ESEUA FI SAUA NU FI KAFKIANKafkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că înjurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în francezăşi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe ariiculturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituitîntr-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial FranzKafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka începe săse estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-aadjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şiimposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei,şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care seînscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şidefinitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetareştiinşifică, cât şi ca model literar.Prin urmare, pentru înţelegerea corectă a kafkianismului, eltrebuie receptat în dubla sa ipostază determinantă: ca mod conceptualşi atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artisticăa înţelegerii şi a trăirilor autorului.În primul capitol al acestei părţi, însuşi Kafka ni se destăinuie.Şi astfel, într-o manieră aparte, aflăm despre traumele copilărieişi despre unele dintre decepţiile ulterioare, dar şi despre puţinelebucurii ce i-au străluminat negurile vieţii: bucuria de a citi, călători şiiubi (însă fără norocul rotund al împlinirii prin dragoste şi căsătorie),precum şi bucuria de-a scrie şi de-a creşte spiritual prin scris, chiaratunci când te îndoieşti de calitatea producţiilor tale artistice. Căci,ne încredinţează Kafka, „arta este pentru artist suferinţă, de care seeliberează pentru o nouă suferinţă”.Neîndoios că sunt atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, care înceea ce priveşte problemele sufleteşti şi suferinţele provocate deviaţă, au tot dreptul să afirme că la acest capitol ei sunt mai kafkienidecât însuşi Kafka. Riguros adevărat, cu menţiunea că dacă privimfenomenul în discuţie din acest unghi, avem de-a face doar cu coajakafkianismului: nenumăraţi oameni au cunoscut pe propria pieleefectele dureroase ale alienării şi însingurării, atâta doar că unuiasingur i-a fost dat să le înfăţişeze în opera sa la un înalt şi inconfundabilnivel artistic! Căci, ne asigură Romul Munteanu în Prefaţa la romanulProcesul, „Opera constituie în astfel de împrejurări o ilustrare artisticăa biografiei, un comentariu asupra condiţiei umane, realizat dinperspectiva individului care-şi studiază propriile vibraţii interioare, alecăror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmică”.Fără discuţie că analizaunei opere, oricât ar fi aceasta deaccesibilă, implică anumite riscuri:fie că vei insista asupra unorelemente considerate de maximăimportanţă şi atunci vei tratasumar ceea ce te-a impresionatîn mai mică măsură, fie că veiproceda altminteri (desigur, cu tactşi responsabilitate intelectuală),oricum o atare iniţiativă va generadiscuţii şi va crea nemulţumiri înrândul comentatorilor de profesie.Că, adică, vor spune ei, se puteaaltfel şi atunci lucrurile ar fi ieşitmult mai bine...Cu atât mai mult în cazuloperei lui Kafka, unde surprizelese iţesc la tot pasul pe drumulcaptivant ce duce spre culmile George Petrovaiîmpodobite cu delicioase capcanestilistice. Se ştie doar că opera acestui scriitor este inseparabilă destrania sa persoană şi că mai ales, potrivit opiniei lui R.M. Albérès,el „a construit în mod deliberat povestiri neinteligibile, o lumeinexplicabilă şi ireductibilă la un comentariu raţional”.*Insolitul şi atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate deanumite elemente nerative, care în îmbinarea lor atinsă de graţiadivină, îi definesc stilul şi forţa artistică a expresiei. Primul dintreaceste elemente este concepţia lui Kafka despre lume, din care –după propriile afirmaţii – se va naşte cretitudinea rostului său pe acestpământ, anume aceea de a reda „universul prodigios pe care-l amîn cap”. Filosofia sau concepţia kafkiană despre lume s-a cristalizatîn decursul timpului, şi la configurarea ei – precum în cazul atâtor şiatâtor semeni celebri şi mai puţin celebri – şi-au adus contribuţia ceidoi factori: impresiile culese din viaţă şi învăţăturile extrase din lecturi.Fireşte că diferenţierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (multmai conturate sunt asemănările!), atunci când ele se datorează doarimpresiilor şi învăţăturilor acumulate. Baza deosebirilor esenţialedintre oameni este de ordin genetic şi ea se învederează în însuşirilenative ale minţii, respectiv în cele ale inimii şi firii.Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viaţă şi influenţalecturilor de calitate pe o minte receptivă şi o fire hipersensibilă.Din nefericire, primele sale impresii de viaţă se leagă de imagineaautoritară a tatălui său, lucru pe care îl va înfăţişa peste ani şi aniîn două scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare către tata şiVerdictul.Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât eareprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate căa fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alteveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe FeliceBauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică,dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor salecomplicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. „Plămânii şi capulau complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el... Aşadar, putemspune că anul 1912 se dovedeşte un an bun şi prosper pentru GeorgBendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeşte cuFrieda Brandelfeld, o fată dintr-o familie bogată, iar afacerile cunosco creştere însemnată, cu toate că „tatăl său îl împiedicase de laadevărata activitate proprie, prin faptul că nu vroia să admită decâtdoar concepţiile sale personale”.Cuprins de fericire, Georg se hotărăşte să-i scrie prietenuluisău dificil din Petersburg despre logodnă. Apoi, cu scrisoarea înbuzunar, el se îndreaptă spre camera tatălui său pentru a-l înştiinţade cele plănuite. Aici, însă, în cea mai autentică manieră kafkiană,va avea parte de un adevărat şoc, ocazie cu care se va convinge căfericirea nu-i decât o iluzie. Tatăl său are o comportare cât se poatede bizară: Dacă la început pune sub semnul întrebării existenţaprietenului din Petersburg, puţin mai târziu neagă categoric căGeorg ar putea avea un asemenea prieten („N-ai nici un prieten laPetersburg!”), pentru ca în final să-i spună deschis şi categoric: „Debună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimiimele”. Îndată după aceea el îl acuză pe Georg că prin logodna sa aprofanat amintirea mamei, şi-a trădat prietenul, iar pe el – bătrânul luitată – l-a vârât în pat. Devenit deodată justiţiar, încheie cu cuvintele:„Te osândesc la moarte prin înec!” De îndată ce verdictul a fost rostit,Georg se simte irezistibil atras de apă, aşa că o ia la fugă spre pod.Ajuns aici, el se avântă peste parapet „ca un gimnast perfect”, iar întimpul căderii mai apucă să rostească încetişor: „Dragi părinţi, totuşiv-am iubit mereu”...(continuare în nr. viitor)6690 www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
O aniversare cu caziere GULAG:Mandelştam, Gumiliov, Vvedenski, HarmsDaniil Harms (1905-1942). …Începând cu anul 1928,scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele. La ce bun, dacăera inutil să le prezinte vreunei redacţii? Nu i le-ar fi publicatnimeni. Însă, din fericire, a dactilografia nu e sinonim deplin(nici pe departe!) cu a scrie. În jurnalul său intim Harms seautoîmbărbătează, îşi dă din abundenţă sfaturi sieşi de a nuabandona, de a nu renunţa! Apoi, îi plăcea mult să viseze.REMEMBERi-se atitudine capitulardăfaţă de războiul încare se afla URSS. Încazier, sunt reproduseşi următoarele cuvinteale Lui Harms: „UniuneaSovietică a pierdutrăzboiul chiar dinprima zi a acestuia.Acum Leningradulsau va fi blocat şi noivom muri de foame,sau va fi bombardat Leo Butnarufără să rămână piatrăpe piatră… Întregulproletariat trebuienimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îivoi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte.Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurilearmatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat”. Harmsmai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front suntÎn somn şi aievea. Şi, numaidecât, în scris. Visul era nu doarcea mai benefică formă în care personajele lui Harms îşi (în)tezaurizau dorinţele, aspiraţiile, iluziile, ci şi fericita posibilitate dea suda acea tragică ruptură din interiorul existenţei, din realitate.Încât vreun subtil exeget are motive să constate cu deplin adevăr:absurditatea subiectelor nu poate fi pusă la îndoială, însă la fel deneîndoielnic e că ele au ieşit de sub pana lui Harms în timpurileîn care ceea ce părea absurd devenise realitate (sadea şi...sadică!). Dar nu numai atunci, cândva, în epoca etc... Deoarecetextele avangardei trebuie înţelese (şi traduse...–„supuse”)printr-o reinterpretare – uneori – esenţial-contemporaneizatoare,să zicem astfel. Nu, nu ar fi exclusă şi atare metodă-montare-jocpercepţie...Ne-decepţie!În ziua de 23 august 1941 este arestat în urma unuidenunţ (delatoarea era o cunoştinţă apropiată a Annei Ahmatovacare, sigur, o turna la NKVD şi pe marea poetesă), incriminându-expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală,simulează demenţa; tribunalul militar decide ca Harms să fieizolat, ca deţinut, în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.www.oglinda<strong>literara</strong>.ro6691
Change language