Aura Christi - Trei mii de semne (e-book) - Ideea Europeana

AURA CHRISTI • 388 389• Trei mii de semneM-am trezit cu un gând nebunesc. Ce-ar fi să seinventeze un aparat de măsurat viul, un fel de termometrucum e cel cu care îţi măsori temperatura? (Hans Castorp segândea la o unitate de măsură a timpului.) Reveria mea,proiectele mele nu s-au oprit aici. După ce s-ar deschide șiclinici speciale în care s-ar lua temperatura viului, indiviziisă fie repartizaţi în oaze ontice diferite, un soi de orașe înoraș. Cei care au o cantitate de viu sub limita de, să zicem,100, să devină locuitorii unei mini-urbe, A, să-i spunemgeneric așa; cei ce au între 100 și 200 (ar trebui născocităși o unitate de măsură pentru viu, așa cum există pentrutemperatură!), să fie izolaţi în mini-urbea B, de pildă; ceicare au între 200 și 500, în mini-urbea C; în sfârșit, totașa… până ajungem la cei ce depășesc 1000, 2000, 10.000.Ei, cei din urmă, trebuie, în mod sigur, izolaţi altundeva!Într-o Castalie, of course! În sfârșit, vom avea o Castalie!Bla. Bla.Mă duc pe terasă. Îi povestesc planul meu Mamei, îidau detalii peste alte detalii; nume de mini-urbe, categorii,amănunte. Bref. Construiesc din mers. Aproape că îmiimaginez o nuvelă. Pe Liuba o prinde jocul. Ne jucămfrumos. Inspirat. La sfârșitul jocului, o văd privind visătorpierdutîn plină stradă. E toamnă. O după-amiază blândsolemnădupă felul în care se dispersează lumina, iar cloșcaliniștii face pui. Liuba se întoarce spre mine și îmi spune:„Cai verzi pe pereţi!”; zâmbește luminos-viclean. E acelașizâmbet iubit de mine, dăruit câtorva personaje create demine. Un zâmbet pe care mi-aș fi dorit… să-l mângâi, să-lalint (de descris, l-am descris de zeci de ori!). Dacă s-arputea… Și cine a spus că nu se poate!?M-am împrietenit cu porumbelul care vine pe balcon.Are priviri extrem de vii, sfredelitoare. El știe cine sunt, cevreau. De unde vin.Certitudinea că lucrez la o carte imposibilă, din cândîn când, mă paralizează. Pur și simplu. Făcând imposibilăînaintarea. Ce noroc, da, că apare îndoiala!Rogulski e o pasăre rară, care se ascunde sub penajulsău luxuriant, exotic, iar când vede că acesta nu e suficient,recurge la măștile sale, unele retușate, altele reinventate,mereu revăzute, rearanjate, cea mai evidentă și fermecătoarefiind masca donjuanescă. Da. Donjuanismul brebanian esteo mască purtată de personajele sale – unele dintre ele –, caresunt pescari de oameni, oameni superiori, pentru care a fiviu este scop, liman, șansă, pretext, ba mai mult decât atât: oreligie. Prin Rogulski, Grobei, Castor, precum și prin alţieroi nu mai puţin pregnanţi, romancierul a instituţionalizatde fapt viul, glorificându-l neobosit, inspirat, grav, ca unsacerdot întârziat pe marginea realităţii din prudenţă, dinsimţ practic și din alte câteva motive, la care ne vom referimai târziu. Poate altă dată.Nu pot să mă abţin. Mă gândesc la Andrei Rogujival meu – unul dintre eroii principali ai tetralogiei mele,Vulturi de noapte – care perorează calm-doct referitor lamarginea-care-uneori-adeseori-centru înseamnă. Nici maimult, dar, atenţie, nici mai puţin.De ce scriu aceste „fărâme”? E un alt pretext de arumina tema viului.Mă gândesc – jubilând, la propriu!, azi după ce mi-amscris porţia la Religia viului, am dansat, spre amuzamentulalor mei – că pot decripta personajele vii, exclusiv pentrucă eu însămi sunt vie, vie, vie până la crispare, până lanebunie, până la… Dar acest lucru, oho, l-am spus de atâteași atâtea ori. Și-l voi spune, evident, în continuare. Voilà.