Aici - Oglinda literara

Jurnalul unui suflet de poetA apărut o carte, o cărticică – pentru unii insolită,pentru alţii aşteptată: Gheorghe Suciu, „Zile de pestean” (cu precizarea „Jurnal de suflet”, pe pagina degardă) Casa Editorială Floarea Albastră, Bucureşti,2011; cu menţiunea, pe versoul aceleiaşi pagini degardă, „Lucrare apărută cu sprijinul academicianuluiAlexandru Surdu”. Cartea cuprinde 60 de poeziiaparţinând prozatorului Gheorghe Suciu, care vinsă lumineze cealaltă faţă a medaliei, fără de caremoneda, chiar dacă n-ar fi fost calpă, ar fi rămasvitregită de caratele care-i conferă întreaga strălucire.Să lămurim, mai întâi, o dilemă, în consonanţăcu medalia anunţată. „Pentru cei care l-au cunoscutpe Gheorghe Suciu (1939 – 1995) vestea că în acestromancier ardelean de o mare sobrietate, aproapeIon Andreiţă auster, dotat cu o solidă vână narativă, se ascundeaun poet va veni ca o mare surpriză”. – zice IonCreţu, într-un fel de „În loc de postfaţă”. Din fericire,lucrurile nu stau chiar aşa; nu stau deloc aşa. Cei ce l-au cunoscut – noi, colegiilui de Facultate (Filologie) de cămin (la Matei Voievod) – ştiau/ştiu că GheorgheSuciu (Ţucă, după cum îl botezase Ion Butnaru) era şi a rămas poet. Stă mărturiefaimoasa şi exigenta „Gazetă literară” (de perete) din holul Facultăţii, unde, dacăapăreai cu o poezie sau un crâmpei de proză (critica era rezervată anului V şidascălilor) era o sărbătoare de zile mari. Mai mult, Suciu chiar a debutat cu poezieîn presa (mare) literară (ca să-i ţină companie nu doar lui Zaharia Stancu, ci şimai apropiatului de noi, Fănuş Neagu). De altfel, în cărticica de faţă, prozatorul ospune limpede, în versuri: „Între mine şi poezie / A fost o frumoasă dihotomie - /Euam iubit-o pe ea / Şi Domnia sa mi-a iubit proza mea”. (pag.26). Tot dintr-o poeziese poate descifra şi ideea-titlu din fruntea primului roman cu tematică ţărănească,„Botează-mă cu pământ”: „Bunul meu şi moşul meu / Au arat pământul / Ei m-aubotezat chiar zău / Cu pământul şi pământul”. (pag. 82).Acestea fiind zise, putem ajunge la concluzia că poezia i-a fost lui GheorgheSuciu călăuză permanentă; că acolo mocneau şi multe din motivele pe care nu leputea traduce mai bine decât în roman; în proză, adică.O altă direcţie ce se cuvine luată în seamă este timpul; mai exact, bornatemporală a trecerii prozatorului, cu arme şi bagaje, la poezie. Criticul NicolaeGeorgescu face o observaţie de fineţe, într-un adagio din finalul cărţii: …”după1982, n-a mai scris – sau n-a mai publicat – literatură cu şi despre ţărani” – mâhnit/scârbit, probabil, de limanul degradării către care fuseseră împinşi aceştia de„noua revoluţie agrară”. Da, este posibil ca de-acum, după 1982, Gheorghe Suciusă se fi aplecat mai mult spre poezie – în evocări, meditaţii amare, dezamăgiri,lamentaţii. Metafora îi era la îndemână, ideea se rotunjea mai bine şi mai repede.Încerc, riscând, chiar o eşalonare a datelor. Primele poezii poartă, consemnaţi deautor, anii 1986 – 1987, lunile februarie – aprilie. Apoi, sub fiecare poezie suntconsemnate doar ziua şi luna, uneori numai luna; anul dispare, de parcă s-arlăsa să se înţeleagă că totul curge după acei 1986, 1987. (Cu o excepţie: poemul„Scrisoare”, datat 29 decembrie 1978, deşi nici acest an nu se prea deosebea de1982). O consonanţă savantă se creează, adesea, între timp/anotimp şi stareapoetică/poetului. Un exemplu, din octombrie: „Abia ecouri de mai vin / Bătândurechea înfundată / Ci mormăiesc un cântec lin / Ce nu-l ştiusem niciodată” (pag.52). Obosit de toate durerile lumii, este gata să renunţe: „Muşchii aceştia s-aulăbărţat / Ca nişte opinci umblate prin războaiele vremilor”, dacă n-ar fi îndemnuldin final: „Nu mai pot sta în coate şi în genunchi / Nici să mă rog şi nici să blestem/ O, zveltă doamnă profesoară, dar / neîngăduitoare mai sunteţi cu cei care trăiesc/ nostalgia corpului pierdut: / …Şi iată-mă aici, în sala de gimnastică / răstignitfără tăgadă şi benevol pe spaliere / - Încă şi încă o dată, domnule Suciu!” (pag.59 – 60).Dintr-o stare asemănătoare sunt extrase şi cugetările ce fac parte din arspoetica: „Ci cred că mi-am slujit cu dragoste cerneala / Schimbându-mi lutul trupuluiîn lemn de cruce” (pag. 11); „Cine mai citeşte poezie gnomică / În era aşa-zisăatomică? / Păi, atomi erau şi pe vremea lui Lucreţius / Tot cam aceiaşi şi astăzi îs //Unde mai e învoiala pe care ţi-o dă rima / Şi unde tăgada de la care începe stima?”(pag. 43); „Foile pe care scria / Erau patria sa” – şi întregul Sonet IV, dedicat lui Al.Surdu (pag. 13) precum şi întreaga poezie „E ca şi cum ai vrea”, dedicată „unuicritic pe care-l respect”, în care este uşor de descifrat Mihai Ungheanu.Cartea aceasta a lui Gheorghe Suciu, aidoma Mureşului – iubit, cântat,descântat – leagănă când molcom, liniştit, când înviforat, poezii de o frumuseţefrustă: idei adânci, reverberate şi scăpărări de stei şi stea; metafore în carecuvântul se mlădie ca într-un peisaj transilvan înfiorat de adierea dorului denat. Citez la întâmplare, în ordinea numerică a paginilor: „Au început gândurilewww.oglindaliterara.roCRONICAsă roadă osul” (pag. 21); „Femeie, cefrumoasă e steaua / De care ne-amatârnat în zenit” (pag. 23); „Totuşi, aşasobru şi aton / Am iubit nu urletul fiarei /Ci glasul aspru şi dureros de om” (pag.28); „Eu sunt vechi / Ca un priveghi –/ Din istoria bătrână / Curge fusul meupe lână” (pag. 29); „În mine au adormitmulţi / Neîntrebaţi şi desculţi” (pag. 32);„Bate ceasul clipele – / Singur, tata leascultă / S-au tocit aripele / De atâtavreme multă” (pag. 44). Străbătută deumor disimulat, ardelenesc, imagineaartistică duce tot către o posibilă,îngrijorătoare, ars poetica: „O, voi albe,imaculate foi de hârtie / Toată lumeaştie pe suprafaţa voastră să scrie /Cei proşti pun mult preţ pe caligrafie /Farmaciştii pun contul pe criptografie”(pag. 62); „Iar în frunte-i numai toamnă /Ce mai vrei, o, Lume, Doamnă? / Cândîn sus de Univers / Nu mai cântă nici unvers / Iar în josul de Pământ / Nu maie cuvântul Sfânt” (pag. 65) – încheindpledoaria cu o replică la Micul Prinţ al luiExupéry: „Mâna mea, de mult străbună/ ţine floarea asta-n mână / Oare poartăleacurile / Ce-ntremează veacurile?”(pag. 63).Un capitol special îl constituiecele 13 „Pastorale” – o întoarcere spreparadisul pierdut al copilăriei ţărăneştişi iniţiatice, cu nostalgice trimiteri laArdeal: „Când ţăranul ara dealul /Robind boul, robind calul / Răsuna decânt cavalul / Şi era tânăr Ardealul”(pag. 68); „Nu te-am iubit, mioriţă! /N-afost alta cu putinţă – / Iar acum, cândnu te am / Cât de mult te mai iubeam!”(pag. 71); „Iar mi-i dor de tine, oaie / Şide sunet de ciuhoaie (…) Într-o zi, caniciodată / Vei fi, oaie, împărată!” (pag.74-75); „Vârste trec, civilizaţii / Pânădincolo de spaţii – / În păstorul dincatrinţă / Cine ţese azi credinţă?” (pag.87); „Cânta un clarinet pe deal / Şi eraseară în Ardeal” … (pag. 90).Oarecum disparat pare poemul„Scrisoare” – intercalat între „Pastorale”– dar, la o privire atentă, avem a facetot cu o autobiografie, în coordonateleesenţiale ale existenţei.Voi încheia citând cuvintele rostitede filosoful Alexandru Surdu – altardelean de geniu! – la despărţirea deGheorghe Suciu, cel de toate zilele, la12 aprilie 1995: „Prietenul nostru dragva primi astăzi botezul pământului,aşa cum o cere legea cea dreaptă acreştinătăţii. (…) Rămas bun, prietendrag, înfrăţitule de-acum cu pământul.Ţi-om răsădi la cap flori galbene decâmp, să-ţi aminteşti de satul tău şi decetatea cu nume de regină, Alba-Iulia.De locurile acelea sfinte unde, în linişteadimineţilor de primăvară, poţi auzi cumbate, din adâncuri, Inima Transilvaniei”.Odihnească-se lin, blândultălmăcitor al vieţii în ziceri. În amintire,în zilele de peste ani, rămâne, alături decelelalte scrieri, această carte de poezii,ca un testament târziu şi necesar.7637