Aura Christi - Trei mii de semne (e-book) - Ideea Europeana

AURA CHRISTI • 184 185• Trei mii de semnela imposibilitatea de a deosebi realitatea propriu-zisă decomplicatul univers enigmatic al fantasmelor. Este tocmaiceea ce face prozatorul Ion Vianu în volumul Paramnezii.Invadat de trecut, de istoriile fie dramatice, fie însorite aleacestuia, autorul se transformă, transcriindu-le, treptattreptat,într-un savant al melancoliei, marcat fiind de osingură, capitală, vină: incapacitatea de a se desprinde curădăcini cu tot de matca trecutului, care, involuntar, sereinstalează în magmele liniștite ale prezentului,confundând timpurile, asimilând ritmurile unui perpetuuanotimp al tinereţii, ahtiate, nietzschean, să rumineze, săpriceapă, să asimileze totul, nu rareori pronunţându-se îndefavoarea sa, ba chiar detestându-se taman pentru aceastăfoame de a aprehenda, revoluţionând, iubind, detestând șirecunoscându-și vârfurile, ezitările, limitele. Astfel, în siajulfiului lacrimilor Monicăi (Sf. Augustin), dispare „trecutultrecut”, pentru ca acesta – laolaltă cu învăţămintele, funcţiileși materiile sale – să se așeze într-un perpetuu „prezent altrecutului”, replămădit cu rece fervoare fierbinte, asimilat șimetamorfozat într-un prezent pur, fantastic. Trecutul devine– fie îmboldit de boală (ca în Sincopa), fie de o furtunădeclanșată la munte (Cutremur de umbre), fie de amintireaunei nevinovate ședinţe de ghicit în palmă (Chiromanţie) –sursă vie pentru revivifierea prezentului, a zeilor acestuia,pentru priceperea unor sensuri nelipsite de importanţă, a unormesaje, semne încifrate și înţelese altedăţi pe jumătate, saupe sfert doar: „În acest an de graţie, două mii și… trăiesc întrecut și numai în trecut. E atât de sensibil, uneori de dureros,încât îl simt prezent… refac dialoguri, convorbiri cu oameniiubiţi, detestaţi, sau numai întâlniţi, aruncaţi în calea mea,ca o piedică”. (s. n.) Cele șaisprezece proze extrem de dense,comunicând subteran între ele prin câteva motive care revinobsesiv (timpul, moartea, prietenia, iubirea) dovedesc cu luxde amănunte că distanţa, nobleţea ei funciară, au o menireprecisă, și anume rescrierea/regândirea existenţei întrutransformarea ei într-o existenţă activă, vie, iar liantulviguros, luat fără odihnă la întrebări, este însăși rezistenţa,fiindcă, în definitiv, pentru unele personalităţi toate drumurileduc într-acolo; iar Ion Vianu face parte din această categorie,să recunoaștem, rară, tot mai rară. În această ordine de idei,nu e deloc accidentală aparent exagerata fixaţie pe modeluldesemnat de Mihu Leoni, spectrul căruia revine terifiantsalvatorla protagonistul din Sincopa, făcându-l să salahorească– o dată găsit într-o clinică, la limita fragil-decisivăce desparte viaţa de moarte – în minele ideatice ale primeitinereţi, când Mihu – purtând în suflet patima pentruunghiurile ascuţite ale absolutului, ale lucrurilor rotunde,ferite de negoţul murdar, de aburii corupători ai mundanului– „se situase la polul refuzului absolut”, întrucât „era născutpentru a rezista. Era geniul lui”; geniul protector al aceluicvasiadolescent, așadar, se impune, iar și iar, din găvaneletrecutului, devenind un model absolut al rezistenţei și veghinddin umbră, din luminoasa umbră ineluctabilă a morţii fărăde moarte.Oricât ai încerca să te tragi pe sfoară, scriind despreceilalţi, tu, în realitate, scrii despre tine tot timpul. Iată ofrază plină de orgoliu. Da?Oboseală acumulată în straturi. Dureri reumatice. Măsimt umilită. Umilită și aruncată departe de tot ce sunt, deceea ce îmi doresc să devin. Abia acum, când am scrisrândul anterior, mi-am amintit că ori de câte ori termin ocarte, mă simt exact la fel. Ca și când, o dată încheiată,cartea te azvârle cât acolo, devii inutil, căci stors, secat,bolnav. Golul de după scrierea unei cărţi, Doamne, cu cepoate fi comparat? Un gol bolnav, vinovat fără vină. Ungol viu, mușcător, ca o viespe.