Mohelca

compoziþia unor peisaje mirifice
- secvenþe decupate dintro
tainicã lume a basmului.
Apoi a urmat drumul ascendent
al peºterii spre afirmarea
ei ca piesã de valoare a patrimoniului
natural universal,
fiind inclusã ca atare în cele
mai prestigioase publicaþii
internaþionale ºtiinþifice sau de
popularizare. ªi, pentru cã trebuia
sã poarte un nume, i s-a
dat, fireºte, cel al unuia dintre
corifeii spaþiului nostru spiritual,
un nume de prestigiu în
speologia din întreaga lume:
Emil Racoviþã. Aºadar, un
nume titanic, pe mãsura proporþiilor
ºi valorii monumentului
natural intrat atunci în
atenþia întregii lumi. A fost o
perioadã în care i se contura
un frumos viitor prin numãrul
mare de vizitatori care, fie
specialiºti, fie turiºti, o frecventau
atraºi de valoarea ei
ºtiinþificã, turisticã dar ºi balneologicã,
peºtera având ºi
certe calitãþi curative pentru o
serie de afecþiuni).
Dar, în mijlocul entuziasmului
general în care se manifesta
interesul pentru aceastã bijuterie
naturalã, a început sã aparã
ºi firul unui alt interes, de astã
datã unul meschin, legat de
exploatarea gipsului. Subþire
la început, acest fir a continuat
sã se îngroaºe ºi sã fisureze din
ce în ce mai vizibil crusta de
protecþie care ar fi trebuit sã
garanteze conservarea peºterii,
în virtutea statutului sãu
de monument al naturii. Ne-
ºansa peºterii „Emil Racoviþã”
a constat în însãºi amplasarea
ei, întâi pe teritoriul unui stat
totalitar, în care inversarea valorilor
devenise o constantã a
politicii din orice domeniu ºi,
apoi, pe teritoriul unui stat de
curând format, în urma dezmembrãrii
fostei URSS, stat
supus unor continue tensiuni
ºi convulsii specifice perioadei
de tranziþie. În ambele
situaþii, peºtera a fost defavorizatã.
Prima oarã, prin ignorarea
valorii ei patrimoniale ºi, a
doua oarã, prin dublarea aces-
tei ignoranþe moºtenite de incapacitatea
financiarã ºi de
lipsa de voinþã de a-i salva
existenþa.
O datã cu avansarea lucrãrilor
de exploatare a gipsului, degradarea
peºterii a cunoscut
faze din ce în ce mai accentuate:
întâi s-au distrus câteva
labirinturi de la intrare; apoi,
prin depozitarea câtorva zeci
de tone de material steril, s-a
astupat una din intrãri; ºi, întrun
final apoteotic al incon-
ºtienþei umane, în cealaltã intrare
se construieºte o fântânã
de circa 30 m adâncime care
nãruindu-se cu timpul, din
cauza pripei ºi modului ºubred
în care a fost fãcutã, a blocat
practic accesul în peºterã.
Situaþia actualã este mult prea
deplorabilã pentru a o accepta
ca sfârºit categoric al povestirii
noastre. Nu numai pentru
cã peºtera „Emil Racoviþã” nu
îl meritã, dar ºi pentru cã avem
convingerea, sprijinitã pe argumente
temeinice, cã încã nu
este prea târziu, cã încã se mai
poate face ceva pentru a ne-o
reda nouã înºine, prin includerea
ei între monumentele cu
valoare de unicat ale Europei,
prin luarea ei sub protecþia organismelor
internaþionale,
pentru a o repune în circuitul
de valori ale Patrimoniului
Natural Mondial.
Alecu Reniþã, Director al revistei
„Natura”
Georgia
Despre Voronia a auzit toatã
lumea. Cã este cea mai adâncã
din lume (- 1710m) ºi încã
mai continuã. Se ºtie ºi cã ultima
tabãrã de explorare a
fost întreruptã din cauza unui
grav accident, despre care,
însã, se ºtiu mai puþine. Evident,
s-au publicat rapoarte
oficiale ale acþiunii de salvare,
care reprezintã o statisticã,
în funcþie de ore, de amplasarea
oamenilor ºi a activitãþilor
lor concrete. Astfel de rapoarte
nu spun nimic despre ce a
simþit ºi felul în care a perce-
put cel implicat direct în
acþiune, accidentatul, tot ce sa
întâmplat cu el ºi aºa e ºi
normal. Pentru asta, Alexander
a gãsit puterea sã-ºi povesteascã
singur aventura, sã
se amuze pe seama ei ºi sã
aleagã doar pãrþile bune.
Alexander Kabanichin e cel
care s-a accidentat în Voronia,
cãzând pe puþul de dinaintea
bivuacului de la -500m, rãmânând
în caraba de frânã în
ultima fracþionare.
Cu siguranþã cã aceasta a fost
o acþiune de salvare extraordinarã,
când un accidentat cu
traume atât de serioase (fracturã
de bazin, coloanã ºi o
fracturã deschisã la picior) a
fost scos la suprafaþã într-un
timp atât de scurt (63 ore) de
la o asemenea adâncime.
Iatã povestea lui Alexander,
scrisã chiar de el pentru revista
informativã a AUS, dedicatã
tuturor celor care împãrtãºesc
aceeaºi pasiune, Speologia.
«Vã scriu despre salvarea
mea, aºa cum am perceput-o
eu. Nu ºtiu de ce o fac, dar
pentru mine e deja o tradiþie.
Anul trecut, stând cu piciorul
în gips, am scris la rugãmintea
unui prieten despre speosalvarea
mea din anul optzeci-ºi-ceva.
Peste un an scriu
din nou; ºi atunci ºi acum, eu
am fost eroul principal. Ce o
sã scriu la anul, … o sã vã dau
sã citiþi.
Scriu din poziþie orizontalã,
incomodã, aºa cã-mi cer scuze
pentru caligrafie… De
fapt, vã scriu din douã motive:
întâi, citind despre asta, sã
nu repetaþi nicicând istoria
mea, iar apoi, sã vã minunaþi
câte se pot întâmpla în viaþa
asta…
…Caraba coborâtorului se
desface în mod trãdãtor ºi
brusc mã trezesc singur ºi independent.
De coardã. Testez
la propriu atracþia gravitaþionalã.
…Mâini, dinþi, câteva incredibile
execuþii acrobatice,
ªtiri externe
apoi…zborul. Cu capul în jos.
Mult. Probabil þipam, deºi îmi
amintesc distinct toate zgomotele
pe care la auzeam:
zgomotul apei, vocile oamenilor
din tabãra subteranã. Nu
ºtiu cu ce scop se întâmplã
astfel de lucruri stupide. Una
sau douã din izbiturile de perete
le-am ratat, poate am
adormit. Apoi aterizarea; mi
s-a tãiat respiraþia ºi a început
sã mã doarã mijlocul. Piciorul
stâng a început sã-mi pulseze
ºi s-a încãlzit, deci ceva a clacat
ºi acolo, probabil o fracturã
deschisã.
Tabãra de la -500 era la 15 m
sub mine. Toþi cei de acolo au
înþeles. ªi în rusã ºi în abkhazã
ºi în francezã ºi în italianã.
În tabãrã s-au sfãtuit ºi s-au
pregãtit foarte puþin. Poate în
luarea deciziilor au contribuit
ºi sunetele pe care le scoteam
eu. Bernard a urcat pânã la
mine, m-a decroºat ºi mi-am
vãzut din nou viaþa stând întrun
coborâtor. Mi-era foarte
greu sã respir ºi aveam mare
nevoie de aer. Peste câteva
minute m-am trezit luat de pe
coardã ºi mutat într-un cort.
Apoi a început sacrificarea
combinezonului impermeabil.
Aºa a vrut soarta sã îmbrac
salopeta aproape nouã a
lui Provalov, care a spus cã-i
fac cinste dacã intru cu ea sub
pãmânt. Trebuia sã vedeþi
satisfacþia sadicã de pe feþele
esculapilor subpãmânteni
când au tãiat-o bucãþi. Mie
mai cã mi s-a fãcut fricã. Din
motive întemeiate, nu pot da
�oto Y. Kasjan
SPEOMOND•7-8•2002-2003 45