NOTESGEORGE ROCA,ROMÂNUL DE LAMARGINEA LUMIIGânduri pe marginea lecturii, de la Spaţiulvirtual, la cel metaforicDespre dor.George RocaEvadare din spaţiul virtualA 2009 GR Project, Sydney, AustraliaPoezii, ISBN 978-606-8049-19-9Editura Anamarol, Bucureşti, 2009, 116 p.(...)Simt în pieptu-mi un fiorŞi bătăi de zeci ciocane,Fiindcă inimii i-e dorDupă plaiuri transilvane!Pe pământuri australe,M-a cuprins aşa-ntr-o doară,Dor de gliile nataleCe călcam odinioară!(Transilvania, pag.16)Mulţi s-au străduit să ne„explice” dorul nostru cel românesc.Puţini au reuşit! Pe George Roca îldoare dorul de Transilvania natală.De fapt eu cred că-l dor amintirile.Într-o poveste pe care am auzit-o în celălalt mileniu, într-untren, spusă de un moşneag cu suman şi căciulă unui nepot îmbrăcatîn haine „domneşti”, personajul principal se numea Dor-Eliodor - şiavea un frate de cruce, Mohor. Ţara lor se numea Ogor. Dor a fostluat la oaste de Drăguţul de împărat şi dus în Ţara de Gheaţă. Dorulde locurile natale, de părinţi era aşa de mare că şi-au făcut tălpige dinoase de lup şi au reuşit, într-o iarnă, să vină acasă. Dor se plângeacă-l doare frunza de fag, durerea mamei care l-a născut, îl dor visele.Mohor cânta pe dintr-un solz de peşte despre durerea oilor tăiate,lingura de lemn ruptă de cel care a venit să le ia bir şi-l mai doarecrucea din cimitir, de lemn, el simte un îndemn să plecea acasăfiindcă cineva-i râvneşte mireasa. E durerea celor plecaţi de acasă,mereu tentaţi să facă acea comparaţie cu ce au lăsat undeva, dor pecare s-au străduit să-l cicatrizeze.Ştiaţi că cicatricele dor mai ales în somn şi atunci când scriempoezii? Un amic plecat de acasă mi-a mărturisit că a avut senzaţiaconcretă că are o rană în piept şi s-a dus la baie, unde a văzut sângepe oglindă, dar el, deşi simţea un junghi la inimă, nu avea nici o rană.A zis: „Cred că mă doare rana din minte!”. Altul spunea că-l doaredurerea miilor de bărbaţi care beau crezând că-şi alină durerea dedor… Să te doară, azi, când ai venit acasă după un sfert de secol,ogorul udat cu lacrimi de generaţii, pe care zace un bloc. Să te doartădurerea pomilor fructiferi tăiaţi fiindcă aşa e ordinul, copacii deveniţichibrituri, cu care ai vrea să încendiezi o lume, dar n-o faci fiindcă dinstejarii tăi s-au făcut şi sicrie. Mă dor durerile pe care George Rocale-a evocat în poeme…Insula fericirii.Încercăm cu toţii să supravieţuimîn secolul acesta a turbulenţeicreându-ne în imaginaţie mici insuleunde evadăm atunci cândnu mai putem face faţauraganelor şi cutremurelorcare ne înconjoară.(...)(Insula fericirii, pag. 11)Nu ştiu dacă din fericire sau din opusul ei, Insula fericiriidomnului George Roca este un spaţiu virtual-intim şi intangibil, alcelui care observă cutremurele transferate, de la cele de pământ,la cele de gând, de trai, de ai ori n-ai… Nu mai e ce-a fost! Până şifericirea, asemenea spaţiului virtual poate fi virusată! Ce bine este căpe „Insula fericirii” imaginatede domnul Roca totul esteîncă posibil! Şi mi-i teamă cănu peste mult timp aceastăinsulă se va scufundaîn… tehnica pe care alţii ocontrolează! Oare sufletulse poate vindeca de relelepământeşti?Versurile ne conducspre o lume –nelume,imaginile ne cutremură, neplesnesc peste comoditateaacceptată, derutează. Sămori în viitor? Să-ţi imaginezio călătorie-deplasare, nu caMarin Sorescu, de la pământla Iad, parcă-parcă e maiaproape de noi.Rugă pentru cărţi.(...)Şi apoi, Ţie mă-nchin,poţi să mă laşi să mor puţinpe un câmp cu iarbă verdeşi la cap cu trei flori,cu-o porumbiţă-n braţeşi-un teanc de carţi noi,să am ce să citescatunci când mă trezesc...la Judecata de Apoi!(Rugă, pag.13)Oare cum e să-ţi închipui o altă călătorie, până la Judecata deapoi? Omeneşte-poetic se poate. Dar tot cu păcate am pleca, nu neputem închipui că ne-ar fi bine renunţând la iubire. Şi poeţii, chiar pelumea cealaltă nu se pot lepăda de un teanc de cărţi noi. Oriundemintea ne urmăreşte, noi nu vom putea abandona superbele corolide minuni ale lumii zidite în flori!Faţa nevăzută a Pământului.(...)Lumea,poate să înceapă pe Pământşi să se terminela capătul Universului.Pentru mulţi dintre noi,lumea începe din clipaîn care ne cuplămla Internet...(De unde începe lumea, pag. 14)Oare unde începe şi unde se sfârşeşte lumea aceasta seîntrebă angoasat, fascinat, nedumerit George Roca. De unde,ştie. Lumea începe de la noi! Perfect. Dar până unde ne pot ducefirile existenţei? De ce unora le este dat să vadă faţa nevăzută apământului decât în lumea de celuloid?Oare cine a comandat acele fire care să mă ducă labătrâneţe-n Madrid, unde să fiu încântat de interviurile lui G. Roca şimai apoi, trecând prin sticla ecranului să conversăm folosindu-ne delitere bătute-n sintagme şi gânduri!... Nu şi iar nu! Lumea nu începeodată cuplaţi pe internet! Lumea începută odată cu folosirea acestuimijloc de cunoaştere este partea pe care trebuie s-o trimitem câtmai des în împărăţia sesibilităţii noastre… Să nu facem din lumeasentimentelor roşii de seră: frumoase, zemoase, dar cu gustul gumeide mestecat! Prefer lumea din minusculul meu Roşiori de se maiVede pe harta ţării, în care încă mă mai poate înţepa o albină, muşcaun ţănţar, unde madam Kanicula nu mi-a ucis toate merele şi pereleşi prunele, dar roşiile, da. Iarba, da, umbra, nu. Visele, şi amiciţiacelor care încă mai visează la cuvintele devenite metaforă, nu!Hoţie.(...)Cealaltă inimă,cea cu toaca,îmi aduce amintede cântecele strămoşilor mei daci…Şi atunci,(continuare în pag. 6721)6660 www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
POEZIELIVIUPENDEFUNDAGEORGEPETROVAICornul lunii, apaSub cornul lunii apavibreaz’al doilea clopotşi arca în spirală cu trupul luiVarunanu’i altceva decât uncrocodil.Măritul Vishnu ’şi aşezacununavrăjit de magi pe şasepetale portocalii.Şi de la Gange pân’la NilPlanul astral e doar un tropot.Pătrund în templu şi mă’nchin.În mâini el îmi întinde să cunosco scoică, un buzdugan, o roată şi unlotus.Între coloane iz şi gust de mosc,şi poarta spre-alte lumi păzită de făclii.În suflet ştiu ce rătăcire, ce lume depăcatam străbătut s’ajung la tine,ci tu, Chakiri Shakti, de-ai iertatla probe ai supus în taină a mea vlagă,să iau din tolbă o săgeată,şi-apoi shakespearian în mână cu uncraniude mai exist să mă întreb. Un rituale dansul meu cu minecând îţi agit tamburul ce mi’ai datşi cu toporul lemnele-am tăiatsă ţin etern văpaia pe-un drum atât destraniu.E încă podul plutitor un curcubeuvrăjit de magi în hora de mistere,o linga vang şi-un crocodil;şi arca în spirală trece de himereducând prin poartă duhul meu.Rondelul Dramei lui TithonusLehamite mi’i în amurg că s’a sfârşitO zi în care am sperat s’o întâlnesc peEosAşa cum mi se zbate un susur tainicauzitÎn piept ce-atinge nemurirea. Însă rosDe jalea veşniciei în trup îmbătrânitAştept acum să îmi răzbun şăgalniculEros.Lehamite mi’i în amurg că s’a sfârşitO zi în care am sperat s’o întâlnesc peEos.Hespera vine să’mi alineaspectul meu unitCu noaptea dulce dintremlaştini şi iubireCu sufletul mai cald, mai bundar vlăguit,Speranţele fiind doar semnede-amintire.Lehamite mi’i în amurg căs’a sfârşit.ArmonieCâtă dureretrebuie să fie în sufletul tău,dacă nici pe femeia iubitănu poţis’o aduci lângă tine,în drumul tău,pe serpentinelecare străbatmuntele de aerspre străfundulclopotului dintâi.Câtă măreţiepoate fi cuprinsăîntr’un biet sufletce nu se cunoaştedacă nu s’a privitde sus,din înaltul iubiriidar se descoperăîn oglinzilecerului revărsatîn ochii din urmă.Câtă luminătrebuie să fie în minedacă nu mai vădnimicîmprejurul tăucând urc sau coborexaltat de neştire,foc,glas şi armonie,cale de vis,zbor în labirint.Pe serpentinelecare străbatmuntele de aerspre străfundulclopotului dintâişi în oglinzilecerului revărsatîn ochii din urmăcâtă dureretrebuie să fie în sufletul tăuTESTIMONIILIRICE (POEME)SFÂRŞITULSINGURĂTĂŢIITrezitu-m-am înplină noapteîn al singurătăţiihohotit,cum că-i bolnavăde tăcerea-milungă,drept care la plecare s-a gândit.„Dar cum voi fi eu fără tine?”am dat să strig, iar ea m-a repezit:“Nu mie-mpreunarea să mi-o ceri,când tu neliniştii i-ai fost menit;fii cel ce eşti – un visătorpierdut în astă lume a cârtirii,unde visarea-şi are rostul eide condiment al vieţii şi al firii”.HOMO LUDENS(Omul care se joacă)Că omul s-a jucat cu foculde când în lume ochi făcu,ne-ncredinţăm nu doar din mituri,ci şi din chipul lui de-acu.În plan moral-spiritualel a rămas acelaşi ins –avid de-onoruri şi de banişi-n felurite intrigi prins.Politiceştile cabalesunt jucăria sa-ndrăgită,chiar şi atunci când zvârle-n focsperanţa unei lumi minţită...Fireşte că nu-i focul furatde Prometeul curajospentru a omului progrescând de-a-ncălare, când pe jos,eroic act fără egalce-n zei stârnit-a ofticatul,încât făptaşul fu legatsă-i mânce vulturul ficatul.Nu-i nici măcar focul edenic,pe care-Adam l-a înteţitcu-mbucătura buclucaşădin fructul pomului oprit.Îi jocul lui din totdeaunacu reguli pentru jucător,pe care tot el le încalcă –Deci homo ludens e-un trişor!www.oglinda<strong>literara</strong>.ro6661