Recomandari de buna practica in anestezia regionala

468
Poziţia pacientului
Poziţia pacientului este decubitul lateral sau poziţia şezândă.
1. Decubitul lateral este preferat, datorită poziţiei confortabile pe care o
permite pacientului. Pacientul este aşezat chiar la marginea mesei, foarte
aproape de anestezist. Coloana vertebrală este flectată pentru a lărgi
spaţiile interlaminare, scop în care pacientul îşi strânge genunchii la
piept în poziţie fetală şi îşi înclină bărbia spre stern. Capul şi gâtul stau
confortabil pe o pernă, coloana cervicală fiind în perfectă continuitate
cu coloana toracică. Coloana vertebrală trebuie să rămână paralel cu
marginea mesei, iar crestele iliace şi umerii perpendicular pe masă. Un
asistent stă în faţa pacientului pentru a-l ajuta să-şi păstreze poziţia.
2. Poziţia şezândă este folosită mai rar decât decubitul lateral, cu excepţia
anesteziei spinale în anumite intervenţii ginecologice şi urologice şi
tehnicilor hipobare şi hiperbare ţintite. De asemenea, poziţia şezândă
facilitează puncţia lombară la obezi. În condiţiile folosirii acestei poziţii
este posibilă apariţia hipotensiunii şi leşinului la pacienţii cărora li s-a
administrat premedicaţie moderată sau importantă. Pacientul este aşezat
pe masă cât mai aproape de anestezist, picioarele fiind sprijinite pe
un scaun. Gâtul şi spatele pacientului sunt flectate pentru a realiza maximum
de deschidere a spaţiului interspinos. De asemenea un asistent
stă în faţa pacientului pentru a-l susţine şi a-i menţine poziţia corectă.
Repere:
• procesele spinoase lombare
• creasta iliacă - la nivelul celei de a doua vertebre lombare.
Anestezicele locale folosite în anestezia spinală
1. Anestezice locale cu durată de acţiune scurtă (1-1½ h): lidocaina, mepivacaina,
procaina.
2. Anestezice locale cu durată de acţine medie sau lungă (1½ -3h): tetracaina,
bupivacaina, cinchocaina, ropivacaina.
Durata de acţiune creşte proporţional cu creşterea dozei.
Anestezicele locale utilizate în anestezia spinală sunt clasificate în funcţie
de greutatea specifică raportată la cea a LCR, care este în jur de 1003 la
37 o C.
Greutatea specifică se schimbă considerabil la o temperatură între 18 şi
37 o C. Astfel o soluţie hiperbară la temperatura camerei poate deveni hipobară
când este încălzită la temperatura corpului.
Soluţia hipobară se obţine prin realizarea unei concentraţii joase folosind
apa ca diluant. Este frecvent necesară folosirea unui volum mai mare decât
în condiţiile administrării soluţiilor hiperbare. Temperatura optimă de uti-
Recomandări şi Protocoale în Anestezie, Terapie Intensivă şi Medicină de Urgenţă