Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

NOTESCarmen Doreal şi adevăratasa identitateVolumul „Poeme în culori – Poémes en couleurs”,editura Nemesis, 2010Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat înanul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conţine 22 de poemeîn limbile română şi franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetăşi pictoriţă, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafical poemelor şi nu a greşit. Cele două tipuri de creaţie se îmbinăîntr-o armonie perfectă.Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „Oaltfel de ninsoare”, în care „altcineva locuieşte / pe dinăuntru /ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric:„jurnalul meu de poetă / mă risipeşte peste inima ta / la limitaserii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăseşte de celemai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masatăcerii”, privind „asfinţitul... o rană / din care / o umbră a plecat”.Poezia în cazul de faţă este o tandră resemnare, o acceptarea compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoiacute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri,un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şiredobândită: „cred în tine, poezie / eşti prietena mea cea mai bună/ în nopţile albe / îmi ţii empatică / volubilă companie / cred în tinepoezie / îmi dăruieşti aripi complimentare / anticipând fericireaîn sine / îmi demonstrezi că viaţa ar fi / un şir de întâmplări /declanşatoare” („Cred în tine poezie”).Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui câtşi situarea/raportul în(tre) dimensiunile existenţiale suntreprezentate de două motive principale : imaginea în oglindă şidedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierareamoroasă – „oglinda are două feţe / îmi tatuează cuvântul / unînger / o dată pentru tineînsuţi / o dată pentrumine („Oglinda are douăfeţe”), sau eliberare –„oglinda decantărilor fine/ eliberează poeta dinmine / levitaţie cu inima lacer / geminidă” („Cred întine poezie”).D e d u b l a r e ase realizează într-ovânzătoare de iluzii –Siddartha, „dedublatăde un iubit secret / îmiinvadează sângele / cutelepatii halucinante / oaltă toamnă mă regăseşte/ înveşmântată / în rochiţade frunze / colorată rebel /de un pictor impresionist”(„Siddharta”).Poeta „reinventeazăiubirea sub Poartă deIonuţ Carageasărut / pe malul fluviului Saint-Laurent” şi trăieşte „Transcendenţa”– „divaghez în vers alb cu Pierre Morency” – fără să uite numelelui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experienţadin Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy, / agăţauoglinzi suprarealiste înalte / deasupra patului meu...”.Poezia poetei Carmen Doreal, cu fine inflexiuni întâlnite înopera Valeriei Coman, dar şi cu influenţa „exilului creator”, vinesă ne prezinte un suflet cald, dedicat culorilor şi cuvintelor într-unrogvaiv al luminii şi al iubirii. Trăind între prezent şi trecut ca întredouă oglinzi în care (se) priveşte concomitent, autoarea nu estecapabilă să facă o alegere şi devine un continuu „metamorf”,poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu desentimente.reluat şi comentat în Caietele de Studii Tradiţionale, desprecare aflu că au ajuns la numărul 11. Revista circulă mai multîn străinătate, cerute fiind traducerile în limba franceză. Suntuluită de activitatea susţinută, impresionată de rigoareaacestora, fără a gândi o clipă că la plecare imi vor fi dăruiteultimele numere.De la isihaşti (André Scrima) la autori aplecaţi asupraTradiţiei (Anton Dumitriu), trecem la guénonieni. „Harta” cunumele pe care i le rostesc (Marcel Tolcea, Mihai Mandache,Daniel Hoblea, Mircea Al. Tămaş etc.) şi asupra căroraîi solicit detalii nu pare să-l mulţumească. Nu le contestăscrierile, convingerile, dar nu vede în aceştia însemne aletrăirii reale, în sens doctrinar. Unii cad uşor în verbalism,alţii într-o eronată înţelegere. E vădit nemulţumit şi datorităfaptului că Fălticeniul nu e deloc receptiv la posteritatealovinesciană, că totul se reduce la mecanica unor omagieri.Laudă însă preocupările Ancăi Manolescu, gândeştenostalgic la dialogurile pe care le-a avut cu Andrei Pleşu şiGabriel Liiceanu, pe teme lovinescine, acum îi simte însă multprea departe de preocupările sale spirituale.Accept ca pe un corolar al următoarelor discuţii faptul căTradiţia nu se identifică decât la cei capabili să o primească.Aproape firesc revenim la Guénon, şi problematica„domniei cantităţii”, a „crizei lumii moderne”. De aici pânăla scriitorii a căror operă poate fi considerată tradiţionalănu e decât un pas. Un scurt excurs prin hermeneuticalovinesciană se impune. Ca un adevărat „solve-coagula”,ordonăm deopotrivă pe cei din spaţiul universal, unde laDante zăbovim mai mult, apoi pe autohtoni, de la (pre)paşoptişti la Sadoveanu, fără a uita de basme. Extindemtema ocultării. Vorbim şi despre Camil Petrescu şi HortensiaPapat-Bengescu, scriitori „la modă” în contemporaneitatealovinesciană, dar cărora le lipseşte suflul simbolului Tradiţiei.„Sub pecetea tainei”, cum ar spune pe MateiuCaragiale, ne oprim la simbol. Intrebările mele au încetatdemult. Centrul de interes se multă acum asupra unor discuţiimult mai profunde pe marginea simbolului creştin, a originiişi complexităţii acestuia. Insistăm pe nevoia înţelegeriiPrincipiului, indiferent de manifestările sale rituale. Mi sedeschid punţi de cunoaştere către lumea informală, cătreceea ce ţine de universal: legătura directă om-Dumnezeu.Punem totul pe marginea luminii. A ochiului înscris în triunghi,semn superior al Creaţiei.Concluzie pe marginea discuţiilor noastre aproapenu a existat sau nu a fost nevoie. De la biografie la operă,portretul lovinescian mi s-a limpezit, dacă mai era nevoie, caun Magnum Opus, dar s-a deschis şi mai mult drept puntecătre detaşarea de tot ceea ce e material, ştiinţific. Fărănicio îndoială, simbolul lovinescian e nodul gordian al nevoiide a transmite Lumina. Văzut deopotrivă ca liant între cerşi pământ, între exterior şi interior, lumea materială şi ceaspirituală etc., el reface în sens grav, adânc, semnificaţiaoriginarului „symbolein”. Scriitura devine astfel mijloc deaccedere către doctrină. Acolo unde autorul are de îndeplinito „funcţiune tradiţională”.Ce altceva a fost această uluitoare întâlnire, în urmacăreia simt cum în trei ceasuri (ciudată coincidenţă, sau nu?!) am trecut parcă prin cele trei etape alchimice... „operala negru”: vălmăşagul de început, când am privit cu emoţie,teamă de necunoscut dar şi curiozitate născută din nevoiade afla mai mult şi mai multe despre Lovinescu, amestecândbiografie cu scriitură, destinul omului cu cel al autorului.„Opera la alb”: aşezarea, când discuţia s-a focalizat în jurulunei teme fundamentale, când am simţit mai mult ca oricând,din mărturisile domnului Mihăescu ceea ce de fapt ştiam dinlecturi, dar aveam nevoia certificării: Lovinescu a îndeplinito Funcţiune Tradiţională. Alături de Guénon şi Vâlsan poatefi considerat un „chemat” al Tradiţiei care să atragă atenţiaasupra spiritualităţii primordiale. In sfârşit, „opera la roşu”,cuvintele lasă loc tăcerii ce se înnoadă în jurul a ceea cede fapt căutam: morfologia simbolului, ca accedere peverticală spiritualităţii. Totul se reduce la simbol, fie el hindus,hiperboreean, creştin etc.Să fi fost Bucureştiul tomnatic un Athanor? Plec avândgustul melancoliei de care vorbea Lovinescu în Al patruleahagialâc. Deja îmi doresc să revin curând...6734 www.oglindaliterara.ro