu 55de poeţi francofoni de antologat 2 , aleşi din diferitele leagăne depoezie şi cultură ale lumii ― inclusiv din redacţia revistei Oglindaliterară, Ştefania Oproescu şi Gheorghe Neagu, şi Poezia,Cassian Maria Spiridon şi Marius Chelaru ―, Maggy mi-a venitîn ajutor, într-o dimineaţă, pe cînd îmi beam cafeaua pe terasaconacului ei din Montmagny: avea printre prietenii ei un poetcaligrafde origine irakiană... După nici două ore, întîmpinate deGhani în pragul uşii, cu zîmbetul pe buze, cu gesturi simple şiafectuos: „Comment ça va, mon amie ?!”, şi invitate în atelierulîn care îşi petrece multe ore pe zi, am păşitsmerită, ca într-un templu, de spaimă să nu stricceva în acel univers în care plutea parfumulde tuş, iar pretutindeni stăteau suprapuse, însuluri nemumărate, caligramele sale.I-am spus de ce am venit, rugîndu-lsă-mi acorde şi un interviu pentru Oglindaliterară. A vrut să-i ştie echivalentul în franceză.„Le Miroir littéraire”, i-am zis eu. Ghani s-aridicat încet de pe scaun, s-a îndreptat spre unsertar, din care a început să dea la iveală multealte caligrame. A ales una. A întins-o pe masalui de lucru şi mi-a explicat titlul ei, „L’amoureuxet le miroir de son interieur ”, sau, mai simplu,„Réflet” (978), amoureux însemnînd în francezăo fiinţă pătimaşă. Am înţeles că aveam în faţăun om al corelaţiilor imediate, un om inteligentcare ar fi putut să găsească fiecărui subiect ocaligramă, deja scrisă.Lui Ghani nu-i plac interviurile. Nicisă vorbească despre sine. Şi nici despreIrakul acesta contemporan,aşa cum îl ştim din presă.Despre Bagdad, da,desigur. Pentru că totulare un început, inclusivperfecţiunea şi rafinamentulla care a ajuns astăzi,aici, la Paris, în Occidentadică. Secretul, evident, l-aînvăţat acolo, în Orient, înacel Bagdad, antic „loc alpăcii”, leagăn şi răspîntie acivilizaţiilor. De aceea, îmioferă o „cheie”, „La începuta fost Baghdad-ul”, cetatea,Karkh 3 -ul său de baştină,adică acea parte din oraşaflată pe malul apusean alTigrului unde a văzut luminazilei, într-o familie săracă.Stuful, materia principală948967a zonei, se afla la bazaîntregii culturi locale, de lalocuinţă şi obiecte în casă(pat, mic mobilier), pînă laconfecţionarea naiului oricalamului, instrumentul descris al caligrafilor. Altfel,Baghdad ortografiat deGhani cu „h”, ca în persană,înseamnă „grădina dăruită”.Despre pictură, poezie,muzică, estetică, artacaligrafiei, da, desigur,iarăşi putem sta de vorbă.O artă învăţată şi moştenităde la doi mari maeştri,Hâshim al-Baghdâdi,reprezentant al Şcolii dinBagdad (i-a înmînat ijâzé-ulîn 1967), şi Hamîd al-Amîdî,reprezentant al Şcolii turceMarilena Lică-Maşala(din mîna căruia a primit al doilea ijazé, în 1975, la Istanbul),din vremea copilăriei, cînd se apropia de 12 ani. O artă căreia,din 1975, după obţinerea doctoratului cu o teză despre „creaţieartistică” şi „drepturi de autor”, un studiu comparativ al legislaţieidin Irak, Egipt şi Franţa, i s-a consacrat în întregime, „realizînd unnumăr considerabil de opere de toate dimensiunile”. Frecvent, ailustrat poezie arabă din diferite perioade, inclusiv preislamică,şi diferiţi autori, precum şi poezie occidentală, ori poemele sale.La rîndul lui, o transmite discipolilor săi „aşa cum îmi cere ijâzé”.În caligramele sale, linia, culoarea, poezia, muzica se împletescingenios, alunecînd şăgalnice pe hîrtie sau pe pergament(Mouallakats). La toate acestea se adaugă şi o listă bibliograficăapreciabilă de cărţi şi articole, ca autor ori coautor, pe care ovom prezenta cu alt prilej, Vom aminti doar „Diwan des lettresamoureuses” (2007). Ghani, în cei peste 40 de ani de viaţăpariziană, a întîlnit poeţi şi caligrafi din cele patru colţuri ale lumii,care „mi-au deschis un alt orizont care reflectă experienţa meaîn cele două arte”. Printre ei, Pierre Seghers, Gérard Blanchard,Michel Bénard. Despre viaţa artistului s-au făcut documentareprezentate la televiziunea franceză şi elveţiană, iar despre operalui au scris importanţi critici literari şi de artă.Pentru a lăsa mai mult loc pentru imagini, cumne-a şi rugat Ghani, de altfel, vom încheia acestprim portret al său în paginile revistei Oglindaliterară, cu un scurt citat din François Zabbal,redactorul şef al revistei Institutului LumiiArabe, Qantara: „Arta lui Ghani Irakianul neoferă, cu o concizie uimitoare, toată densitateaistoriei şi culturii arabe”.______________1 Ijâze, diplomă de caligrafie înmînată de unmaestru celui mai bun discipol al său, şi unicmoştenitor al acestuia.2 V. Ghani Alani, în: Voci fără frontiere,antologie franco-română, 55 de poeşi aleşi,prezentaţi şi traduşi de Marilena Lică-Maşala,prefaţă Marius Chelaru, postfaţă Maggy deCoster, 56 de ilustraţii de Sergiu Zancu, Paris,2010, pp. 296-303.3 Karkh, în siriacă, cetate.978Legenda caligramelor:978. „Réflet”, poem semnatde Ghani Alani.967. „Tradiţia este laoriginea modernităţii”:moştenire de la MaîtreHâshim al-Baghdâdi.948. „Caligrafie şi poezie”,în amintirea emoţieicu care a primit vesteapremiului Unesco- Sharjah,2009. Mouallakats (pepergament).980. Ghani Alani zîmbindune,la terminarea caligrameipe care ne-a oferit-o.6726 www.oglindaliterara.ro


ASASINAREA LUIJOHN LENNON.DUPĂ TREIZECI DE ANIAndrei Oişteanu(urmare din numărul anterior)Poliţiştii sunt în număr mare şi înarmaţi până în dinţi, darnu intervin în niciun fel. Îi privesc. Sunt relaxaţi, glumesc întreei. Fac evident o treabă de rutină în cadrul unui tip de evenimentcu care sunt obişnuiţi. Nu se mai pot implica uman, ci doarstrict profesional. Nici chiar faptul că cel împuşcat de data astapurta numele John Lennon nu pare să-i impresioneze. Oricum,prezenţa lor aici şi acum mi se pare absurdă. E prea târziu! JohnLennon e mort, cu toate că un tânăr, urcat pe capota unei maşini,agită o pancartă pe care scrie: „John Lennon trăieşte!“.Prompţi, reporteri ai ziarelor şi posturilor de radio şi TViau interviuri. O fată de lângă mine declară cu lacrimi în ochi:„Sunt mai şocată decât la asasinarea fraţilor Kennedy“. Îmivine în memorie o declaraţie a scriitorului Truman Capote,autorul celebrului roman Cu sângerece. Cu câţiva ani în urmă, el susţineacă destinele naţiunii americane ar fi„manipulate“ printr-o serie de atentateproduse asupra anumitor personalităţi,la anumite momente. Cu alte cuvinte,nu s-ar urmări atât eliminarea unorpersonalităţi politico-sociale, cât maiales şocul produs asupra populaţiei deeliminarea lor. Îmi rememorez câtevaasasinate, dintre cele mai răsunătoare:John Kennedy (1963), Malcolm X.(1965), Robert Kennedy (1968), MartinLuther King (1968), Joseph Yablonski(1969) şi iată acum John Lennon(1980). Cine va urma? Şi când?NY, 9.XII.1980.- Asaltat de admiratori şi dereporteri şi protejat de poliţişti şi „gorile“, Ringo Starr soseşte laDakota Building pentru a transmite condoleanţe văduvei YokoOno. A refuzat să dea vreo declaraţie.- Paul McCartney a declarat presei: „Pentru moment nu potînţelege nimic. Ştiu doar că John îi va lipsi lumii întregi“. Apoişi-a părăsit locuinţa din Londra pentru a scăpa de presiuneareporterilor.- Oamenii şi reporterii care continuau să stea în faţa DakotaBuilding au fost şocaţi când dintr-o maşină a coborât un JohnLennon în vârstă de 17 ani. Era Julian Lennon, fiul lui John dinprima sa căsătorie, cu Cynthia.- Personaj controversat, neagreat de admiratorii grupuluiBeatles, fiind acuzat de dezmembrarea lui, Yoko Ono, care aasistat de la câţiva paşi la asasinat, a refuzat să dea declaraţiipresei. Singurele cuvinte pe care le-a bâiguit la ieşirea din spitalulîn care lăsa corpul neînsufleţit al lui John au fost: „Spuneţi-mi cănu e adevărat!“.- Unii comentatori lansează ideea că ceea ce a fost imposibilpână astăzi ar putea deveni fapt acum: reunirea celor trei Beatlesrămaşi în viaţă într-un concert Recviem pentru Lennon. Dar totuls-a dovedit a fi o speculaţie a presei.- Ronald Reagan, proaspătul preşedinte ales al SUA, adeclarat ziariştilor: „Ce pot să spun? Este o mare tragedie. Esteîncă o dovadă că trebuie să încercăm să oprim astfel de tragedii.Trebuie găsită o soluţie pentru a curma violenţa de pe străzileoraşelor americane, dar nu cred că un control sever al vânzărilorarmelor de foc este o astfel de soluţie“.- Se anunţă cine-l va apăra pe Chapman. Este vorba de unavocat care cu câtva timp în urmă a reuşit să obţină achitareawww.oglindaliterara.roREMEMBERunui individ care şi-a omorât nevasta, aruncând-o sub roţilemetroului. Un fior de indignare străbate New Yorkul, la gândul căasasinul ar putea scăpa nepedepsit.- Presa reia în discuţie un alt atentat care ocupase primelepagini ale ziarelor cu câ teva zile în urmă. Un ex-poliţist îşidescărcase în plină zi pistolul în trecătorii de pe ChristopherStreet. Victime: patru morţi şi câţiva răniţi. Motivul invocat deasasin: ura faţă de homosexuali, care au câteva cluburi peaceastă stradă.- John Lennon completează lista altor muzicieni rock careau sfârşit din diferite motive, dar niciunul de moarte bună: BuddyHolly (1959), Brian Jones – Rolling Stones (1969), Jimi Hendrix(1970), Janis Joplin (1970), Jim Morrison – The Doors (1971),Duane Allman şi Berry Oakley – Allman Brothers (1971 şi 1972),Phil Ochs (1976), Mark Bolan – T. Rex (1977), Elvis Presley(1977), Keith Moon – The Who (1978), John Bonham – LedZeppelin (1980).- Toate exemplarele ultimului album al lui John Lennon,Double Fantasy, s-au epuizat în câteva ore. Un nou tiraj sepregăteşte.- Posturile TV reiau biografia, devenită legendară, a grupuluiBeatles. Posturile de radio transmit nonstop muzica Beatles-ilor,întreruptă doar de anunţul că cei care vor să se sinucidă (doi fanichiar au făcut-o!) sau au probleme psihice în legătură cu moartealui Lennon pot da telefon la un anumit număr, la un post înfiinţatspecial. Alte anunţuri fac reclamă unor cluburi de Screamingtherapy (Terapie prin strigăt), unde eşti invitat să vii pentru ca,împreună cu alţi concetăţeni, să te defulezi strigând cât poţi detare. Preţul unei şedinţe: numai 20 dedolari. La un post TV (prin cablu) unpsihiatru se adresează în fiecare searăcelor care se simt speriaţi şi singuri.NY, 10.XII.1980.Asasinul Mark David Chapmanare 25 de ani. S-a născut în 1955, înFort Worth (Texas), dar a crescut însuburbiile oraşului Atlanta (Georgia). Decâţiva ani locuia în Honolulu (Hawaii),însurat cu o japoneză. După terminareaşcolii a practicat diverse meserii minore.Îi plăcea muzica Beatles, pe care ocânta la chitară. Cu câţiva ani în urmăa avut probleme psihice şi a încercatsă se sinucidă. Înainte de a părăsiHonolulu s-a semnat la slujbă (erabodyguard) în condica de prezenţă cunumele „John Lennon“, peste care a tras apoi o linie. A cumpăratpistolul de la un magazin din Honolulu, doar la câteva zeci demetri de postul principal de poliţie. Întrebat de ce i-a vândut luiChapman pistolul, patronul magazinului dă presei o declaraţieuluitoare: „Nu părea nebun. Se purta normal. Dacă ar fi spuscă vrea să omoare pe cineva, nu i-aş fi vândut pistolul“. Acumpatronul magazinului primeşte sute de telefoane pe zi de la diverşioameni care-l ameninţă cu aruncarea în aer a magazinului, dacănu se autodesfiinţează. El a cerut şi a obţinut protecţia poliţiei.Ajuns în New York, Chapman trage la un hotel scump (84 dedolari pe noapte) şi, cu o seară înaintea crimei, ia o cină copioasă.Ziua de 8 decembrie 1980 şi-o petrece dând târcoale casei luiLennon. În jurul orei 16, cu câ teva ore înainte de asasinat, JohnLennon şi Yoko Ono ies din casă pentru a merge la un studio deînregistrări unde pregăteau un nou L.P. Chapman îl acostează peLennon în faţa casei şi-i cere un autograf pe ultimul său album.Lennon i-l oferă, scriind pe copertă „John Lennon, New York, 8decembrie 1980“. Un fotograf amator inspirat (se va îmbogăţiapoi în câ teva zile) surprinde pe peliculă pe Lennon cum îşi scrienumele, locul şi data morţii pe coperta propriului său disc, subprivirile viitorului său asasin.În jurul orei 23, John şi Yoko se întorc acasă. Din acelaşiloc, lângă poarta buildingului, Chapman îl strigă (de ce oare?):„Hei, John!“. Lennon se întoarce şi apoi cade răpus de gloanţe.Yoko Ono se repede la John, îi ia capul în braţe strigând „Ajutaţimă!“.Dar nimeni n-o mai putea ajuta. Nici pe ea, nici pe altemulte milioane de oameni, pentru care o parte din fiinţa lor amurit atunci şi acolo.(continuare în nr. viitor)6727


PROZACoală de idee...1. M-am plictisit de rutina fiecărei zi aşa că m-am hotărâtsă mă joc.Mi-am luat creta, culorile ,hârtia şi am început să creez.Dar oare de ce nu mi-a zis nimeni că nu poţi desena timpul noupeste cel vechi?Ca nu poti reinnoi ce nu iti place sau ca nu potiretusa imperfecţiunile unei situaţii.Şi am desenat lucruri noi cuaceeaşi culoare veche peste acelaşi desen antic…şi care a fostopera mea?Am îmbinat trecutul cu prezentul.Şi le-am stricat peamândouă.Aşa că am şters tot şi am desenat de această dată peo suprafaţă curată cu iluzia că de data asta va fi altfel.Ţi-ai dorit vreodată ceva cu atât de multă ardoareîncat ai fi făcut orice pentru a-l obţine?...Încât ai fi trecut pestemândrie,peste prejudecăţi,peste timiditate,peste egoism,peste totceea ce însemna realitatea ta?Acele fraze cliseice:”Trăieşte clipa!”sau”Dacă nu rişti nu câştigi!” influenţează cu mult concepţia deviaţă a unor persoane…mai perceptive la tot ce e în jurul lor,nuneapărat mai slabe,dar fără experienţa unei situaţii asemănătoare.2. Într-o lume în care toţi îşi caută un rost…într-o lume plinăde posibilităţi…din ce în ce mai multe persoane eşuează…dacăse poate atunci de ce nu se întâmplă?Unde e greşeala?Ambiţia!Ambiţia sălăsluieşte în toate sufletele,ea le conduce pe celemărute,dar este condusă de cele mari.Acesta este secretul reuşiteiîn viaţă...al succesului atât pe plan profesional cât şi sentimental…al mulţumirii de sine…al fericiri…căci în cele din urmă totul serezumă la fericire.3. Dar ce este fericirea?Putem întreba acest lucru omie nouă sute şaptezeci şi trei de persoane,fiecare va aveaaltă opinie…dar concluzia va fi generală,o stare de moment,desecundă,de minut,maxim de oră.Fericirea se simte atunci când nue nimic din lumea materială şi sufletească la care ai putea râvni.Şi nu durează…de aceea are un renume atât de mare,pentrucă dacă ar fi o stare permanentă… ar fi doar un lucru în plus pecare oamenii îl simt în lunga lor călătorie numită viaţă.În acestfel,fericirea e un lucru în plus adăugat pe lista de aşteptări şidorinţe a fiecărui om în timpul trăirii lui.4. Viaţa.E lungă sau e scurtă?Cine hotărăşte?Eu ,tu saurestul lumii?Cine este destul de capabil mintal să hotărascădestinul a mii de oameni? Se zice ca viaţa e scurtă..şi poate căaşa şi este…te naşti,înveţi să mergi,înveţi să vorbeşti,înveţi săiubeşti,înveţi să vrei să faci ceva,treci prin nenumărate experienţepână în jurul vârstei de şaptezeci de ani iar apoi te linişteşti şiaştepţi.Ce aştepţi?Când vezi că organismul tău cedează..cândvezi că nu mai ai forţa şi frumuseţea de odinioară,când vezi cănu mai poţi face lucrurile la care înainte erai cel mai bun..cum tesimţi?Deprimat?Fără rost? Sau poate fericit,liniştit,poate că aştepţirăsplata pentru tot efortul depus cu atâta sârguinţă atâţia ani.5. Platon zicea odată:”Dacă moartea ar fi sfârşitul la tot,ceimai în câştig ar fi ticăloşii,moartea i-ar elibera şi de trup,şi de sufletşi de păcate”.De ce unii oameni sunt corecţi şi alţii nu?De ce uniisunt aşa de usor de manipulat şi alţii manipulează?De ce existăşi bine si rău?Am să răspund tot eu la această întrebare.Pentrua face o diferenţă..Dacă nu ar fi oameni uşor de manipulat cei cemanipulează nu s-ar mai face cunoscuţi şi nu ar mai face faptedemne de admiraţie,dacă nu ar fi oameni corecţi,cei incorecţi arfi toţi la fel,şi ar fi o lume de incorectitudine..dacă nu ar existarău,binele ar deveni monton.6. Monotonia…este starea vieţii de amorţeală generală…ceva în gen ca anestezia pe care o primeşti la o procedurămedicală,desigur, în medicină, anestezia are rolul de anularetemporară a stării de durere,de inconfort pentru reuşita procedurii.Dar în viaţa de zi cu zi…atunci când montonia se instaleazăînseamna că ceva nu funcţionează corect.Cel mai bun exemplude monotonie ar fi o zi ploioasă de octomobrie,o ploaie care sădureze cel putin patru zile,de pe urma căreia pământul s-ar înmuiaatât de tare încât ar deveni inoportun oamenilor,prin noroi.O zimonotonă de toamnă,în care se întămplă aceleaşi lucruri ca şisăptămâna trecută,în care te întâlneşti cu aceleaşi persoane,încare îndeplineşti aceleaşi sarcini,şi o zi în care eşti trist.Trist pentrucă simţi lipsa unei raze de soare care să-ţi atingă faţa brăzdatăde oboseala lucrurilor pe care le-ai avut de îndeplinit… lipsa unuieveniment semnificativ,lipsa a altceva..Oamenii au întotdeaunanevoie de schimbări pentru a supravieţui acestei lungi vieţi….Cerol are monotonia?Monotonia are un singur rol benefic…de a teface să nu simţi un lucru dureros care ţi s-a întâmplat, un lucru lacare nu te-ai fi aşteptat,o durere care te lasă fără răsuflare.7. Schimbările….Oamenii de-a lungul existenţei lor seschimbă.E normal să se întâmple aşa,astfel experimentează toatelaturile timpului. Schimbarea înseamnă să o iei de la capăt,dar altfeldecât până atunci,înseamnă, ocu totul altă viziune asupra vieţiifiecăruia.Când se ajunge la oschimbare?În momentul în carelucrurile nu merg bine.8. Dar cu greutăţilecum rămqne?Atunci când tesimţi slab atât fizic cât şi psihic,atunci când tot ce îţi doreştieste vidul,atunci când tot ceîţi doreşti este să nu simţi…atunci ce?În momentul în carerealizezi că nu mai poţi,căai ajuns la un prag greu detrecut,când nu găseşti nici osoluţie,când tot ce vrei e săfie ca atunci când era bine ,nuneapărat fericit.Şi ştii ce e cel Galu Anca Mădălinamai greu?Atunci când nu ai penimeni care să îţi zică:”O săfie bine.Nu te mai gândi,chiar dacă acum pare greu de trecut şisimţi că nu mai ai putere să o iei de la capăt şi să fii fericită ,o săfii,pentru că undeva acolo sus e scris şi restul depinde de tine.Aşacă ridică-te,şterge-ţi dovezile tristeţii şi ia lucrurile de la început,dedata asta o să fie altfel, o să fie bine , îţi promit”.9. Am citit undeva odată că viaţa se poate trece oricum,chiarşi cu degetul în nas.Ce înseamna aceste cuvinte puse laolaltă?Căviaţa e aceeaşi pentru toţi oameni, dar depinde de tine cum şicât de frumoasă şi prolifică o să fie pentru tine şi pentru cei dinjurul tău.Şi de ce să fii la fel ca alţii când poţi fi diferit şi poţi facediferenţa?În lumea asta în care un model devine atât de uşor imitatde mii de oameni …ce rost are să mai ieşi în evidenţă faţă de ceicare nu te cunosc cu adevărat?Rostul e să fii special în felul tăufaţă de persoanele care te cunosc dincolo de ambalaj şi dincolo devorbele spuse fără să te gândeşti înainte.Şi să nu încerci să copiio altă copie eşuată a altcuiva,pentru că atunci îţi vei pierde esenţata de om,cea sufletească,cât şi cea fizică uneori.10. Sacrificiul.Cât de departe eşti dispus să mergi şi cât demulte lucruri eşti dispus să faci pentru aproapele tău sau pentruomul pe care îl iubeşti cel mai mult?Se zice că sacrificiul e unact divin,suprem,asemănător celui făcut de Iisus Hristos pentrumântuirea oamenilor.A face un sacrificiu înseamnă a dărui totulfără regrete şi a te simţi împlinit când faci asta,desigur fără aaştepta ceva înapoi.Sacrificiul nu e o monedă cu două feţe,el areuna singură şi foarte uşor de desluşit. Majoritatea oamenilor suntprea ocupaţi de ei înşişi pentru a fi apţi să facă şi un sacrificiu,săse gândească la cel de lângă,când el,ca persoană, are atâtea şiatâtea probleme …e ca şi cum i-ai cere imposibilul.Dar sunt şi oameni capabili să faca un sacrificiu fără însăa realiza că fac asta propriu-zis,se lasa pur şi simplu conduşi desentimentele pure şi de ceea ce simt că pot face.11. “Dacă ştii să citeşti,fiecare om este o carte.”În momentulîn care citeşti o carte,două,zece…înveţi să diferenţiezi ceea ce îţiplace de ceea ce nu,ceea ce ai nevoie şi ceea ce nu ai nevoie,ceeace e cu adevărat bun şi ce nu.La fel se întâmplă şi cu oamenii,cutimpul,acumulând experienţă, fiecare poate să îşi dea seama decaracterul persoanei de lângă.Care e legătura dintre un om şi ocarte?Sunt identici.12. De multe ori am întâlnit această frază:”Ora cea maiîntunecată e cea dinaintea răsăritului.”O fi adevărat?Viaţa fiecăruiom este compusă din bucurii şi greutăţi care se succed perfect.Întotdeauna după fericire va urma tristeţe şi viceversa.Darmomentul în care se face trecerea de la o extremă la alta nu esteuşor de desluşit.Limita este atât de firavă şi total necunoscută încâtniciun muritor nu poate şti.De aceea s-a creat speranţa.Speranţa,cea care nu moare niciodată,nici în cele mai dificile cumpene alevieţii.Ea reprezintă un sprijin pentru oameni,şi este alături de ei şiîn clipele bune:atunci când ei speră să le fie mai bine, şi în clipelerele:când speră la ceva mai bun.13. Nisipul ce se scurge din clepsidra timpului este formatdin particule micro şi macro,adică din detalii şi lucruri importante.Oamenii sunt de multe feluri şi se clasifică după multe criterii darîn această situaţie sunt oameni care iau în considerare lucrurilemărunte ale vieţii ,bucuriile aparent nesemnificative, dar careodată cu trecerea timpul vor căpăta o valoare mult mai mare decâtlucrurile importante pe care le-au făcut,decât lucrurile care aucerut un efort mai mare.14. Azi am mărit doza de ambiţie,pe cea de fericire şi pecea de bunătate.Şi a fost mai bine.Am observat ce nu văzusemînainte la acelaşi lucru sau fiinţă şi m-am bucurat,pentru că amînvăţat ceva în plus,ceva ce îmi va folosi în viitor.Probabil că dozade dinainte nu era suficientă,sau poate că îi stabilisem eu o limităpreconcepută prea joasă şi nu îmi aducea destule satisfacţii.6728 www.oglindaliterara.ro


INTERVIUDRHAm vazut azi un film care m-aimpresionat si miscat enorm de mult !Aici se intituleaza : Le Voyage dudirecteur des ressources humaines,Dar in ivrit este : « Shischuto shelhamemune al mashabel enosh » deEzan RiklisCritica franceza (iti trimit atasatun pasaj din Le Monde si Journaldu Dimanche) a pus accentul, maiales pe problemele psihologice alepersonajului principal, identificat panala un punct cu societatea israeliana deazi.Eu am fost uimit, in plus, deremarcabila cunoastere a detaliilorvietii din Romania profunda de azi ascenaristului.Nimeni nu vorbeste aici despreautorul cartii : Adaptée d’un roman deA.B. YehoshuaCine este el ? Cum a cunoscutdetalii atat de semnificative ? Oareaceste detalii n-au fost adaugate deregizor, sub influenta evenimentelortraite in timpul turnarii ?Aici nu pot gasi alte informatii ;poate tu ai o idee sau poti gasi inziarele locale. Eu nici nu stiu cum senumeste filmul in engleza si nu credca acest aspect i-ar fi pasionat multpe occidentali. Cat despre romani…oare a fost prezentat deja in Romania ?Aici a demarat pe 15/12 ! Mai prost nicinu poate fi ! Un film psihologic lansatde Craciun ! Parca anume voiau sa-lsaboteze ! Ceea ce nu m-ar mira ! Eprea « non politically correct » !Pardon ! Am descoperit caromanul lui A.B. Yehoshua a fosttradus in franceza (cand ?) la CalmanLevy Il voi cauta maine. Intrebarileraman valabile.Te rog un singur lucru : daca vreisa eviti discutia asta (inteleg ca nu e« pe linie »), raspunde-mi clar, da saunu !Nu am nevoie de comentarii degenul : « ori esti naiv, ori rauvoitor ».Daca nu, vom abandona discutiasi ma voi descurca altfelUn detaliu : in film joaca JulianNegulesco, pe care l-am cunoscut inconditii rocambolesti in 1971, dar nul-am revazut de 40 aniSalutariLe MONDE :Le DRH est-il unemétaphore de l’Etat d’Israël ? C’est cequi était sous-entendu dans le romand’A.B. Yehosua adapté par Riklis, quis’interrogeait sur la capacité d’accueild’un pays considéré comme une terrepromise et où ceux qui rêvaient de s’yinstaller trouvaient la mort.www.oglindaliterara.roAdrian Irvin RoseiQue propose Israël aux immigrés? Un fantôme hante ce récit, celuide Yulia la Roumaine au sourire deMona Lisa. Sa mère insiste pour quesa dépouille reparte en Roumanie. Ensouvenir de Yulia, ses proches veulentrester fidèles à ses désirs et ses rêves.Yehosua ne disait pas autre chose,disant «l’urgence d’ouvrir les bâchesnoires qui enveloppent les cadavresau lieu de les oublier», et réclamantauprès des uns et des autres, un peude peine et de compassion.Journal du dimanche :S’il paraîtmoins incisif, ce nouveau film d’EranRiklis a le mérite d’avoir plu à sescompatriotes et d’être plus personnel.«C’est vrai, Les Citronniers ont étéun échec en Israël alors que celui-cimarche bien et y a obtenu cinq prix.Il ira même aux oscars! explique lecinéaste. Ce film paraît moins politique.Cela me fait un peu peur à la veille desa sortie en France, car je sais quevous m’attendez sur ce registre.» Ilestime pourtant aborder un vrai soucidu moment en Israël: «Comme ce DRH,ce pays sent qu’il doit absolumentchanger, sinon il va mourir.» Lueurd’espoir: au fil de son voyage, le DRHmontre qu’il n’est pas si cynique queça, ni indifférent aux malheurs desautres. En somme, capable d’évoluer,de gagner en profondeur.6729


INTERVIU„Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pecare a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică”Raul BaşteanCronică de spectacolPiesa „Ultimul mesaj alcosmonautului către femeia pe care aiubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică”de David Grieg este cel mai recentspectacol al lui Radu Afrim montatpe scena Teatrului Naţional din Cluj.Spectacolul a fost prezent în perioada13-21 noiembrie în cadrul FestivaluluiEuropean de Teatru „Eurothalia” organizatde Teatrul German de Stat din Timişoara.Spectacolul vorbeşte despre curiozităţiale cosmosului, în care, amprenta luiAfrim se observă de la primele minuteale spectacolului. Afrim pune accentulpe câteva puncte forte de maxim efect,zic eu, în acest spectacol: multă muzicalive cântată la orgă şi tobe dar şi câtevamomente live de interpretare vocală. Caîn cele mai multe spectacole ale sale,Radu Afrim pune foarte mult accentulpe exprimare prin mişcarea corporalăa actorilor, astfel, avem de-a face cuun spectacol ce prezintă diversitatecoregrafică şi energie debordantă atuturor actorilor. În general spectacolelelui se remarcă prin calitatea şi diversitateamuzicii de spectacol. Spectacolul prezintăpovestea a doi cosmonauţi ruşi (OvidiuCrişan şi Cristian Rigman) aflaţi într-omisiune spaţială şi uitaţi în spaţiul cosmicdupă o perioadă lungă de timp. Trecereatimpului face însă ca să ia sfărşit oriceposibilitate de comunicare cu Pământul acelor doi. Practic, tot spectacolul prezintăsituaţii-scene, uşor conturate, bazatepe tema incomunicabilităţii ca maladiece bântuie omenirea cotidiană. Dintr-oaltă perspectivă, există o antiteză întresingurătatea celor două personaje aflateîn cosmos care nu mai au alte dorinţedecât să mai reuşească să ajungă pePământ şi poveştile de viaţă pline degriji şi stres ale oamenilor de pe Pământcare au tot felul de dorinţe şi vise aparentnesemnificative comparativ cu a celorizolaţi de lume. Vorbeşte despre fuga,majorităţii dintre tinerii din ziua de azi,după visul de a ajunge vedete chiardacă încalcă unele principii care vorbescdespre compromisuri ajungând acel gende vedete ce dau dovadă de incultură şiagresivitate; vorbeşte despre mulţimeamomentelor tragice ale unor copii careau crescut fără prezenţa în viaţa lor aunuia dintre părinţi: fata care abia îşi maiaminteşte tatăl plecat de mult în misiuneîn spaţiul cosmic şi care trăieşte cusperanţa şi dorinţa de a-şi mai revedeamăcar încă odata tatăl. Fiind o povestecu multe momente comice, fiecare astfelde moment ascunde în spate o partetragică care l-a creat, iar aceste momenteau fost extrem de bine construite decătre actori. Au reuşit ca în momenteletragice să transmită publicului sentimenteputernice ale situaţiilor delicate. În astfelde momente am urmărit reacţia publiculuişi...da! Afrim a reuşit să pătrundă adâncîn sufletul publicului pe care nu l-a scăpatdin mână nici măcar o secundă în celeaproape trei ore de spectacol, continuu.Profesionalismul cu care Afrim îşi facemeseria de regizor se observă la totpasul. A reuşit în „Ultimul mesaj...” săfacă treceri uşoare dar semnificative şischimbătoare dintr-o scenă în altă şi astaprin completarea sau schimbarea unorelemente de recuzită a scenei anterioarede unii sau aceeaşi actori şi asta te-afăcut să te trezeşti, după numai câtevamişcări ale actorilor, în situaţia sceneiurmătoare. Totuşi, cred că nu mulţiregizori au curajul, în primul rând, săîncerce aşa ceva pe scenă şi cu un numărdestul de important de actori în distribuţie.Foloseşte foarte multe elemente laitmotivcum ar fi răsuflarea în microfon a RamoneiDumitrean repetată în multe scene cusemnificaţie importantă ajungându-se caîn deznodământ să se observe importanţaacestui fapt.În general, pe fundalul scenei seproiectează înfăţişarea spaţiului cosmic înfaţa căruia improvizează actorii îmbrăcaţicu pantaloni în carouri sau dungi, cubustul gol ce poartă pe cap caschete cufurtune şi lumini pe faţă. Scenele finalevorbesc despre probleme ale oamenilordin societatea contemporană care, deşi auprobleme minore, acestea sunt extrem dedificil de rezolvat, precum: scene banalede cuplu ale unor oameni frustraţi saudespre gândurile mascate ale acestora orisituaţia unei femei pentru care dorinţa dea se plimba alături de soţul ei sau de a citio carte devin un vis. Afrim reuşeşte astfelsă creeze personaje puternice extremde bine individualizate cu străsăturisemnificative şi esenţiale.Cred că este unul din puţinelespectacole marca Radu Afrim în carescena nu mai reprezintă un spaţiuîncărcat, ci un spaţiu dramatic destul deaerisit, cu elemente de decor minore şipuţine la număr dar esenţiale.Piesa este şi o poveste de dragostecu aspecte comi-tragice din pricinafaptului că şi „Ultimul mesaj...” este extrasdin ultimile însemnări din jurnalul de bordal unui îndrăgostit către iubita sa din fostaUniune Sovietică.Astfel, piesa „Ultimul mesaj alcosmonautului către femeia pe care aiubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică”este un spectacol despre două culoareopuse ale timpului, un spectacol construitpe un subiect unic, complex şi uşorextravagant din multe puncte de vedere.Pe scurt, un spectacol pe care, dacă nul-aţi văzut până acum, vă recomand să ofaceţi pentru că merită!SCRISOARE DIN BUCUREŞTI:O NOUĂ MESERIELA ROMÂNISalut,Ieri seara am avut nesansa sa ma intalnesc cu cei mainenorociti oameni din tara asta: vanatorii de fraieri in trafic!Faptele: la iesire de pe o strada laterala in fata la metrouAurel Vlaicu coloana, o masina imi lasa loc de iesire si imi facesoferul semn sa ies; dupa ce ies cu jumatate de masina pornestesi se loveste de masina mea.Ies din masina refuzand sa cred ca se poate intampla asta.Din masina cealalta coboara un tanar care nu zice nimic si se uitala masini. Eu cobor direct spre el: „Mai nenorocitule ma lasi saintru si apoi dai in mine?” La care tipul foarte calm imi raspunde:„Nu te-am vazut!”Primul impuls este sa-i sparg fata. Tipul imi spune: „Trage laPetrom sa ne intelegem!” Trag la Petrom si ma duc la el pus pe faptemari. Tipul imi spune foarte calm: „Hai la politie, nu mi-ai acordatprioritate, masina este inchiriata. Nu are rost sa ne complicam.”Scoate actele masinii. Ma uit la masini: bara lui era varza, aripile6730 www.oglindaliterara.roindoite, un far frecat insa nu eraspart. Ma uit la masina mea:nimic in partea stanga fata. Malamuresc ca plecand de la 50 decm in viteza intai nu a apucat saprinda viteza si a dat in cauciuc(norocul meu, roata era virata).Ii spun: „Nu cred ca faciasta. Masina mea nu are nimic.Dispari!” Tipul foarte linistit isinoteaza numarul masinii si imispune: „Lasa ca ma cauti tu!”„Uite ce mi-ai facut la masina!Noteaza-ti numarul meu!” Nu imivenea sa cred. Notez instinctiv:0733 380 904, cartela probabil!Ma duc la masina lui si ma uit din Stan Păţitunou: era imposibil ca din 50 de cmsa lovesti asa puternic. Ii spun infata: „Masina a mai fost lovita!”Tipul recunoaste si imi spune deschis: „Masina esteinchiriata, am Casco cu franciza de 99 Euro, facem pe jumatate.Imi dai 250 lei si este bine!” Sar in sus si protestez vehement.Urmeaza 5 minute de negocieri de genul: „Ma, te dau in judecatal!Vin dupa tine si nu scapi!” etc...Tipul bun cunoscator al legii imi spune: „Nu te mai agita! Nuî


DEZVĂLUIRIÎn slujba culturii, spiritualităţii, literaturii şilimbii neamului românescDan BrudaşcuÎn vreme ce, în ţară, asistăm, dinpăcate, excesiv de frecvent, la cele maiincredibile manifestări, grăitoare pentrumicimea de suflet şi lipsa de caracterale celor ce le iniţiază (şi le întreţin),de ani buni limba, cultura, literatura şispiritualitatea românească sunt slujite, cuhar, competenţă şi exemplară dăruire decâţiva intelectuali români plecaţi, din variimotive, şi în momente diferite, să trăiască,printre străini, în diverse colţuri ale lumii.Între aceştia, ne-au reţinut în mod deosebitatenţia, câteva nume emblematice pentrudestinul internaţional al valorilor spiritualede azi ale neamului românesc: pr. prof.univ. dr. Theodor Damian, OctavianCurpaş Napoleon Săvescu, M.N. Rusu,Dwight Patton, Nelu Urs, regretatul GabrielStănescu, Lucian Oprea 1 (SUA), LucianHetco (Germania), Alexandru Cetăţeanu,George Filip (Canada), Lucreţia Berzinţu(Israel) 2 , George Făgărăşanu (Elveţia)şi alţii, pe care, din păcate, nu îi cunosc.Aproape zi de zi, în locurile unde trăiescşi muncesc în prezent 3 , cei mai mulţidintre ei fac câte ceva pentru a se vorbidespre România cu consideraţia şirespectul pe care le merită. În plus, eiîşi aduc contribuţii deosebit la valoroasepentru îmbogăţirea, cu noi opere literare,de critică şi istorie, de exegeză etc., carecompletează lucrările valoroase apăruteîn ţară. Iată de ce, credem noi, revine osarcină de maximă urgenţă, atât UniuniiScriitorilor, cât şi Academiei Române,să treacă neîntârziat la cuprinderea înlucrările de sinteză, dar şi în viitoareleistorii, dicţionare, enciclopedii consacrateculturii şi literaturii române şi creaţiileşi numele acestor deosebit de valoroşiautori, veritabili ambasadori ai spirituluiromânesc în lumea contemporană.Din păcate, având cu totul altepreocupări, multe dintre ele triviale şimediocre, nici reprezentanţii MinisteruluiAfacerilor Externe (condus în prezent deun incontestabil specialist în jacuzzi, darşi în realizarea votului cu viteze cosmice),nici cei ai Institutului Cultural Român,condus de o echipă care deseori şi-aexprimat dispreţul şi lipsa de consideraţiefaţă de poporul român, aceşti oamenirealizează o operă culturală cu totulexcepţională, cu atât mai valoroasă şimerituoasă în contextul actual, atât denefavorabil ţării şi poporului român. Ede remarcat încă un aspect major: niciunul dintre ei nu beneficiază, din parteaautorităţilor de la Bucureşti, de ajutoaresau stipendii, de burse sau alte venituri.Nici măcar de binemeritata recunoaşterea autorităţilor române, prin acordarea, dincând în când, a unor distincţii simbolice,spre a le încuraja neobositul travaliu dăruitcu generozitate ţării lor de origine.În cursul anului 2009, la New York,în organizarea Institutului de Teologieşi Spiritualitate Ortodoxă din New York,condus de neobositul maestru şi preotTheodor Damian, a organizat cel de-al VIIleasimpozion teologic ecumenic, cu tema„ Religie şi Politică: societatea umană întreputerea lui Dumnezeu şi puterea omului”.Au fost susţinute comunicările:„Idenitatea şi demnitatea umană: luptadintre teologie şi nebunie” (pr. prof.dr. Theodor Damian), „Ortodoxie şicultură” (John A McGuckin, profesor deistorie creştină bizantină antică târzie şibizantină, la Seminarul Union Teologicaldin New York şi profesor de studii creştinebizantine, la Universitatea Columbia),„Reprezentarea problemei în soluţionareaactivă a problemei” (Richard Grallo,profesor asociat de psihologie aplicatăla Colegiul Metropolitan din New York),„Religia în contextul valorilor politicedemocratice” (Ioan N. Roşca, profesorde filozofie, Facultatea de filozofie şistudii culturale, Universitatea SpiruHaret, Bucureşti), „Nitsche, acest Socrateiertător, muzical” (Alina Feld, asist. Univ. laUniversitatea Hofstra), „Teologia politicăşi politica teologică” (George Lăzăroiu,profesor de filozofie asociat la Facultateade jurnalism, comunicare şi relaţii publice,Universitatea Apiru Haret, Bucureşti).Prin tematica abordată, universitariişi cercetătorii participanţi au încercat săsublinieze mutaţiile produse în societateacontemporană, raporturile acesteia cureligia, îndeosebi cu cea ortodoxă, rolul cerevine, în acest context, slujitorilor Bisericiipentru a contribui la eliminarea sauatenuarea conflictelor de orice fel. În plus,ei au atras atenţia şi asupra provocărilor laadresa identităţii şi demnităţii umane, caretrebuie înţelese ca haruri divine.Sub egida Institutului Român deTeologie şi Spirituală Ortodoxă din NewYork, al cărui preşedinte este poetul, omulde cultură şi preotul Theodor Damian apublicat comunicările autorilor participanţiîntr-un volum (vol. XVII, nr. 1, 2010),care nu doar că oferă o lectură plăcutăşi interesantă, dar se constituie şi într-olucrare de referinţă în acest domeniu,esenţială pentru studenţi şi cercetătoripreocupaţi de adâncirea cercetării peaceastă temă actuală.Se cuvin adresate sincere felicităriorganizatorilor acestei manifestăripentru neodihna şi sacrificiul lor puseîn slujba promovării în lume a culturiinoastre naţionale, a credinţei străbune, aRomâniei, ca ţară aflată în unul din celemai devastatoare momente de criză dinîntreaga sa existenţă._____________1 Cei mai mulţi dintre ei auînfiinţat reviste, ziare, posturi de radio şitv sau publicaţii de tip on line, care oferădiasporei române din ţările respective şidin întreaga lume, numeroase articole,studii, alte materiale despre actualitatearomânească, despre cultura naţională.2 Aş adăuga aici, cu recunoştinţăşi profundul meu respect, şi pe numeroşiişi valoroşii scriitori sau ziarişti evrei,originari din România, care aduc serviciiimense culturii noastre şi României prinactivitatea lor dezinteresată de zi cu zi,acolo, departe de ţara în care s-au născutşi căreia i-au rămas pe mai departe loiali.3 E de remarcat că munca lor este,de cele mai multe ori, nu doar benevolă, cişi pe speze proprii, nu la comanda cuivasau aşteptând vreo recompensă saurecunoaştere din ţară. De aici şi nobleţeadeosebită a acesteia.ai acordat prioritate. Hai la Politie si ne lamurim.” Imi dau seamaca are dreptate. Avea un martor (erau doi in masina, celalalt eraprobabil ajutorul daca lucrurile se incingeau) iar eu eram singur,nu acordasem prioritate si nu puteam demonstra ca m-a lovitintentionat.Trecem la negocieri: stilul cunoscut - unde lucrezi, dai situ 150 lei si este bine. Ii spun ca nu ii dau bani fiindca este unnesimtit. Se urca in masina sa plece. Realizez ca nu este bine siil trag inapoi. Ofertez un cartus de tigari. Cere 2, Kent Blue. Maabtin cu greu sa nu sar pe el. Urmeaza o alta discutie in care il facsa inteleaga ca exista tigari mai bune in piata. Accepta pana laurma un cartus de tigari. Dupa ce ii dau cartusul, ii devin simpaticca doara ne-am inteles si imi spune zambind: „Ai noroc ca nu ainimic la masina, altfel as fi scos mai mult de la tine la politie!” Ilintreb: „De ce esti asa sigur?”„Fiindca cu asta ma ocup! La fel cum tu te ocupiwww.oglindaliterara.rode vanzari, eu ma ocup de accidente usoare! In zilelebune fac si 1000 Euro pe zi!” Imi spune si reteta:- masina inchiriata din Fetesti cu asigurare casco (imi confirmaca este din Fetesti)- te plimbi la ora de varf pe inserat prin Bucuresti si alegimasini care vin de pe o strada cu cedeaza trecerea (doar soferul,mai sunt si variante cu frana brusca in coloana - masina era lovitasi in spate) si ceva laterale- se castiga bine din asta: „Am avut si copii de politisti sismecheri! Nu tine nimic la politie!” imi spune tipul.Ii fac o poza la masina din fata. Sare ca ars! Ii spun cavreau sa ma asigur ca nu o sa apara probleme. Recunoastefranc: „Boss, ne-am inteles doar. Stai linistit.” Imi multumeste sidispare. Incep sa zambesc si imi spun ca a mai aparut o meseriein Bucuresti! Pazea domnilor soferi!6731


Ultimul guénonianGlose pe marginea întâlnirii cu Florin MihăescuBucureşti, 4 sept. 2010„Anume această parte a eternităţii care înrudeşte zeiişi oamenii mai trebuie încă şi permanent limpezită.”(Gilbert Durand - Ştiinţa depre om şi tradiţia)In viaţa fiecăruia dintre noi îşi găsesc loc la un momentdat cărţi şi oameni care ne amprentează convingerile sau purşi simplu ne amintesc de labirintul din noi…Intâlnirea cu scriitura lui Vasile Lovinescu a fost unamai mult sau mai puţin întâmplătoare pentru dascălul deumanioare, dar adevărată piatră de hotar în ceea ce priveştespiritualitatea. De aici s-a deschis labirintul unui alt orizont,al Tradiţiei, al lumii a cărei poartă o deschide René Guénon.Dintr-un sentiment al datoriei sau pur şi simplu din dorinţade a pătrunde pe calea cea dreaptă în acest univers carepoate părea desuet pentru omul contemporan, am căutatîndelung. Dar cum, „misterul se apără pe sine”, după cum,tacit, se clamează una din devizele apărătorilor Tradiţiei, şinu se relevă decât atunci când este cazul, căutarea a lăsatnecesarei lecturi, ca o pregătire prealabilă pentru un adevărat„ascensio mentis”.Nu a fost deloc facil să-l pot întâlni pe cel care serevendică a fi „ultimul guénonian” şi nu ghénonist, cum leplace tuturor să spună!, poate şi pentru că există o eufonie ceduce invariabil spre ghinion, iar pentru Domnia Sa întâlnireacu Guénon nu poate fi socotită decât una benefică, roditoare,ştiut fiind faptul că este cel care a prefaţat prima traducereîn spaţiul autohton. Există însă o lege a compensaţiei. FlorinMihăescu a acceptat întâlnirea noastră mai devreme decâtaş fi sperat. M-a întâmpinat cu acea căldură a înţelepciuniispecifice numai celor ce au trăit şi ştiu multe, împăcaţi cusine, cu o seninătate pe care nu o citeşti decât pe faţa bunilorcreştini, fără vârstă, de o limpezime şi o bogăţie a minţii carete uluiesc.Invitată într-o „oază de linişte”, o casă ce păstreazănostalgia unei curţi de ţară, la deschiderea căreia ochii îţirămân aţintiţi la o bibliotecă, cuvintele devin eter. Nimic maimult nu-i trebuie unui filolog pentru a fi invitat la tăcere. Inţelegcă dialogul nu de la oaspete trebuie să înceapă şi realizezîntr-un târziu că garantul limpezirii gândurilor este aşteptarea.Memoria îmi joacă feste sau emoţia este cea care mă aruncăîntr-o distributivă sete: să încerc să cuprind cât mai multetitluri, să aud parcă tot ceea ce a găzduit în cenaclul de luniseara pe care îl tutelează alături de Teodoru Ghiondea, citindacum din opera lui Vasile Lovinescu, aşa cum înainte citea şianaliza alături de acesta din Guénon...Glisez uşor în ceea ce nu doream: vălmăşag de idei, deîntrebări care sunt rostite cu vizibilă emoţie. Sunt avertizatăcă e doar una dintre biblioteci. Aşa şi este. De-abia de aicise deschide cutia Pandorei, camera Domniei Sale. Amintindde locuinţele ascetice ale intelectualilor de odinioară, cu unpat, un birou şi două fotolii în jurul unei măsuţe pline de cărţi,aparent simplă, dar de o copleşitoare apăsare în momentulîn care vezi portretele celor de a căror operă încerci să teapropii, camera e o imensă bibliotecă, ce se devoalează uşorca un construct spiritual. Pe fiecare latură, sunt aşezate cugrijă cărţi pe câteva rânduri, peste care, prinse oarecum lejer,astfel încât să poată fi răsfoite, “mici ferestre”. Sunt porţi deintrare: cărţile lui Vasile Lovinescu, ceea ce s-a editat pânăacum, cu rezerva unor volume despre care vom vorbi. Peun alt perete sunt lucrările celor ce au făcut parte din grupul„Hyperion”: Lucreţia Andriu, Radu Vasiliu ş.a. In faţa birouluisunt studiile despre opera shakespeariană, fie volume în careadunăm consideraţii de natură culturală, teologică. Lângăfereastră sunt portretele dragi, Guénon şi Lovinescu. Printretoate acestea îşi fac loc vechi icoane creştine.Curiozitatea deghizată în tandră stângăcie scapă uşordin impas, căci Domnia Sa tutelează dialogul, transformatuşor în monolog, în sensul bun al cuvântului, al asumării unorconvingeri şi a unor idei care leagă mai multe destine, pestecare simt că nu vrea să se aştearnă vălul Mayei.Pornim de la cărţi. Aflu cu stupoare că volumele apărutesub îngrijirea Alexandrinei Lovinescu şi a lui Petru Bejan (Mitulwww.oglindaliterara.roCONFESIUNIsfâşiat, Incantaţiasângelui) nurespectă întrutotulrigoarea originalului,confirmat ded a c t i l o g r a m e l etextului lovinescianaflate la membriigrupului demeditaţie! E caun avertisment.Adevărul, dacă sepoate vorbi despreacesta, trebuiecăutat doar învolumele care auapărut fie sub acordulautorului (Al patruleahagialâc, Daciah i p e r b o r e e a n ă ) ,fie cele apărute laeditura Rosmarin,anume creată deFlorin Mihăescu şiRoxana Cristianpentru a facecunoscută scriitural o v i n e s c i a n ă . Mariana AntonSe încheagă pemarginea acesteiidei alte gânduri. Povesteşte despre atmosfera înaltă,intelectuală în adevăratul sens al cuvântului de la „Hyperion”,despre lecturile din Guénon şi din opera celui ce a prezidatacea „messenie”. Inteleg că emulaţia s-a născut pe temeiulnevoii de a accede la doctrina tradiţională, că grupul restrânss-a coagulat sub semnul împărtăşirii aceloraşi: doctrină,principii, metodă. Desigur, dincolo de dialogurile cotidieneoamenii şi-au avut grijile lor, unele copleşitoare, cum ar fi„sărăcia, nu mizeria!” în care a trăit însuşi mentorul.Mi se pare impresionant faptul că deţine scrisorile luiGuénon către Lovinescu. Discutăm despre acestea pornindde la lucrurile care i-au legat la început: nevoia iniţierii, de undeşi rataşarea sa la Islam, neputând fi primit la Athos şi faptulcă mentorul nu a acceptat niciodată să-i ghideze iniţierea,aceasta venind, cum se ştie, prin Burkhardt şi Schuon. Nuuităm despre fenomenul Maglavit şi, desigur, despre sprijinulacordat pentru publicarea în revistă (Voile d’Isis devenită apoiÉtude Traditionnele) a Daciei hiperboreene.Mi se răspunde calm, aşezat şi cu multe detalii la fiecareîntrebare. Aflu că de aceeaşi importanţă trebuie socotită şiîntâlnirea ulterioară, a lui Florin Mihăescu cu Lovinescu, însensul în care a deschis şi domniei sale punţi deopotrivăspre spiritualitate dar şi spre soliditatea lecturilor pe carele dobândise însă din familia în al cărei trecut se numărăintelectuali şi chiar un preot. Cel care are nostalgia de anu fi urmat Literele, devenit politehnist datorită „modei”vremii înainte de cel de-al Doilea Război, imi explică rarcum nostalgia studiului filologic nu l-a părăsit niciodată şiaplecarea domniei sale asupra operei „bătrânului Will” nu eîntâmplătoare. E plină de miez ca însuşi momentul Renaşterii.Complexitatea acestuia o legăm de ocultarea Graalului, deistoria rosicrucienilor, şi consideraţiile lui Fulcanelli privitoarela istoria catedralelor, dar şi despre emanaţiile pseudocreştine.Găsesc indirect răspuns la nevoia domniei sale de a căutasensurile esoterice în scriitura neîntrecutului dramaturg, dargândesc şi la portretul posterităţii lovinesciene, receptareaoperei şi înrâurirea definitivă cu aceeaşi pecete.Ca un elev cuminte ascult o lecţie despre francmasonişi intuiesc răspunsul negativ la întrebarea posibilei alăturări anumelui „domnului Vasile Lovinescu”, aşa cum cu un respectneţărmurit îl numeşte pe fălticinean. Nu a fost mason, aşacum apar diverse sugestii prin varii recenzii, cum nu a făcutparte nici din Garda de Fier, cum s-ar crede. Radiografiemîn treacăt familia Lovineştilor, ştiut fiind faptul că fratele său,Horia Lovinescu a îmbrăcat cămaşa verde, dar aducemîn discuţie şi personalităţi ale vremii care au cochetat cuDreapta, un Mircea Eliade, de pildă. Mai mult, ca suport, mise oferă detalii în legătură cu o serie de articole lovinescieneapărute în presa timpului, pe care cu o acribie lăudabilă le-aî6733


NOTESCarmen Doreal şi adevăratasa identitateVolumul „Poeme în culori – Poémes en couleurs”,editura Nemesis, 2010Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat înanul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conţine 22 de poemeîn limbile română şi franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetăşi pictoriţă, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafical poemelor şi nu a greşit. Cele două tipuri de creaţie se îmbinăîntr-o armonie perfectă.Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „Oaltfel de ninsoare”, în care „altcineva locuieşte / pe dinăuntru /ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric:„jurnalul meu de poetă / mă risipeşte peste inima ta / la limitaserii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăseşte de celemai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masatăcerii”, privind „asfinţitul... o rană / din care / o umbră a plecat”.Poezia în cazul de faţă este o tandră resemnare, o acceptarea compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoiacute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri,un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şiredobândită: „cred în tine, poezie / eşti prietena mea cea mai bună/ în nopţile albe / îmi ţii empatică / volubilă companie / cred în tinepoezie / îmi dăruieşti aripi complimentare / anticipând fericireaîn sine / îmi demonstrezi că viaţa ar fi / un şir de întâmplări /declanşatoare” („Cred în tine poezie”).Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui câtşi situarea/raportul în(tre) dimensiunile existenţiale suntreprezentate de două motive principale : imaginea în oglindă şidedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierareamoroasă – „oglinda are două feţe / îmi tatuează cuvântul / unînger / o dată pentru tineînsuţi / o dată pentrumine („Oglinda are douăfeţe”), sau eliberare –„oglinda decantărilor fine/ eliberează poeta dinmine / levitaţie cu inima lacer / geminidă” („Cred întine poezie”).D e d u b l a r e ase realizează într-ovânzătoare de iluzii –Siddartha, „dedublatăde un iubit secret / îmiinvadează sângele / cutelepatii halucinante / oaltă toamnă mă regăseşte/ înveşmântată / în rochiţade frunze / colorată rebel /de un pictor impresionist”(„Siddharta”).Poeta „reinventeazăiubirea sub Poartă deIonuţ Carageasărut / pe malul fluviului Saint-Laurent” şi trăieşte „Transcendenţa”– „divaghez în vers alb cu Pierre Morency” – fără să uite numelelui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experienţadin Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy, / agăţauoglinzi suprarealiste înalte / deasupra patului meu...”.Poezia poetei Carmen Doreal, cu fine inflexiuni întâlnite înopera Valeriei Coman, dar şi cu influenţa „exilului creator”, vinesă ne prezinte un suflet cald, dedicat culorilor şi cuvintelor într-unrogvaiv al luminii şi al iubirii. Trăind între prezent şi trecut ca întredouă oglinzi în care (se) priveşte concomitent, autoarea nu estecapabilă să facă o alegere şi devine un continuu „metamorf”,poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu desentimente.reluat şi comentat în Caietele de Studii Tradiţionale, desprecare aflu că au ajuns la numărul 11. Revista circulă mai multîn străinătate, cerute fiind traducerile în limba franceză. Suntuluită de activitatea susţinută, impresionată de rigoareaacestora, fără a gândi o clipă că la plecare imi vor fi dăruiteultimele numere.De la isihaşti (André Scrima) la autori aplecaţi asupraTradiţiei (Anton Dumitriu), trecem la guénonieni. „Harta” cunumele pe care i le rostesc (Marcel Tolcea, Mihai Mandache,Daniel Hoblea, Mircea Al. Tămaş etc.) şi asupra căroraîi solicit detalii nu pare să-l mulţumească. Nu le contestăscrierile, convingerile, dar nu vede în aceştia însemne aletrăirii reale, în sens doctrinar. Unii cad uşor în verbalism,alţii într-o eronată înţelegere. E vădit nemulţumit şi datorităfaptului că Fălticeniul nu e deloc receptiv la posteritatealovinesciană, că totul se reduce la mecanica unor omagieri.Laudă însă preocupările Ancăi Manolescu, gândeştenostalgic la dialogurile pe care le-a avut cu Andrei Pleşu şiGabriel Liiceanu, pe teme lovinescine, acum îi simte însă multprea departe de preocupările sale spirituale.Accept ca pe un corolar al următoarelor discuţii faptul căTradiţia nu se identifică decât la cei capabili să o primească.Aproape firesc revenim la Guénon, şi problematica„domniei cantităţii”, a „crizei lumii moderne”. De aici pânăla scriitorii a căror operă poate fi considerată tradiţionalănu e decât un pas. Un scurt excurs prin hermeneuticalovinesciană se impune. Ca un adevărat „solve-coagula”,ordonăm deopotrivă pe cei din spaţiul universal, unde laDante zăbovim mai mult, apoi pe autohtoni, de la (pre)paşoptişti la Sadoveanu, fără a uita de basme. Extindemtema ocultării. Vorbim şi despre Camil Petrescu şi HortensiaPapat-Bengescu, scriitori „la modă” în contemporaneitatealovinesciană, dar cărora le lipseşte suflul simbolului Tradiţiei.„Sub pecetea tainei”, cum ar spune pe MateiuCaragiale, ne oprim la simbol. Intrebările mele au încetatdemult. Centrul de interes se multă acum asupra unor discuţiimult mai profunde pe marginea simbolului creştin, a originiişi complexităţii acestuia. Insistăm pe nevoia înţelegeriiPrincipiului, indiferent de manifestările sale rituale. Mi sedeschid punţi de cunoaştere către lumea informală, cătreceea ce ţine de universal: legătura directă om-Dumnezeu.Punem totul pe marginea luminii. A ochiului înscris în triunghi,semn superior al Creaţiei.Concluzie pe marginea discuţiilor noastre aproapenu a existat sau nu a fost nevoie. De la biografie la operă,portretul lovinescian mi s-a limpezit, dacă mai era nevoie, caun Magnum Opus, dar s-a deschis şi mai mult drept puntecătre detaşarea de tot ceea ce e material, ştiinţific. Fărănicio îndoială, simbolul lovinescian e nodul gordian al nevoiide a transmite Lumina. Văzut deopotrivă ca liant între cerşi pământ, între exterior şi interior, lumea materială şi ceaspirituală etc., el reface în sens grav, adânc, semnificaţiaoriginarului „symbolein”. Scriitura devine astfel mijloc deaccedere către doctrină. Acolo unde autorul are de îndeplinito „funcţiune tradiţională”.Ce altceva a fost această uluitoare întâlnire, în urmacăreia simt cum în trei ceasuri (ciudată coincidenţă, sau nu?!) am trecut parcă prin cele trei etape alchimice... „operala negru”: vălmăşagul de început, când am privit cu emoţie,teamă de necunoscut dar şi curiozitate născută din nevoiade afla mai mult şi mai multe despre Lovinescu, amestecândbiografie cu scriitură, destinul omului cu cel al autorului.„Opera la alb”: aşezarea, când discuţia s-a focalizat în jurulunei teme fundamentale, când am simţit mai mult ca oricând,din mărturisile domnului Mihăescu ceea ce de fapt ştiam dinlecturi, dar aveam nevoia certificării: Lovinescu a îndeplinito Funcţiune Tradiţională. Alături de Guénon şi Vâlsan poatefi considerat un „chemat” al Tradiţiei care să atragă atenţiaasupra spiritualităţii primordiale. In sfârşit, „opera la roşu”,cuvintele lasă loc tăcerii ce se înnoadă în jurul a ceea cede fapt căutam: morfologia simbolului, ca accedere peverticală spiritualităţii. Totul se reduce la simbol, fie el hindus,hiperboreean, creştin etc.Să fi fost Bucureştiul tomnatic un Athanor? Plec avândgustul melancoliei de care vorbea Lovinescu în Al patruleahagialâc. Deja îmi doresc să revin curând...6734 www.oglindaliterara.ro


INTELECTUALIIDEMOCRAŢIEINicolae Manolescu a fost celmai important cronicar literar al epociiCeauşescu. De la început şi pînă lasfîrşit. Pe atunci, meseria lui avea ofoarte bună cotă socială. Misterios,după 1989, după Revoluţie, NicolaeManolescu e asimilat unui maredisident. Ca şi Gabriel Liiceanu şi caatîţia alţii. Cu traiectorii inexplicabileşi înainte, şi după. Cum a devenitNicolae Manolescu la pensie şi marediplomat la UNESCO e un alt mistercare aşteapta să fie dezlegat.La începutul anilor ’60,Manolescu a scris unele dintre celemai odioase articole «proletcultiste».M. Niţescu, mort la finele anilor ’80în condiţii neelucidate, a probat într-ocarte că Nicolae Manolescu a plătitPetru Romoşan cel mai greu tribut din generaţiasa propagandei de partid. În chipinexplicabil, Manolescu s-a înşurubatatît de bine în «structurile literare», încît n-a mai avut nevoie nici decarnetul de membru de partid (PCR).Puritate maximă. Dar ce fel de puritate?Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoţie la apariţiaIstoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulţi dintre ei nus-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei...lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu edoar cel mai mare fîs al criticii şi istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul aretotuşi un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi « marea » sa Istorieca argument de teroare şi şantaj pentru scriitorii încă în viaţă. Ceea ce, cumănuşi sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărăşeşte.Chiar şi o parte a Securităţii, una colaterală, a dat-o-n bară cuNicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securităţii (1996)cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. «Notele» lui Mihai Pelin laacest document, stupefiante, au scăpat vigilenţei lui Virgil Măgureanu. Iatăle:«La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu afost notat cu următoarea rezoluţie: «Pentru ultima oară vă atrag atenţia săpuneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvămcazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi.» Mihai Pelincomentează: «Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca NicolaeManolescu să fie recrutat ca informator aparţinea biroului de Securitate dinCîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploieşti.La 5 martie 1969, de la Ploieşti spre Cîmpina a plecat următoarea adresă:«Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (NicolaeManolescu – n.n.) din oraşul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuaţi, pe deo parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conformindicaţiilor date... Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct devedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-secont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F.a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţăde regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificărileulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît şi relaţiilesale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi,că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutulscrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă deînţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară.De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre celedouă războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare,deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simtemuncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, dupăclarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numaiatunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.»Securitatea din Cîmpina şi din Ploieşti nu era la curent nici cuarticolele pure şi dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 şi nicicu relaţia privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarăşul George Ivaşcu,director la Contemporanul şi, ulterior, la România literară. În scurta saprefaţă la Cartea albă a Securităţii, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. înfuncţie în 1996, îl citează de două ori cu admiraţie pe Nicolae Manolescu(«oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artăAndrei Pleşu»). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescunu se ştie încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar săfie mai valoros, chiar şi în ceea ce priveşte literatura din comunism, decîtIstoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintrecare multe valabile şi astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.H.G. din 8 decembrie 2010ATITUDINIReviste si publicatii culturalecare au primit finantarepe tr. IV 2010ANEXA 1Nr. Uniunea de creatori beneficiaracrt.1. Uniunea Scriitorilor din România1. „România literara”2. „Luceafarul”3. „Ramuri”4. „Orizont”5. „Apostrof”6. „Helikon”7. „Convorbiri literare”8. „Viata Româneasca”9. „Steaua”2. Uniunea Arhitectilor din România- UARRevista „Arhitectura”3. Uniunea Artistilor Plastici dinRomânia - UAPRRevista „Arta”4. Uniunea Compozitorilor siMuzicologilor din România -UCMR1. Revista „Muzica”2. „Actualitatea Muzicala”5. Uniunea Teatrala din România -UNITER„Semnal teatral”Suma (lei)1.400.000:360.000130.000130.000130.000130.000130.000130.000130.000130.00050.000200.00050.000,din care:25.00025.000100.000ANEXA Nr. 2Reviste si publicatii culturale finantate decatre Ministerul Culturii si PatrimoniuluiNational pe baza de contracteNr. crt. Denumirea publicatiei Suma (lei)beneficiare1. „Contemporanul - Ideea 120.000Europeana”2. „Lato” 120.0003. „Vatra” 120.0004. „Korunk” 120.0005. „Szekelyfold” 85.0006. „Echo der vortragsreihe” 85.0007. „Tribuna” 120.0008. „Varad” 30.000www.oglindaliterara.ro6735


NOTESCristina Nicoleta SprînceanăŞtiinţa pierdută a lui Zalmoxissau Steaua Tetrahedronică, octagonul şi cultura carpato-danubiană(urmare din numărul anterior)Am ajuns să găsesc un alt punct comun între cultura dacicăşi cea mayană, tot datorită dr. Săvescu care spunea într-unul dinarticolele sale că Zalmoxis avea o soră geamană, Artemis. Oriîn mitologia mayană, figura centrală a Divinităţii era Quetzalcoatlcare avea şi el un frate geamăn, Tezcatlipoca. Povestea celor doigemeni din religia mayană este lungă şi legată de planeta Venus.Şi în sfârşit, un ultim cuvânt. Charles Berlitz, un autorrespectat preocupat de subiectul Atlantisului şi care a scrismulte lucrări pe aceasta temă, a publicat într-una din cărţile sale,„Atlantis, al optulea continent”, o hartă modernă a planşeuluioceanului Atlantic, pe care o comentează în felul următor: „...insulele oceanice ca Azore, Madeira şi Canare sunt conectate deplatouri mari scufundate... ca şi cum ar fi fost munţii Atlantisului, aloptulea continent”. Ceea ce m-a surprins însă extraordinar a fostcă pe harta prezentată de Berlitz, undeva între Tenerife, Canareşi strâmtoarea Gibraltar, mai jos de linia care uneşte Madeira cuoraşul Casablanca din Algeria, există tot un fost masiv muntosdar care la ora actuală se află acoperit de apă, şi al cărui numeeste DACIA !!Întrebarea este, de unde şi până unde numele acesta?...Să fi fost oare acesta un masiv muntos al continentului Atlantida,din zona căruia colonizatorii atlantizi care au sosit în zonaCarpato-Danubiană cu mai mult de 12.000 de ani în urmă, să fiprovenit?... Să fi fost oare adevărata origine a dacilor un masivmuntos aflat undeva în apropierea coastei de Vest a Africii, lângăinsulele Canare?... Iată câteva întrebări foarte interesante al cărorrăspuns ar trebui căutat. Oricum, Gaia... mari şi nepătrunse suntmisterele tale.„Niciodată să nu spuneţi aceste cuvinte „Nu ştiu, aşadareste fals”. Cineva trebuie să studieze ca să ştie, să ştie ca săînţeleagă, să înţeleagă ca să judece” - Apothegm din NaradaContrar ideilor propagate de materialismul ştiinţific alultimelor câteva sute de ani şi dogmelor religioase imuabiledin ultimii două mii de ani, Pământul a fost locuit de diversecivilizaţii umane anterioare incredibil de avansate. Omul a apărutpentru prima oară pe Pământ acum 500 de milioane de ani, iarcivilizaţiile înălţate de acesta au dispărut rând pe rând datorităcataclismelor succesive cauzate în primul rând de schimbări alecâmpului electro-magnetic al planetei, cât şi de regres spiritualurmat de utilizarea iresponsabilă a formelor de energie de careaceste civilizaţii au dispus la un moment dat. Teoria Darwinistăeste un fals, omul nu a evoluat din maimuţele antropoide, cimaimuţele antropoide sunt rude degenerate ale omului. Esteun adevăr incontestabil că omul are origine Divină, după cumîntregul Univers are origine Divină. În acelaşi timp, Pământul afost de nenumărate ori vizitat şi locuit de civilizaţii extraterestreatât din galaxia noastră, cât şi din alte galaxii care au intervenitadeseori în evoluţia genetică şi spirituală a speciei umane.Pe planeta Marte, în trei zone (Cydonia spre polul de Nord,platoul Elysium şi „oraşul Inca” spre polul de Sud) există şi acumconstrucţii piramidale variate (o piramidă cu cinci feţe, câteva cupatru şi cu trei feţe), precum şi „Faţa”, o construcţie cu lungimeade o milă şi înălţimea de o jumătate de milă care seamănă perfectcu Sfinxul egiptean. Acestea au fost lăsate mărturie de civilizaţiiextraterestre care au vizitat planeta Marte în mai multe rânduri.Una dintre aceste civilizaţii a sosit dintr-un sistem solar devenitnelocuibil şi a folosit planeta Marte ca bază, după care a descins pePământ, aducând cu sine o tehnologie extraordinar de avansată.Piramidele din Egiptul antic, America Centrală şi de Sud, ziguraturiledin fosta Mesopotamie şi piramidele din fosta Atlantidă, toateîşi au originea în zonele Cydonia şi Elysium ale planetei Marte. Atâtpiramidele de pe Marte, cât şi cele de pe Pământ au fost folositepentru crearea de MerKaBa sintetice, respectiv pentru călătoriiinterstelare. Acesta este unul din secretele piramidelor. De aici,obsesia vechilor egipteni din perioada de decădere a Egiptuluiantic cu credinţa în călătorii celeste post-mortem pentru caretrebuiau să se îmbălsămeze şi să fie înmormântaţi în piramide.Multe dintre tehnologiile civilizaţiilor antice au fost preluate de lacivilizaţiile extraterestre. De multe ori însă, acestea s-au întorsîmpotriva omului, căci orice fel de tehnologie, oricât de sofisticată,dacă nu este acompaniată de o dezvoltare spirituală adecvată,devine un mijloc sigur de distrugere. Evoluţia are un singur sens,cel al progresului. Nu există evadare din lumea materială numaiprin mijloace materiale. Dacă se apelează numai la tehnologieşi se ignoră partea spirituală, lumea materială devine un fel deînchisoare oribilă din care, culmea, nu ai unde să fugi. Acesta estesingurul adevăr. Natura şi Universul sunt organizate pe principiulholografic dimensional. La ora actuală ne aflăm în dimensiuneaa treia şi ne pregătim să trecem (prin intermediul fenomenului deprocesiune a echinoxurilor) în dimensiunea a patra. Din punctde vedere al conştiinţei ne aflăm în dimensiunea a doua şi nepregătim să trecem în dimensiunea a treia. În schema de evoluţiea Pământului există numai cinci nivele, numai cinci dimensiuni aleconştiinţei în care omul îşi desfăşoară existenţa.Nu există „rase superioare” şi „rase inferioare”, existănumai lăcomie, narcisism şi dorinţa de a domina. Evoluţia estelegea Universală: proştii şi păcătoşii de ieri sunt deştepţii şi sfinţiide mâine, barbaria de ieri este mitocănia de azi şi eleganţa demâine - toţi, absolut toţi trecem prin aceleaşi faze ale schemei deevoluţie, cu greşelile inerente, perioadele de stagnare şi regrestemporare.Fundamentul actualei civilizaţii este preluat de la civilizaţiaatlantidă. Pe acesta, fiecare popor şi naţie şi-au brodat un paternpropriu, în funcţie de nivelul de dezvoltare materială şi spiritualăproprie, în funcţie de culoarea locală. În mod similar, există unpatrimoniu Universal la care au contribuit mai mult sau mai puţinfiecare popor şi naţie care s-au succedat pe Pământ, şi care înconsecinţă, aparţine speciei umane ca atare. Din nou, patrimoniulUniversal capătă culori locale în funcţie de latitudine şi longitudine.Deşi nu sunt istoric, în urma interpretării celor două simboluridescoperite de către domnul Gheorghe Moldovan pe pereţiitemplului dacic de la Şinca Veche, care au ajuns să fie publicateîn ZUM acum patru ani dintr-o întâmplare, pot să vă spun căpopulaţia Carpato-Danubiană a avut cunoştinţe extraordinar deavansate pe care nu avea de unde să le ia din altă parte decât dela civilizaţia atlantidă care a colonizat Sud-Estul Europei cu maimult de 12.000 de ani în urmă, pe vremea când Europa de Vestnici nu exista. Acestea nu sunt speculaţii mistice, nici exagerărinăscute dintr-o vanitate ridicolă ori dorinţa de a demonstra cuorice preţ că vezi Doamne, „noi am fost acolo”, pentru că în fondşi la urma urmei nu contează cine şi unde este primul. Până laurmă contează ce eşti capabil să faci astăzi şi ce eşti capabil sădemonstrezi lumii întregi. Acestea sunt însă, concluziile logicecare rezultă din semnificaţia celor două simboluri.Steaua tetrahedronică cu simbolul Yin - Yang în interiorul eiindică faptul că populaţia Carpato-Danubiană cunoştea conceptulde MerKaBa. Principiul MerKaBa stă la baza fenomenului dematerializare, dematerializare, a depăşirii barierei timp-spaţiu şi acălătoriilor interstelare sau intergalactice.Cu alte cuvinte, omul poate transforma energia sa internă(energia mentală şi emoţională de care dispune), în energie detipul Yin. Energia Yin accelerează particulele, moleculele şi atomiidin care este alcătuit corpul uman, până când viteza acestoradevine superioară vitezei luminii, aşadar o viteză tahionică.În acest moment, întregul corp fizic devine invizibil, de fapt unsemnal informaţional sub forma unei unde. Astfel omul respectivpoate apare şi dispare instantaneu, poate trece bariere solide- cum ar fi un perete sau un munte, de exemplu - fără să lemodifice câtuşi de puţin structura, poate călători în orice punct alUniversului, oriunde în trecut sau în viitor. În acest fel este învinsălegea gravitaţiei, curba spaţiu-timp, de fapt dimensiunea a treia cutoate legile ei fizice. În momentul în care omul doreşte să devinădin nou vizibil, să-şi înceteze drumul prin obstacolele materiale oricălătoria în spaţiu - timp, nu are decât să înceapă să transformeenergia Yin în energie de tip Yang, să decelereze viteza tahionicăpână sub viteza luminii şi să-şi reconstituie corpul. Aceasta esteMerKaBa internă, sinonimă cu „laghima”, forţa centrifugală folosităde yoghinii indieni de care aceştia se folosesc pentru a levita. Peprincipiul MerKaBa au fost construite vimanas-urile ramanilor şivailixi-urile atlantizilor cu care aceştia au reuşit să călătoreascăîn Cosmos.(continuare în nr. viitor)6736 www.oglindaliterara.ro


Spre deosebire de foştiisăi colegi din Departamentul deInformaţii Externe, căpitanul (r)Emilian Andreescu, fost reprezentantal României la ONU, e sărac lipit.Din datorii a reuşit să-şi ia o plasmă.Cablul mai aşteaptă. Şi-a luat recenta treia licenţă şi o patalama de jurist.Speră că se va angaja undeva la 63 deani, ca să-şi suplimenteze veniturile. Afăcut şcolile de Securitate din Brăneşti,Băneasa şi a absolvit cursurile deîndoctrinare de la Academia ŞtefanGheorghiu cu note maxime. A preluatşi a dus mai departe baza operativă aofiţerilor de spionaj extern îndepărtaţide Ceauşescu la marea epurare dinanii ’60. A avut colegi şi agenţi celebri.Supărare de spion.L-am găsit pe Emilian Andreescu cu ajutorul unor foşticolegi de la post la ONU din epoca Pacepa. Spre surprindereamea, fostul cercetător acoperit la New York stă într-un apartamentmodest cu două camere în apropiere de Primăria Sectorului 1.Deşi ar putea să ceară proprietăţile şi terenurile înaintaşilor săi,boieri cu stare, Andreescutrăieşte într-o sărăcielucie. În casa lui, nici urmădin bunăstarea colegilorsăi securişti, mulţi dintreaceştia având proprietăţişi vile care se rotesc dupăsoare pe tot cuprinsul ţării.Deşi prin mâinile sale autrecut milioane de dolari,Chimimport sau Bancorex( întreprinderile de comerţexterior şi băncile Securităţii),unde a activat după 1989,spionul Emil este “rupt încur”, cum spune românul.Mobila casei este vechede pârâie, iar covoarele cuţesătura rărită sunt probabildin vremurile bune - anii’70-‘80. Singurul lucru nou, la vedere este o plasmă agăţată peperete şi aceea în rate. Are TV dar nu are cablu, aşa că prinde2-3 programe cu o antenă montată în balcon pe vremea luiCeauşescu. Deşi este sărac lipit şi trăieşte de pe azi pe mâinecu un munte de datorii în spinare, gorjeanul stă cu coada pe sus.Şi-a luat patalama de jurist la peste 60 de ani şi acum învaţăpentru examenele Toefl şi Cambridge de limbă engleză. Sărăcial-a împins să facă acelaşi lucru ca în studenţie : ghid turistic. Fişapostului include de cele mai multe ori şi căratul bagajelor. Lavârsta lui, spionul nu poate face nazuri.Îl căutasem să-mi povesteacă ceva din vremurile bune,mai ales despre cei avuţi în coordonare, ofiţeri celebri, uniidintre aceştia personalităţi marcante ale zilelor noastre. Voiamsă aflu câte ceva despre agentul său de la New York, S. Ilinoiu,tatăl unei consiliere apropiate preşedintelui Traian Băsescu saudespre doctorul B.Marinescu, pregătit intens de DIE pentru SUA,despre externiştii Balthazar sau Meleşcanu. Fostul spion este oadevărată enciclopedie, dar...„Baza operativă e a ţării. De ăştia nicio vorbă….!”, mă repeziel. Agentura este tezaurul ţării, chiar şi acum după 30 de ani, ede părere Andreescu. Cuvântul “securist” îl scoate din pepeni.În opinia lui, DIE a fost o elită, un departament independentcare avea prea puţin de a face cu Securitatea. Nici de Pacepa“trădătorul” nu vrea să audă. Nu ştie de unde am informaţiile şifotografiile publicate deja (imaginea cu ofiţerul la costum estechiar fotografia sa de dosar), dar confirmă o parte din informaţiişi este de părere că majoritatea colegilor săi erau luaţi direct dintopul facultăţilor de la acea vreme.“Ei au beneficiat de entuziasmul şi patriotismul generaţiei1968. Noi ăştia am fost ! Dacă nu erau trădările acelea, noiduceam România departe… . Dacă nu se întâmpla nenorocireaFragmente din carteaPuterea din Umbră – vol. IIUn spiongorjean laNew York-II-Eduard Ovidiu Ohanesianwww.oglindaliterara.roPacepa să distrugă generaţia mea.”, spuneAndreescu.Despre pregătirea unui ofiţer DIEP r e g ă t i r e aunui ofiţer pentrupost era de durată.Dar existau şiexcepţii. De obiceiviitorul cercetătorsau diplomatfăcea cursuri laŞtefan Gheorghiu,apoi continuaupregătirea laMinisterul AfacerilorDEZVĂLUIRIExterne. Ofiţeriispun că metoda era complet imbecilă, pentrucă îi deconspirau trecându-i prin MAE. EmilAndreescu a preluat agentura lui Neculae Ropotean pentru că îiştia din dosare, de când coordona spaţiul din Centrala DIE.“Ţineţi minte ce vă spun. Generaţia de Comerţ Exterior, înspecial după 1965, au fost baza spionajului românesc până laPacepa şi după. Probabil şi acum. Nu puteai să trimiţi un ofiţercu pregătire la Băneasa, luat după principiile alea ale epocii,din producţie sau chiar din liceu. Făcut la şcoala de SecuritateBăneasa, să-l trimiţi să facă Comerţ Exterior, când el nu aveapregătire. Sau pe ăştia de la şcoala de miliţieni de pe Olteniţei. Eice făceau ? În anul trei îi băgau la Drept şi nu învăţau nici dreptnici altceva. Ieşeau şi ei cu o diplomă de jurist. Un fals. Făceaunişte cursuri de teorie generală a dreptului, în cadrul unei şcoliaxate pe contraspionaj …”, spune fostul spion.Emilian îşi aminteşte că după “marea epurare” din anii ’60,la externe au fost cooptaţi cei mai buni studenţi, de obicei şefiide promoţie din toate facultăţile ţării, mai ales de la Facultatea deComerţ Exterior. Îndeosebi cei ce cunoşteau limbi străine. Încădin vremea studenţiei, Emil Andreescu vorbea fluent 4-5 limbistrăine : engleză, franceză, spaniolă, rusă şi germană.Certificatele eliberate de celebra Academie ŞtefanGheorgiu dovedesc faptul că, după toate standardele PCR,î6737


DEZVĂLUIRIofiţerul Andreescu era binepregătit politico-ideologicpentru activitatea externă. Arenote maxime la discipline ca: “Momente principale din istoriapatriei, a Partidului ComunistRomân şi a mişcării muncitoreştidin România sau Coordonateleşi principiile politicii externe alepartidului şi statului nostru”.Andreescu a trecut prin multeşcoli specializate. La şcoalaDIE din Brăneşti, comandantera generalul Budisteanu,tatăl Cameliei, colegă deliceu cu Emilian. La Brăneşti,viitorii externişti erau iniţiaţi întehnici speciale ca lucrul cucerneluri speciale, legendarea,micropunctarea, comunicaţiileprin cifru personal, supracifru,cifru de stat, filmul umed etc.Alţi colegi de liceu pe care aveasă-i mai întîlnească în sistem sunt : fostul consilier acoperitla Washington Dan Costel, dar şi pe Anca, fata demnitaruluicomunist Leonte Răutu, căsătorită Oroveanu. Aceasta din urmă,intrată sub protecţia lui Andrei Pleşu după evenimentele din’89. Chiar după ce a fost scos din externe, Emil Andreescu nua terminat cu şcolile. În 1981, pe când activa la Regimentul ISecuritate Băneasa (unde este acum Jandarmeria – foto înuniformă cu arma), l-a avut coleg de cameră pe celebrul scriitor M.Cărtărescu, sublocotenent de Securitate, adus într-o concentrarecu scoatere din producţie de o lună. Colegii de spionaj ai luiAndreescu îşi amintesc de astfel de concentrări ale celor carefăcuseră armata la Securitate (absolvenţi de drept, litere, limbistrăine, istorie, filozofie) ca fiind ceva normal. Era trecerea de laofiţeri în rezervă, la activişti de partid. Un viitor activist caricaturistdesena, iar Cărtărescu scria epigrame toată noaptea pentrurevista Activistul. Îi mâncau ţânţarii până adormeau.să-şi folosească priceperea şi de cele mai multe ori şantajul.“ Pentru cultura dumitale generală, Ropotean a fostprofessor de engleză, nu de franceză, cum scriseşi”, mă pusela punct gorjeanul. Normal, logic şi firesc, D-aia l-au trimis peRopotean în SUA.Unul dintre ofiţerii coordonaţi din sediul UM 0920/V2 de peMătăsari de ofiţerul “D” Emil Andreescu (al treilea din stânga înfotografie) era Constantin Săpătoru (primul din stânga), trimisla spionaj pe agenţie economică alături de Ion Datcu (al doileadin stânga cu pălărie, nume similar cu cel al ambasadorului IonDatcu). Imaginea a fost surprinsă pe aeroportul din Washington,în aşteptarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu, în vizită în SUAla invitaţia omologului american Richard Nixon. După ’90, doidintre ei aveau să lucreze în sistemul bancar sau în fondurilede investiţii. Andreescu a ajuns consilier la Bancorex, BancaAgricolă şi Banca Armatei, iar Săpătoru în Consiliul de Încredere,al faimoasei GELSOR, alături de Ion (Luigi) Ciulu, ofiţer acoperitpe ţările arabe, Constantin Rudăreanu, Victor Velişcu sau MihaiTirigan. Ultimul personaj din dreapta imaginii era şoferul care seocupa şi cu problemele tehnice sau contrafilajul.“Ştiţi când m-am înfuriat eu ? Ăsta Predoiu (este vorbadespre generalul Silviu Predoiu, adjunct al directorului SIE) nevorbea la Brăneşti, la adunări : Domne’, noi avem ofiţeri care vinla servici cu Lamborghini şi cu nu ştiu ce maşini de lux.”, spuneAndreescu fluturându-mi pe sub nas fluturaşul cu ultima pensiede 600 şi ceva de lei. Când era la post, la New York, decontaobligatoriu şi ultimul cent cheltuit cu agenţii la masă. Cadourilescumpe erau o raritate.“Şi acum vă spun... I-am văzut. Au aer condiţionat înMătăsari, poza aia de aţi dat-o dumneavoastră (fostul sediu UM0920-V2)”, încheie Andreescu.AgenturaAgenţii erau cunoscuţi de ofiţerii coordonatori din Centralăşi de ofiţerul de la post, cel care ţinea direct legătură cu ei.Sistemul copiat de la sovietici funcţiona după nişte reguli simple: ofiţerul DIE din Centrala coordona agenţii şi ofiţerii de legătură2-3 ani, apoi era trimis în locul unuia dintre ei. Locotenenţiiproaspăt încadraţi la V2, Emil Andreescu şi Ilie Nedelcu - numeconspirativ Nisipeanu, aveau la coordonare ofiţerii de pe agenţiaeconomică New York, plus toţi ofiţerii de pe partea ONU -domeniu politic. Pe spaţiul canadian erau coordonatori ofiţerii “D”Ilie Suba şi Rădulescu Viorel. În lipsa ofiţerilor coordonatori peAmerica, Emil Andreescu a ajuns să cunoască baza operaţionalăa 4-5 vechi ofiţeri epuraţi. Ajuns la post, i-a luat pe rând pe toţiofiţerii coordonaţi de Neculae Ropotean şi s-a împrietenit cu ei.Vechea gardă din vremea generalului Ion Mihai Pacepa spunecă, spre deosebire de omologii lor americani, externiştii româniinu dispuneau de fonduri pentru cumpărarea agenţilor. TrebuiauSpionul DIE Emilian Andreescu arătând spre locul său demuncă sediul ONU din New York.6738 www.oglindaliterara.ro


POEZIEMELANIA CUCLILIANALAZARPOEME BLITZ*Rugul a ruginituntdelemnUmbra umblă goală pe sub rochia debumbac.-Nu-i nici un pericol!Insişti tu,Încerci să mă convingiSă mergem mai departe prin grotă,-Două şopârle din smalţuri mimetice.Pe deasupra noastră zboară oameniŞi sângele strugurilor sălbaticiSe maturizează ca un puberÎn palestra grecească.Soarele-i tot mai albastru la ochi,-Tenor fără voce şi cu vena tăiată.Roşu hujuie vântul de dimineaţă,Jilav şi sfânt ca ţâţa lupoaiceiCare va naşte schimbarea la faţă.Un peisajul de neînţelesPentru negustorul de vinuri din GalileaŞi rugul a ruginit untdelemn.Iubeşte-mă! Îţi zicÎn timp ce tu treci serios ca un mortCu mănunchi de imortele aprinseÎn mâna anchilozată ca o mănuşă defier.***Cu gândurile strînse în diademăPerla coroanei s-a întors în scoicaucisă.Chiar aici,În oul păianjenului care mă ţeseÎn pânza foarte subţire…Cresc un dovleac fermecatLa capătul curcubeuluiPeste careOul egretei cade cu aripi cu tot.Străina poartă pălărie albastrăŞi de sub-nisipuriApa îi cântă ca o placă celebră devinilin.Nu mai sunt podoabe autentice înburg,Nici îngeri în tot acest eşafodajPe care-l urcUmăr la umăr cu paznicul nopţii.Din foişorul de focSe vede ca-n palmă spectacolulcabaretului.Suntem cu toţii prezenţiÎn cartierul de vest,În somnul chiricit ca un scepticCe-şi pierde viaţa pe o carte de joc.Din stofa paltonului cu reminiscenţe demoscVă întind mâna unsă cu tot curajul decare dispun...-La ce bun?!Mă întreabaţi voi, fotografii de familie,Şi eu plecÎn automobilul meuCapitonat cu fleanduriDin dantelă fină, de Flandra.***Este incendiu perpetuu în IstorieUn capitol s-a închis brusc.Arhivarul îşi dresează puiul de RottweilerCu o coţka de carne…Ce caut eu printre rafturile cu carii obeziŞi secretele lumii scrumite pe plită?Ca un copil amnezic vin şi vă spun că…Zidurile acestea sunt albePe sub solzii de marmura neagră.Tu încerci să mă convingi că mint,Şi… trecem râzând, cu ochii închişi,Prin mulţimea de domni furioşi.Dincolo de frica scăpată din lesă,Ne aşteaptă masa cu ştrudel şi cafearece.Degeaba îţi spun că mi-e poftăDe vorbele crescute pe limbă,Că nimic nu va mai rămâne la felIn satul prin careUmblăm ca trupă de cobzari fărăinstrumente .Propovăduim pacea de o mie de aniÎn timp ceTicălosul cu pantofi înroşiţiSe plimbă agalePe asfaltul proaspăt turnatPe calea victoriei.***Dinspre turnul primăriei de galbenCad hulubii morţi şi paginile smulseDin registrul stării civile.De mâine dimineaţă precisPâinea neargă va fi palidă si întinsă-preşPe masa de taină.Nu am slugă, nu mai am stăpân,Nu mai ştiu să-ţi zâmbescDin oglinda asta împodobităCu valve de stridii domesticeŞi pahare golite de vin altoit.Verde de Paris torn peste rugul aprinsşi…Otrava asta-i pe gratisÎn spiţeria ce-şi doarme amiazaSub umbra dudului împodobitCu cocni din viermi de mătase.Liniştea mea înfloreşte-n secretPeste lacul cu ştime gârbovite de icreŞi pescarii care încă nu s-au născut.TomnateceMă dor frunzele toamneişi toateurmele necunoscute depaşiîntipărite cu sânge pealeile sufletuluimă poartă spre luminceunoscute.Într-o nemiloasă aşteptarestrâng la pieptdorinţele noastre şoptite,frunzele atinse de-un ochi de vânt.Ascunse-ntr-un cuvânt,visele noastre au înrămat vara.O bancă a-mbătrânit, aşteptând.Repetă culoarea amintirii.Care din noiApus peste-un oraş infect,caldaram încins;bun venit fiarei turbate din tine!Speranţa între stele e-o comoarădar, între oameni,castraţi de sentimente- povară.Supărătoare apăsare- omenia.Doar noaptea e blândă, cu cei orbi.“Cel fără de prihană s-arunce primapiatră!”Şi-au aruncat toţi, fără remuşcare.Noaptea e adâncită-n geamăt,de salubritate rudimentară,cu mâini emanând a duhori arse,în urlete de câini vagabonzi,în ochii cu suflet de iască şi sânge,Totul-i coclit de-atâta desfătareziduri tocite de timp şi nepăsare.Ce să refuzi ? Pe cine să-njuri ?E inutil să crezi că a speramai poate înseamna a fi.Verbul putrezeşte neconjugat,un soare enorm răsare peste noi,mai batjocoritor ca Iuda,mai singur ca Iisus.Fântânile negreGrigorie a cules zorii...Şi-a smuls cu unghiile,furia carbonizată,de ignoranţa nopţii.I-au furat drujba şi miereaşi i-au lăsat amintireun glonte în frunte,ca să nu poată uitalicărirea din ochii vulpoiului, carei-a recitat recviem în doi,cu suflu de glonţ şi aură de sărăcie.Moşul şi-a mărturisitCu limba înnodată de fumul morţiipăcatele,setea de sare.Crucile au ramas neterminate;umbre rătăcitoare.www.oglindaliterara.ro6739


OPINIIO VOCE VIGUROASĂ,INCONFUNDABILĂA POEZIEI SUD COREENECONTEMPORANELa fel ca şi în alte ţări ale lumii, exegeţiiliterari revin aproape ciclic invocând crizapoeziei (sau, după caz, starea critică aacesteia) ca o scuză pentru excesul decacofonii literare care inundă piaţa prinreviste, ziare şi prin enorma cantitate de cărţide poezie care apar an de an.O situaţie similară a fost subliniată demulţi critici literari sud coreeni confruntaţicu o diversitate confuză a poeziei coreenecontemporane. Unii dintre aceştia 1 considerăscena poetică sud-coreeană actuală destulde înşelătoare şi greu de categorisit datorităpluralităţii stilurilor şi fomelor abordate, caşi culturii de masă căreia i se acordă uninteres deosebit în mediile culturale ş literaredin această ţară. Unii sunt de părere că,pornind de la anumite criterii de tip elitist,ajunge să constatăm pluralitatea de formeşi expresii poetice oarecum în contradicţiecu tendinţele acestor vremuri,precum şi cu manifestăriledin viaţa individuală şi ceanaţională. Toţi sunt, însă,până la un punct, de acord căpoezia sud-coreeană de aziare o voce cu totul distinctăfaţă de cea de ieri, iar poeziaviitorului va diferi de cea de aziatât prin conţinut, cât şi prinforma sa.Exegeţii şi criticii literarisud-coreeni au încercat, nuîntotdeauna cu succes, săcuprindă pluralitatea vocilorpoetice de azi în diversecategorii şi grupări. Unii dintreei sunt de părere că poeţiisud-coreeni contemporaniar aparţine unor grupări etichetate drepttradiţionaliste, moderniste, experimentaliste.În opinia altora, la cele trei categoriide mai sus se mai adaugă cea a aşa-zişilor„poeţi spiritualişti”, curent ilustrat de creaţiapoetică remarcabilă a lui Park Je Chun 2 .Totuşi, sunt mulţi dintre cei carepreferă să considere şi curentul spiritualistca aparţinând grupării tradiţionaliste, iar caargumente invocă faptul că mulţi poeţi dinaceastă grupare găsesc în tradiţia poeticăcoreeană o relevantă deosebire sub aspectultematicii, manierelor de exprimare literară şial tehnicilor folosite. De asemenea, se aratăcă, indiferent cât de mult ar încerca aceştiasă scape complet de sub influenţa tradiţieiliterare, care este cuprinsă în mare parte înlimbajul poetic folosit, demersul lor nu esteunul complet reuşit. Aceasta pentru că limbanu numai că este o purtătoare a tradiţiilor,literaturii şi a culturii, ci şi o lentilă prin carevedem lumea şi universul înconjurător.În acelaşi timp limba este şi omodalitate de exprimare a propriei noastrefiinţe, a trăirilor şi sentimentelor pe care leavem. Vitalitatea şi frumuseţea, precumşi sonoritatea, inerente limbii coreene seregăsesc în poezie, întrucât sensurile şifrumuseţea poeziei se întreţes cu fibra limbii.Poeţii aparţinând grupării tradiţionalisteDan Brudaşcuşi-au îndreptat privirea spre aşa-ziseleabordări spirituale în poezia lor. Unii dintre eiabordează subiecte şi teme de tip tradiţional,îşi reexaminează şi restabilesc relaţii intimecu natura, dar nu doar cu lumea fizică, adicăcu lumea naturală, ci şi cu cea a speculaţieimetafizice. Totodată, credem că, pe lângăexplorarea limbii şi culturii coreene, ei suntîn căutarea de impulsuri lirice, de metaforeşi imagini, care să confere cea mai potrivităexpresie propriilor lor îndoieli, speranţe,viziuni şi sentimente.Am recurs la această succintătrecere în revistă a ceea ce consider căeste definitoriu pentru poezia sud-coreeanăcontemporană în încercarea de a sugeracă poeta Youngsuk PARK, al cărei debuteditorial s-a petrecut în România, la sfârşitulanului trecut, prin publicarea, la EdituraSedan, a volumului bilingv (englez şiromân) „Portretul unei fete/The portret of a girl” 3 seînscrie în aceste căutări deînnoire continuă a limbajuluisău poetic, fără, însă, aneglija sau trece cu vedereaspaţiul bogatei şi diverseitradiţii poetice din ţara sade origine. Asta pentru că,în opinia noastră, poetaeste preocupată deopotrivăde problemele intime aleindividului, de condiţia umană,în ansamblul ei, dar şi demarile probleme, complexeşi grave, ale umanităţii pentrucare încearcă găsirea celormai adecvate răspunsuri.Recentul ei volum nu este,totuşi, deloc axat pe probleme sociale saucele de ordin politic, poate şi datorită faptuluică, trăind mai multă vreme departe derealităţile din propria ţară , ea n-a fost obligatăsă se confrunte cu ele. Lectura poemelorcuprinse în acest volum ne sugereazăpreocuparea autoarei de a internalizarealitatea externă şi semnificaţia acesteiasub forma unor chestiuni ontologice, pentrucă poeta pare a fi angajată în explorarea„frontierelor conştiinţei umane”, creaţia sapoetică evitând cu abilitate şi har abordăricomune sau superficiale. Cred că existăo legătură uşor detectabilă între poeziasemnată de Youngsuk Park şi geniul poeticcoreean, exprimat în creaţii de tip hyangga,kayo, sijo şi kasa, ea făcând cu multăconvingere şi har legătura dintre acesteforme tradiţionale şi poezia sud-coreeanăcontemporană. Youngsuk PARK este unpoet de o uriaşă sensibilitate, care încearcăsă-şi explice şieşi lumea în care trăieşte,sensurile acesteia şi impactul pe careaceastă lume înconjurătoare îl are asuprasentimentelor pe care le nutreşte.Lectura poeziilor ei sugerează legăturiviabile cu tradiţiile budiste şi taoiste coreene,dar şi cu literatura clasică a acestei ţări.Autoarea foloseşte un limbaj extrem deplastic şi de suplu, iar întreaga sa poeziesugerează o remarcabilă intuiţie estetică.Pentru cititorul român mai puţin cunoscătoral tradiţiilor bogate şi complexe ale lumiidin care ea provine, poate că multe dintreaceste trăsături sunt mai puţin sesizabile.Nu putem, totuşi, să nu remarcăm spiritulşi imaginaţia sa, prezenţa a numeroaseelemente ce ţin, cum spuneam, de gândireabudistă şi taoistă, dar şi legătura cu creaţiapoetică din alte spaţii, îndeosebi cu poeziilenord-americancei Emily DICKINSON.Nu putem, de asemenea să nuremarcăm şi destul de frecventa introspecţiepropusă de poetă, care reflectă, în opinianoastră, confruntarea cu propriul eu, darşi meditaţia interioară şi profundă privindcondiţia umană.În acelaşi timp, ea ne invită să sesizămşi faptul că explorează frecvent lumea ce-ipopulează viaţa de zi cu zi, nu ca un gestgratuit, ci ca o încercare de a face legătura,prin intermediul versului ei, cu oameni şilucruri, dar şi cu întâmplări îndepărtate întimp şi spaţiu.Descoperindu-i acestea, dar şi multealte trăsături ale scrisului său poetic, miamdat silinţa de a-i traduce versurile şi înlimba română pentru a oferi iubitorilor depoezie din ţara noastră şansa de a lua pulsulpoeziei sud coreene, dar şi de a descoperi ovoce poetică profundă, sensibilă, novatoare,inconfundabilă, dar, în acelaşi timp, într-obenefică relaţie cu creaţia poetică aînaintaşilor ei.Lectura versurilor poetei YoungsukPARK ne face, aşadar, nu doar să oadmirăm pentru calităţile ei incontestabile,ci şi să apreciem nivelul elevat, competitiv alpoeziei ce se scrie astăzi în sudul PeninsuleiCoreene._______________1 Vezi, în acest sens, opiniile extrem de pertinenteale renumtului poet, traducător şi strălucit diplomtChang Soo Ko, deţinătorul Marelui PremiuInternaţional Pentru Poezie la ediţia din 2003 aFestivalului Internaţional de Poezie „Lucian Blaga”de la Cluj-Napoca, cuprinse în Prefaţa la volumulsău de taduceri în limba engleză a operei poetuluiPark Je Chun..2 În opinia majorităţii exegeţilor literari din Coreeade Sud, Park Je Chun ar fi cel mai mare poetsud coreean contemporan, poezia sa fiindtradusă în numeroase limbi, locale şi de circulaţieinternaţională, iar el beneiciind de recunoaştere,prin preii şi distincţii, pe o scară largă. Din păcate,din câte ştiu, până în prezent poezia sa nu a fosttradusă şi în limba română.3 Youngsuk Park, Portretul unei fete/Theportrait of a girl, traducere în limba română de dr.Dan BRUDAŞCU, Cluj-Napoca, Editura Sedan,2010.4 Poeta Youngsuk Park a trăit multă vreme înSUA, iar vreme de cinci ani, până în luna mai2010, ca lector de limbă coreeană la Universitatea„Babeş-Bolyai” şi apoi director fondator al CentruluiCultural Coreean din Cuj-Napoca, în România.Aici, dovedind o impresionantă putere de muncă,har şi dăruire, a acţionat pentru a promovavalorile culturii, istoriei, literaturii şi spiritualităţiisud coreene în ţara noastră. De asemenea,este autoarea traducerii în limba coreeană aversurile cuprinse în ediţia engleză-coreeană,respectiv româno-coreeană a antologiei noastreintitulată Voices of contemporary RomanianPoets. De asemnea, poeta a iniţiat o serie demanifestări culturale, sub semnul cooperăriiromâno-coreene, la Cluj-Naoca, Dej, Baia Mare,Ştei (jud. Bihor), participând la lansări de carte,vernisaje de expoziţii de artă caligrafică, galede filme, expuneri, prelegeri, mese rotunde etc.Şederea sa în România a însemnat, între altele,pe lângă înfiinţarea, la Cluj-Napoca, a unui extremde activ Centru cultural coreean, obţinerea deburse şi trimiterea a zeci de studenţi români lacursuri universitare şi de masterat la universităţidin Coreea de Sud, obţinerea de sprijin financiarpentru publicarea unor volume despe istoria şicultura ţării sale etc.6740 www.oglindaliterara.ro


DOCTORICEŞTEDan UngureanuPe marginea fostei dezbateri despreinvatamintul din RomaniaLe-am cerut studentilor mei, anul III Romana-Engleza,sa comenteze, in engleza, un poem englez din secolul XIX, laalegere.Trei sferturi n-au putut numi nici un poet englez din secolulXIX si nici o poezie. (Au studiat in anul II Byron, Coleridge,Wordsworth, Shelley). Unul a povestit un roman de Dickens.Cinci au povestit piesa de teatruRomeo si Julieta (numitaalternativ “roman“, novel, ori poem). Restul de cincisprezecedin saizeci, care si-au amintit totusi o poezie, au scris totusi inengleza. Am corectat mai jos greselile lor :Pluralul lui viu nu e vi, ci vii. verbul a lua nu se scrie i-au.obijnuit e incorect. Ii nu se scrie despartit, i-i.sa de-a e incorect (corect e sa dea). Nu se zice propiu, cipropriu.them nu poate inlocui their. No se poate spune them motherin loc de their mother.intitulated nu exista in engleza (cf. Merriam-Webster) .combinated nu exista in engleza.to enjoy of life e incorect ( verbul to enjoy e tranzitiv).writted e incorect in loc de wrote.poetry nu e identic cu poem.lirycs nu e ortografiat corect, si cu siguranta nu inseamnatextul unei poezii, ci versurile unui cintec.roman nu exista in engleza, corect e novel.disapointness nu exista, corect e disappointment.beautifuly thing e incorect.tryed e incorect.gaves nu exista (give sau gave).tooked place e incorect.tabloul Gioconda nu e de Picasso, ci de Leonardo da Vinci.Romeo and Juliet nu e un roman.Romeo and Juliet nu e un poem.Shackspear nu se scrie astfel.Daca se dadea admitere la facultate ei ar fi cazut laadmitere.Toti acesti tineri vor deveni profesori de limba englezasi romana peste trei luni.Imi este inexplicabil cum asemenea studenti pot deveniprofesori, cind in orinduirea veche, bolsevica si totalitarista, ein-ar fi putut nici macar trece admiterea. Cum s-a ajuns in aceastasituatie ? Putin dupa Revolutie, prin 1995, cred, au aparut locurilecu taxa la Universitati. Ceva mai tirziu s-a suprimat concursul deadmitere. Astfel, Universitatile au dat de gustul banilor. Studentiideveneau intangibili. De vreme ce plateau, prezenti sau nu,trebuiau sa treaca examenele, trebuiau sa capete diplome.Dupa diplome, dadeau concursul de titularizare, pe care nu-lluau, ramineau suplinitori, si titulari negasindu-se, tot suplinitoriipredau.Primii studenti pe bani au terminat prin 2000. Primii lor eleviau terminat liceul prin 2004. Dupa implementarea programuluiBologna , studentii au terminat in trei ani in loc de patru sau cinci,cu lucrari de licenta de saizeci de pagini, nu de o suta sau douasute. Lucrarile scurte pot fi cumparate sau descarcate contra costde pe Internet, de pe situri specializate (o suta de lei bucata).Liceenii intra pe bani la Universitate, fara admitere,termina in trei ani, devin profesori suplinitori, iar elevii lor sintprost pregatiti, mai prost pregatiti decit precedentii. Paradoxal,se face mai multa scoala la liceu decit la Universitate : la liceu,profesorii pot inca sa lase repetenti elevii care nu invata, fiindcaliceul e gratuit, iar profesorii nu sint platiti dupa numarul de elevi.Studentii sint mai prost pregatiti decit elevii de liceu.Le-am cerut celor saizeci de studenti ai mei referate. Dinsaizeci, mi-au dat referate vreo 20. Din ele, zece erau transcrise(control paste) de pe un sit internet, www.referate. ro.O vina pentru situatie o are asa-numitul invatamint axat pecompetente. In noul sistem, elevii, vezi doamne, nu mai tocescwww.oglindaliterara.roATITUDINIdate seci, ci dobindesc competente. Mare este confuzia dincapetele pedagogilor de scoala noua ! Exista materii axate pecompetente (a invata engleza, franceza ori muzica inseamna sastii vorbi engleza, franceza, respectiv sa cinti, fluieri sau fredonezimelodii). Exista materii bazate pe cunostinte (istoria, geografia,anatomia si zoologia, de pilda). Exista materii intermediare,ca biologia si chimia, in care competentele si cunostintelesint complementare. Cultura generala e alcatuita doar dincunostinte. Educatia axata pe competente naste monstri, fiindcaa sti cine a pictat Gioconda e o cunostinta, nu o competenta.O alta studenta, tot de anul III Litere, ma instiinteaza ca poetulei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem Mistretul cucolti de argint. Pe vremea mea, a numi pe cineva “autorul meupreferat” presupunea macar sa-i poti identifica poeziile. Sepresupune ca un absolvent de engleza stie dupa trei ani ca inengleza, romanul se numeste novel.Universitatea zulusaEste imperativ necesar, e indispensabil ca sa se revina laUniversitatea gratuita cu concurs de admitere si cu numar limitatde locuri. E suficient ca s-a inchis un cerc vicios, ca absolventiide universitati fast-food au virusat invatamintul gimnazial si liceal,si trimit universitatilor liceeni care nu stiu nimic. Conform cu situlQS, Quaquarelli Symonds, Israelul, tara mica, cu suprafataMoldovei, are trei universitati pe locurile 102, 114 si 132 din lume.Carolina din Praga e pe locul 230 in lume. Universitatea EotvosLorand din Budapesta e pe locul 400. Universitatea Bucurestie pe locul 500, linga Universitatea din Szeged , (populatie166 000 locuitori) universitatea Kwazulu din Africa de Sud, dinBangladesh , Kazahstan si Sri Lanka . Universitatea din Liublianae pe locul 400. Universitatea Iagelona din Polonia e pe locul 302.Universitatea Ben Gurion, din desertul Neghev, e pe locul 323.Universitatea Babes-Bolyai este dupa locul 600, linga nisteuniversitati saudite, srilankeze si kazahe (nisip, jungla, nisip).Situl ARWU al Institutului de Pedagogie al Universitatii Jiao Tongse opreste la primele cinci sute de universitati din lume, unde pela coada se afla Universitatea Kwazulu Natal, cea din Liubliana sicea din Wellington, Noua Zeelanda. Universitatea din Bucurestiare de ajuns din urma universitatea zulusa din Durban , ceaslovena (Liubliana, 280 000 locuitori) si cea din Wellington (386000 locuitori, la capatul lumii, in largul Pacificului) .Am expus in Observatorul cultural, numarul 296 din 2005,cazul unui profesor universitar de latina . Greselile de traducerepe care le facea demonstrau o cunoastere precara a limbii latine.(Solilocviile lui Augustin) Aliud est enim exhausta pestis,aliud consopita. Una este o epidemie terminata, altceva e oepidemie care mocneste.Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 60: „…una sintsecaturile molimei, si alta scufundarile in somn adinc“.(Etica lui Abelard) Poenitentia est commissa deflere etflenda non commitere. Cainta inseamna sa deplingi cele savirsitesi sa nu savirsesti lucruri de deplins.Dan Negrescu, Etica lui Abelard, p. 81: „Cainta a fost dataspre a plinge, dar nu inseamna ca plinsul o si face eficienta“.(Solilocviile lui Augustin) Hoc ergo unum superiuspraetermiseras. Trecusesi cu vederea acest lucru mai sus. DanNegrescu, traducere la Solilocvii, p. 82 : „Asadar, acest lucru ilpui mai presus“.(Toma de Aquino, De ente et essentia) sicut diaphaneitasde aëre…“ – …ca transparenta la aer…Dan Negrescu, traducere, p. 85: „… starea diafana inarama…“.Un om care confunda a neglija cu a pune mai presus, si careconfunda transparenta aerului cu opacitatea aramei, prevedeamin acel articol, va deveni in curind conducator de doctorate inlimba si literatura latina .Profetia mi s-a adeverit. Din 2009, profesorul dr. DanNegrescu, de la Facultatea de Litere din Timisoara , conducedoctorate in limba si literatura latina .Invatamintul romanesc e prabusit cu totul. Predau profesoricare fac greseli de clasa a sasea. Absolva cu diploma studenticare acum cinsprezece ani ar fi cazut la admitere. Conducdoctorate oameni total necalificati.Comisia centrala de acreditarea titlurilor universitare face conducatori de doctorat in gluma.Sint un excelent prooroc.Nu se mai mire nimeni ca n-avem universitati remarcabilecu cercetatori remarcabili, cind insisi conducatorii de doctorat sefac din carton lipit cu aracet.CodaAm cunoscut din mers, pe strada, in aprilie 2010, unî6741


INTERVIUCHARLIE PARKER ŞiJAZZUL”BOPPrinanul 1942când cuceririlejazzului clasicerau încheiate,câţiva muzicienide culoare seîntâlneau, noaptede noapte, întruncabaret dinHarlem(vestitulcartier al negrilor)numit „Minton’sVasile MenzelP l a z h a u s e ” .Grupul format din:Dizzy Gillespie, latrompetă, Thelonius Monk, la pian, CharlieChristian, la chitară, Kenny Clarke, labaterie, şi Charlie Parker, la saxofon, nuse mai găsea la largul lui în atmosferade”swing music”. Aşa că au început săpractice o muzică în care să se stimulezereciproc.Monk îşi stimula camarazii prinîndrăzneala armoniilor sale, Clarke creaun stil nou la baterie, iar Gillespie şi Parkerluau nişte chorus-uri ce păreau nebuneşticelor ce veneau să-i asculte.Şi astfel, încet, încet, se năştea unnou stil de jazz pentru mică formaţie.Stilulbe-bop. Întrebat de un ziarist „Ce este Bopul„? Dizzy Gillespie, pe care l-am văzutîn tinereţe într-un concert la Bucureşticântând la o trompetă cu corn, i-a răspuns:„Nu e decât felul în care prietenii mei şi cumine simţim jazzul.” Se ştie că termenulde be-bop a apărut atunci când muzicieniide la” Minton’s” au început să-şi notezemicile aranjamente prin nişte simpleformule onomatopeice care reproduceaufigurile ritmice iniţiale: be-bop, re-bop, cobop-shbam.Acesteporecle ale unui nougen, şi-au făcut drum.Mai tânziu întreagamişcare care a reînoit jazul ,după război, aluat numele de be-bop.În accepţiunea tuturor-jazzul moderna fost o creaţie colectivă- dar cel maiimportant personaj din grupul de muzicienide la „Minton’s Plazhause” nu a fost precums-ar părea Dizzy Gillespie, ci saxofonistulCharlie Parker,adevăratul lider al mişcăriibe-bop.Prin personalitatea sa, prindimensiunea şi diversitatea talentului,prin propria înrâurire, el îşi domina epoca,după cum,către 1930,Louis Armstrong şi-odomina pe a lui. În circumstanţe cu totuldiferite, atât unul cât şi celălalt, au scosjazzul din rutină: Armstrong dezvăluindu-iadevăratele bogăţii, Parker dându-i, o datăcu noi capodopere, o nouă raţiune de atrăi.Opera acestui genial improvizator estecea mai desăvârşită expresie a jazzuluimodernCharlie Parker s-a născut în anul1920,la Kansas City, învaţă să cânte demic la saxofon,debutează la vârsta de 16ani la cele mai bune orchestre din oraş.Specialist, la început ,la sax-bariton,apoitrece la sax-alto.Cântă la Harlan Leonard(1938-39),apoi la Jay Mc Shann (1940-41).În 1942 intră în orchestra Earl Hines.Totacum începe să ia parte la „jam-sessions”în cabaretul Minton’s. Prin 1946 după oputernică depresie îşi revine şi realizează,înfruntea unui cvintet remarcabil, o serie dediscuri fără precedent în istoria jazzului.Rodnic în capodopere din care cităm:DON’T BLAME ME, SCRAPPLE FROMTHE APPLE, PARKER’S MOOD, celedouă EMBRACEABLE YOU etc.Ion Gheorghe-Sutreleţăranului Iancu ArseneConstantin Ciubotaru-Suflete casanteIulian Chivu - Spiritulpendulatordomn, Chira, din Bistrita ori Dej. De meseriefacea garduri de fier. Ca studii, ispravise liceulcu vreo patruzeci de ani in urma. Am stat cu elde vorba despre Eugen Barbu, Ivasiuc, Blaga,Esenin, Petru Culianu, Cioran, I. D. Sirbu si ArtNouveau. Citise imens.Am stat de vorba la Sasca Montana cu unbatrinel sarman, Mircea Bragea, despre navarhiide la Arginuse, Hannah Arendt, Parinteascadimindari, poeziile lui Dinescu, Ernest Renan,despre depozite cuaternare porfiroblastice,marnocalcare triasice si Ben-et-Nash, primastea din Ursa Mare. Ca studii, avea cinsprezeceani de temnita grea dupa 1950.Cind universitatile romanesti vor fi in staresa cultive intelectuali de talia absolventilor deliceu din vremea lui Dej, de talia puscariasilordin vremea lui Groza, fiti amabili si treziti-ma.Problema universitatilor din Romania nue sa ajunga din urma cine stie ce universitativestice. Problema universitatilor noastre e saajunga din urma nivelul liceelor romanesti din1988. Si atunci mai vorbim.Educatia e singurul domeniu in care nu sevorbeste de greaua mostenire a comunismului.Regimul de debandada, numit democratie siministrii incapabili si iresponsabili au transformatinvatamintul romanesc intr-un haos.Din toti olimpicii internationali romani deanul trecut, unul singur s-a inscris de nevoiela Universitatea din Bucuresti, fiindca nu stiaengleza, ca sa devina bursier la o Universitatestraina.Fac inca patru profetii :Peste cinci ani nici un liceean olimpic nu seva inscrie student in vreo universitate romana.Peste zece ani, nivelul de analfabetism alstudentilor romani va fi acelasi ca cel pe carel-am pomenit mai sus.Peste zece ani nici o universitateromaneasca nu va intra in lista primelor cincisute de universitati din lume, iar kazahii, sauditii,srilankezii si zulusii ne vor privi ca si acum, desus.Nici peste zece ani ministerul educatiei nusiva decupa din presa un articol despre stareainvatamintului roman, ca sa-l aiba la indemina.Ştefania Oproescu -Zăpada neagrăGheorghe Andrei Neagu -Lacrima iubirii6742 www.oglindaliterara.ro


Tărâmul canceros(urmare din numărul anterior)PROZAÎmi venea s-o strivesc sub greutatea mea. Şi clipele care ar fi trebuit să fiemângâiere s-au transformat în clipe de tortură. Pentru ea şi pentru mine. Îi strângeamsânii între palme fără milă. Îi frângeam carnea fără să-mi dau seama de putere. Încercăsă plângă, dar suspină de frică, înfundat. Respiram agitat ca un animal după o fugă deduşman. Nu mai cugetam. Instinctele mi-o luase înainte şi nu mai eram om. Eram fiaragata de împerechere. Dar oare există vreo fiară brută? Oare există vreun animal caresă siluiască femela care poate să-i dea pui? Cine eram eu, de fapt?Plesnit de un gând aiurea, de imaginea mamei râzând la glumele mele, de clipelecând eram fericiţi împreună, m-am ridicat scârbit. Am scuipat, vrând să arunc prin acelscuipat veninul care-mi tulburase mintea.*Are Elena un fel al ei de a fi. Crede încă în valoarea frumuseţii. Caută săfolosească doar lucruri frumoase în jur. Chiar şi la masă pune farfuriile de porţelan.Mănâncă elegant. Curat. Mă simt stânjenit de atâta acurateţe. M-am obişnuit, dar …măsimt străin printre aceste lucruri. Nu sunt din lumea mea. Sentimentul rătăcirii mele măchinuieşte necontenit…Elena povesteşte despre colega şi prietena ei, despre comportamentul şefului,evenimentele zilei de muncă… vorbeşte puţin cam tare, fapt ce nu o caracterizează, deobicei. Are vocea copilărească, parcă uitând să se maturizeze. Aşa că dacă vorbeştemai tare, vocea-i devine piţigăiată.Nu mai ştiu când am pierdut logica întâmplărilor. La un moment dat am sesizat cae prea multa linişte. Nu-i mai auzeam vocea. Ceasul ticăia asurzitor deasupra noastră,măcinându-ne timpul. Cât ne-o fi rămas? Cine şi pentru ce ne-a distribuit aceste clipeîn care avem de rătăcit? M-am uitat jenat pe sub sprâncene, pentru că nu ştiam dacăam lăsat cumva vreo întrebare suspendată. „Am avut o zi grea azi la muncă.” Amtentat o scuză pentru atitudinea mea taciturnă, dar şi pentru lipsa bunului simţ de a oasculta măcar. „Mi-am imaginat.” Ea-mi făcea jocul. Răspunse mai mult pentru sine, înîncercarea de a mă crede. Ducea mecanic pâinea la gură, uitând uneori să mai gustedin mâncarea ce se răcea între noi.Aş fi vrut în acele clipe să pot fi vesel, să mă pot juca cu ea. Să o iau în braţe şi sădansez prin casă… De mii de ori încercam să-mi imaginez cum ar trebui să fie o familie.În serile de acasă, în care, mă aruncam în pat, respirând mirosul puternic din bucătărie,îmi construiam palate în imaginaţia bolnavă de copil. Duceam soţia acolo: eu rege şiea regină. Şi aveam o viaţă foarte fericită! Dar dincolo de cuvântul acesta nu ştiam cesă mai desenez. Mi-o imaginam pe soţia-regină (avea chipul mamei) cu rochie nouă,purtând cercei şi mărgele. Şi mirosind a parfum. Era atât de necesar acest detaliu, încâtîncercam să-mi imaginez mirosul. Trebuia să fie totul curat şi… dureroasă încercare dea construi un univers fericit al unei familii. Nici un matur nu reuşeşte să conştientizezece ar însemna o familie fericită, ce i-ar trebui ca să fie adevărată promisiunea „pânămoartea ne va despărţi.” Or, eu, copilul, rătăceam în meandrele unei fericiri nebuloase.Îmi aminteam toate familiile pe care le cunoşteam, le disecam şi luam din fiecare partebună, formând un puzzle nou, care trebuia să reprezinte viitoarea mea familie în careeu, stăpânul casei, să pot aduce siguranţă şi mâncare…Uneori lucrurile păreau absurde în jurul meu. Lumile în care trăiam se schimbaucaleidoscopic. Una mi se părea ireală. Un vis nereuşit. Dar oricât efort nu aş fi depus,nu puteam să înţeleg care este viaţa adevărată şi care este visul.Elena împinse scaunul şi se ridică. De la gestul ei rapid, scaunul se răsturnă cuzgomot. În tăcerea instaurată, zgomotul sună ameninţător şi mă trezi. M-am ridicat şieu şi ap prins-o în braţe. „ Iartă-mă. Voi fi altfel mâine. Sunt obosit azi. Vino la mine înbraţe.” Ea se cuibări ascultătoare. Am început să o legăn, mirosindu-i părul. Avea mereuun miros de curat. Un miros al ei. Şi-l inspiram cu nările lacome, inspiram profund.Speram cumva să poată să-mi alunge mirosul ascuns în mine de ani de zile. Mirosulcopilăriei şi adolescenţei mele.M-am trezit, cuprins de o stare ciudată. Eram ameţit. Mă durea capul. Iar în gât,o rană dureroasă mă sufoca. Am încercat să înghit şi durerea m-a străpuns din gâtpână în creier. Mi se făcuse frică, pentru că niciodată nu am mai fost bolnav (ori numiaminteam să fi fost). Nici nu-mi aminteam în ce zi sunt. Pentru orice încercare deconcentrare, plăteam cu o nouă săgetare. Gol. Gol şi frig. Atâta sesizam în jurul meu.Mă întrebam dacă între timp am murit. Dacă am ajuns în infern şi sunt pedepsit pentrupăcate. Recunoşteam pereţii de un verde şters. De fapt verdele atât de demult fusesearuncat în stropi peste ziduri, încât anii şi lumina au reuşit să mănânce cu plăcere dintot ce era culoare. Doar amintirea mea ghicea verdele dincolo de ideea culorii obositede pe pereţi. Deci eram în camera mea. Deci pe undeva trebuie să fie mama. Amchemat-o. Aşteptam să deschidă uşa şi să se aşeze pe marginea patului. Mi se păreaatât de firesc să apară acum când aveam nevoie de ea, încât nu realizam că minutele sescurg şi uşa nu se deschidea. Îmi simţeam respiraţia fierbinte. „Mamă!” Vocea era prearăguşită ca să poată pătrunde dincolo de uşă. Aşa că am dat uşor plapuma deoparteşi am lăsat picioarele pe duşumea. Brusc mă cuprinse un tremur şi mi se păru imposibilsă fac vreun pas. „Mamă!” dacă totuşi mă aude? Nimic. Tăcere apăsătoare. Am pornitspre uşă, sprijinindu-mă de pereţi. Starea mea chiar mă îngrozea, pentru că era pentruprima dată când nu mă mai simţeam stăpân pe mine. Aş fi fost de acord cu orice durere,doar să fiu lucid şi sigur pe picioare. Dar exact luciditatea şi siguranţa îmi lipsea.Uşa scârţâi prelung. Linişte peste tot. Întâi am mers în bucătărie. Acolo o găseamwww.oglindaliterara.ro*Ala Murafade cele mai dese ori. Mirosul tern şiîmbâcsit persista ca de obicei. Chiuvetaplină cu vase nespălate. Sticla goalăera lăsată la piciorul mesei. Am simţit otăietură în stomac. Ştiam ce înseamnăasta. Încerca deseori să ascundă băuturade mine. Încerca deseori să joace unteatru ieftin, ascunzând starea de beţie încare era. Dar asta se întâmpla când nuşipierdea cu desăvârşire controlul. Dealtfel…Tremurând, parcă scuturat de forţenevăzute, am mers în dormitorul ei. Uşaera întredeschisă. Dormea aruncată pepat. Nu se dezbrăcase. Am pornit sprecamera mea. Ştiam că era inutil să ochem. Ştiam că în clipele acestea nuputea să se ajute nici pe sine.Ajuns în faţa uşii, privind la luminaconfuză ce se cernea prin draperia uzată,mi s-a făcut iar frică să intru în camerăsingur. Tremuram. Mi-am dat seamacă stăteam desculţ pe podea şi receleduşumelii mă pătrundea ca o moarteînceată. Am pornit iarăşi spre dormitorulei. Am ajuns lângă pat şi am scuturat-ode umăr. „Mamă!” Nu auzea. Vocea meanu reuşea să pătrundă dincolo de aburiialcoolului care i-au anesteziat simţurile.Nu ştiam ce să fac, aşa că m-am strecuratuşor lângă ea şi m-am lipit de corpul eifierbinte. Cred că am adormit imediat.La un moment dat am simţit că semişcă greoi. Am deschis ochii. Se uitastrăin la mine. Mi se părea că nu mărecunoaşte. „Mi-e rău.” Am vorbit şi nici eunu ştiam dacă am făcut-o pentru a-i explicaprezenţa mea în patul ei sau sperând căvocea mea să o trezească la realitate. Miamdat seama după schimbarea structuriiochilor ca revine lângă mine. „ Da ceai?” mormăi supărată de prezenţa meaderanjatoare. Îmi atinse fruntea. Ardeam.„Fugi la tine, că vin acuş.” Deci trebuiasă mă ridic. Sperasem să mă lase aici, încamera ei, în patul ei, să o simt aproape,prin mirosul impregnat în lenjerie. Aveamnevoie de certitudinea că nu sunt singur.M-am ridicat şi am mers târându-măspre camera mea. Perna şi plapuma eraureci, aşa că, învelit, am început să tremurşi mai tare. Ea veni cu un termometru,scuturându-l pe drum. Mi l-a întins,spunându-mi să stau cuminte în pat cămerge să-mi caute nişte pastile.(continuare în nr. viitor)6743


FRACTALIAJurnal de bibliotecăCuvântul „Papă” se traduce din limba greacă prin ”tată”,termenul era folosit de copii ca vorbă de alint, dar a fost preluatde latină, dobândind semificaţii onorifice. Atât creştinii din Răsăritvorbitori eleni, cât şi cei din Apus vorbitori de latină au adoptatcuvântul pentru a nominaliza preoţii, episcopii şi patriarhii cusensul de „cap de familie”.La începutul secolului al III-lea papa devenise un titlu derespect pentru oamenii bisericii de rang superior iar în veacul alV-lea era folosit în legătură cu episcopul Romei. Astfel cuvântulpapa va deveni, din punctul de vedere al lumii occidentale,după secolul al VIII-lea, termenul sacru şi exlusiv numind peconducătorul Bisericii Romano-Catolice.Antipapa era cel care pretindea sau exercita atribuţiile depapă fără a fi numit şi uns ca autoritate legal-canonică. Se parecă termenul a fost utilizat pentru prima oară în jurul anului 1192.De la Sf. Apostol Petru, primul Sommo Pontefice al BisericiiRomano-Catolice, au mai urcat în tronul papal 265 papi, ultimuluns în această demnitate fiind Benedict al XVI-lea Joseph AloisRatzinger la data de19 aprilie 2005.Din toţi aceşti 265 de pontifi, 37 sunt declaraţi „antipapi”.Până la moartea Papei Grigore al XI-lea Pietro Rogerdi Beaufort (francez, 1370-1378) papii au fost de diversenaţionalităţi. De la această dată, începând cu Papa Urbano al VIleaBartolomeo Prignano din Napoli (1378-1389), toţi papii numiţiau fost numai italieni, dar la data de 16 ocombrie 1978, odată cualegerea cardinalului Karol Wojtyła, încoronat ca papă Ioan Paulal II-lea (1978-2005), de origine poloneză, tradiţia se întrerupeiar şi chiar succesorul său, papa Benedict al XVI-lea nu este denaţionalitate italiană ci este de origine germană.49 de papi au fost canonizaţi sfinţi, ceilalţi au fostbeatificaţi. Le Liber Pontificalis şi cărţile rituale leonine, gelasianeşi gregoriene îi consideră martiri pe toţi Sfinţii Părinţi anterioriPapei Silvestru I-ul (314-335); de la această dată, începând cupapa Silvestru I-ul, sunt declaraţi Sfinţi toţi cei de până la PapaFelice al IV-lea (523-526) iar toţi ceilalţi pontifi sunt beatificaţi saucanonizaţi.Procesul modern de canonizare (decretul pontifical„Sanctitas clarior” prin care papa decretează înscriereacanonicului în rândul Sfinţilor Bisericii ecumenice) este de lungădurată şi implică o cercetare detailată a fiecărui aspect al vieţiicandidatului şi al dovezilor miracolelor săvârşite în viaţă saudupă moarte. Un oficial al Bisericii Romano- Catolice numitpopular avocatul diavolului analizează atent veridicitatea tuturorprobelor şi informaţiilor despre candidat trimiţându-le apoi la„Sacra Congregazione per le Cause dei Santi” care va hotărî săse continue sau să se termine cercetările. Iar în cazul în caredocumentele sunt concludente procesul este definitiv încheiat.Primul antipapă a fost un preot roman, Ippolito (217-235)numit în contra papei ales Calisto I-ul (217-222). Ippolito, unerudit remarcabil, este recunoscut a fi fost cel mai mare scriitorgrec din biserica romană. După multe controverse se pare ca eleste autorul cărţii Philosophumena (descoperită în anul 1842 înMuntele Athos), operă importantă pentru istoria creştinătăţii cadocument istoric privind schisma cât şi pentru intransigenţa cucare sunt tratate erezia şi interpretările date Sfintei Treimi.Exilat în Sardegna de împăratul Maximin Tracul (173-238d.Hr.), Ippolito moare din cauza condiţiilor de detenţie.Atât Papa Calisto I-ul cât şi primul antipapă Ippolito au fostcanonizaţi „Sfinţi” de biseica Romano-Catolică. Ultimul antipapăa fost Felice al V-lea Amedeo di Savoia, impus papă la 24 iulie1440 în Conciliul ecumenic ţinut în Basilea şi la Ferrara. Dar dupăinterminabile polemici, în anul 1449, acelaşi conciliu ecumenic îldemite din drepturi şi Felice al V-lea va fi obligat să recunoascăautoritatea canonică a celui ales papă, Nicolae al V-lea TommasoParentucelli di Sarzana (1447-1455).Eseistul, poetul şi dramaturgul francez Eugen Ionescu, deorigine română, negăsind înţelesul rugăciunii: „Doamne, fă-măsă cred!”, adresează două scrisori Papei Ioan Paul al II-lea. Înprima scrisoare, scriitorul întreba:„ Sanctitatea Voastră,Pentru ce îmbătrânim?Este asta voinţa lui Dumnezeu?Pentru ce războaie aşa desângeroase? Pentru ce atâteadezastre naturale (incendii,inundaţii)? Eu nu am rezolvatniciodată aceste probleme!”Şi în încheierea epistolei saleadaugă: „Sanctitatea Voastră,sunt infinit de anxios”.La 22 decembrie 1993,cu trei luni înainte de moarte,disperat, Eugen Ionescuscrie din nou Sfântului Părinte:„Sanctitate, lumea fiindu-mide neînţeles, aştept să-mi fieexplicată”...La data de 13 ianuarie1994 a sosit răspunsul Papeicu antetul Secretariatului de Matei Romeo PitulanStat al Sfântului Scaun Iatătextul:„Citiţi Biblia şi muriţi cu seninătate, Papa se roagă luiDumnezeu să vă ajute”.Luni, 28 martie 1994, Eugen Ionescu părăsea aceastălume nedesluşită dar poate încrezător că va afla în sfârşit tainadin strigătul disperat al împăratului Iulian Apostatul: „M-ai învins,Galileene”...Iulian Apostatul (Flavius Claudius Iulianus, împăratal romanilor între anii 361-363) s-a străduit să înlocuiascăcreştinismul ca religie de stat (cum fusese decretat de unchiulsău Constantin cel Mare la anul 336) cu o nouă religie creatăpe bazele filosofiei propuse de Iamblichos. În fapt era vorbade reinstaurarea iudaismului. Legenda, născută în evul mediu,povesteşte că împăratul Iulian, rănit pe câmpul de luptă înbătălia contra Persiei, înainte de-a muri, ar fi luat un pumn deţărână şi l-ar fi aruncat spre cer strigând deznădăjduit: „Ai învins,Galileene!”Infernul lui Dante. Cântul V / 25:“Ora incomin cian le dolente note.“(Acum începe amara tânguire.)Data de naştere a lui Andrea Mantegna este stabilită deun text care există bine conservat în cea mai veche biserică dinPadova, Sfânta Sofia. Această valoroasă inscripţie este totodatăşi prima semnătură de autor a genialului pictor: „ANDREASMANTINEA PAT. AN. SEPTEM ET DECEM NATUS SUA PINXITMCCCXLVIII.” (Padovanul Andrea Mantegna, de 17 ani, a pictatcu mâna sa în 1448).În Canonul 13 al Conciliului al IV-lea Lateran ţinut în anul1215 se hotărăsc următoarele: „Pentru ca excesiva diversitatea ordinelor religioase din Biserica lui Dumnezeu să nu creezeconfuzii, pe viitor sunt interzise cu severitate noi forme de viaţăreligioasă diferite de cele existente.” Această lege a fost dată dinpricina multelor curente şi tendinţe de erezie îndreptate împotrivabisericii. Totodată, prin hotărârea Conciliului, întreaga problemă aordinelor religioase a fost supusă definitiv supravegherii SfântuluiScaun. După Conciliu papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216)încurajează Ordinul Fraţilor Minoriţi fondat de către Franciscde Assisi şi acordă ajutor spaniolului Dominic Guzmán pentruelaborarea Regulii Ordinului Fraţilor Predicatori (Dominicani).Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) confirmă al doilea ordin al Sf.Francisc, Clarisele şi Mercedarii iar în anul 1256 papa Alexandrual IV-lea (1254-1261) reuneşte, într-un mare ordin, pe cei careaveau în comun regula Sfântului Augustin. Acest ordin, din carefăcea parte şi Luther, a suferit mult din cauza reformei.Emblema pontificală cu cheile Sfântului Petru a fost creatăsub pontificatul papei Benedict al IX-lea (1032-1045). Din cauzavieţii sale particulare scandaloase, s-a spus despre Benedict alIX-lea că „ a fost un demon care a ieşit din iad şi s-a deghizat înpreot”.11. II. 20116744 www.oglindaliterara.ro


Peştera celor veşnic osândiţiPe muntele Athos, pe teritoriul mânăstirii Marea Lavră, în apropiere de schitulVigla, la o intersecţie de drumuri, pelerinii puteau să vadă până de curând un indicatorpe care scria ”Afurismeno”. Poteca duce până în dreptul mării, după care coboarăabrupt pe stânci, până la un mic paraclis aflat în faţa unei peşteri acoperită cu bolovani.Pe mai multe limbi este scrisă acolo istoria acestei peşteri. Se spune că în 1278, întimpul patriarhului unionist Ioan al XI-lea Vekkos, călugării şi preoţii de pe SfântulMunte au fost obligaţi să ţină slujbe în rit catolic şi să jure credinţă Papei. Pentru căau refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotrivalor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţidin munte. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi înoastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile,unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înnecaţi în mare,alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mânăstirilor.Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an. Pentrua opri această hărţuire, trei călugări au acceptat să oficieze slujba aşa cum le cereaupreoţii catolici. În timpul ceremoniei altarul bisericii din mânăstirea Marea Lavră s-aprăbuşit peste cei trei călugări, iar acest lucru a fost considerat un semn divin, întărinduleortodocşilor ideea că trebuie să reziste în faţa expansiunii catolice. După un timp,trupurile celor morţi în acele evenimente au fost deshumate, iar oamenii au putut săvadă că cele mai multe erau neputrezite şi emanau o mireasmă plăcută. Trupurile celortrei călugări care au slujit în rit catolic erau însă umflate şi urât mirositoare. Înalţii ierarhiai muntelui Athos au hotărât ca cei care au rezistat asediului catolic să intre în rândulsfinţilor, fiindu-le de atunci pomenit numele în fiecare an pe 22 septembrie ca sfinţicucernici mucenici. Iar trupurile celor trei călugări unionişti au fost multă vreme expusepublic, ca dovadă a pedepsei pe care Fecioara Maria a dat-o celor care n-au ascultatporunca ei de păstrare a dreptei credinţe. După mulţi ani, pentru că erau ”înfiorătoare laarătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisiatul), iar credincioşiise îmbolnăveau numai privindu-le, ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării,iar peştera a fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani.În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisă pentru a îngropa în ea trupulunui alt călugăr care a greşit în faţa Fecioarei Maria. Se spune că în primăvara anului1996, în faţa pierderii accentuate a simpatiei populare de către preşedintele comunist alunei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-au convins să renunţe la ateismul ostentativ şi să joacerolul unui pios creştin, pentru a recuceri o parte din electoratul pierdut. În mintea unuiconsilier prezidenţial a încolţit ideea să li se arate alegătorilor un film în care preşedinteleintră în biserica Sfântul Andrei (cea mai mare biserică de pe munte şi a doua bisericăortodoxă din lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000 de călugări şi pustnicii se închină şi îl preamăresc. Un călugăr a fost convins să se ocupe de formalităţilenecesare regiei acestui film. Pentru că nici un alt călugăr nu a acceptat să se închineîn faţa unui ateu, pe munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi (cei mai mulţi salariaţi aiserviciilor secrete şi activişti ai partidului prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţiîn haine monahale şi învăţaţi să se poarte asemeni cucernicilor părinţi ai muntelui. Cuo zi înaintea sosirii lui preşedintelui la Athos, falşii călugări au fost aduşi în bisericăpentru o repetiţie generală. Atunci clopotele bisericii au început să bată singure şi apoiau căzut la pământ sfărâmându-se în multe bucăţi. Erau clopote uriaşe, făcute specialde meşterii ruşi la comanda ţarului Petru cel Mare. Falşii călugări au fugit îngroziţi de pemunte, iar călugărul pro-comunist a părăsit mânăstirea, devenind un pustnic rătăcitor.Colegii i-au găsit prin bagaje 10.000 dolari şi au înţeles că a fost plătit să joace o sinistrăfarsă. De atunci au interzis accesul pe munte la mai mult de 100 de pelerini pe zi, pentrua reduce şansele producerii unor evenimente similare. Călugărul pro-comunist a muritla scurt timp şi, când a fost deshumat, trupul lui era neputrezit şi degaja un puternicmiros de hoit. Atunci consiliul stareţilor de la Careia – capitala muntelui – a hotărâtdeschiderea peşterii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi afurisiţi.Din grabă, din neatenţie sau poate cu un scop ascuns, intrarea în peşteră n-amai fost zidită, ci doar astupată cu pietre, iar cadavrele celor din interior au fost uneoriarătate pelerinilor curioşi şi călugărilor care treceau prin faza deznădejdii şi a îndoieliiprivind menirea lor.În acea peşteră a fost adăpostit Tudor la începutul lunii august a acestui an întimpul celei mai mari razii efectuate pe munte de forţele de poliţie greceşti şi de serviciilesecrete ale mai multor ţări ortodoxe. Existau informaţii că pe Athos şi-au găsit adăpostcâţiva oameni urmăriţi de serviciile speciale, iar pentru căutarea lor s-au pus pe scotocitnu doar în toate cotloanele mânăstirilor şi chiliilor, ci şi în lăcaşurile pustnicilor săpate înpiatră, aflate printre stânci, în peşteri sau în colibe greu accesibile.În timp ce se îndreptau spre peştera Afurismeno, pustnicul Gorgonie îi povestealui Tudor despre istoria acestui loc şi îl pregătea pentru a rezista sufleteşte printrecadavrele seculare.– Sfântul Siluan scria că Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: ”Ţine-ţi mintea în iadşi nu deznădăjdui!” Eu îţi spun ţie că acum o să fii nu doar cu mintea, ci şi cu trupul îniad şi deznădejdea o să te cuprindă negreşit. Ca să scapi îţi las o icoană a Fecioarei cuPruncul, la care să te rogi neîncetat. Cum simţi că te îngrozeşti de locul în care te afli,trebuie să începi rugăciunea. Cel mai rapid e să spui continuu rugăciunea inimii, dar poţisă te rogi în orice fel, numai să nu laşi iadul să-ţi domine mintea.Când au dat pietrele la o parte şi au intrat în peşteră, un miros urât, de cevastricat, le-a venit în nări, iar la vederea hoiturilor s-au cutremurat amândoi şi au începutsă se închine spunând: ”Doamne fereşte!”. După ce i-a aşezat salteaua şi aşternuturile,bidoanele cu apă şi sacoşa cu pâine şi fructe, pustnicul a ieşit astupând la loc intrarea,promiţându-i că va veni să-i dea un semn peste 4 zile despre acţiunile şi intenţiileautorităţilor.La început Tudor a fost preocupat să-şi amenajeze un loc confortabil pentruwww.oglindaliterara.roBruno ŞtefanPROZAsomn şi citit, cât mai departe de celepatru cadavre. Dar curiozitatea l-a făcutsă se apropie de ele să le privească maiatent. Hainele sau pânzele cu care aufost iniţial acoperite putreziseră de multşi doar câteva bucăţi de cârpă neagrămai puteau fi văzute lângă ele. Corpurilelor aveau o piele înnegrită, de parcă ar fifost date cu cărbune. Erau atât de umflateîncât păreau că urmează să plesneascărapid şi, din când în când, câte un firicel depuroi sau de zeamă gălbuie se prelingeaprin orificiile corpurilor, făcându-şi loc sprecrăpăturile aflate în podeaua peşterii.Părul de pe cap, din barbă şi de pe corpera năclăit, iar ochii erau aproape scoşidin orbite, exprimând groaza de parcă arfi fost vii, dar o groază eternă, neîntreruptăde nici o clipire a pleoapelor.Tudor le-a privit trupurile cu multăatenţie, încercând să vadă dacă poateafla mai multe indicii despre personalităţilelor din timpul vieţii. Unul era înalt depeste 1,85 metri, cu o barbă rară şi unpăr albit, ce părea că avea aproape 60de ani când a murit. Cei doi de lângă elpăreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şatenşi altul brunet, mai mici de înălţime, deaproximativ 1,75 metri. Cel de-al patrulea,aflat puţin mai departe, probabil călugăruladus recent, părea de aproximativ 50 anişi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căciochii lui verzi păreau a plânge continuu,din ei şiroind un lichid alb-gălbui. Celepatru corpuri emanau un miros puternic,înţepător, iute, de ceva stricat dar aflatîncă în fermentaţie.Tot privindu-le, Tudor şi-a adusaminte de sfatul pustnicului Gorgonie şis-a îndreptat spre icoana Fecioarei Maria.Voia să spună o rugăciune, dar a începutsă vorbească în faţa icoanei cu voce tare:– Maică Sfântă, cât de mare aputut să fie răul pe care l-au făcut aceştipatru oameni de nu le laşi corpurile să seodihnească în pace nici după atâta timp?Cât de mult te doare pe tine răul pe careţi l-au făcut, de nu poţi să-i ierţi pe cei treinici măcar după 700 de ani? A trecut atâtatimp de-atunci, Muntele Athos a revenitce-a fost şi cei mai mulţi au uitat ce s-aîntâmplat atunci. De ce vrei să le-aducimereu aminte călugărilor şi pustnicilor degreşelile celor patru păcătoşi? Crezi tu căfără aceste patru cadavre credinţa lor va fimai slabă şi te vor iubi şi slăvi mai puţin?Iartă-i Fecioară Maria pe aceşti călugăriaşa cum i-ai iertat pe mulţi înaintea lor şidupă ei. Sunt ei mai păcătoşi decât atâţiacriminali, atâţia violatori, hoţi şi tâlhari, decare te-ai milostivit lăsându-le trupurile săî6745


PROZAse odihnească? Pe mulţi oameni răi i-ai iertat deşi te-au rănitmai grav decât ăştia. Ţi-aduci aminte Fecioară de diaconul carea aruncat cu cuţitul în chipul tău pictat pe peretele mânăstiriiVatopedu, supărat că-i închideai deseori uşa trapezei în nasşi nu-l lăsai să mănânce? Ţi-a sângerat chipul şi l-ai orbit peloc, dar l-ai iertat după trei ani de cumplite mustrări şi fierbinţirugăciuni. Iartă-i şi pe călugării ăştia cum l-ai iertat şi pe acelacare te-a înjunghiat.Pe măsură ce vorbea cu Maica Domnului din icoană, Tudorpunea tot mai mult patos în argumentele lui. Era şi el uimit decât de multe argumente găsea pentru a o convinge pe Fecioarăsă-i ierte pe călugării din celălalt colţ al peşterii. Se uita din cândîn când la trupurile lor pentru a vedea dacă Maica Domnului îiîndeplineşte ruga şi apoi continua cu şi mai mare înflăcărare săvorbească.– Uită-te Împărăteasa Cerurilor la ochii lor şi milostiveştetede ei. Chiar nu te emoţionează nici un pic groaza din privirealor? Răul făcut de ei n-a fost până la urmă un lucru bun? Ceitrei i-au întărit în credinţă pe călugări şi pe pustnici, iar fapta lorle-a arătat catolicilor zădărnicia încercărilor de a cuceri munteleAthos. Călugărul ăsta vândut comuniştilor n-a îndepărtat prinfapta lui pe toţi neaveniţii de acest tărâm sfânt? Înaintea lui intraupe munte toţi ateii şi duşmanii tăi, maimuţărind truda sfinţilorcălugări. Dac-ai reparat răul făcut de ei şi l-ai transformat într-unlucru şi mai bun decât era înainte, de ce nu le ierţi vina şi îţi arăţimărinimia? Crezi că iertarea lor nu va fi percepută ca o minune,ci ca o slăbiciune a ta? Le spune Fiul tău tuturor oamenilor cărădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie şi le cere să renunţe laacest flagel care-i îndepărtează de Dumnezeu şi cufundă lumeaîn nenorociri şi suferinţe. Nu reprezintă oare aceste cadavreneputrezite o dovadă a mândriei tale? Arată-ţi smerenia caoamenii să-şi întărească puterea sufletului. Ne cere Fiul tău să-iiubim pe cei din jurul nostru şi să le întoarcem şi celălalt obrazatunci când ne lovesc. Dar tu Maică Sfântă de ce nu îi iubeşti peaceşti călugări care ţi-au greşit? Arată-ţi acum dragostea faţă deei şi revarsă-ţi harul peste trupurile lor.Tudor o implora pe Fecioara Maria cu o rugăciune întinsăla extrem. Lacrimile îi curgeau din belşug, iar ochii i se îndreptauspre cadavrele de lângă el, aşteptând în orice clipă să vadămiracolul iertării. Dar trupurile rămâneau în nemişcare, iardeznădejdea începuse să pună stăpânire pe el.– Eşti nemiloasă şi neînduplecată, Împărăteaso!Şi-a aplecat fruntea pe icoană şi a început să plângă înhohote. Atunci a simţit cum mâna Fecioarei iese din icoană şi îlmângâie pe păr. S-a retras mirat şi a auzit cum Ea îi spune:– Du-te şi adu-le sufletele în faţa Mea.Şi în acel moment, într-un colţ mai îndepărtat al peşteriis-a creat un gol, o gaură din care ieşea o lumină roşiatică şizgomote ciudate veneau dinăuntru. Tudor s-a apropiat încet deacea groapă apărută pe neaşteptate şi a simţit cum o căldurăîl cuprinde de la flăcările care ardeau în adâncul ei. Auzeagemete şi urlete, tânguiri şi plânsete într-un amestec nedefinitde durere, jale, disperare, amărăciune şi groază. Ajuns în dreptulgropii a observat o scară care ducea mult în adânc, fără să i sevadă capătul. A început să coboare încet, uitându-se curios lapriveliştea care i se înfăţişa. La un moment dat scara a atinssolul, deşi ea continua să coboare tot mai jos. S-a depărtat descară şi a început să meargă spre grupul de oameni cel maiapropiat. A văzut cum un individ puternic le dădea altor oamenisă mănânce fecale. Oamenii aceia plângeau şi încercau fărăsucces să se opună. Înghiţeau porţii mari de mizerii, scoţândnişte sunete de revoltă neputincioasă. Văzându-l pe Tudor, aualergat spre el strigând:– Un om viu! Un om viu! Ia-ne cu tine! Scoate-ne de aici!Salvează-ne!Încercau să se agăţe de el, dar individul puternic i-aîndepărtat şi l-a întrebat:– Pe cine cauţi aici omule?– Îi caut pe cei patru călugări care au greşit faţă de FecioaraMaria pe muntele Athos.– Nu sunt aici. Trebuie să cobori mai jos.– Dar cine sunt cei care se agăţau de mine şi cărora ledădeai să mănânce rahat? – l-a întrebat Tudor.– Cât au fost în viaţă au minţit continuu şi mult rău au făcutoamenilor cu minciunile lor. Acum îşi primesc răsplata.Ceva mai departe, Tudor l-a văzut pe unchiul lui carefusese activist comunist. Realizase multe emisiuni la radio şi lateleviziune sub genericul ”În lumina documentelor de partid”. Aniîndelungaţi a fost profesor de materialism dialectic şi istoric laFacultatea de partid ”Ştefan Gheorghiu” şi ajunsese într-o vremevice-prim-secretar pe judeţ, funcţie pe care şi-a exercitat-o cuseveritate şi care i-a adus o tristă notorietate în zonă.– Unchiule, povesteşte-mi cum este aici. Spune-mi cu cinete-ai întâlnit şi cum este organizată această lume.– Dacă-i ceri voie să te însoţesc în căutările tale, îţi voispune tot ce vrei să afli.L-a întrebat pe individul puternic dacă îl lasă pe unchiul luisă-i fie ghid şi a rămas surprins să vadă cu ce uşurinţă l-a lăsatliber. Aşa cum avea să afle mai târziu, orice dorinţă a lui, ca omviu, era lege nu doar pentru toţi paznicii şi torţionarii iadului, ci şipentru orice suflet întâlnit.– Lumea de-aici este construită după mintea pe care-amavut-o cât am fost în viaţă şi după faptele pe care le-am făcut.Eu am mâncat rahat o viaţă întreagă minţindu-i pe oamenide binefacerile partidului comunist şi pentru asta mi se dă sămănânc rahat o veşnicie. Când cineva se roagă pentru noi,porţiile ni se reduc şi ne apropiem tot mai mult de scară. Suntunii care-au reuşit să urce scara şi să iasă de aici, pentru că auavut dincolo pe cineva care se ruga continuu pentru ei. Dar ăiacare-au murit de mult şi nu-i mai ştie nimeni stau prin locurile celemai groaznice. Aici m-am întâlnit cu cei mai mulţi colegi de partidşi fiecare suntem puşi să ne spunem public fiecare minciună pecare-am debitat-o. Aflăm apoi cât rău a făcut fiecare minciună,chiar şi cele care păreau nevinovate şi pentru fiecare ne primimpedeapsa. Nu doar în înghiţirea fecalelor constă pedeapsanoastră. Dacă minciunile noastre au dus la arestarea unoroameni sau chiar mai rău, la terorizarea sau la moartea unora,atunci suntem puşi să coborâm scara în zonele mai crunte. Cândvăd câte lumi sunt dedesubtul meu, mă cred norocos că sunt aici.Cel mai rău este focul care nu ne arde, ci ne mistuie şi ne facesă ne blestemăm prostiile vieţii, mai ales când vedem lumina viede la capătul scării. Toţi dorim să urcăm scara şi ne tânguim,plângem sau implorăm sufletele celor vii pe care-i cunoaştemsă se roage pentru iertarea noastră. Dar nu cred că ele ne aud,căci atunci când unele rude vin lângă noi le întrebăm dacă ausimţit vreodată chemările noastre de ajutor. Şi nu am cunoscutpe nimeni care să spună că a auzit vocile noastre cât a fost viu,nici în somn, nici în stare de trezie.– Dar care rude au venit aici lângă tine, unchiule? – l-aîntrebat Tudor.– Aici este şi mama ta.– Mama? – a întrebat Tudor emoţionat. Unde este? De cee şi ea aici? Ce rău a făcut pe lume? Ne-a crescut pe toţi fraţiicu dragoste şi multe sacrificii a făcut pentru noi. Nu se poate săfie aici.– Nu e aici, ci mai jos, în alt palier al iadului.– Vreau s-o văd. Hai cu mine să-mi arăţi drumul – l-a rugatTudor pe unchiul său.– Te însoţesc şi la ea şi la călugării pe care-i cauţi. Ăştiasunt şi mai jos, pe ultimele etaje ale infernului, în fundăturile celemai prăpăstioase în care i-au aruncat blestemele credincioşilor.Fiecare om care le-a văzut trupurile neputrezite şi nu s-a rugatpentru iertarea lor, i-a împins şi mai adânc în mlaştinile iadului.Dar trebuie să-mi promiţi că nu te vei depărta de mine nici oclipă şi nu mă vei lăsa pradă torţionarilor de-acolo. Şi trebuie săfii pregătit să rezişti rugăminţilor şi vicleşugurilor celor pe care-iîntâlneşti, care vor vrea să se agaţe de tine să-i scoţi de-acolo.Trebuie să ieşi cât mai repede de-aici şi cel mai mare bine pecare-l poţi face cuiva din iad este să-i reţii numele şi să te rogizilnic pentru iertarea sufletului lui atunci când vei fi afară.Mergând umăr lângă umăr s-au apropiat de scară şi auînceput să coboare. Tudor îl întreba mereu de mama sa, dar unchiulîi spunea să aştepte şi să vadă cu ochii lui. Tot coborând, au ajunsla un moment dat la un nivel la care priveliştea era mai groaznicădecât la nivelul anterior: o mulţime de femei erau puse să-şimănânce pruncii avortaţi în timpul vieţii. Unele trebuiau mai întâi să-iciopârţească în bucăţi, în timp ce pruncii ţipau: ”Nu mă omorî mamă!Nu mă omorî!” Altele erau puse să le mănânce mai întâi membrele,apoi corpul, în timp ce gurile copiilor urlau: ”Nu mă mânca mamă!Nu mă mânca!” Oricât încercau să se opună strângându-şi prunciila sân, femeile erau forţate de indivizi înalţi şi puternici să-şi ucidăcopii avortaţi, privind neputincioase la durerile acestora.– Ajută-mă! – îl implorau femeile care-l vedeau. Roagă-tepentru copilul meu nenăscut Ionel şi pentru iertarea mea Ana,păcătoasa – i-a spus o femeie. Roagă-te şi pentru Vasile şiAndreea – i-a spus altă femeie. Şi pentru Laurenţiu şi Daniela,Victor şi Lăcrămioara, Andrei şi Aura, Iolanda şi Tudoriţa, Magdaşi Miruna – şi multe femei încercau să-l facă să reţină numelecopiilor avortaţi şi numele lor.– Hai să mergem repede, nu mai sta să le priveşti groazadin ochi, căci nu le faci nici un bine aşa – îi spunea unchiul lui.Şi au trecut printr-un cor asurzitor de nume rostite cu ţipete, cujale, cu fierbinţi implorări, până în apropierea unei văi în care unalt grup de femei erau pedepsite de alţi indivizi în moduri cât maiînspăimântătoare.– Tina, unde eşti? – a strigat unchiul.(continuare în nr. viitor)6746 www.oglindaliterara.ro


Ştefania OproescuVITRINA CU REVISTEPorto Franco, nr.176, octombrienoiembrie-decembrie2010.Salutăm apariţia unui nou număral revistei Porto Franco, una din cele mailongevive reviste literare post-decembristeşi transmitem şi noi La mulţi ani! scriitorilorcare au împlinit în 2010 vârsta de 70 deani: Constantin Vremuleţ, Apostol Gurău,Corneliu Antoniu şi Vasile Ghica. Şi peSterian Vicol îl salutăm şi-i dorim viaţă lungăşi în plan personal şi editorial.De apreciat interesul revistei pentruaducerea în memorie a scriitorilor dispăruţi:Hortensia Papadat-Bengescu, NicolaeLabiş, Constant Tonegaru, Nicolae Oancea,Ion Covaci, George Ţărnea. Tinerele condeiedunărene Mihaela Roxana Boboc, Ina AlinaBortsa sunt încurajate prin acordareade spaţiu editorial alături de nume dejaconsacrate. Ana Dobre se ocupă de poezialui Săndel Stamate şi a lui Mihai Duţescu.Nouă întrebări pune Sterian Vicol înrubrica „Dezbaterile Porto-Franco”. În acestnumăr răspunde poetul Laurian Stănchescusub o notă de amărăciune dacă nu chiarde pesimism: „Cu vremea poezia o sădispară din viaţa oamenilor, cred că este înansamblul nostru genetic aşa ca un fel deneant plin de vibraţii. Peste puţin timp poeziava fi un joc mecanic şi atâta tot”.Dacia Literară, nr.94 (1/2011)O revistă elegantă, documentată, laun preţ accesibil. Descoperim în TEXTULREGĂSIT ce răspundea scriitorul LiviuRebreanu în 1924 la întrebarea Cât seciteşte de fapt, d-le Rebreanu?:” - Imensamajoritate a românilor nu mai citeşte absolutnimic, afară de vreun ziar oarecare, dupăce a scăpat de pe băncile şcoalei. Şi şcoalan-are menirea decât a pregăti pentru viaţă.Lectura adevărată ar urma de-abia dupăşcoală… . – Să înţeleg că vorbiţi despreo criză a cărţii… Care sunt consecinţele?„- Printre atâtea crize ce bântuie în ţară, crizaaceasta a cărţii româneşti e poate cea maiîngrijorătoare, fiindcă efectele ei, mai puţinsimţite azi, se vor răzbuna în viitor… Apoipierderea cititorilor înseamnă şi pierdereascriitorilor”. Ce s-a schimbat în aproape 90de ani? Avem cărţi dar avem şi criză careface inaccesibilă achiziţionarea de carte,avem biblioteci dar avem şi concurenţaacerbă a facilului, oferit de multiple programede televiziune şi de internet. Scrisorile aufost confiscate de telefonia mobilă. Nu ştimîn ce fel gândea Rebreanu răzbunareaviitorului în 1924. Viteza din 2011 complicăpuţin lucrurile în ce priveşte previziunea.Revenind în timpul prezent, prin eseulUMANISM ŞI CULTURĂ George Popapune balsam pe „rana” cititorului: „Ieşirea dinmarasm, calea vindecării nu poate fi decâtuna: refacerea drumului către semnificativ,către elevaţie, către valoric. După ce adevenit prada propriului său absurd, trebuiesă urmeze recucerirea omului de cătresine însuşi”. Călin Ciobotari dialogheazăcu Ştefan Lemny aflat la Iaşi cu prilejullansării volumului Cantemireştii. Aventuraeuropeană a unei familii princiare din secolulal XVIII-lea, apărut la Editura Polirom întraducere din franceză. Eleganţa scrisorilordin aceiaşi vreme o găsim în paginile dincorespondenţa prinţilor Maria şi AntiohCantemir. Prinţesa Maria îşi încheie epistolacu formula: „rămân a dv. preasupusă soră,Prinţesa Maria Cantemir”, iar fratele îirăspundea prin „Mult stimată Doamnă,soră şi stăpână”. Despre MASS MEDIAŞI VIOLENŢA SIMBOLICĂ, scrie MariaFlorea. Reţinem din text: „În lucrarea Despreteleviziune, Pierre Bourdieu încearcă săînţeleagă de ce un invitat ar accepta săparticipe la o emisiune de televiziune? Decele mai multe ori, invitatul nu se duce larespectiva emisiune ca să spună efectivceva, ci din cu totul alte motive: pentru a searăta şi a fi văzut”. Şi ce de mai „arătări” printeleviziunea autohtonă!Contact internaţional, vol.21,nr.1(83-84), 2011Face parte din revistele „grele”, prinţinuta editorială, competitivă în contexteuropean. Hârtie de lux, grafică de excepţieşi intenţii deopotrivă. „Orice revistă trebuiesă fie un proiect, să aibă un mesaj ascunssau vizibil, dar nu se poate impune prinanonimatul amorf al unui amestec indigerabilde texte. Contact internaţional a avut şiare în continuare acelaşi scop hermeneutic,un mesaj direcţionat spre minte şi inimă”,spune directorul revistei Liviu Pendefundaîn articolul de debut. Reţinem câteva numeşi titluri din vol.21 al publicaţiei: CassianMaria Spiridon – Meşterul Manole, unmit doar la români, Constantin Coroiu –Scrisorile „expertului decăderii”, AntonioPatraş – Nichita Danilov şi ambasadoriisăi invizibili, Mircea A. Diaconu – Poezia lafeminin, Poezie de Matei Vişniec, TheodorDamian, Mihaela Albu. Ion Holban vorbeştedespre poezia lui Ioan Alexandru – Steauadin fântână. Bogat ilustrată revista oferămomente de respiro coloristic bine plasateîn densitatea textelor.Poesis internaţional, nr. 3decembrie 2010Poezia din acest număr mi-a atrasatenţia şi nu vorbesc despre poezia luiIon Mircea (nici nu-i de mirare să fienominalizat la Premiul Naţional de Poezie„Mihai Eminescu” Opera Omnia), nicidespre Emilian Galaicu-Păun, nici despreOctavian Soviany. Nu înţeleg însă poeziapoetului Constantin Acosmei (cel puţin înfragmentele din acest număr). Reproducîn întregime poemul Somn dulce: „(gumaverzuie pe care o mestecam când amadormit / am găsit o dimineaţă încleiatăîn părul încâlcit)”. Şi poemul (?!) în prozăRelatarea unui copil: „«Într-o zi tatăl meua venit acasă beat, a traversat holul şi s-aprăbuşit îmbrăcat pe patul de arcuri dindormitor. În casă era cald. După câtevaminute s-a năpustit izbindu-se de pereţi cătrebaie, dar nu a ajuns până acolo şi a vomatde câteva ori pe linoleumul din hol, apoi s-aîntors încet în dormitor. Atunci eu am ieşitdin bucătărie, m-am încălţat cu sandalele,mi-am făcut avânt, am strigat „Pârtie!” şi amînceput să mă dau pe gheaţă, alunecând pevoma tatălui meu. M-am jucat aşa mai multăvreme (am căzut de câteva ori dar m-amridicat imediat şi am luat-o de la capăt),până când uşa de la intrare s-a deschis şimama m-a prins în viteză în braţe, scăpândsacoşa cu legume din mâna stângă». Mi seface dor brusc de candoarea poetului EmilBrumaru. Continuă mai tânărul AlexandruVăsieş:”puricii se plimbă pe mine / şi vor sămuşte tot mai adânc/ eu sunt iritat tot pegât / miros a cauciuc şi a teamă/”. Şi pe lastrăini cam aceiaşi modă. Ce a trimis revisteibulgăroaica Kristin Dimitrova (traducereMiruna Vlada: „tu de uiţi / la un meci de fotbal./ eu fac o salată/ doar pentru mine. / ştiu deja/ să fii singur înseamnă / să fii cu cineva/care nu e cu tine”(poemul Conform opinieiwww.oglindaliterara.rounui specialist). Sau din poemul Graniţa:„Fiica mea m-a întrebat / dacă i-am adusgumă de mestecat”. Sau poemul În tren.Pun alături şi un fragment din poemul În josal polonezului Dariusz Sośnicki: „Oraşul e-nrecesiune / Oraş de sinucigaşi. / Dac-o ţineîn acelaşi ritm. Celulare în case pustii./ Nufaceţi asta operatorilor de reţea”.Sigur nu cunosc în totalitate operapoeţilor citaţi, dar fragmentele de caream pomenit mă fac să mă tem că poatedomnul Laurian Stănchescu are dreptateîn privinţa viitorului poeziei. Mai citim textuldomnului Alex Goldiş despre cum şi-a luatMircea Cărtărescu adio de la poezie prinpublicarea volumului Nimic (ed. Humanitas2010): „Dacă mai existau cumva dubii, acumlucrurile sunt clare; poetul cotidianului, alironiei şi al deconstrucţiilor intertextuale dinanii ’80 era în fond un mare iluzionist…” şine „delectăm” cu un poem de Ioan Moldovandin volumul Mainimicul, în curs de apariţiela editura Cartea Română: „Un sac de pieleplin cu apă călâie / Sunt. Un sac umblătorapatic/ Câte un boschetar sugând lămâiapubelei / Mă înghionteşte cu cotul / De-misună apa-n sac …/”.Patru sonete de Charles Baudelaireîn traducerea lui Octavian Soviany vin însă,precum cântecul sirenei să ispitească simţulpoetic.Ex Ponto, nr. 4(29) octombrie –decembrie 2010Cum ne-a obişnuit, revista debuteazăcu poezie. De data aceasta semnează SorinRoşca, Ion Roşioru, Iosif Caraiman, IonDragomir şi Cecilia Moldovan. La tineri poeţiprimeşte girul revistei Marius Marian Şoleaiar la debut Yigru Zeltil (alias Florin Ionescu,elev în clasa a XII, la liceul „G.Călinescu” dinConstanţa. Sumarul ediţiei este complex,abordând teme variate, trecând prin Jurnalde călătorie, Traduceri din literaturauniversală, Istorie literară, Literaturăuniversală, Lecturi, Literatura interbelică.Imaginea este asigurată de reproduceridupă lucrările artistului plastic Adrian Pal.Revista în sine este o carte care secere citită pe îndelete,răsplătind cu bogăţiainformaţiei interesul cititorului.Obiectiv cultural nr. 2, ianuarie2011Prolificul scriitor Radu Paraschivescu,autor a zece cărţi în perioada 2000 – 2010,opt publicate la editura Humanitas, douăreeditate de aceiaşi editură, răspundeinterviului realizat de Cătălin D.Constantin, înpreajma publicării ultimului volum Fluturelenegru,2010. Din dialog rezultă şi modul încare subiectul romanului i-a fost sugeratde tabloul Amor al lui Caravaggio, în timpce se afla în urmă cu trei ani la Roma: „Amîncercat să intru şi în atmosfera de atunci, şiîn pielea personajului. Nu ştiu dacă asta e oreţetă…”.Chiar, o fi o reţetă? Totuşi, parcădrumul acesta a mai fost umblat de TracyChevalier şi a sa construcţie centrată pe untablou de Vermeer.Eseistul, publicistul şi traducătorulLaszlo Alexandru e supărat pe edituraCURTEA VECHE care a publicat recentvolumul lui Paul Goma Scrisori I (1971-1989). Dar nu numai pe editură este supăratci şi pe autor. O dispută ce pare să nu semai sfârşească. Propuneri pentru „Revistede citit”: Viaţa Românească, Luceafărul dedimineaţă, Dilema veche.6747

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!