Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

REPORTAJPe urmele unui reporter frenetic: Iorga (1937)Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie,“romansi”: oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitoriide limba germana si italiana care ii inconjoara din toate partile.Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime,se numea Retia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonulelvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limbanationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualulteritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi deimprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romansii si-ausarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiardaca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti,latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman,Nicolae Iorga le spunea “frati mai mici” ai românilor. In studiul sau“Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditicu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond decuvinte prezente si in limba noastra.Iorga afirma ca e cel dintai român care a ajuns pe inaltimileAlpilor, intre romansi. “Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasala dânsii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastrasi sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fatarotunda sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu lepoate infatisa romanilor “si vederi din satele lor si nu le pot aduceinainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.”Intr-o conferinta rostita la Radio , Iorga vorbea chiar despre “osingura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergeapana la Marea Neagra... Intre noi (romanii), care ne intindempe amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas ei(romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza derasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elementesufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasailirico-traca si din Roma strabuna...”Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputulunui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand savada ce-a mai ramas astazi din “fratii” nostri indepartati? Sale priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe dacapovestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare devant. Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici,mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparatdovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce potspune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taraniiaceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevaratAcasa.Istorie si fanPashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreoopt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupranoastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata,peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spateleceluilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tararomansilor si a padurilor nesfarsite.Fratii nostri din AlpiPe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cumana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lorvoinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si neintoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e primaoara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tatasi un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari,stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, unadevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 deani. Vorbeste bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturileastea - si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht,www.oglindaliterara.roei sunt romansi “vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-afost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pehaine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase afan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes ospune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparatmai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor ainceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansidinspre vãi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii auurcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit.Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-auprins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romans. Candvorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut “scoalade tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Peurma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print dinpovesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras sichiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe insatul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecarerevarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atatamunca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoarestele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramanapana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim.Sunt momente candcei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi,intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea.La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot cevorbesc.Inteleg o gramada de cuvinte: “plug”, “mos”, “casa”,“munt”, “ram”, “muma”, “frar”, “sour”, “scolar”, “corp”, “alb”, “eusun”, “el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, oanumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra,incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul dinvioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirilece insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pecare ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cucuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibaritintr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire dedrum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielorvechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Seodihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda,aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi,innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleasibancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul.Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imidau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, destani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu teduca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheadearuncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinuluide pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun “tara lacale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti,cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in totEngadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadinspentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, loculuii se zice “vamporta” (in fata portii), locul unde romansii stau savorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatateae mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-aupastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice siunite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-sianunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia,isi imprumuta unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu coun paraint”, “un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”,spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatateomeneasca, pierduta prin alte parti.(continuare în nr. viitor)6695