Ion M. Ungureanu - Oglinda literara

ESEUCum să NU faci critică literarăAlina Dora TomaDe ce apelează un cititor, pe lângă lectura propriu-zisă a operei, la consultareacriticii literare? În principiu, din nevoia stabilirii unor repere şi din încrederea că oamenipresupus avizaţi oferă sugestii spre o mai bună înţelegere a textului. Prin urmare, oexegeză care se doreşte a avea un anume impact asupra publicului cititor trebuie sărespecte anumite reguli.Întâi de toate, să surprindă în mod obiectiv trăsăturile generale şi definitorii aleoperei şi să manifeste coerenţă în exemplificarea detaliilor specifice. În al doilea rând,să folosească un limbaj elevat, dar nu metaforizat până într-acolo încât să fie nevoie deo exegeză a exegezei. Registrul poetic folosit în abordarea unei opere de asemeneapoetice nu face decât să încurce iţele şi mai rău sau să inducă greşit impresia devaloare acolo unde, în fond, nu se ascunde nimic decât platitudine şi superficialitate.Iar rolul criticii nu e de a stoarce lacrimi în regim telenovelistic. În al treilea rând, să facăabstracţie de relaţiile interumane dintre critic şi scriitor. Recenziile, prefeţele, exegezelenu ar trebui să fie ceea ce sunt astăzi, în mare parte, şi anume poliţe de prietenie sauinterese din vechiul inventar „PCR” (fără nicio referire la defunctul partid, pentru cinecunoaşte). În al patrulea rând, e necesar să se păstreze un echilibru între conţinutulcutiei şi ambalaj. A ridica în slăvi un scriitor minor şi fără veleităţi în domeniul literaturiie la fel de condamnabil ca a desconsidera un potenţial talent, din motive care ţin maidegrabă de prejudecăţi, depăşind criteriile strict literare. Chiar şi atunci când porneşti dela un punct de vedere personal şi mai puţin fundamentat pe elemente de teorie care să-ţisusţină viziunea critică, este recomandabil să-ţi construieşti discursul argumentativ fărăefuziuni siropoase, fără sentimentalisme şi, în principiu, fără prea mare indulgenţă faţăde semnalele trimise de cord. Şi, în cele din urmă, criticul nu are voie să plictisească.Interpretarea nu e o scriere de dragul scrierii. Trebuie să incite, să provoace, să-ţistârnească funcţiile cerebrale spre o mai mare chibzuire a cuvântului, să creeze legăturide sens altfel nebănuite, generate în primul rând de cunoaştere, erudiţie în sensul celmai larg.Un critic literar are nevoie mai puţin de condei şi mai mult de virtuţi în sinteză şianaliză. Cu atât mai mult astăzi, când există un val de scriitorime fără precedent caamploare, care necesită definirea pe o scară valorică bine organizată. Ceea ce, evident,nu este posibil în condiţiile în care criticii înşişi nu sunt foarte bine organizaţi şi nu auinstrumentele necesare în interiorul bagajului propriu de cunoştinţe. Nu este posibil nicicând se recurge la compromis şi ajungi să-ţi pui semnătura pe orice carte care iese dintipografie. Acordând credit unui volum, îţi asumi, în calitate de critic, responsabilitateagarantării valorii. Şi, dacă se constată ulterior că valoarea nu există, criticul devineimplicit mincinos şi pierde din credibilitate. A fi cinstit cu scriitorul şi opera lui înseamnăa fi cinstit deopotrivă cu lectorul şi cu tine însuţi.Amatorismele referatelor studenţeşti sau ale recenziilor de ocazie nu sunt permisecând ridici pretenţii de exeget. Există suficiente exemple despre cum să faci criticăliterară, pe care le poţi folosi până la o formare completă a gândirii, conduitei şi direcţieiacţiunilor tale interpretative. Indiferent de „scăpările” şi „şchiopătările” începutului,important e să nu persişti şi să realizezi necesitatea autocenzurării divagaţiilor de lasubiect şi a locurilor comune. Pe de altă parte, ţinta criticii nu este să iasă ea însăşi înfaţă, punând în umbră însemnătatea operei analizate, după cum nu e nici scornirea unuilimbaj alambicat şi estetizat până la saturaţie, pe care lectorul, în incapacitatea penetrăriisensului, să-l accepte cu sfinţenie, presupunându-l savant şi pertinent. Jargonul propriuliteratului trebuie să trimită spre ceva concret. Există un semnificat şi un semnificant,un termen şi o realitate desemnată prin intermediul acestuita. Utilizând acest inventarprestabilit, se poate jongla cu abilitate, păstrându-ţi în acelaşi timp libertatea de a fisurprinzător şi creativ.Criticul literar trebuie să aibă o viziune. Mergând pe linia acestei viziuni, indiferentdacă alţii o consideră sau nu contestabilă, trebuie să fie constant în aprecieri şi să-şi ia înserios rolul de formator de opinie. Totalitatea exegezelor lui, în final, trebuie să-mi aratemie, ca cititor, o perspectivă asupra literaturii, o înţelegere mai presus de simplitateagândirii mele a sincroniei şi diacroniei, precum şi a continuităţilor şi discontinuităţilormişcărilor literare, un efort de canalizarea forţelor creative spre un numitor comun.Criticul nu interpretează doar untext, ci şi fenomenologia literară. Estetraducătorul de facto al unei manifestăriample şi complexe din care parvin,înspre limita percepţiei comune, semnalemultiple, care trebuie trecute şi prinaltă sită decât cea a primei lecturi. Îndefinitiv, orice lector manifestă o opiniecritică, în conformitate cu propria luiscară de valori, iar gustul public are forţanecesară impunerii anumitor standarde.S-a întâmplat ca între reacţia criticii şia publicului (românesc cu deosebire)să nu existe întotdeauna un consens,drept dovadă popularitatea broşuriciloramericane de dragoste. S-a întâmplat caceea ce critica literară a denunţat dreptirelevant în planul creaţiei să aibă în ochiiconsumatorului de literatură un impactpozitiv, după cum scriitori apreciaţi decritici nu au găsit ecou în sensibilitateacategoriei mult mai vaste de cititori.S-a întâmplat, în fine, ca însuşi temeiulexistenţei şi funcţionării criticii literare săfie contestat, pentru caracterul exclusivistşi pentru tendinţa de a se adresa numaiiniţiaţilor.Cert e că există această incomodă(pentru unii) ştiinţă a intepretării numităcritică literară, care a dat de-a lungultimpului opere de referinţă. O lumepopulată, ca şi cea a creaţiei, de figurimarcante şi de aspiranţi care nu fac decâtsă dezvolte păreri, cu mai mare sau maimică pricepere.Asistăm, din păcate, la declinulliteraturii în conştiinţa publică, îndreptatăspre alte seturi de valori, fără niciun fel delegătură cu arta scrierii sau cu oricare altăartă. Condiţiile declinului sunt asigurateperpetuu atât din exterior, prin prismaevoluţiei şi mişcărilor sociale, cât şi dininterior, prin invazia aprobată şi încurajatăa scriitoraşilor mai slabi chiar decât un filmprost, prin lipsa de coloană vertebrală agaranţilor acestora, prin neseriozitatea şiinconsistenţa actului creativ şi interpetativdeopotrivă.Provincialismul literar funcţioneazăperfect. Pastişând fals şi stângaci numeleconsacrate, la nivelul fiecărei măruntecomunităţi literare (geografică sau de altănatură) se nasc adesea, în ambele tabere,bisericuţe de impostori. Iar din dangătulruginit, strident şi disonant al acestorclopote nu răzbate nicio revelaţie sprecititor, care ajunge să se retragă scârbit şisă-şi arunce privirea în altă parte.(urmare din pag. 6653)cum scria poetul într-o epistolă trimisă lui Al. Vlahuţă, împotrivindu-se„odioaselor” liste. Socialiştii ieşeni au dat tonul, C. Mille deplângând„greul jug al vieţii moarte” (Lupta, 15 ianuarie 1887). Demoralizat,nefericit prin umilire şi sărăcie, cunoscut prin „nenorocirea” care l-alovit, Eminescu – devenit un caz – expedia din bolniţa de la MonastireaNeamţu (ianuarie 1887) versuri amicului Negruzzi, sperând că, fiind„acceptabile”, să capete „loc în Convorbiri”; poema De ce nu-mi viio viza, presupunem, pe Veronica Micle. Temutul polemist nu maiavea unde să se exprime; se simţea „cu totul bine” şi căuta un postşi o biată leafă. Suspectat de degenializare, poetului i s-au pus încârcă o seamă de neadevăruri grele, beneficiind – prin rezonanţanumelor care s-au pronunţat – de credibilitate. Caragiale, mimând6658 www.oglindaliterara.rorevolta, îşi declarase intenţia de a oferi „o sumă de note asupravieţii lui Eminescu”, combătând „inexactităţile, nimicurile născocite,neadevărurile absurde”. Din păcate, n-a mai făcut-o! Încât, pătrunzândîn tenebrele eminescologiei, alţi cercetători speră să descifreze, prinsubtilităţi analitice, textele şi, îndeosebi, să lumineze contextele, iniţiindun recurs Eminescu. Ancheta lui Călin L. Cernăianu, chiar „efect alhazardului” fiind, denunţă astfel de nepotriviri şi „urzeala amplă” carea condus la acel „scenariu malefic” (izolarea în ospiciu). Nebunia luiEminescu – scrie infatigabilul jurnalist – pare multora „la fel de sigurăca teorema lui Pitagora”. Convins că demonstraţia lui Călinescu nueste definitivă (cum s-a tot spus), Călin L. Cernăianu şi alţi comilitoni,punând cap la cap documentele prin ingenioase conexiuni, încearcăsă înlăture un „sfruntat neadevăr”. Încât redeschiderea dosaruluiEminescu devine obligatorie.