Occidentul romanesc nr. 47

ing room-ul te întâmpină cu o 

atmosferă caldă, familială, mobilat 

simplu şi cu bun gust. Pe 

unul dintre pereţi, încadrată de 

două săbii încrustate cu însemne 

pe care nu le poţi desluşi la prima 

vedere, stă frumos aranjată 

uniforma militară a lui Nicolae, 

băiatul lui nea Mitică. El a fost 

înrolat în armata americană şi a 

avut merite deosebite. 

Peretele este împodobit cu 

diplomele şi medaliile băiatului, 

care se ocupă acum cel mai mult 

de afacerile familiei. Pentru 

ţinută exemplară, eficienţă şi fidelitate 

în perioada 1996-1999, 

citesc pe una din diplomele de 

merit ale lui Nicolae. Din buzunarul 

drept al vestonului iese la 

iveală fotografia fostului militar. 

Îi stătea bine în uniformă şi 

seamănă leit cu tatăl său. 

Ceilalţi pereţi sunt ornaţi 

cu tablouri pictate de însuşi 

Nicolae, care este pasionat de 

artă. L-a moştenit şi pe tărâm 

spiritual pe tatăl său. Picturi 

abstracte, culori vii, forme 

geometrice şi iluzii optice 

care poartă în ele sufletul artistului, 

creează o atmosferă de 

vernisaj în camera de zi. 

Nu se putea să lipsească biblioteca 

din living, de fapt toată 

casa lui nea Mitică e plină de 

cărţi pentru că ştim bine, cărţile 

reprezintă marea lui pasiune. 

Studiez de multe ori cărţi din 

rafturile pe care stau aliniate 

frumos exemplare de colecţie 

şi mă delectez de fiecare dată, 

redescoperind bijuterii pe care 

nu le poţi răsfoi oriunde. 

Beletristică, filosofie, 

sănătate, spiritualitate, de toate 

găseşti în biblioteca lui Dumitru 

Sinu, nu numai din toate domeniile 

dar şi în mai multe limbi 

de circulaţie internaţională. 

Fabulele lui La Fontaine în mai 

multe volume legate în piele, 

Balzac, Molière şi alţi coloşi ai 

literaturii franceze şi universale, 

volume nenumărate în limba 

lui Voltaire, în engleză, italiană 

şi română. Se spune că o carte 

pe care n-o reciteşti este ca un 

prieten pe care l-ai uitat. 

Nea Mitică n-a uitat pe nimeni. 

I-a aşezat pe toţi prietenii 

lui în sertăraşe speciale ale sufletului 

său imens, a scris despre 

fiecare câte ceva, a colectat 

amintiri, frânturi de viaţă… 

Zăresc apoi alături de Biblie, 

Coranul şi o ediţie în limba 

engleză a istoriei poporului arab. 

La loc de cinste stau şi volumele 

medicului indian Deepak 

Chopra, cel care a scris 25 de 

cărţi, traduse în 35 de limbi şi 

care ne provoacă la o transformare 

în persoane libere şi 

iubitoare, la preschimbarea 

comportărilor inferioare, precum 

frica, ignoranţa, ruşinea, 

în cele mai preţioase sentimente 

care există: iubire şi împlinire. 

Tot la loc de cinste stau şi 

dicţionare filosofice şi opere ale 

marilor gânditori ai Greciei antice 

şi multe altele, din care şi-a 

extras mereu sevele cunoaşterii, 

prietenul meu. 

Deasupra, pe bibliotecă stau 

Istoria nu este acumularea 

evenimentelor de orice fel care 

s-au întâmplat în trecut. “Este 

ştiinţa societăţilor umane”, 

spunea istoricul francez Fustel 

de Coulanges. Amintirile lui 

Dumitru Sinu sunt o părticică 

din istoria emigranţilor români, 

o istorie încă nescrisă. Oameni 

ca nea Mitică sunt legende vii, 

iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria 

societăţilor umane în care 

au poposit, s-au integrat şi asupra 

cărora şi-au pus amprenta. 

Viaţa românilor din Occident 

este un amestec armonios de 

cultură şi tradiţii natale, cu cele 

ale ţării adoptive. 

Dumitru Sinu, alias nea 

Mitică are o bogată experienţă 

de viaţă şi un caracter integru, 

o putere de netăgăduit de a 

pătrunde în conştiinţele celor cu 

care intră în contact. Este unul 

dintre românii plecaţi din ţară 

pentru a-şi urma destinul departe 

de locurile natale, care a 

avut grijă întotdeauna să-şi dezvolte 

acea latură a cunoaşterii 

necesară fiecăruia dintre noi, 

pentru a ne desprinde de gândurile 

deseori învolburate ale 

trăirilor prezentului şi a le filtra 

prin lumina cuvântului rostit 

frumos. 

Voi încerca de această dată 

să vă fac cunoştinţă mai îndeaproape 

cu Dumitru Sinu 

şi să prezint o părticică din 

ceea ce este şi ce trăieşte el în 

Phoenix-ul de care s-a ataşat cu 

mulţi ani în urmă şi unde mi-a 

fost dat să-l cunosc, cu toate 

amintirile adunate într-un suflet 

cum rar am întâlnit. 

Acasă mă simt cel mai bine, 

cu amintirile şi cărţile mele 

De fiecare dată când îl 

vizitez la casa din centrul 

oraşului Phoenix am impresia 

că fac o călătorie în trecut. 

Mă întâlnesc cu toate amintirile 

sale şi le retrăim împreună. 

Ele se derulează ca nişte înşirte 

mărgărite din tainiţele unei 

minţi nevăduvite vreodată de 

inteligenţă şi sclipire, cu o 

dăruire şi un magnetism care te 

atrage spre o comoară nepreţuită 

pentru minte şi suflet. 

Întotdeauna voi considera 

un câştig al sufletului şi un indubitabil 

mijloc de cunoaştere 

şi învăţătură fiecare discuţie 

purtată cu fascinantul octogenar 

care n-a uitat că a văzut 

lumina zilei într-un sat de la 

poalele muntelui Suru din lanţul 

munţilor Făgăraş şi nici că trebuie 

să dea bună ziua fiecărui 

om pe care-l întâlneşte. 

A fost mereu avid de 

cunoaştere şi n-a contenit săşi 

asume riscuri, să escaladeze 

zidurile grele ale exilului, să 

rămână la cei 85 de ani pe care 

îi poartă demn, un altruist, un 

om deschis şi primitor, aşa cum 

a învăţat de la părintele său, de la 

bunicul nea Niculiţă şi de la cei 

în mijlocul cărora şi-a trăit prima 

parte a vieţii: sătenii Sebeşului de 

Sus, din împrejurimile Sibiului. 

Când îl vizitez pe Dumitru 

Sinu îmi place să-mi las maşina 

în parcarea de la magazinul 

Safeway, de unde mai sunt circa 

200 de metri până la locuinţa 

sa. Merg apoi pe jos spre locul 

în care am avut atâtea întâlniri 

plăcute şi pline de miez. 

Mişcarea îmi prinde bine. După 

aproximativ 45 de minute de 

condus de la mine de acasă până 

aici, mă pregătesc pentru orele 

ce curg întotdeauna mai repede 

decât aş putea crede. 

Asemănător cu acest magazin 

era şi cel în care, acum 

aproape cincizeci de ani, a 

întâlnit-o pentru prima dată, 

în Canada, pe Nicole, soţia 

sa. Îmi amintesc relatarea 

acelei întâlniri, care a fost fără 

îndoială un coup de foudre autentic: 

„Am cerut-o pe Nicole 

în căsătorie în primul minut 

când am văzut-o, nu în prima 

oră, ci în primul minut: Cum te 

cheamă Câţi ani ai Tu vei fi 

nevasta mea!”. Cât de hotărât 

spusese acele cuvinte şi cât de 

răspicat şi iată că s-a dovedit a 

fi alegerea cea mai bună, pentru 

că au avut o căsnicie frumoasă 

şi o viaţă de familie armonioasă, 

au rămas mereu alături, indiferent 

de piedicile ridicate în calea 

lor de-a lungul timpului. 

Reamintindu-mi acel episod, 

mă îndreptam spre casa lui nea 

Mitică zâmbind în sinea mea şi 

gândindu-mă, că parcă anume 

alesese o asemenea locaţie, spre 

permanenta aducere aminte a 

acelor vremuri. şi îmi spuneam: 

Nimic nu este întâmplător în 

viaţa aceasta! 

În apropiere se zăresc blocurile 

înalte din centru, impozante 

şi cu arhitectură modernă 

şi faţade din sticlă, cu ochi care 

par a mă privi şi a mă invidia de 

fiecare dată când păşesc pragul 

casei lui nea Mitică. Pot ele intui, 

oare, ce comori ale sufletului 

stau ascunse acolo Casa lui 

nea Mitică este o oază de linişte 

rătăcită în forfota oraşului, o 

casă spaţioasă, fără pretenţii 

exuberante, dar cu mult gust 

şi foarte primitoare, caldă, din 

pereţii căreia parcă răzbate mirosul 

cernelii şi aroma dulce a 

amintirilor, cu o grădină plină cu 

flori, cu terasa de unde adesea 

distinsul meu prieten îşi admiră 

florile, toate semănate şi îngrijite 

cu dragoste, de mâna sa. 

De multe ori mă aşteaptă 

cu uşa larg deschisă şi ştiu 

atunci că îl voi găsi în camera 

unde îi place să stea de obicei, 

să citească sau să mai adauge 

câte ceva în caietele pline de 

notiţe, şi unde poţi răsfoi în voie 

tot felul de reviste. Alteori, mă 

aşteaptă pe terasă, la umbră, chiar 

şi pe timp de vară. Înţeleg că, 

nu l-a deranjat niciodată căldura 

din Arizona. 

Când intri în casă, livcâteva 

antichităţi, obiecte din 

bronz: o cizmă din aramă, un 

vaporaş, un trenuleţ miniatural 

care arborează drapelul românesc 

şi un moşneag cu barbă 

albă, poate chiar prototipul 

înţeleptului aşezat la loc de cinste 

în casa lui nea Mitică. 

Alături de rafturile pline 

cu cărţi valoroase, o măsuţă 

rotundă din împletitură 

uşoară şi un scaun confortabil 

confecţionat din acelaşi gen de 

fibră, nu fac altceva decât să te 

îmbie la lectură. 

Setea de cunoaştere a lui 

Dumitru Sinu este omniprezentă 

în casa lui. În master bedroom, 

tronează un pat, mobilier antic 

(la mare căutare în America 

zilelor noastre!) şi alte piese 

în acelaşi stil, mobilă făcută 

din lemn de culoare închisă 

cu sculpturi decorative, radiind 

parcă din fiecare ungher o 

linişte regească şi armonie. 

Probabil că aici se odihneşte 

pe parcursul zilei Dumitru Sinu, 

pentru că trebuie să ştiţi că nea 

Mitică şi Nicole dorm la hotel, 

unde au un apartament cu toate 

dotările aferente traiului unei familii, 

cu bucătărie, cu televizor 

şi mai ales, cu cărţi şi reviste 

câte vrei. 

Dar aproape în fiecare zi, mai 

puţin în weekend, dimineaţa în 

jurul orei 10, doamna Nicole îl 

aduce pe nea Mitică acasă pentru 

că aici se simte în largul său, 

aici citeşte, scrie, conversează 

ore în şir la telefon, sau stă de 

vorbă cu câte un prieten care îl 

vizitează. N-a condus niciodată 

maşina, i-a plăcut mult să circule 

pe jos ceea ce i-a fost de 

un real folos în menţinerea unei 

sănătăţi de invidiat. 

O altă cameră a casei 

găzduieşte o bibliotecă 

impresionantă în care tronează, 

ca nişte regine ale cunoaşterii, 

o sumedenie de cărţi aparţinând 

greilor literaturii române şi universale, 

dar şi cărţi scrise de 

cei cu care s-a întâlnit, a avut 

contact sau s-a împrietenit de-a 

lungul vieţii, nea Mitică, pe care 

cred că nu greşesc dacă-l numesc 

omul enciclopedie. 

De fiecare dată când intru în 

această cameră am impresia că 

Minulescu a spus special pentru 

mine şi prietenul meu Mitică: 

Intraţi în templul literaturii 

pe poarta cea mare, nu pe uşi 

lăturalnice! 

Deseori, când am mers la 

el în vizită l-am găsit într-o 

cameră plină de reviste, caiete şi 

foi cu notiţe, unde scrie, undeşi 

adună gândurile şi amintirile 

şi le aşterne pe hârtie. În linişte, 

la biroul simplu dar încărcat de 

poveşti adevărate, Dumitru Sinu 

îşi aminteşte, scrie frânturi de 

viaţă, pe care mi le destăinuieşte 

fără pic de zgârcenie. Viaţa sa a 

cunoscut din plin aventura, în 

sensul bun al cuvântului. 

Amintirile-i sunt fascinante 

şi pe măsură ce îl asculţi 

te captivează tot mai mult şi 

tot mai multe ai vrea să afli, 

minunându-te ce experienţă de 

viaţă a putut să aibă. Şi toate 

aceste trăiri ale sale se aşează în 

timp, sunt filele unei cărţi scrise 

cu sevele sufletului, căpătând 

acel farmec care te îndeamnă 

la cunoaştere, la aprofundare 

şi mai ales, la luare aminte… 

„Acasă mă simt cel mai bine, 

cu amintirile şi cărţile mele…” 

– nu uită să-mi spună de fiecare 

dată când îl vizitez. 

Dumnezeu nu greşeşte 

niciodată, El face totul perfect! 

Stăteam ore întregi ascultându-l 

pe nea Mitică acasă, şi de 

multe ori, doamna Nicole, care 

venea să-l ia la hotel se întorcea 

singură, pentru că soţul său îi 

spunea zâmbind: „Draga mea, 

lasă că mă aduce prietenul meu, 

mai stăm puţin de vorbă”. Iar 

când întrerupeam conversaţia, 

pentru că noi am fi discutat altfel 

mult şi bine, plecam împreună. 

Într-una din zilele acelea, 

când am ajuns la hotel, 

Dumitru Sinu mi-a arătat florile 

frumoase din faţa acestuia, 

spunându-mi: „Toate plantele 

şi florile acestea au fost sădite 

şi îngrijite de mine. Privesc 

zilnic cum îşi deschid petalele 

şi cum fiecare este unică în felul 

ei. Culorile lor parcă se scurg 

din penelul unui pictor, spre 

încântarea ochiului şi a sufletului 

în acelaşi timp… Dumnezeu 

nu greşeşte niciodată, El face 

totul perfect!” 

Frumuseţea sufletului său 

este un adevăr care se poate 

citi cu uşurinţă şi în această 

dragoste a lui nea Mitică pentru 

tot ce este viu, pentru că el 

iubeşte florile şi iubeşte viaţa cu 

toate frumuseţile şi umbrişurile 

ei. Niciodată nu m-a întâmpinat 

altfel decât bine dispus şi fiecare 

întâlnire a noastră a debutat cu 

o glumă bună sau o întâmplare 

hazlie, menite parcă să creeze 

şi apoi să menţină acest spirit 

pe tot parcursul orelor petrecute 

împreună. 

Acelaşi lucru însă, mi se 

întâmplă şi când vorbim la telefon, 

are darul de a mă bine 

dispune chiar din prima clipă 

când îl aud şi de a imprima o 

atmosferă plăcută pe tot parcursul 

conversaţiei. 

Revenind la sintagma de 

mai sus, Dumnezeu a fost 

foarte generos cu nea Mitică, 

dăruindu-i un caracter puternic, 

demnitate şi o fantastică putere 

de analiză şi sinteză, dragoste de 

viaţă, de pământul strămoşesc şi 

de oamenii lui şi nu numai, el i-a 

iubit pe toţi cei care au dovedit 

că-i merită aprecierea. 

Dumitru Sinu nu a reuşit 

să-şi termine studiile în ţară. 

Vremurile, condiţiile, greutăţile 

i-au fost potrivnice. În plus, 

l-a stăpânit mereu o dorinţă 

nestăvilită de a cunoaşte alte 

locuri şi alţi oameni, de a-şi 

încerca norocul în lumea largă. 

Spiritul de aventură şi curiozitatea 

sa nativă l-au ambiţionat 

să înveţe în exil tot ce n-a reuşit 

acasă; să citească tot ce n-a citit 

şi să se înfrupte din tainele 

cărţilor, dobândind cu timpul un 

bagaj enorm de cunoştinţe pe 

care orice om care se pretinde a 

fi cult şi-ar dori să le deţină. 

A terminat liceul la Sibiu şi 

a continuat să înveţe tot restul 

vieţii sale. Nici acum, la cei 

85 de ani, setea de lectură şi de 

cunoaştere nu i-a dispărut, căci 

Dumnezeu a făcut totul perfect 

iar noi ar trebui să ne apropiem 

cât mai mult de perfecţiune prin 

propria străduinţă. 

Cu un spirit de observaţie 

mereu la cote maxime, chibzuit 

şi plin de modestie, 

Dumitru Sinu a învăţat tot 

timpul: de la viaţă, din cărţi, 

de la marii gânditori ai lumii 

sau chiar de la omul de rând. 

Abordează discuţii pe teme 

filosofice şi orice aspect al 

vieţii îl dezbate cu o abilitate 

nemaipomenită, opiniile sale 

rivalizând cu ale unor gânditori 

de marcă ai omenirii. 

Are o cultură solidă, 

niciodată cu el nu te poţi plictisi 

pentru că ştie să te captiveze 

şi să te determine să mai 

doreşti încă şi încă să-i asculţi 

pledoariile. Cu harul cu care 

este înzestrat în ceea ce spune, 

presărând pe alocuri câte-o 

vorbă de duh, el încearcă să 

surprindă întotdeauna ceea 

ce este mai important, făcând 

ca relatarea evenimentelor 

trecutului său să-ţi folosească 

ţie, celui care-l asculţi, drept 

lecţie de viaţă. 

Imigrantul 

12 

cunoaştere şi n-a contenit să- 

IANUARIE 

IANUARIE 

IANUARIE 

2015 

2015 

2015 

ing room-ul te întâmpină cu o câteva antichităţi, obiecte din foi cu notiţe, unde scrie, unde- întâmplă şi când vorbim la tel- 

Cine nu are un bătrân, să şi-l cumpere… 



































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































Octavian D. Curpaş 

Phoenix - Arizona/USA

Previous page

Next page

1

2

3

4

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

Occidentul romanesc nr. 47

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?