Occidentul romanesc nr. 47

Cuvânt înainte IANUARIE
2015 03
Kasandra Kalmann-Năsăudean
Redactor şef - Occidentul
Românesc
La început de 2015,
doar… beţe în roate
Mai mult decât în alte ocazii
asemănătoare, la sfârşit de an
2014, românii l-au aşteptat pe
Moş Crăciun. Dar poate acesta
da viaţă viselor pentru un nou
an, şi de ce nu, pentru o viaţă
mai bună
După un an politic nestatornic,
după un deceniu cu Traian
Băsescu, la Cotroceni venirea
lui Klaus Iohannis la preşedinţia
României stă sub semnul
Crăciunului…
Discursul inaugural al noului
preşedinte sugerează că
2015 ar trebui să fie un an
al dialogului şi de consens.
Şi aceasta, după ce anul politic
2014 a stat sub semnul
unei crize latente: a început
cu criza USL şi s-a încheiat
cu o neaşteptată victorie a lui
Klaus Iohannis la preşedinţia
R omâniei.
Între timp, criza PSD, amânată
de apariţia USL în 2011,
a arătat fragilitatea partidelor
clientelare din România. La
fel s-a întâmplat după alegeri-
le parlamentare din decembrie 2012, şi cu PDL. Şi, la fel se
poate întâmpla şi noului PNL
dacă se va mulţumi doar cu o
schimbare cosmetică.
O privire realistă asupra datelor
politice nu lasă însă loc
de prea multe iluzii. Alegerea
lui Klaus Iohannis urmată de
votul de încredere şi relegitimare
parlamentară a noului
guvern Ponta pune România
în faţa unei noi coabitări.
Până acum, România a cunoscut
concurente. Acum, când suntem la o generaţie
distanţă de prăbuşirea
ceauşismului constatăm că
societatea românească nu şi-a
găsit încă echilibrul.
Ce aşteaptă lumea de la preşedintele
Iohannis Mă rog,
fiecare cu ce-l doare! Una peste
alta, însă, oricum le-ai lua,
adunate, aranjate, ori puse la
grămadă, aşteptările echivalează
cu o schimbare de regim.
Noul preşedinte apare în
priul său mit, cel care a susci-
tat acest val uriaş de aşteptări.
Vestea bună este că, din două
direcţii, preşedintele Iohannis
pare să primească… ajutoare!
Problema este că, justiţia,
oricât de bine şi-ar face treaba,
nu poate ţine locul partidelor
politice. Una dintre funcţiile
esenţiale ale partidelor politice,
în sistemele democraticereprezentative,
este aceea de a
selecta, pregăti, testa şi controla
politic, personajele care sunt
deja două perioade de aceste proiecte fragmenta-
împinse spre vârful ierarhiilor,
coabitare conflictuală, care au
marcat ambele mandate prezidenţiale
ale lui Traian Băsescu.
Atât coabitarea cu PNL din
2007-2008 când prim-ministru
era Călin Popescu Tăriceanu,
cât şi coabitarea cu USL (până
în februarie 2014), iar apoi
cu PSD până la sfârşitul celui
de-al doilea mandat au fost nu
doar prilejul unei competiţii
electorale continue, dar şi dovada
unei crize politice latente
pe care politicienii nu au ştiut
să o administreze. De aceea,
este greu de crezut că există
premisele politice pentru o coabitare
de catifea.
Schimbarea brutală a regimului
ceauşist a pus violenţa
la temelia „noului regim” şi,
poate şi din acest motiv, paşii
de urmat nu au făcut niciodată
obiectul unui consens nici între
diferitele părţi ale societăţii,
nici între grupurile politice
re, desenate de aşteptările,
speranţele şi fantasmele politice
ale diferitelor categorii
care formează electoratul
României, ca instrument al
unei reîntemeieri; de la cadrul
constituţional, la redefinirea
practicilor de guvernare şi
până la realizarea cerinţelor
mandatului prezidenţial.
La acest moment de început,
lumea aşteaptă de la preşedintele
ales, fără nici un temei de
altfel, schimbarea radicală atât
a clasei politice, (compoziţie,
comportament), cât şi a instrumentelor
şi instituţiilor prin
care ea se exprimă în exercitarea
mandatelor de guvernare şi
administrare a treburilor publice
în România.
Nici un alt preşedinte postdecembrist
nu a purtat pe
umeri o asemenea povară!
De aceea, veritabil nemesis
al preşedintelui ales este pro-
pentru a forma stratul acela ultra-subţire
din care se recrutează
mandatarii puterii.
Este o operaţiune delicată,
supusă multor distorsiuni,
incertitudini şi tentative de
„instrumentalizare”, dar este
singura cale cât de cât „naturală”
şi „controlabilă”, la nivelul
electoratului, de a ne asigura
că cei care ajung să ia decizii
care influenţează viaţa a milioane
de oameni au în bagajul
lor de pregătire şi în zestrea de
personalitate, elementele profesionale
şi morale care să-i
ferească, pe ei, de derapaje
majore, iar pe noi, de consecinţele
multiplicate, de complexitatea
spaţiului social, ale
acestora.
În general, în spaţiile democraţiilor
„consacrate”, partidele
realizează din ce în ce mai
puţin performant această funcţie
esenţială pentru echilibrul
vieţii politice şi sociale. După
cum observa Mattei Dogan,
încă din anii ‚ 80 ai secolului
trecut, sistemul natural al maşinăriilor
de partid a început să
fie scurtcircuitat, iar astăzi este
aproape în totalitate înlocuit de
soluţiile tip „mandarinat”.
În România pseudo-democraţiei
post-decembriste
a funcţionat doar o variantă
precară a acestui sistem „alternativ”,
una în care „împăratul”
îşi numeşte discreţionar, după
criterii care nu au nimic de a
face cu competenţa ori cu moralitatea,
„înalţii funcţionari”
şi mandatarii puterii, după
care, de la înălţimea sprijinului
politic acordat şi a poziţiei
distribuite sunt supuşi unui soi
de ritual al „botezului electoral”,
ca să aibă în buzunar şi
„acreditarea votului popular”!
În consecinţă, denominaţii
mandatelor puterii sunt
impregnaţi mai mult de „loialitatea
de grup” decât de competenţe,
sunt minaţi de precaritatea
şanselor de a-şi menţine
prea mult înalta poziţie dobândită,
de unde impulsul aproape
irepresibil de „a apuca”, tot ce
poate fi apucat acum, şi încă
ceva pe deasupra, că mâine,
nu se ştie…
Responsabilitatea faţă de
interesele publice şi faţă de
alegători este un criteriu inexistent
în formarea şi recrutarea
oamenilor care ajung să
deţină în România mandatele
politice şi administrative cele
mai înalte.
Atâta vreme cât pseudo-partidele
politice româneşti produc
acest profil de „om politic
de vârf”, justiţia, oricât de harnică,
va rămâne neputincioasă,
adică incapabilă să creeze alte
profiluri de oameni politici.
Oricum, nu acesta este rostul
ei şi nici nu are cu ce să realizeze
asemenea funcţie!
A doua veste bună pentru
preşedinte pare să fie aceea că
„zguduirea” produsă de victoria
sa în alegeri pare să fi pus în
mişcare un mult aşteptat proces
de „reformare” a partidelor.
Pe „stânga”, PSD-ul se frânge,
se sparge, se reformează,
se restructurează, se războieşte
intern, mă rog, ceva se întâmplă,
iar rezultatul aşteptat al
acestor frământări ar trebui să
fie unul pozitiv.
Adică, apariţia unui instrument
politic capabil să acopere
funcţiile esenţiale ale unui partid
modern: ideologie-mesaj,
proiect-politici, comunicare
şi interacţiune eficientă - cel
puţin, cu partea de electorat
pe care o reprezintă -, mobilizarea
sprijinului electoral
capabil să-l promoveze la guvernare,
selecţie a elitelor politice,
lideri şi administratori de
performanţă, control eficient
asupra actelor guvernării, atât
din opoziţie, cât şi din postura
de partid deţinător al puterii.
Nici un partid din România
post-decembristă nu a fost capabil
să îndeplinească simultan,
ori pentru o perioadă mai
mare de timp, aceste funcţii
esenţiale. De aceea, nu este
nici o exagerare să spunem că
în originalitatea sa specifică,
democraţia românească este,
între altele, una „fără partide”!
Adică, ele nu se schimbă
niciodată, doar se transformă,
pentru că sunt moarte, înainte
chiar de a se naşte!
Vestea proastă, aşadar, pentru
preşedintele Iohannis este
că şi ceea ce pare a fi un ajutor,
deocamdată, îi pune doar beţe
în roată!