Studiul Epistolei către Romani: „Socotit ... - mesagerul crestin

Studiul Epistolei către Romani: „Socotit neprihănit prin credință” – R. BrockhausCapitolul 4Pe baza a două exemple (Avraam și David) apostolul dovedește că credincioșii VechiuluiTestament au fost îndreptățiți pe același principiu ca și noi – prin credință. Învierea luiHristos este dovada acestei îndreptățiri.După ce a răspuns la întrebarea, în ce relație este credința cu Legea, Pavel trece la cealaltăîntrebare referitoare la credincioșii Vechiului Testament, care au trăit înainte ca Evangheliadespre Isus să fie vestită în toată lumea. În privința aceasta sunt două persoane deosebite, pe careapostolul le poate lua ca referință, pentru că ele erau de o deosebită importanță pentru iudei, unadin ele fiind primitorul și purtătorul făgăduințelor lui Dumnezeu, cealaltă fiind reprezentantulîmpărăției alese de Dumnezeu. Toate așteptările lui Israel erau în legătură cu aceste persoane.Căci Mesia era Fiul lui David, Fiul lui Avraam! (compară cu Matei 1,1). În ambii bărbați, în moddeosebit în Avraam, vom găsi confirmată argumentarea apostolului. El întreabă mai întâi:»Deci, ce vom zice că a aflat, prin firea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fostîndreptățit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura?„Avraam a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca dreptate.”« (versetele 1-3). Avraam a obținutîndreptățirea împreună cu făgăduința »că va fi moștenitor al lumii« (versetul 13) pe principiulcredinței. În privința aceasta nu era nicidecum vorba de vreo faptă a lui Avraam. Nu exista nimicprin care el putea să se laude. Totul era darul liber al lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit, șiAvraam a crezut. Dumnezeu a făgăduit în har o binecuvântare, iar Avraam a proslăvit peDumnezeu, crezând făgăduința împotriva oricărei nădejdi. Și credința aceasta i-a fost socotită cadreptate.Iacov pare să contrazică în capitolul 2 al epistolei lui cele spuse aici, când întreabă: »Avraam,părintele nostru, n-a fost el îndreptățit prin fapte, când a adus pe fiul său jertfă pe altar?« (Iacov2,21). Dar dacă ne amintim că Iacov scrie la cele două spre zece seminții ale lui Israel, deci la ceimai mulți oameni nemântuiți, care cei drept aveau mărturisirea, dar nu credința din inimă, și deaceea el îi constrângea la o confirmare practică a mărturisirii, să aibă credință, atunci disparegreutatea înțelegerii. Jertfirea lui Isaac era o dovadă a credinței care era deja prezentă. Credința alucrat împreună la aducerea acestei jertfe și a devenit desăvârșită prin ea, așa cum la Rahabprimirea și eliberarea informatorilor a dovedit într-un alt mod existența credinței și mărturia pecare a dat-o față de informatori a confirmat-o. În ambele cazuri nu este vorba de îndreptățireaînaintea lui Dumnezeu, ci înaintea oamenilor, de dovada vizibilă că mărturisirea cu privire lacredință era adevărată. În jertfirea lui Isaac și în protejarea și eliberarea informatorilor (cu totpericolul vieții lui Rahab legat de această comportare) s-a arătat o credință conștientă și activă.Ambele fapte nu erau fapte ale Legii – nici uciderea și nici trădarea nu sunt justificate prin Lege-, și nici fapte bune în sensul obișnuit al Cuvântului, ci erau fapte ale credinței, prin care credințas-a dovedit a fi adevărată și vie. Căci o credință, care nu are fapte, este moartă, este numai ocredință cu capul. Aceasta este partea adevărului susținută de Iacov.Ce concluzie trebuie trasă din istoria lui Avraam? Dacă Avraam ar fi fost îndreptățit prin fapte,atunci ar fi fost prin contribuția sa; dar cum ar fi fost aceasta posibil înaintea unui Dumnezeusfânt, înaintea Căruia nici măcar cerurile nu sunt curate? Nu, Scriptura nu relatează nimic bundespre Avraam, nici o faptă, pe baza căreia Dumnezeu putea să-l îndreptățească. Ce spune eaînsă? »Avraam a crezut pe Dumnezeu.« Așa stă scris, și așa a fost, și este în deplină concordanțăcu Evanghelia. Dumnezeu lucrează și astăzi tot așa. După ce Hristos a murit pentru atei și pentrupăcătoși, oricine crede este primit prin har de către Dumnezeu. Dumnezeu este acum unDumnezeu care »îndreptățește pe păcătos«, Căruia I se cuvine toată cinstea.Când un om face o lucrare, atunci el are dreptul la plată, mai mică sau mai mare, în funcție devaloarea și mărimea lucrării. El primește o compensație, și anume nu ca un cadou, ci ca ceva pe22