Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

NOTESVocabularul latin creştin,fundament pentru un noutip de limbajMotto: Linqua interpres est animi.(Limba este tălmaciul sufletului.) - HoratiusLiteratura latină, nu e nevoie de nici o demonstraţie, secunoaşte, prin toate genurile pe care le dezvoltă, stă la bazaliteraturii de astăzi. Practic ceea ce avem astăzi nu constituie onoutate – Nihil novi sub sole –De asemenea, prin expansiunea în tot Imperiul Roman anoii religii – creştinismul – se conturează o literatură nouă, cuprincipii noi, literatura latină creştină exprimîndu-se prin genurileşi formele cunoscute pe de o parte şi literatura patristică, strictdogmatică, pe de altă parte.În acest context apare o nouă limbă, latina creştină, cuo gramatică aparte, cu o stilistică de asemenea proprie, desigur,pe linia latinei autorilor clasici. Studierea apariţiei, dezvoltării şievoluţiei acestei limbi care se abate de la normele gramaticii şistilisticii clasice este importantă deoarece face obiectul limbiicreştine, o limbă tehnică, din cadrul tuturor sistemelor lingvistice,unde creştinismul a pătruns.Dicţionarele occidentale, în genere, fac distincţie întrelatina eclezială şi latina creştină. Schrijnen – Charakteristik desaltchristlichen Latein, Nijmegen, 1932 – deosebeşte Kirchlateinde Christlatein.Originalitatea limbii latine creştine constă nu atît încrearea unor termeni noi, aceştia, în măsura în care sînt, aparţinde dogmă şi, subscriind Monseniorului Schrijnen, fac parte dinlatina ecleziastică – Kirchlatein – cît mai degrabă în crearea uneilumi noi prin reinventarea stilisticii, prin reinventarea limbajului,recurgînd în special la planul figurat, la împrumuturi din limbagreacă, apelînd la autorii necreştini, filosofi greci şi latini, dinvocabularul cărora au preluat termeni abstracţi.La sporirea vocabularului latin creştin au contribuittraducerile, care fac obiectul separat al unui studiu, neincluzînuseîn literatura creştină propriu-zisă, traducerile începînd cusecolul al II-lea. E vorba de transpunerea în latină a textelorgreceşti cum ar fi: Biblia, Păstorul lui Hermas, etc, după cumsubliniază Ch. Mohrmann – Traits caractéristiques du latin deschrétiens, Miscellanea Mercati, I, Vatican, 1946.Baza conceptuală creştină, şi ne referim aici la sistemullingvistic latin, trebuie să ţină cont de:Stil – Aici avem în vedere vocabularul, mijloacele deîmbogăţire, planul figurat, planul afectiv – modalitatea de expresiespecifică noii religii, creştinismul – latura mistică şi întrebuinţareasimbolurilor.Gramatică – Acest context, după cum au arătat specialiştii,nu propune o formulă originală, ci avem, mai degrabă, abateri dela norma clasică, deja consacrată prin autorii literaturii clasice.Un alt punct de vedere constă în maniera de traducere,considerînd că modificări gramaticale au survenit şi sub imboldulcontaminării între limbi, sistemul gramatical în care urma săse transpună, şi nu în ultimul rînd maniera de a se raporta launiversal, de a percepe lumea, mentalitatea specifică aceluisistem.Lucrările de specialitate, care au consacrat mii de paginistudiind vocabularul autorilor creştini, subliniază creativitatealexicală în urma împrumutului din limba greacă.Chr. Mohrmann – Traits caractéristiques du latin deschrétiens, Miscellanea Mercati, I, Vatican, 1946 – semnaleazăun aspect care ţine de latura tehnică a latinei creştine, dar şide orizontul filosofic al acesteia, considerînd că în mod specials-au păstrat termeni greceşti care desemnează ierarhia, slujitorii,instituţiile clericale, termeni şi acţiuni concrete. Pentru laturaabstractă a dogmei sînt utilizate cuvinte latineşti, care însăbeneficiază de noi conotaţii.Aşadar se au în vedere doar acele împrumuturi dingreacă ce s-ar putea încadra în cîmpul semantic al reprezentăriiierarhice, sau al reprezentării instituţiilor clericale. În cele ceurmează ne vom orienta privirea doar asupra cîtorva termeni învederea exemplificării.Lat. diaconusTermenul diaconus reprezintă un împrumut făcut de latinaeclesiastică din greacă: gr. diakonos care are următoareareprezentare semantică, în conformitate cu Dictionnaireetymologique de la Lanque Grecque, E. Boisacq, Paris, 1916:Adj. - cel care face un serviciuSubst. – 1. Servitor, cel care serveşte la masă6724 www.oglindaliterara.ro2. diacon3. diaconiţăÎn acest caz estesemnalat că, dacă înlimba greacă verbul caredesemnează acţiunea dea sluji este gr. diakoneo,aşadar aceeaşi rădăcină,limba latină nu prea şiverbul. Pentru a redaconotaţiile religioase aleacestuia se utilizează verbulministro şi servo.Se consideră călucrarea de slujire este datăBisericii de Christos (Cf.Eph. 4:11; Io.13:14) şi sepoate realiza prin mai multemodalităţi după cum rezultădin semnificaţiile atribuţiilor Lucia Dărămuşlui diaconus:− ministro, are – a sluji lui Christos“ Erant autem ibi mulieres multae a longe, guae secutaeerant Iesum a Galilaea, ministrantes ei. (Secundum Matthaeum27:55 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland,Stuttgart, 1906.)“Însă acolo, de mult timp, erau multe femei, care îl însoţeaupe Iisus din Galilea, spre slujirea acestuia.”Dacă în acest exemplu, participiul prezent – ministrantes–al verbului lat. ministro are sensul de bază “a sluji” în specialla masă, “a ajuta” pe cineva, în următorul exemplu acelaşi verbse va comporta din punct de vedere semantic într-o manierăfigurată:“ Si quis mihi ministraverit, honorificabit eum Pater meus.”(Secundum Ioannem 12:26 in Novum TestamentumGraece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)“ În cazul că cineva îmi este credincios (loial), Tatăl meu îlva răsplăti.”Ministraverit, conjunctiv perfect, indică împreună cu si ocondiţională potenţială, termenul, în contextul dat, lărgindu-şisensul, căpătînd atributul “loial”, “credincios”.- ministro, are – “a sluji lui Dumnezeu”, “a fi credincios luiDumnezeu”, “ a fi loial”Dacă iniţial gr. diakonos indica pe cel care servea la masă,în perioada elenistică ajunge să desemneze anumiţi oficianţide cult în temple – B. Reicke, Diakonie, Festfreude und Zelos,1951 – anticipîndu-se sensurile creştine pentru gr. diakonos, lat.diaconus.Dinspre slujirea cu o încărcătură strict şi vădit materială, seajunge la slujirea spirituală, indicîndu-i pe cei puşi în fucţii cultice.În acest sens, desemnînd două categorii ierarhice, vine textuldin Filipeni:“Paulus, et Timotheus servi Iesu Christi, omnibus sanctisin Christo Iesu, qui sunt Philippis, cum episcopis, et diaconibus.”(Ad Philippenses 1:1 in Novum Testamentum Graece et Latine,Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)“Paul şi Timotei, robi ai lui Iisus Christos, către toţi sfinţii înChristos Iisus, care sînt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii.F.J.A. Hort – The Christian Ecclesia, 1897, p.198 - estede părere că cei doi termeni, pe de o parte gr. episkopois, pe dealtă parte gr. diakonois, se referă strict la structura dihotomică aBisericii – de conducere şi de slujire şi nu la ierarhie.În sprijinul ideii că diakonos este un termen deja specializattehnic, în cadrul latinei N.T. şi intră în ierarhie alături de alte cuvinteca: presbiteros, episkopos, etc, există pasajul din 1 Timotei 3 încare se realizează portretul episcopului şi al diaconului, calităţileşi virtuţile unor persoane investite în aceste slujbe duhovniceşti:“Et hi autem probentur primum: et sic ministrent, nullumcrimen habentes.”(Ad Timotheum I,3:10)Varianta grecească pentru ministrent propunediakoneitosan. Aşadar, după ce vor fi demonstrat că au virtuţiclare, fără să li se aducă vreo învinuire, pot să fie diaconi.Latina eclezială prin Clement, Ignatius şi alţii, sugereazăaceeaşi abordare, ca ultim sens al lui diakonos, prezentîndfuncţia lui ierarhică, foarte clară, după cum vom putea observadin cele ce urmează.“ Si quis loquitur, quasi sermones Dei: si quis ministrat,tamquam ex virtute, quam administrat Deus: ut in omnibushonorificetur Deus per Iesum Christum cui est gloria, et imperiumin saecula saeculorum…”(Petri Epistula I, 4:11)(continuare în nr. viitor)