Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

POEZIELIVIUPENDEFUNDAGEORGEPETROVAICornul lunii, apaSub cornul lunii apavibreaz’al doilea clopotşi arca în spirală cu trupul luiVarunanu’i altceva decât uncrocodil.Măritul Vishnu ’şi aşezacununavrăjit de magi pe şasepetale portocalii.Şi de la Gange pân’la NilPlanul astral e doar un tropot.Pătrund în templu şi mă’nchin.În mâini el îmi întinde să cunosco scoică, un buzdugan, o roată şi unlotus.Între coloane iz şi gust de mosc,şi poarta spre-alte lumi păzită de făclii.În suflet ştiu ce rătăcire, ce lume depăcatam străbătut s’ajung la tine,ci tu, Chakiri Shakti, de-ai iertatla probe ai supus în taină a mea vlagă,să iau din tolbă o săgeată,şi-apoi shakespearian în mână cu uncraniude mai exist să mă întreb. Un rituale dansul meu cu minecând îţi agit tamburul ce mi’ai datşi cu toporul lemnele-am tăiatsă ţin etern văpaia pe-un drum atât destraniu.E încă podul plutitor un curcubeuvrăjit de magi în hora de mistere,o linga vang şi-un crocodil;şi arca în spirală trece de himereducând prin poartă duhul meu.Rondelul Dramei lui TithonusLehamite mi’i în amurg că s’a sfârşitO zi în care am sperat s’o întâlnesc peEosAşa cum mi se zbate un susur tainicauzitÎn piept ce-atinge nemurirea. Însă rosDe jalea veşniciei în trup îmbătrânitAştept acum să îmi răzbun şăgalniculEros.Lehamite mi’i în amurg că s’a sfârşitO zi în care am sperat s’o întâlnesc peEos.Hespera vine să’mi alineaspectul meu unitCu noaptea dulce dintremlaştini şi iubireCu sufletul mai cald, mai bundar vlăguit,Speranţele fiind doar semnede-amintire.Lehamite mi’i în amurg căs’a sfârşit.ArmonieCâtă dureretrebuie să fie în sufletul tău,dacă nici pe femeia iubitănu poţis’o aduci lângă tine,în drumul tău,pe serpentinelecare străbatmuntele de aerspre străfundulclopotului dintâi.Câtă măreţiepoate fi cuprinsăîntr’un biet sufletce nu se cunoaştedacă nu s’a privitde sus,din înaltul iubiriidar se descoperăîn oglinzilecerului revărsatîn ochii din urmă.Câtă luminătrebuie să fie în minedacă nu mai vădnimicîmprejurul tăucând urc sau coborexaltat de neştire,foc,glas şi armonie,cale de vis,zbor în labirint.Pe serpentinelecare străbatmuntele de aerspre străfundulclopotului dintâişi în oglinzilecerului revărsatîn ochii din urmăcâtă dureretrebuie să fie în sufletul tăuTESTIMONIILIRICE (POEME)SFÂRŞITULSINGURĂTĂŢIITrezitu-m-am înplină noapteîn al singurătăţiihohotit,cum că-i bolnavăde tăcerea-milungă,drept care la plecare s-a gândit.„Dar cum voi fi eu fără tine?”am dat să strig, iar ea m-a repezit:“Nu mie-mpreunarea să mi-o ceri,când tu neliniştii i-ai fost menit;fii cel ce eşti – un visătorpierdut în astă lume a cârtirii,unde visarea-şi are rostul eide condiment al vieţii şi al firii”.HOMO LUDENS(Omul care se joacă)Că omul s-a jucat cu foculde când în lume ochi făcu,ne-ncredinţăm nu doar din mituri,ci şi din chipul lui de-acu.În plan moral-spiritualel a rămas acelaşi ins –avid de-onoruri şi de banişi-n felurite intrigi prins.Politiceştile cabalesunt jucăria sa-ndrăgită,chiar şi atunci când zvârle-n focsperanţa unei lumi minţită...Fireşte că nu-i focul furatde Prometeul curajospentru a omului progrescând de-a-ncălare, când pe jos,eroic act fără egalce-n zei stârnit-a ofticatul,încât făptaşul fu legatsă-i mânce vulturul ficatul.Nu-i nici măcar focul edenic,pe care-Adam l-a înteţitcu-mbucătura buclucaşădin fructul pomului oprit.Îi jocul lui din totdeaunacu reguli pentru jucător,pe care tot el le încalcă –Deci homo ludens e-un trişor!www.oglindaliterara.ro6661