REMEMBERAmintiri din războiulde la 1877V. Vereşaghin(urmare din numărul anterior)Skridloff şi cu mine fusesem cu mult timp înainte camarazila şcoala iuncărilor de marină deşi el era cu doi ani mai mic decâtmine şi fusesem împreună la război pe fregatele Svetlana Cândeu eram sergent în corpul iuncărilor de marină, el era sub ordinelemele şi de mai multe ori am avut prilejul să-i fac observaţii aspredin pricina obiceiului său de a tot vorbi pe şoptite pe front.Mă mutasem la un loc cu dânsul şi cu camaradul săuPodiapolski în căsuţa lor, aşezată într-o piaţă mare şi murdară.Uneori luam masa de seară la popota ofiţerilor, de cele mai multeori însă ne găteam singuri de ale mâncării în casă; atunci ne maidădea o mână de ajutor şi aghiotantul deoarece era un băiatîndatoritor. Ne culcam pe seară apărându-ne cu nişte perdeleîmpotriva ţânţarilor care erau foarte supărători în luna mai.Chiar din ziua întâi, am fost pus în cunoştinţă cu taina celordoi tovarăşi de cameră. Când straja plecase din Petersburg, şefulbine cunoscutei case engleze de comerţ, de la care cumpărau,oferi diviziei o ladă de sticle cu vin chery, pe care s-o ia cu dânşiişi Skridloff se însărcină cu transportul ei până la Dunăre. Întruaceasta îşi ţinu foarte bine cuvântul; Podiapolski fu singurul însă,care ştia de această ladă aşa încât cei doi prieteni îşi împărţirăîntre dânşii vinul, care era o minune. Din când în când maiînfruptară şi pe alţi prieteni, aşa încât, când la urmă, adevărulieşi la iveală, lada fu strămutată la popotă, însă acum era camuşurată.Comandantul întregii escadrile de torpiloare, căpitanulsecund Nofikoff locuia în aceeaşi piaţă. Era un ofiţer foarte viteazcare, mulţumită serviciilor lui la Sevastopol, câştigase crucea ceamică a Sfântului Gheorghe. Când l-am întâlnit pentru întâia oarăla masa comandantului şef, gazda noastră îl întrebă pentru carelucru căpătase crucea asta.- Am făcut să sară în aer o magazie cu praf de puşcă!,răspunse Novikoff, dar cu o voce de bas aşa de adâncă, încâttoată lumea se uita unul la altul. De altfel, aceeaşi voce de bas oauzeam şi acum, deşi ceva mai slabă, din căsuţa în care locuia.Când luam ceaiul cu dânsul, ne sileam să-l facem săvorbească, să-l facem să ne spună măsurile ce lua, dacăaşezarea torpilelor are să înceapă curând. Scopul acesteiîntreprinderi, care era aşteptată de atâta vreme, era să aperetrecerea Dunării, care trebuia să aibă loc numaidecât în urmă.Novikoff era neobosit. Viteaz şi plin de sânge rece, n-aveadecât două cursuri, care atrăgeau luarea aminte: cel dintâi eracă asurzea pe toată lumea cu vocea lui de bas, al doilea eracă numea torpilele bombe. Cu toate acestea i se iertau bucurosaceste cusururi, din pricina apucăturilor lui simple şi bune.Însoţeam adesea pe Skidloff, când avea de dat porunci.Coboram atunci fluviul noaptea, se-nţelege şi lăsam în urmăbutoaie ancorate, pentru a arăta drumul ce trebuia să urmezetorpiloarele pentru aşezarea torpilelor. Dunărea era încă foarteumflată şi unele torpiloare, care aveau o mare adâncime în apă,nu puteau să treacă pe oriunde, bunăoară de-a lungul malurilor,peste care apa era revărsată însă nu prea adâncă. Albia unui râumai mic, care se arunca în Dunăre, trebuia sondată şi însemnatăcu butoaie ancorate; torpilele trebuiau să fie aşezate drept lagura acestui râu.Se dăduseră porunci straşnice să nu speriem pe turci, sănu le atragem luarea aminte şi să încercăm să-i adormim cucredinţa în cea mai mare siguranţă cu putinţă. Pentru aceea nune apucam de lucru decât după ce se lăsa noapte. Dimineaţabutoaiele cu ancoră erau puse; sondarea albiei râului însă, acărui gură era aşteptată cu nişte pari zdraveni, ne dădu mult defurcă şi nu izbutirăm să isprăvim la timp această sarcină.După ce ne deschiserăm o mică trecere pentru vaporaş,străbăturăm Dunărea cu ajutorul vâslelor, atât pentru a ne arătacurajul, cât şi pentru a ne da socoteală dacă turcii puseserăstăpânire pe-o insulă care era înaintea noastră. Mânuindvâslele cu cât mai puţin zgomot cu putinţă, abia atingând apacu capătul lor, trecurăm pe dinaintea unei perdele groase desălcii. Orice foşnet neaşteptat, un peşte care sălta afară din apă,ţipătul vreunei păsări de noapte, totul ne făcea să ne înfiorăm.Coborârăm pe uscat pe acea insuliţă, îi dădurăm ocol de jurîmprejur şi căpătarăm siguranţa că turcii o părăsiseră, deşi cupuţin mai înainte fuseseră văzuţi cosind iarbă.Coborârăm la vale în voia apei, ţărmul turcesc era aproape,iar şuvoiul atât de puternic, încât cu greu puteam merge în susulapei. Ca să nu ostenim oamenii şi spre a nu avertiza pe turci, negrăbirăm să ne întoarcem: în zori de ziuă eram înapoi. Ajutorullui Skridloff, locotenentul Niloff, care făcuse împreună cu noiaceastă întreprindere de noapte, isprăvi în noaptea următoaresondarea albiei râului.Altădată umblarăm cu o însărcinare tainică printre toatetrupele aşezate pe malul Dunării. Trecurăm călare dincolo decazacii de Kuban, de Vladicaucazieni şi de Oseţi, ajungând pânăla Zimnicea unde câţiva husari, nu ştiu care anume, îşi aşezasestrăjile dinainte.La Parapan făcui cunoştinţă cu generalul Dragomiroff,căruia i se încredinţase pregătirile pentru trecerea Dunării. Cândacesta fu încredinţat că eu nu eram un reporter, ne vorbi cu atâtalibertate, judecată şi logică, încât rămăseserăm încremeniţi.Dragomiroff se bucura pe atunci – şi se bucurară şi astăzi – de omare popularitate şi lăsând la o parte pe Skobeleff, rămâne unuldintre cei mai buni generali din armata noastră, dacă nu chiar celmai bun.Ofiţerii, cu care luarăm masa de seară erau foarte drăguţi;ne dădură o masă bună şi ne găsiră numaidecât caii necesari.Skridloff ar fi vrut cu toate acestea ca pe lângă graba asta să fipus ceva mai multă luare aminte, deoarece avu parte de nişteaşa mârţoage, de parcă într-adins făcuseră aşa încât cândtrebui să străbată bucata de loc care despărţea pe husari decazaci, a fost nevoit să-şi biciuiască fără încetare calul lui mare,de culoare închisă şi, ceea ce nu fu mai puţin neplăcut, în ciudatuturor sforţărilor lui de a-l călări englezeşte, se întâmplă întrealte lucruri că-şi juli zdravăn anumită parte a corpului.Făcui o schiţă a Dunării şi a unei străji de cazaci de pemal; la drept vorbind însă, pictai foarte puţin. Mă duceam călarela Giurgiu, vizitam pe cazaci, cercetam lucrările săpătorilor, orimă duceam cu Skridloff să încerc vreun mecanism pe torpilorulsău Şutka. De frică să nu ne simtă turcii, trebui să ne folosimde apusul soarelui, sau de vremea rea; trebuia să înlăturămfumul de la coşul torpilorului sau aruncăturile de scântei, din carepricină să nu întrebuinţăm decât soiul cel mai bun de cărbuni depământ. Turcii nu ştiau şi nu trebuiau să ştie că noi aveam o flotăîntreagă de vaporaşe.Straja de cazaci pe malul DunăriiAltă dată plecarăm la o oră destul de înaintată şi pe o vremefoarte rea, cu furtună. Vântul deveni aşa de furios, încât şutcaabia s-a putut întoarce. Valurile pământii ale Dunării veneau cufurie, o ploaie deasă învăluia totul în beznă. Lucrul acesta insuflălui Skridloff ideea de a aduce la îndeplinire un atac, pe care-lplănuia de multă vreme, împotriva unuia din cuirasatele care seaflau în ancoră înaintea Rusciucului.Noi ştiam că un cuirasat era poposit în faţa forturilor, unaltul ceva mai la dreapta la spatele insuliţei. Fiindcă bocăniturilede ciocan, pe care le auzisem în zilele din urmă, ne-au făcut săpresupunem că turcii înzestrase pe cel de-al doilea cu o reţeaocrotitoare, nu puteam să atacăm decât întâiul cuirasat. O vremeca asta ne îngăduia să ne apropiem de-a binelea de vas, fără săfim zăriţi.- Să încercăm oare?, mă întrebă Skridloff.- Sunt gata!, îi răspunsei eu.(continuare în nr. viitor)7622 www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
LIRICĂ UNIVERSALĂSelecţie şi traducere după o versiune italiană deIoan Dumitru DenciuWisława SZYMBORSKA(Premiul Nobel, 1996)AbsenţăPuţin a lipsitca mama mea să se măritecu domnul Zbigniew B. din ZduńskaWola.Şi dacă ar fi fost să se nască o fiică– aceea n-aş fi fost eu.Poate una înzestrată cu mai bunămemorie a chipurilor şi numelor,şi a melodiilor auzite doar o dată.Infailibilă în recunoaşterea oricăreipăsări.Cu note excelente la chimie şi lafizică,şi mai slabe la poloneză,dar care pe ascuns ar fi scris poeziidintr-odată mult mai interesantedecât ale mele.Puţin a lipsitca tatăl meu să se însoare tot peatuncicu domnişoara Jadwiga R. dinZakopane.Şi dacă ar fi fost să se nască o fiică– aceea n-aş fi fost eu.Poate una mai încăpăţânată săînvingă.Una ce ar sări fără teamă în apaadâncă.Înclinată să sufere emoţiile mulţimii.Văzută încontinuu în mai multelocuri deodată,dar rar aplecată pe o carte, mult maides în curtebătând mingea cu băieţaşii.Poate s-ar fi întâlnitîn aceeaşi şcoală şi aceeaşi clasă.Dar fără a face pereche,fără nici o înrudire,iar în fotografia de grup distanţatebine.Fetiţelor, aşezaţi-vă aici- ar fi zis fotograful -cele mai scunde în faţă, cele maiînalte în spate.Şi la semnalul meu zâmbiţi frumos,vă rog.Însă mai înainte număraţi-vă,sunteţi toate?- Da, domnule, toate.UtopieInsulă, pe care totul devine.<strong>Aici</strong> poţi sta la rădăcina argumentelor.Nu sunt alte drumuri în afară de celde acces.Tufişurile aproape se apleacă subrăspunsuri.Creşte aici copacul Ipotezei Exactecu întreţeserea ramurilor descurcatăde secole.Drept, în strălucitoare simplitate,arborele Înţelegeriistă lângă izvorul care se cheamă AaDeci Aşa E.Cu cât se adânceşte în pădure, cuatât mai larg se deschideValea Evidenţei.Dacă vreo îndoială subzistă, vântulo împrăştie.Un ecou de nimeni iscat prinde glasşi grijuliu limpezeşte misterele lumii.La dreapta o grotă unde seodihneşte sensul.La stânga lacul ProfundeiConvingeri.Din adânc adevărul se smulge şiuşor înoată la suprafaţă.Domină asupra văii CertitudineaDe-Nezdruncinat.Pe piscul ei se arată EsenţaLucrurilor.În ciuda acestor atracţii, insula enelocuită,şi micile urme vădite de-a lungulcoastelorsunt toate îndreptate spre mare.Ca şi cum oamenii doar ar fi plecatde aiciplonjând irevocabil în abis.Într-o viaţă de neconceput.CerulDe la asta se cuvine început: de lacer.Fereastră fără pervaz, fără de rame,fără geamuri.O deschidere şi nimic altceva,doar amplitudine.Nu trebuie să aştept o noaptesenină,nici să înalţ capul,spre a observa cerul.Îl am în spinare, sub braţ şi pepleoape.Cerul mă înfăşoară ermeticşi mă ridică dedesubt.Până şi munţii cei mai marinu sunt mai aproape de cerdecât văile cele mai adânci.În niciun loc nu-i mai mult cerca în altul.Cerul apasă deopotrivănorii şi mormintele.Cârtiţa e luată în cerca şi cucuveaua ce bate din aripi.Orice lucru care ar cădea într-unabiscade din cer în cer.Aride, fluide, stâncoase,înflăcărate şi aerieneregiuni celeste, firimituri de cer,stoluri de cer şi teancuri.Cerul e pretutindeni prezent,chiar şi în întunecimile de sub piele.Devorez cerul şi îl secretez.Sunt o capcană prinsă în capcană,un locuitor locuit,o îmbrăţişare îmbrăţişată,o întrebare răspuns la altă întrebare.Despărţind cerul de pământ,lumea nu gândeşte potrivit, lapropriu, apropiatla această totalitate.Este numai un mod de a trăila o adresă mai exactă,mai uşor de găsit,dacă ar trebui să fiu căutată.Semnele mele particularesunt extazul şi disperarea.www.oglinda<strong>literara</strong>.ro7623
Change language