Occidentul romanesc 49

Magia vieţii în cuvinte
Să ne reamintim MARTIE
2015 13
Origini regăsite...
(Fragment din ediţia tipărită OR – Decembrie 2012)
(Fragment din ediţia tipărită OR - Aprilie 2014)
Exodul românilor
Nimic nu poate fi mai
tragic pentru un copil decât
despărţirea de părinţii săi. Cu
cât vârsta copilului este mai
mică, cu atât trauma lui este
mai profundă. În sufletul,
în psihicul lui se creează un
gol care nu va mai fi umplut
niciodată.
Sunt aproape două decenii
de când a început exodul
românilor, lipsurile şi
deznădejdea forţându-i să-şi
lase casele şi să plece, riscânduşi
viaţa şi adesea pierzând-o pe
drumurile străinătăţii. Fiecare
din ei spera să revină într-un
an-doi, dar iată că au rămas în
ţara pe care au ales-o şi astăzi.
Lipsa părinţilor, în special a
mamelor, a ruinat familiile pe
care le-au avut cândva. Copiii
au rămas în grija tatei (uneori),
iar cel mai frecvent au rămas ca
să fie supravegheaţi de bunici,
de rude, chiar şi de vecini sau
oameni necunoscuţi. Sunt şi
copii care trăiesc doar cu fratele
sau sora mai mare. O responsabilitate
enormă.
Reporter OR: România a
devenit un stat în care categoria
copiilor rămaşi singuri
acasă se extinde de la un an la
altul. Cât valorează argumentele
părinţilor în acest sens?
Monica Zagorschi: Oricare
ar fi fost argumentele părinţilor,
invocate în faţa copiilor atunci
când au ieşit pe poartă, majoritatea
copiilor s-au simţit
abandonaţi, părăsiţi, profund
nefericiţi din această cauză.
Lipsa părinţilor a lăsat urme
adânci şi efectul ei devastator
se va resimţiîn timp. Deoarece,
crurile pe tapet, ne: „Ce contează cel mai mult
întrebândupentru
mine? Familia? Prietenii?
Sănătatea? Sau acest şef
morocănos, acest job nesuferit
etc.? Ce mă ajută să mă detaşez
şi să mă refac? O carte? Un
film? Sportul? O ieşire cu prietenii?
O ciocolată?”.
Odată ce aţi stabilit
priorităţile – reveniţi în familie
şi comunicaţi, căutaţi-vă prietenii,
citiţi o carte, ascultaţi un
disc bun, mâncaţi o ciocolată.
Comunicaţi, iubiţi, delectaţivă,
fiţi vii! Adevărata fericire
este alcătuită şi din bucurii
obişnuite, satisfacţii minuscule.
Eventual, căutaţi un psihoterapeut
ca împreună să aflaţi motivele
din cauza cărora nu vă
puteţi trăi viaţa aşa cum doriţi.
***
Monica Zagorschi în cei
peste 29 de ani de când trăieşte
în Spania împreună cu soţul şi
părinţii nu a uitat nicio clipă
de unde provine. Deşi Barcelona
a devenit pentru ea acel
loc numit acasă de aproape 30
de ani, Monica poartă în suflet
dragostea pentru oraşul unde
s-a născut şi a copilărit: Sighetu
Marmaţiei. Legile Spaniei
nu i-au permis să păstreze şi
cetăţenia română, dar cu toate
acestea, Monica susţine că este
româncă.
Doctor în psihologie, aceasta
încă mai speră că legile din
România privind adopţiile,
se vor reglementa curând şi
astfel, va reuşi să finalizeze
proiectul de infiere a celor
trei fetiţe abandonate din zona
în care în urmă cu 52 de ani
venise ea pe lume…
Simple cifre într-o bază de
date incompletă
În urma prăbuşirii Cortinei
de Fier, o expunere a condiţiilor
mizere din orfelinatele
româneşti a ţinut prima pagină
a ziarelor din întreaga lume.
Vederea acelor „camere de
plâns”, suprapopulate cu copii
care sufereau de foame, a determinat
un număr fără precedent
de irlandezi, americani sau englezi
să se ofere voluntari pentru
a adopta copii din România.
Gemenii Brandon si Bryan
Whittier au fost adoptaţi dintro
maternitate din Brăila în
noiembrie 1990 şi trăiesc în
momentul de faţă în Florida.
În 1991, Austin Kulesza a fost
abandonat într-un spital din
Craiova. Câteva luni mai târziu,
a fost adoptat de o familie
din Irlanda.
Sophia şi Samuel McDermott
s-au născut în judeţul
Satu-Mare în anii 1979 şi 1977.
Mai aveau încă şapte fraţi aflaţi
la acea vreme şi ei în grija
statului român. În 1991, după
mai bine de 12 ani petrecuţi în
diverse orfelinate din judeţul
Bihor, Satu-Mare şi Alba, noua
lor familie adoptivă i-a trecut
graniţa.
Despre ei şi despre alte mii
de copii, statul român nu mai
ştie absolut nimic, deşi traseul
lor ar fi trebuit atent monitorizat
de autorităţi. Dar, din momentul
în care au trecut graniţa,
statul român le-a pierdut
urma. Astăzi, aceşti tineri mai
figurează doar ca simple cifre
(fără nume, fără domiciliu, fără
informaţii despre părinţi) într-o
bază de date incompletă care
ar fi trebuit să contabilizeze
adopţiile internaţionale, efectuate
în România între 1990 şi
1997.
Sophia McDermott nu îşi
aminteşte foarte multe despre
suprapopularea, raţionalizarea
alimentelor, lipsa de instalaţii
sanitare sau întreruperile de
curent din România. În schimb,
îşi aminteşte momentele în care
a fost adoptată împreună cu
fratele ei, la puţin timp după
iarna anului 1991.
Îşi aduce aminte diverse momente
petrecute în orfelinatele
româneşti, bătăile crâncene
pe care mama ei le primea de
la un tată alcoolic, rău şi fără
Dumnezeu şi de copiii care
veneau ca pe bandă în casa lor.
Într-o perioadă de opt luni de
la sosirea fraţilor McDermott,
alţi 11 copii români au ajuns
în oraşul Pittsburgh, din statul
american Pennsylvania.
Părinţii adoptivi au fost
deschişi cu privire la originea
celor doi fraţi şi au păstrat o
vreme contactul cu părinţii lor
pentru a se construi psihologic
şi a se structura ca fiinţă, copilul
are nevoie de prezenţa
ambilor părinţi. O fetiţă trebuie
să fie lângă mama sa ca să se
identifice cu ea ca o viitoare femeie,
iar băiatul are nevoie de
exemplul tatei pentru a deveni
bărbat. Părinţii sunt modelele
esenţiale ale vieţii copiilor.
Ei suferă de crize de identitate,
trec prin depresii profunde,
nu-şi pot găsi un scop pentru a
trăi o viaţă normală. Nevroza
de abandon instalată odată cu
plecarea părinţilor le-a erodat
încrederea în sine, speranţa
că pot fi iubiţi şi acceptaţi aşa
cum sunt. E o confuzie totală la
nivel existenţial.
Reporter OR: În condiţiile
dificile de trai din România
cum ar putea cetăţenii să-şi
menţină echilibrul psihologic?
Monica Zagorschi: Aici
chiar că nu există reţete universale
care să vină ca o mănuşă
oricui. Fiecare om e o entitate
psihică, strict individuală. Totul
depinde de bagajul emoţional
acumulat în copilărie.
Spre exemplu, un copil care
a fost mereu descurajat şi făcut
vinovat pentru toate relele va
ajunge un matur cu o imunitate
scăzută la stresul cotidian.
Iar fragilitatea emoţională
duce la depresii şi nevroze
imediat ce se ciocneşte cu anumite
dificultăţi. Şi invers: un
copil care a primit căldură şi
afecţiune de la părinţi va face
faţă mai uşor problemelor cotidiene.
Când nu mai facem faţă
stresului e cazul să luăm o
pauză. Şi să punem toate lubiologici,
sau mai bine spus,
un contact financiar atât timp
cât trimiteau în România bani
pe care părinţii celor doi copii
nu au încetat să-i ceară timp de
peste şase ani, din diverse motive.
Reporter OR: Faptul că
acest interviu îl realizăm întro
zonă exotică de pe malul
Mării Mediterane iar ceilalţi
doi copii ai tăi şcolari au
rămas în State, am adus acum
doar pentru tine şi Măriuca,
fiica ta cea mică, câte un dar.
Costume populare şi podoabe
din zona unde te-ai născut
acum 33, respectiv, 31 de ani
tu şi Samuel. Un prim pas
spre originile voastre venit şi
din partea noastră, publicaţia
în limba română Occidentul
Românesc. Cu multă dragoste,
respect şi consideraţie.
Sophia McDermott: Motivul
că împărtăşiţi aceleaşi
gânduri şi sunteţi alături de
noi ne onorează. Ne-am cunoscut
acasă, în California, dar
pot spune că mă simt acasă şi
aici, pe Coasta Albă a Spaniei.
De aceea afirm că ne sunteţi
oaspeţi dragi şi aici, oricând.
Reporter OR: Dacă tot ai
atins acest subiect atât de
sensibil ai putea să-mi spui în
care loc te simţi cu adevărat,
acasă?
Sophia McDermott: Acasă...
Un cuvânt extraordinar pe
care mulţi oameni din lumea
aceasta nu-l cunosc. Nu îl simt.
Aşa cum noi, copiii crescuţi
în orfelinatele din România
nu l-am simţit şi nu l-am avut
niciodată cât am trăit acolo. Aş
putea să spun că fratele meu şi
cu mine am avut un mare noroc
pentru că soarta a fost atât de
îngăduitoare cu noi.
Am fi putut sfârşi prin canalele
pline de şobolani, ca au-
rolaci, sau am fi putut dispărea
din lumea aceasta, bolnavi de
SIDA sau alte boli prin casele
de copii sau spitalele infectate
ale României comuniste.
Dumnezeu însă a avut grijă
de noi şi i-a trimis pe soţii
McDermott să ne salveze. Şi,
iată-ne!
Doi tineri părinţi educaţi,
fiecare cu familia lui, cu afacerile
lui, secondaţi de grija
şi dragostea celor doi soţi
McDermott, doi oameni care
ne-au dăruit în cei peste 21 de
ani toată dragostea şi puterea
lor, toată încrederea şi dreptul
la viaţă.
Acasă, sunt ei, Aaron şi
Viviana McDermott, acasă e
locul copilăriei şi a adolescenţei
noastre: oraşul Pittsburgh, din
statul american Pennsylvania.
Acasă, e locul unde ne-am format
ca oameni, ca specialişti,
e locul unde ne-am întemeiat
propriile noastre familii şi unde
ni s-au născut primii copii:
Sacramento/California.
Este extraordinar să ai locul
tău pe lumea aceasta. Al tău şi
numai al tău. Suntem cetăţeni
americani, iubim locurile în
care am crescut şi ne-am format
ca oameni. America este
şi va rămâne pentru noi, pentru
copiii noştri, singurul loc pe
care îl simţim cu adevăra acasă.
Aaron şi Viviana McDermott
sunt părinţii noştri, cei care ne
aşteaptă întotdeauna cu drag,
ACASĂ.
***
Nota redacţiei: Acest
material este un fragment
dintr-un amplu reportaj
în cazul fraţilor Sophia şi
Samuel McDermott realizat
în exclusivitate pentru
Occidentul Românesc şi
este interzis a fi reprodus
fără acordul acestuia.