Aura Christi - Trei mii de semne (e-book) - Ideea Europeana

AURA CHRISTI • 272 273• Trei mii de semnetrebuie, în nici un caz, concepute în conflict, în opoziţie,nu e nevoie de o dezrădăcinare prealabilă de românitatespre a accede la europenitate”. Comunicarea domnuluiprofesor a stârnit o discuţie încinsă și lucidă în egală măsură.Un număr care merită citit în întregime.La ora actuală, în România – un stat ultracentralizatsub dictatură – se aplică o liberalizare brutală, care va avea(are deja) consecinţe dezastruoase în domeniul sănătăţii,învăţământului și al culturii. A desfiinţa un spital de alienaţimental, a închide un orfelinat, a distruge o prestigioasăeditură naţională, a arunca în stradă o revistă de mai binede un secol, din motivul că aceste instituţii nu sunt rentabile(!), sunt acte – e în afara oricărei discuţii! – de genocid.[...] Ţări cu o cultură uriașă (de pildă, Franţa, Germania,Spania, Rusia), cunoscută în toată lumea, nici vorbă săaplice liberalizarea în cultură; francezii, nemţii, rușii,spaniolii, e știut, își respectă valorile, le propagă, le sprijină,lansându-le, de secole, pe tot mapamondul. Guvernanţiiromâni însă distrug valorile, distrug cultura, praf și pulberefac din patrimoniul ţării, pentru ca România să meriteapelativul de Africă a Europei.Revin la ritmurile de altădată. Încep să mă recunosc.Mă las prinsă în vârtejul calculat al scrisului. Acolo, înmâlul propriului eu scriptic, e bine, e cald, și, straniu, măsimt protejată. La mijloc este, desigur, foamea de exprimare,foamea de mine însămi. Și – nu în ultimul rând – foamea depoveste. Da-da, noi, martorii flămânzi de auto-construcţie,ridicoli și glorioși pasageri ai începutului de mileniuprecoce îmbătrânit, precoce obosit de existenţă!, flămânzi– într-un mod dizgraţios, strident, depășit – de idealuri –oho!, ce cuvânt cu miros de alt secol cultural! –, așteptăm,visând Povestea spusă cu o jumătate de gură, în ritmurilente, nebănuit de încete, cu digresiuni multiple, savantpriceputinserate în corpul ei masiv și cumva greoi, aparentgreoi, cu acţiune – nu foarte multă, totuși! –, cu eroi careau aerul de – și, deci, sunt de fapt, într-o măsură mai mare!– antieroi, cu personaje problematice, cu dialoguri înperimetrul generos-calculat al cărora personajele selivrează, grăbite să se consume definitiv, se precipită, seneliniștesc, prinse de un etern neastâmpăr rapace, de pofta– ca să nu zicem setea – de a spune totul, încolţiţi de spaimavenirii bruște a unei Apocalipse.Așadar, foamea de Poveste.Înaintez cu dificultate în Zăpada mieilor. Deși mareamajoritate a personajelor – cel puţin cele apărute în textpână la ora asta – îmi sunt familiare: Rogujiv, Sașa Cerven,Sena. Dar nu, nu personajele sunt problema, ci densitateatextului. Tensiunea care mă prinde în ghearele ei și nu măsloboade. Gheara care se instalează în creierul meu și măstrânge acolo. Mă strânge. Îmi doresc să mă strângă din ceîn ce mai tare! Fac efortul de a nu scrie mai mult de douăpagini pe zi, altminteri îmi fac rău, fizic vorbind îmi facrău. Așadar, două pagini. E devreme să ridic ștacheta,scriind mai mult. O, e prea devreme. Răbdare. Am nevoiede răbdare. Dă-mi zile și putere, Doamne. Restul facsingură. Ce aroganţă e în cererea de adineauri! Ce trufie!Iartă-mă, Doamne. Și luminează-mi drumul.9 febr. Întorc privirea în urmă; și văd cum totul măservește: și căderile mele, și bâjbâielile, și rătăcirile,ezitările, îndoielile. Totul – adunat, concentrat, chircit,strâns înlăuntru – e înghesuit în efortul de exprimare. Înefortul de a fi și de a exprima felul în care sunt: așa cumsunt, așa cum știu că sunt. Dar cum sunt într-adevăr? Ah,cât de vie, actuală, e metafora lui Rilke, a iubitului meu