<strong>Studiul</strong> <strong>Epistolei</strong> către <strong>Romani</strong>: „Socotit neprihănit prin credință” – R. Brockhausreguli pentru creștini. Despre un om obișnuit nu poate vorbi, căci un astfel de om nu poate spune:»Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu« (versetul 22). S-ar putea săîntâlnim expresii asemănătoare în scrierile oamenilor, da, chiar la filozofii păgâni, dar un sufletcare nu s-a întors la Dumnezeu, a cărui gândire și voință nu au fost înnoite, nu știe nimic despreun om lăuntric, care are plăcere de poruncile Domnului.Dar despre cine vorbește apostolul? El vorbește despre un om născut din nou sau (în sensulScripturii) un suflet mântuit, care posedă viața din Dumnezeu, dar care nu a recunoscut încăneprihănirea lui Dumnezeu descoperită în Evanghelie și urmările prețioase ale lucrării lui Hristosși nu le-a primit încă prin credință, și de aceea nu a fost încă pecetluit cu Duhul Sfânt – despre unom, a cărui conștiință a fost adusă în lumina lui Dumnezeu și care acum este plin de râvnă pentrucerințele sfinte și drepte ale lui Dumnezeu, dar care nu are putere să le împlinească.S-ar putea probabil replica: pe un astfel de om nu-l putem numi că s-a întors la Dumnezeu! Nu,în sensul în care suntem obișnuiți să vorbim despre un om care s-a întors la Dumnezeu, nu. Cândspunem: „acela și acela s-a întors la Dumnezeu“, prin aceasta noi înțelegem: el este un ommântuit și el este conștient de mântuirea și filiațiunea lui la Dumnezeu. Dar Scriptura nu vorbeșteașa: întoarcerea la Dumnezeu este potrivit Scripturii o întoarcere înapoi, dar nu este mântuireaconștientă. Fiul pierdut s-a întors înapoi, atunci când s-a sculat, ca să se ducă la tatăl său și să-izică: »Am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta. Nu mai sunt demn, etc.«. Dar el voia sădevină un „argat“. Dar el nu știa vă tatăl este de partea lui, cu toată viața tristă care stătea înapoialui, și, că atunci când îl va primi, îl va putea primi numai ca „fiu“ în casa sa. El a cunoscutprimirea lui și iertarea păcatelor lui numai atunci când a stat în brațele tatălui. Între întoarcerea laDumnezeu sau trezirea, așa cum obișnuim să spunem, și obținerea certitudinii mântuirii este decele mai multe ori (nu totdeauna) o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Despre un astfelde timp vorbește apostolul, sau mai exact spus, despre timpul trăit de un om trezit cu adevărat,adică nu numai mișcat în simțurile sale, ci întors înapoi de pe căile pe care a mers până acum.Din momentul când s-a înțeles acest lucru, greutățile mari din capitolul nostru se înlătură de lasine.Dar s-ar mai putea replica: nu au avut parte mulți creștini adevărați, tineri și bătrâni, care aufost pe deplin siguri de mântuirea lor, de experiențele descrise în <strong>Romani</strong> 7? Nu au avut cei maimulți dintre noi parte de așa ceva? Răspunsul la întrebare trebuie să fie afirmativ, dar numai dinsimplul motiv, deoarece ca urmare a înclinaților inexterminabile ale inimii noastre cei mai mulțidintre noi se lasă învățați numai pe aceste căi dureroase. Se știe și se mărturisește, că ai murit înHristos și cu Hristos, dar cu toate acestea nu ești eliberat, ci faci ca și cum ai trăi în starea vecheși ca și cum ne-am putea aștepta la ceva bun din partea firii. Totodată, mulți se lasă călăuziți degândul, că așa cum <strong>Romani</strong> 7 urmează după capitolul 5 și 6, tot așa și experiențele descrise încapitolul 7 trebuie să urmeze după îndreptățire (capitolul 5) și eliberare (capitolul 6). Așaconsideră ei cele spuse în acest capitol și de aceea spun că este o succesiune divină. Dar aceastăconcluzie este greșită. Cu capitolul 7 este ca și cu Legea, care »s-a adăugat« pentru ca să atingăun anumit scop. Aceste concluzii derutează pe unele suflete sincere, dar care nu sunt consolidateîn adevăr. Prin faptul că nu trăiesc, așa cum își doresc cu plăcere și cum Dumnezeu pe dreptașteaptă de la ele, încep să se îndoiască și să se întrebe dacă nu cumva sunt fățarnici, dacă nucumva s-au înșelat, și nici nu sunt întoarse la Dumnezeu. Având dorința sinceră de a fi altfel, șinu rareori învățați așa și de alții, că aceasta ar fi calea cea bună, părăsesc fundamentul harului șise mută pe cel al Legii, și fac acum totul dependent de faptele lor și de ceea ce sunt înaintea luiDumnezeu prin ei înșiși. Cine a înțeles cu adevărat învățătura din <strong>Romani</strong> 5 și 6, nu va ajungeușor în pericolul de a face eforturi inutile, ca prin propria putere să obțină o neprihănire dupăvoia lui Dumnezeu. Un astfel de suflet știe, că trupul păcatului a murit, că harul domnește prinIsus Hristos și a fost eliberat de ceea ce odinioară îl ținea legat.Încă un lucru: am spus deja, că numai un om care a fost în starea dureroasă din capitolul 7, darcare acum este în afara ei, poate s-o descrie așa cum este ea prezentată aici. S-a mai spus, că esteimposibil ca cineva, care mai este încă în mlaștină, să vorbească cu atâta liniște, așa cum se vedeaici. Sub influența sentimentului îngrozitor, că se scufundă și nu are nicio șansă de salvare, el nu44
<strong>Studiul</strong> <strong>Epistolei</strong> către <strong>Romani</strong>: „Socotit neprihănit prin credință” – R. Brockhauspoate decât numai să strige după ajutor. Orice efort este inutil, orice mișcare face ca situația să seînrăutățească și mai mult. Dacă își ridică un picior, ca să-l pună pe loc tare, alunecă tot mai adânccu celălalt. Strigătul lui de deznădejde: »O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi?« este ușorde înțeles.Să mai observăm, că în acest capitol nu este vorba nici de har, și nici de Hristos, și nici măcarde Duhul Sfânt, ci numai de Lege, de puterea păcatului, de neputința și stricăciunea firii, și deeforturile inutile de a ieși din situația jalnică, în care se află. Hristos este amintit în ultimeleversete, după ce răsună strigătul de deznădejde, ca fiind singura salvare și singurul loc de scăparepentru captivul deznădăjduit, aflat sub legea păcatului și a morții. El este singurul, dar șiarhisuficientul răspuns la întrebarea: »Cine mă va izbăvi?«Capitolul 7,12-25Experiențele unui om născut din nou, dar care nu a fost încă eliberat, care a recunoscut căLegea este sfântă, dreaptă și bună, și care vrea să împlinească poruncile ei prin propria putereDar am înaintat prea mult în conținutul capitolului nostru. Să ne reîntoarcem la versetele 7-11:după ce apostolul respinge gândul, că Legea este păcătoasă, adaugă: »Nu am cunoscut păcatul,decât numai prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nupoftești!“« În felul acesta, măreția Legii a devenit fatală pentru păcătos. Apostolul a spus deja încapitolul 3, că: »Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului« (versetul 20). Aici: eu nu aș ficunoscut păcatul, nu aș fi știut nimic despre poftă, dacă Legea nu mi-ar fi deschis ochii pentruacestea. Prin Lege se dovedește și se recunoaște păcatul și pofta în adevăratul lor caracter.Păcatul este personificat aici. El apare ca o putere care locuiește în carne, care se poartă cudușmănie față de Dumnezeu și de Legea Sa. El lucrează, și anume exact ce Legea interzice șipentru că Legea interzice. Pofta este înclinația sau dorința crescândă aflată în carne (în fire).Deoarece aici nu este vorba de a constata vina omului, ci de a pune în lumină natura lui rea șiîmpotrivitoare, Duhul Sfânt alege ultima poruncă: »Să nu poftești!« sau »Nu te lăsa cuprins depofte«, ca fiind cea mai potrivită pentru a dovedi existența acelui principiu rău, al păcatului înom. Căci »fără Lege, păcatul este mort«, dar »prin poruncă, a luat prilejul și a făcut să se nască înmine tot felul de pofte« (versetul 8).Legea nu a stabilit numai datoriile permanente ale omului de a iubi pe Dumnezeu și peaproapele lui, ci prin cerința »să nu poftești!« i-a pus la îndemână un mijloc care nu înșală,pentru ași verifica starea. Păcatul a existat înainte de a fi Legea, dar el a fost mort. Atâta timp câtun om nu a făcut ceva, pe care conștiința lui firească îi interzicea să-l facă, el nu a avutcunoștință de păcat, și nu a cunoscut nici sentința morții. Tot așa de puțin a avut cunoștință deexistența poftei înăuntrul său. Abia prin Lege a cunoscut existența păcatului și condamnareapoftelor inimii sale; totodată a aflat că tocmai porunca a trezit în el poftele pătimașe, să facă ceeste interzis, cu alte cuvinte, că natura lui este rea și ea este izvorul răului.Acum înțelegem și celelalte cuvinte ale apostolului: »Odinioară, fiindcă eram fără Lege,trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, și eu am murit« (versetul 9). În loc să deaputere omului, pentru a ține în frâu poftele, să îmbunătățească firea, Legea a descoperit ostricăciune totală. Ceea ce omului îi trebuie, este o natură nouă și un caracter cu totultransformat, dar Legea nu dă nici pe unul și nici pe celălalt. Harul le dă pe amândouă în Hristos.»Și eu am murit. Și porunca, ea, care trebuia să-mi dea viața, mi-a pricinuit moartea« (versetul10). Legea zicea: »Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele« (compară cu Galateni 3,12). Dardeoarece eu nu le-am făcut niciodată, ci, dimpotrivă, Legea a trezit în mine pofta de a faceplăcerile firii mele, Legea s-a dovedit pentru mine a fi o unealtă a morții. Ea a adus pe dreptmoartea și condamnarea mea, iar conștiința mea trezită poate confirma aceasta. »Eu am murit.«45