Occidentul romanesc nr. 47

08
IANUARIE
2015
Prof. Irina Georgescu Şova
California/USA
Misiunea de părinte este
cea mai frumoasă meserie din
lume, însă în acelaşi timp este
şi cea mai grea. Sunt provocări
la fiecare pas, etape de vârstă
cu cerinţe şi necesităţi diferite,
o adaptare continuă la un copil
care se schimbă şi evoluează
constant. Părinţii aduc pe lume
o nouă viaţă şi apoi au responsabilitatea
de a creşte o fiinţă
echilibrată şi armonioasă. Nu
este întotdeauna uşor să fii părinte,
însă şi satisfacţiile sunt cu
siguranţă pe măsură.
Rolul unui părinte este de
a-i asigura copilului său toate
premisele ca să devină un adult
de sine-stătător şi autonom şi îi
felicit pe toţi acei părinţi care
privesc astfel meseria de părinte.
Însă, din păcate, realitatea
nu reflectă întotdeauna ceea
ce am scris mai sus. Sunt unii
părinţi care aduc pe lume copii
doar pentru că „aşa se face”,
pentru că familia sau cei din
jur îi presează, sau pentru că
îşi imaginează că progeniturile
lor „le vor da un pahar de apă la
bătrâneţe”, sau pentru că vor să
dea un sens vieţii lor, sau pentru
că mama îşi imaginează că aşa
îi forţează mâna bărbatului să o
ia de nevastă sau că prin intermediul
copilului va avea viitorul
asigurat, sau tatal îşi doreşte
un copil ca şi prelungirea orgoliului
său, s.a.m.d. În aceste
exemple este reflectată dorinţa
egoistă a acelor părinţi care
aduc pe lume „copilul–trofeu”,
„copilul–sclav”, „copilul–instrument”,
etc.
Aceşti părinţi vor avea tendinţa
să nu-şi respecte copilul,
să-l trateze cu lipsă de consideraţie
şi chiar să-l supună la
abuzuri fizice şi psihice, în
funcţie de toanele lor. Aceşti
părinţi îşi vor supune copiii
prin frică, le vor induce ideea
că trebuie să facă toată viaţa
ce doresc ei, le vor distruge
încrederea în sine şi posibilitatea
să-şi dezvolte o personalitate
puternică şi armonioasă,
iar consecinţele asupra vieţii
viitoare ale acelui copil pot fi
uneori chiar devastatoare.
Părinţii care îşi cresc copiii
prin frică şi supunere, cei care
le spun copiilor exact ce se aşteaptă
de la ei – îi forţează să
facă lucruri chiar dacă nu şi le
doresc, le spun ce meserie săşi
aleagă, când şi cu cine să se
căsătorească, cum să-şi trăiască
viaţă, s.a.m.d., nu sunt de fapt
părinţi în adevăratul sens al cuvântului,
ci mai degrabă nişte
tirani. Ei nu oferă libertate copilului
pentru că ei „ştiu întotdeauna
mai bine”.
De fapt, rolul de părinte
înseamnă să ofere protecţie şi
siguranţă copilului, să-l îndrume
şi să-l călăuzească fără să
impună şi să-i permită copilului
să-şi dezvolte propriul Eu şi
propria personalitate, nu să devină
o copie a părintelui său, un
trofeu cu care se poate lăuda.
Un părinte care îşi îndeplineşte
misiunea cu succes, va
avea încredere în progenitura
sa şi în destinul pe care şi-l
alege. Misiunea de părinte se
desfăşoară între vârsta de 0-18
(maxim22) ani a copilului, iar
apoi acest rol se încheie.
Un părinte care şi-a făcut
treaba bine va avea încredere
să-şi lase copilul (ajuns adult
acum) să pornească în viaţă şi
să-şi găsească propria cale. Un
părinte care a crescut un copil
Părinţi şi copii
Relaţia sănătoasă dintre
părinte şi copil
pe care îl vrea dependent de el,
îl va întreba şi la 30 de ani „ce
ai mâncat”, „te-ai îmbrăcat
bine astăzi ai grijă să nu răceşti!”,
etc.
Mi se pare inadmisibil ceea
ce aud uneori în cabinet: mama
îşi loveşte fiica căsătorită şi
gravidă, tatăl ridică mâna la
băiatul său care are acum 30 şi
ceva de ani, „copilul” (care are
acum 50 de ani) trăieşte din copilărie
şi până în prezent terorizat
de mama sa care îl ameninţă
că se va îmbolnăvi şi va muri
din cauza sa dacă nu face ce
vrea ea… Exemplele sunt atât
de multe şi de fiecare dată sunt
siderată să aud astfel de lucruri.
Dragi „copii”, dacă aveţi
astfel de părinţi, este obligaţia
şi dreptul vostru să
spuneţi „NU” la toate aceste
comportamente disfuncţionale,
abuzive şi tiranice.
Nu sunteţi sclavii părinţilor
voştri, nu aţi venit pe lume
ca să le satisfaceţi lor dorinţele
egoiste sau ca să faceţi ce
spun ei.
Nu este problema voastră
ce vor ei de la voi, nu aveţi
de ce să cedaţi manipulării şi
şantajului emoţional şi NU
aveţi nici o responsabilitate
faţă de dorinţele lor egoiste şi
dominatoare. Ceea ce vă cer
ei este să vă supuneţi capriciilor
lor şi nu au nici un drept
să vă ceară asta. Respectul şi
iubirea nu se câştigă prin frică
sau prin supunere.
După cum spuneam şi mai
sus, misiunea de părinte se încheie
atunci când copilul atinge
maturitatea. În acel moment,
dacă părintele nu-şi schimbă
atitudinea, copilul este cel care
este dator să reaşeze relaţia cu
părinţii săi pe alte considerente:
dintr-o relaţie de tip PĂRINTE-
COPIL să o transforme într-o
relaţie de tip ADULT-ADULT.
Acest tip de relaţie presupune
respect mutual, comunicare
bazată pe empatie, lipsa
manipulării şi şantajului emoţional,
validare şi susţinere reciprocă.
Un părinte îşi va sprijini
şi iubi copilul în mod necondiţionat,
îl va susţine şi îl va încuraja
să-şi atingă visurile, fără să
încerce să-l influenţeze sau să-l
manipuleze în vreun fel.
Le sunt recunoscătoare părinţilor
mei pentru că la 18 ani
m-au obligat să-mi iau viaţa în
propriile mâini şi mi-au spus că
trebuie să plec de acasă şi să locuiesc
şi să mă întreţin singură.
Le mulţumesc că au avut încredere
în mine şi în misiunea pe
care ei şi-au îndeplinit-o până
în acel moment şi că astfel miau
permis să-mi găsesc propria
cale în viaţă.
Îmi aduc aminte, de exemplu,
când l-am întrebat pe tatăl
meu ce facultate să urmez, mi-a
spus ce ar face el, însă în acelaşi
timp mi-a spus că eu trebuie sămi
trăiesc propria mea viaţă,
astfel că este cel mai bine să-mi
cântăresc opţiunile şi să decid
singură. Şi aşa am şi făcut.
Să ajungi un adult de sine
stătător presupune să înveţi să
te bazezi pe forţele proprii, să
înveţi să ai încredere în tine
şi să-ţi alegi propria cale în
viaţă. Înseamnă să faci greşeli
şi să înveţi din ele, să te întăreşti
la fiecare pas şi să mergi
cu curaj pe drumul tău, unic,
original şi personal.
Nici un părinte nu ştie mai
bine decât „copilul” lui ce este
mai bine pentru el, indiferent
cât de mult îşi doreşte să creadă
asta. Doar tu, „copile”, poţi să
ştii ce anume rezonează cu tine,
cum anume vrei să îţi trăieşti
viaţa şi să-ţi asumi 100% responsabilitatea
asupra existenţei
tale.
Închei acest articol cu un
citat care exprimă foarte bine
ceea ce vreau să-ţi transmit.
„Deşi copiii vin pe lume
prin intermediul vostru, ei nu
vă aparţin. Voi le puteţi dărui
iubirea voastră, dar nu ar trebui
să le impuneţi cu forţa ideile
voastre[…] Ei au luat naştere
prin voi, dar nu vă aparţin.
Voi aveţi un trecut; ei au doar
viitor. Nu-şi vor trăi viaţa conform
ideilor voastre. Ei trebuie
să-şi ducă viaţa în acord cu ei
înşişi, în libertate, pe deplin
responsabili, înfruntând toate
pericolele şi obstacolele ce le
ies în cale. Odată ce ai înţeles
că proprii tăi copii nu-ţi aparţin,
că ei aparţin existenţei, iar
tu ai fost numai un vehicul, trebuie
să fii recunoscător existenţei
că te-a ales ca intermediar
pentru venirea pe lume a unor
copii minunaţi. Nu trebuie să
intervii în dezvoltarea lor, în
potenţialul lor. Nu le impune
propria ta gândire. Ei nu vor
trăi aceleaşi vremuri, nu vor
avea de înfruntat aceleaşi probleme.
Vor face parte dintr-o
altă lume. Nu-i pregăti pentru
această lume, pentru această
societate, pentru acest timp,
deoarece le vei crea probleme.
Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi
pregătiţi.
Le veţi permite deci să înflorească
în felul care le este
propriu Le veţi permite libertatea
de a fi ei înşişi Dacă
sunteţi pregătiţi pentru toate
acestea, foarte bine. Dacă nu,
mai aşteptaţi, iar între timp,
pregătiţi-vă. Aşteptaţi acel moment
în care vă simţiţi perfect
purificaţi, şi abia apoi daţi naştere
unui copil. În continuare,
dăruiţi-i acestuia viaţa voastră,
iubirea voastră. Numai în
acest fel veţi putea contribui la
crearea unei lumi mai bune. ”
(Osho-Chandra Mohan Jain)