Occidentul romanesc nr. 47

Imigrantul IANUARIE
2015 13
Dar până la urmă, tot
Eminescu e cel mai mare
Când stai cu nea Mitică
de vorbă, el nu încearcă, în
niciun caz, să te impresioneze
sau să se laude. Spune cu atâta
convingere, de exemplu, că
viaţa este scurtă şi trebuie în
permanenţă să te focalizezi pe
ceea ce este important şi util,
încât te îndeamnă să-ţi faci
rapid o autoevaluare şi să-ţi
stabileşti priorităţile.
„Mare lucru este dacă nu
te amesteci cu oricine”- îmi
spune mereu şi-mi reaminteşte
de fiecare dată ce a învăţat
dânsul de la nea Niculiţă, bunicul
său: să se amestece doar
cu cel care are sâmbure în ceea
ce spune. Şi nu-i înţelept Ba
da! Am admirat la Dumitru
Sinu permanent capacitatea de
a extrage învăţăminte din viaţa
şi gândirea omului din popor
şi de a le compara şi îmbina cu
ale celor mai mari gânditori ai
lumii.
Nu o dată a făcut referire
la scrierile lui Homer, ale
lui Diogene sau Socrate. Dar
nu numai că le-a citit operele,
curiozitatea şi dorinţa
permanentă de a şti l-a determinat
să citească tot ce a
găsit despre vieţile fiecăruia
în parte.
Îţi poate vorbi ore în şir
fără să obosească şi fără să
te plictisească, de toţi corifeii
istoriei şi culturii româneşti
şi universale. În biblioteca
sa, cu sute de volume rare,
găseşti cărţile lui Dostoievski,
Puşkin, Dante Alighieri sau
Shakespeare şi la loc de cinste,
toate cărţile lui Emil Cioran.
Nu lipseşte din impresionanta
sa bibliotecă nici Mircea
Eliade sau Petre Ţuţea, ori
adevăratele comori de poezie
din cărţile celor mai însemnaţi
poeţi ai literaturii universale.
Ştie pe dinafară enorm de
multe poezii, este ca o enciclopedie
din paginile căreia nu
te mai saturi să citeşti.
Când îşi aminteşte câte o
întâmplare pe care o poate
asocia cu vreo învăţătură
extrasă din cărţile marilor gânditori
şi scriitori, nu ezită să
facă trimiteri la scrierile lor,
cunoscându-le bine operele.
După ce îmi vorbeşte cu entuziasm
despre toate acestea,
face însă o mică pauză şi îmi
spune cu o voce calmă: „Dar
până la urmă, tot Eminescu e
cel mai mare! Şi, printre altele,
pentru faptul că a spus:
«Poţi zidi o lume-ntreagă / Să
dărâmi orice ai spune / Peste
toate o lopată / De ţărână se
depune» – şi-apoi continuă,
atenţionându-mă subtil:
Niciodată să nu uiţi lopata lui
Eminescu! Mă uit la toţi aceşti
mari scriitori ai lumii. Nu zic
că nu au fost mari, însă nici
unul nu a descris rostul vieţii
ca şi Eminescu. Lopata lui
Eminescu este fi nalul tuturor.
Pe toţi îi aşteaptă doar acea
lopată…”
Nea Mitică mi-a vorbit de
multe ori despre efemeritatea
vieţii: „La mine la hotel,
adesea îi întreb pe americanii
ăştia, ce părere au despre
moarte şi dacă s-au gândit
vreodată la realitatea morţii.
Rămân surprins când constat
că majoritatea dintre ei
nici nu se gândesc că într-o
zi vor muri; poţi să faci orice
în viaţa aceasta pentru că
până la urmă tot la lopata lui
E minescu ajungi!”
Cioran a fost ca o batoză:
el i-a luat pe toţi şi i-a treierat!
Ştia atât de multe despre
Emil Cioran… Pe Cioran şi pe
Octavian Goga, nea Mitică îi
numea consătenii mei, pentru
că îşi au originile toţi trei în
ţinuturile Sibiului.
„După părerea mea,
C ioran a fost ca o batoză:
el i-a luat pe toţi şi i-a treierat,
a separat grâul cel bun
de pleavă şi neghină”, mi-a
mărturisit Dumitru Sinu. “În
Franţa, unde l-am ascultat de
multe ori la diverse prezentări
publice, Emil Cioran era cunoscut
ca unul dintre cei mai
valoroşi intelectuali ai vremurilor
de-atunci şi al celor
ce-au urmat, era nelipsit de la
toate reuniunile ce se ţineau
la cafenelele scriitorilor şi
unde se dezbăteau ideile şi operele
celor mai mari scriitori,
fi losofi şi gânditori ai Franţei
şi diasporei. Toţi îşi exprimau
opiniile asupra temelor
abordate, iar lui Cioran îi
dădeau cuvântul la sfârşit. Cu
siguranţă, obiectivitatea cu
care acesta îşi spunea părerea,
îi ajuta la elucidarea punctelor
de vedere expuse, pentru
că ceea ce românul, fi losof
şi scriitor de marcă avea
să spună, rămânea pe frontispiciul
discuţiilor purtate ca
o pecete. Adesea era răguşit a
doua zi, atât de mult vorbise
în seara precedentă!” Interesante
amintiri şi catalogări!
Într-o lume aflată în plină
viteză, într-una dintre cele mai
mari metropole americane în
care accentul se pune pe competitivitate,
pe cunoaştere, seriozitate
şi rigurozitate în tot
ceea ce faci ca să-ţi poţi asigura
ascensiunea pe tărâm profesional,
casa lui nea Mitică a
fost pentru mine o adevărată
oază de relaxare.
De când l-am întâlnit, fiecare
ocazie de a-l vizita este
similară cu o evadare din cotidian,
o şansă de a pătrunde
dincolo de superficialitatea
discuţiilor şi întâlnirilor
obişnuite. Cu el am dezbătut şi
dezbat în profunzime acel gen
de subiecte delicate, sensibile,
încărcate de semnificaţii, care
te înalţă, îţi aduc un plus de
cunoaştere, din punct de vedere
cultural, pe de-o parte, şi
constituie totodată, nepreţuite
lecţii de viaţă.
Lângă nea Mitică am înţeles
cu adevărat semnificaţia unui
proverb românesc: Cine nu
are un bătrân, să şi-l cumpere!
Adesea, venind de la vreo
întâlnire de afaceri sau de la un
seminar, după o zi stresantă,
încărcată de probleme de tot
soiul, îmi doream să poposesc
la nea Mitică. Eram invadat de
o adevărată plăcere, o bucurie
sufletească imensă, numai
la gândul că voi deschide uşa
casei lui, pătrunzând în tainele
unei alte lumi, o lume diferită,
ruptă complet de ritmul infernal
în care ne trăim zilele.
Poate că dacă în Statele
Unite nu ar exista atât de mulţi
conaţionali de-ai mei, dacă
n-aş avea minunaţi prieteni cu
care să petrec weekend-uri sau
să conversez, dorul de ţară,
dorul de acasă ar fi mult mai
pregnant. Când întâlneşti un
om ca nea Mitică, e imposibil
să nu doreşti să te vezi cu el.
Personalitatea lui puternică te
cheamă să-l asculţi, să înveţi
câte ceva de la domnia sa, pentru
că, sincer, ai ce învăţa!
Odată, mi-a amintit un cântec
pe care îl fredona cu amicii
săi după plecarea din ţară
şi m-a cuprins un sentiment
care mă stăpânise mult timp
după ce am ajuns în America:
acel dor pe care îl ţii, numai
Dumnezeu ştie cum, lipit de
suflet mereu, care se infiltrează
în fiecare părticică din tine şi
a cărui alinare nu o poţi găsi
altundeva decât acasă: Tristă
este fl oricica / Care creşte între
spini / Dar mai tristă este
viaţa/ Petrecută prin străini
/ Cu străinii-am stat la masă
/ Şi cu ei m-am ospătat /
Dar gândind la mine acasă /
Lacrimi multe am vărsat…
Despre România şi despre
români
Deşi plecat din ţară din
toamna anului 1948, Dumitru
Sinu nu şi-a uitat nicicând
obârşia. Am prezentat într-un
capitol anterior multe dintre
lucrurile pe care mi le-a povestit
despre satul său, despre
locuri, despre oameni şi obiceiurile
lor, despre spiritul
ţăranului autentic pe care l-a
stimat, l-a iubit şi l-a avut
model. Întotdeauna nea Mitică
a fost, este şi va rămâne român
adevărat!
Cunoaşte atât de bine istoria
României, literatura şi
reprezentanţii ei de seamă,
valorile naţionale, geografia,
oraşele, satele, evenimentele
importante şi este în
permanentă legătură cu ţara,
se informează despre tot şi despre
toate. Nu a prea cunoscut
experienţa comunismului şi
mereu îmi spune că trăieşte cu
nostalgia vremurilor când era
bine…
Pentru majoritatea emigranţilor
români, patria strămoşilor va
rămâne mereu vie în memoria
lor. Aşa a fost şi cu nea Mitică.
Trecerea timpului a diluat
relele, iar motivele pentru care
a fost nevoit să părăsească
România s-au estompat… Aşa
este făcut omul, să uite de rele
şi să îşi aducă aminte cu drag
de perioadele frumoase ale
vieţii.
Trecutul reprezintă pentru
fiecare emigrant român
tinereţea, o Românie pe care
şi-a construit-o în suflet:
puţin utopică, puţin idilică,
specifică oamenilor cu două
patrii. Cu toate acestea, am remarcat
la nea Mitică o imagine
realistă asupra României
zilelor noastre.
Prietenul meu şi-a iubit
întotdeauna ţara, graiul şi
portul strămoşesc, oamenii
pământului în care s-a născut,
dar mi-a spus că este de acord
cu Cioran, care spunea la un
moment dat că noi nu avem
nimic… „Românului îi cam
place să se laude. Eu mă bucur
când întâlnesc români
de succes, este o mândrie a
sufletului meu de român, dar
când aud laude nejustificate
sunt mâhnit; trebuie să fim
realişti şi să nu ne atribuim
alte calităţi, decât pe cele cu
care, într-adevăr, ne putem
evidenţia între alte naţii”.
În susţinerea convingerilor
sale mi-a dat exemplul japonezilor,
care îşi învaţă copiii
că de fapt, ei nu au nimic în
afară de mintea pe care trebuie
să şi-o valorifice la maxim:
Tot ce aveţi este inteligenţa
voastră, mergeţi la şcoală cât
mai departe, studiaţi, învăţaţi,
pregătiţi-vă!
Afirmă cu tărie: „Trebuia
ca în şcoli să ne fi învăţat
adevărul despre tot ce ţine de
neamul nostru românesc, care
este un neam brav, cu rădăcini
puternice şi origini străvechi,
iar despre România noastră
trebuia să ne fi învăţat că este
o ţară mică, că avem şi noi ce
avem!”
Era tare indignat că s-au
scris pe vremea comunismului
atâtea poezii patriotice exagerate,
laudative, cu atâta emfază
despre calităţi pe care nu le
avem, ascunzând defecte,
pe care, în definitiv, fiecare
popor le are şi pe care trebuie
să le înlăture. Intenţia de a-ţi
preamări neamul este bună,
dar patriotismul îşi poate avea
locul doar după ce conştiinţa
obiectivă a fost stabilită. Mai
întâi lumina minţii şi apoi focul
aprins al patriotismului,
scria cineva.
Nea Mitică îşi iubeşte
foarte mult satul natal şi amintirile
anilor petrecuţi acolo
i-au rămas mereu vii! Dar
trăind atâţia ani departe de
România, cutreierând ţări şi
continente, având şansa de a
cunoaşte şi a face o ierarhizare
realistă a valorilor, opinia lui
este imparţială, chiar dacă inima
sa a bătut tot timpul şi bate
în continuare româneşte.
Nu suportă oamenii care
fac exces de laude şi când are
ocazia să-i asculte, nu pregetă
a le spune direct: „Măi,
fraţilor, da’ ce suntem noi,
românii, buricul pământului
cumva Suntem şi noi un
popor mic, dar în loc să ne
lăudăm cu ce-au fost străbunii
noştri, noi trebuie să muncim,
să învăţăm, să avem
grijă de valorile noastre şi
să ne evidenţiem prin fapte
şi realizări remarcabile între
toate popoarele acestei lumi”.
„Românii sunt isteţi,
prind repede totul, sunt
descurcăreţi, cu alte cuvinte”-
îmi spunea adesea nea Mitică
– şi continua prin a-mi da
exemple din România zilelor
noastre, făcând referiri la ceea
ce se petrece în ţara pe care
a părăsit-o acum 63 de ani.
Nu agreează acest subiect, ar
fi preferat să rămână cu imaginea
României lui de-atunci,
când era bine.
Nici unui român care-şi
iubeşte ţara nu-i este uşor să
vadă cum se degradează cu
fiecare zi ce trece scara valorilor,
cum triumfă doar puterea
banului, fără să se ţină
seamă de interesul naţional.
„Că-mi place sau nu, trebuie
să fiu realist şi să subscriu
opiniei lui Cioran şi-anume,
că ne batem de multe ori cu
cărămida în piept, mândrindune
cu ce-au fost şi ce-au făcut
bunii şi străbunii noştri, în loc
să punem mâna să facem noi
ceva pentru ţărişoara asta şi
să ne remarcăm cu-adevărat
între celelalte popoare; uităte,
ce se întâmplă acum în
ţară, uite cum se mănâncă
între ei cei mari şi cum se
luptă pentru putere, fără să
se gândească la soluţii viabile
şi care să acţioneze în folosul
naţional”. Şi câtă dreptate are,
fie că ne place fie că nu!
Spiritul moştenit de la bunii
şi părinţii săi, educaţia
sănătoasă primită într-o
familie de oameni simpli dar
cinstiţi şi nu în ultimul rând
anii petrecuţi într-o lume
diferită de cea în care s-a format
în tinereţe, au făcut ca
nea Mitică să-şi făurească din
ţăranul român un model de
viaţă: „Dacă scriu bine nu se
datorează faptului că am trăit
între intelectuali, ci faptului
că am trăit între ţărani, afirma
cândva un mare scriitor
francez, iar eu sunt în totalitate
de-acord cu el, de aceea
îmi voi scoate mereu pălăria
în faţa ţăranului român”.
(va urma)