OPINIIŢărâna(text din volumul autorului:Despre omul frumos)- Ai să fugi de-aici… Ai să pleci în America…- Nu, n-ai să pleci, îmi şopteau frunzele pomilor, iarba.- Ba da!, răspundeam din răsputeri. Ce să fac aici, înlumea asta urâtă?- Ei se vor duce, tu vei rămâne, şi va veni clipa cândcel mai frumos lucru de pe pământ îl vei vedea aici!Şi noaptea în gând mă retrăgeam în copilărie. Şi acolocerul îmi vorbea, râul, şi, mai ales, crucile nevorbitoare dincimitirul mic al bisericuţei din sat. Înserarea venea ca ozână nevăzută, cărăbuşii alergau prin aer şi eu vroiam săfac rost de aripi ca ale lor.Liniştea devenea apoi stăpână, iar stelele îşi reluaulocui lor de fiecare seară.- Scoală, bă, nesimţitule!, se auzea glasulplutonierului, care ne chinuia dimineaţa.Inima îmi sărea din piept şi fugea înainte-mi. Îmiîmbrăcam corpul rămas fără mine, trup inert. Mâinilebâlbâiau nasturii şi şireturile. Apoi respiraţia aburindăa mea şi a colegilor mei în plină dimineaţă, ca o tânărăherghelie alungată nicăieri. Prin ordine scurte, caporalulîmi reteză şi ultimele picături de vis. Realitatea era a lor.Am să plec din ţara asta, spuneam scrâşnind dindinţi. E plină de ceva rău, nefiresc!- Ba n-ai să pleci!, îmirăspundea pământul îngheţat,călcat de bocancii mei soldăţeşti.Ce ştii tu, ţărână, ce e viaţa?...Şi, mai ales, ce e viaţa mea?...Vreau să fiu fericit!- Viaţa ta suntem noi, fericireata suntem noi. Ţărâna pe care o calcisuntem noi, îmi striga pământul.Cine sunteţi voi?, întrebam eu.- Drepţi!... Drepţi!, se auzeacum răcnea caporalul Târâş cu Dan Puricmasca de gaze!... Drepţi, bă! Lapoziţia de drepţi nu mai mişcă nicicopilul în burta mă-sii!... Aţi înţeles?Deveneam arbori nemişcaţi. Doar gerul ne aduceaaminte că suntem vii. Camionul vorbea de pe nişte foi. Cemulte foi avea colonelul!Soldaţii ascultau gerul sticlos. Cuvintele coloneluluinu se ridicau din foi, mureau pe buzele lui, ca fluturii atinşide bec.- Soldaţi! Vom vizita Muzeul Mărăşeşti!Ochii îmi fugeau pe fotografiile vechi. Soldaţi români1916-1918.Şi, deodată, ochii îmi cad pe o cămaşă găurită înpiept de un cartuş. Sângele se mai păstra. Era ca o ranăneînchisă.- Eu sunt ţărâna pe care tu o calci şi pe care vrei săo părăseşti, mi-a şoptit cămaşa însângerată.APEL pentru salvarea casei memorialeMihai Eminescu de la VaratecPrea Fericirii Sale, Daniel, Patriarhul BisericiiOrtodoxe Romane si presedintele Sfantului Sinod alBORInalt Prea Sfintiei Sale Teofan, Mitropolit alMoldovei si Bucovinei si Inalt Prea Sfintiei SalePimen, Arhiepiscop al Sucevei si RadautilorPresedintelui Academiei Romanie, Excelentasa <strong>Ion</strong>el HaiducMinistrului Culturii, Kelemen HunorPrea Fericirea Voastra,Inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – “mamapoporului roman”, dupacum o numea Eminescu,Distinsi academicienisi profesori,Domnule ministru alCulturii,Va scriu cu fiascasupunere, deosebitaconsideratie si maresperanta, in calitate decetatean si jurnalist alRomaniei care isi doresteca valorile nationale sipatrimoniul acestei tari safie respectate si aparatein numele generatiilortrecute si pentru cele prezente si viitoare.Situatia casei de la Varatec in care a trait si creatganditorul, poetul si jurnalistul Mihai Eminescu seafla printre aceste valori vitregite de timpuri sioameni si care are nevoie, chiar in aceasta clipa, deajutorul Dvs inestimabil.In urma cu opt ani, o Fundatie culturala a lansatimpreuna cu Maica Benedicta, academician ZoeDumitrescu Busulenga, si mari duhovnici si scriitori aiRomaniei, si cu binecuvantarea Mitropoliei Moldoveisi Bucovinei, personal a IPS Daniel, actualul Patriarhal BOR, un Apel pentrusalvarea acestei casute sitransformarea ei intr-o casamemoriala care ar puteaadauga o noua nestemataculturala la bijuteria pecare o constituie sfantulasezamant manastiresc dela Varatec.Din nefericire, timpula trecut doar in defavoareanoastra si a memoriei luiEminescu, care ar putea fimentinuta vie si in aceastacasa inchiriata.6656 www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
GRĂDINAINCANDESCENTĂ (III)Ziua a nouaAseară am primit telefon de la Monica, din Franţa. Suntrăguşite din cauză că s-au lăcomit la îngheţată. Altminteri,bine merci, au vizitat Parisul şi or să-l mai viziteze. Au văzutcâteva monumente şi locuri celebre : Notre Dame, SacréCoeur, Tour Eiffel, Trocadéro... M-a întrebat cum e pe-aicişi nu m-am putut abţine să (nu) mă plâng. Dar mai mult desecetă, ceea ce dovedeşte înclinarea mea obiectivistă!Finalul însemnărilor de ieri îmi lansa un plan. Şi atuncieram convins ca deţin informaţii, observaţii etc., pe bazacărora pot face proiecţii pertinente. Acum, când vreau să lepun la lucru, mi se par însă confuze, disipabile în mii deîndoieli şi nuanţe. Chiar şi acelea redate – destul de coerent,dar cu un balans literar nedorit – au măcar un păcat: nusugerează nişte marje între care adevărul lor funcţionează.Tendinţa surprinsă caracterizează un tip de om care aapărut în Occident ca urmare a 2-3 revoluţii, a proliferat îndemocraţiile liberale şi apoi în „democraturile” comuniste,şi-a unit şuvoaiele după compromiterea ideologiilor şi acules aluviunile postcoloniale din ţările „lumii a treia”. Mătem, deci, că acesta va predomina până la urmă şi că nu vamai putea fi civilizat, ci cel mult robotizat, poleit, influenţatsubliminal. Că sub-cultura lui, răspândită deja cu freneziede mijloace de comunicare instantanee, nu se va transformaniciodată în cultură, întrucât aceasta presupune rădăcini întradiţie şi religie, de care el s-a rupt demult.Frica. N-aş spune că omul acesta nou, ţipător coloratsau despuiat, totuşi cenuşiu (trădând şi o convergenţărasială?), n-o mai cunoaşte. Pur şi simplu, n-o maiinteriorizează. O trăieşte subit, visceral, în clipa ameninţăriicu forţa cea mai concretă. În aşa fel că pare în mod normalcutezător, îndrăzneţ, temerar. Dacă odinioară îndrăznealaera oarecum instituţionalizată, alocată clasei războinicilor,cuceritorilor, exploratorilor, acum o găseşti pe toatedrumurile şi la toate răscrucile, de la copilul şi adolescentulcare sfidează părinţii, profesorii, poliţia, circulaţia rutieră etc.,la tânărul cu ocupaţie sau fără şi la maturul ce-şi croieşteafacerea sau escrocheria. La bătrâni mai rar; doar la uniifoşti lupi ai serviciilor „viteze”.Cei care nu-s îndrăzneţi şi şmecheri prin natură potfi prin contaminare de la ceilalţi, prin maimuţăreală. Nu-iopreşte nici un dubiu asupra „curajoşilor”. Ei sunt modelele;altele nu există. Ce curaj ar fi acela să nu vrei să ai curaj?Sau, în general, să nu doreşti neapărat să fii ca alţii? Lideri,vedete, VIP-uri se construiesc în serie, încât sub creastapunk ori sub fustiţa de papuşă Barbie îţi căşunează iute sădevii şi tu unul / una. Dacă material nu e încă posibil, nu teda bătut. Provoacă-provoacă întruna, cu toate mijloacele –bogate de când cu dispariţia ruşinii; în orice clipă poate picanorocul, bafta, pleaşca şi peste tine. Există bilete la negru,loterii, găuri în legi, „surprize-surprize” (acestea desigur nutocmai pentru prăpădiţi), internetul...Dacă nu-ţi reuşeşte în timp scontat (cât te ţine cureaua),sinucide-te, tipule! Nu degeaba ai pierdut frica, „Dumnezeu”e o înjurătură şi ai liberul arbitru ca îndrăzneală absolută.În disputanda lume mediteraneeană, sinuciderea acăpătat chipul succesului maxim, „îmbrăţişarea” lui Allah.Nu e cazul să bagatelizăm. Avem de-a face, poate, cuun sacrificiu – şi alţi ai noştri, printre care dacii, ca să numai vorbim de primii creştini, şi-au încununat disperarea,pecetluind-o cu un suprem nume(n) divin. Dar, ierte-mi-se,contează sacralitatea (sfinţenia) naturală, nu sacralizareavoită şi nevoită.www.oglinda<strong>literara</strong>.roJURNAL NECONVENŢIONAL*Din pricina arşiţei,când am fost dupăpâine am dat târcoaleberii Bucegi, preferataîn amintirea mărcii dinvremuri ceauşiste şiacum printre cele maiieftine... contrafaceri.N-am cumpărat-o,din proprie ambiţiezgârcenie-economieşi de asemeni ca săîmpac Capricornul,prezent şi in absentia, Ioan Dumitru Denciucare – am remarcat – aavut inimă să-mi lase lareală dispoziţie minumum minimorum de bani, punând înascunzişuri (arătate!) sume la păstrare, pe care la o adicăle-aş putea „ataca” (imi zice). Or, se vede cât de puţin măcunoaşte şi după atâţia ani de convieţuire.De câteva zile câinii si pisicile n-au mai mâncat înainteaomului (eu, ginerele Casei). N-au mai primit „de dulce”când era zi de post pentru mine-le uman. Dacă suntemmembrii aceluiaşi continuum însufleţit, sfânt sau nesfânt, săîmpărtăşim acelaşi regim. Şi drept urmare au consumat tot,fiindcă le-am administrat hrana raţional, nu în exces. Cummi-am servit-o mie. Din privilegiul meu de demi-dieu.Birmanicul, însă, s-a bucurat (?) de dietă specială,„strofocatic”-occidentală (gen whiskas pentru pisici) – [„a sestrofoca” = a se screme] –, în lipsă de naturaleţi extremorientalecu care strămoşii săi îşi vor fi sublimat genele.Ziua a zeceaA început cu o furtună puternică spre zori (ora 4?).M-am dus să scot frigiderul din priză, am controlat celelalteaparate, uşile, ferestrele. Apoi a plouat, nu prea mult, darsuficient cât să mă scutească de a uda în dimneaţa aceasta,cum plănuiam. Nici să sap n-a mai fost cazul.Am măturat prin casă.Am ieşit să evaluez pagubele. Nu-s mari: frunze şifructe prematur scuturate. Pe primele le-am înlăturat, pecelelalte urmează să le adun pentru ţuică. Mă voi ocupa cuasta azi. Şi cu ce va mai da Domnul (expresie stereotipăcare nu prea se potriveşte cu noua mea... viziune).Ieri am scris tot felul de prostii speculative. Voi maiavea timp să le reiau, corectez, elimin?Nu mă simţeam bine deja, dar conştient am devenitabia după amiază, când mi-am formulat în minte ideeacatastrofei. Iată că acum seceta se joacă şi mai tare cu mine.Adun nu numai corcoduşele, ci şi mulţimea de vişinecăzute la pământ. Erau prea coapte?Culeg, din pom, vişine pentru vişinată. Pierd cu astapeste o oră. Rezultatul: jumătate de găleată (5 kg?). Ce săfac cu atâtea? Dacă n-ar fi scump zahărul, le-aş pregăti osurpriză doamnelor: dulceaţă de vişine. Însă ar trebui să măinteresez cum să procedez.***(continuare în nr. viitor)6657