Occidentul romanesc-76

More documents

Recommendations

Info

10 Puşa Roth Senior Editor OR București/România IUNIE 2017 ,,Dragostea de carte nuţi alterează nici personalitatea, nici spiritul, nici simţul de libertate. Rămâi cu impresia netă de independenţă de totdeauna, având în acelaşi timp crescut, elanul sufl etesc şi vital pe care-l excită orice pasiune”. ,,Cartea este în stare să inspire o dragoste sau o pasiune. Ea are de multe ori acea parte de necunoscut şi de mister fără de care nici dragostea pentru o femeie nu este cu putinţă”. ,,Cartea scrisă este rezultatul unei munci complexe de o calitate superioară. O asemenea carte este un prieten, un sfetnic, un îndemn, un mijloc de a te cunoaşte tu însuţi, cititor, mai bine. Ea este un învăţător care te face să cunoşti multe”. (Demostene Botez) Demostene Botez, poetul cu un destin paradoxal asumat cu seninătate, care, deși avea alura unui boier veritabil, și-a schimbat crezul poetic o dată cu schimbarea regimului, elogiind în versurile sale noile idealuri comuniste. Totuși, acest poet luxuriant, symbolist, i-a atras atenția lui George Călinescu care i-a acordat trei pagini în Istoria literaturii române… (1941) ,,Înclinarea umoristică apropie pe Demostene Botez de Topârceanu însă ironizarea e ascunsă, uneori imperceptibilă şi nu distruge sentimentul. O aplicaţiune a acestui soi de sentimentalism consimţit, de care poetul se lasă cu ruşine invadat, este în acea poezie a plictisului duminical şi provincial, ce se găseşte şi la alţii şi are ca izvor o ramură a simbolismului şi anume aceea flamandă, reprezentată prin Rodenbach, cântăreţ al Duminicelor, al cheiurilor, al orăşelelor pustii şi aproape defuncte. Era fi resc ca în Moldova mai ales cu oraşe despopulate, glodoase şi ieşite din orbita sgomotului marii civilizaţii, să apară un corespondent al acestei poezii. În acest sens, lirica lui Demostene Botez e o elegie a Iaşului ca cetate moartă, ca un fel de Bruges în drumul Crâmului.” (George Călinescu). În Istoria literaturii contemporane, Eugen Lovinescu așeza lirica lui Demostene Botez în categoria „poeziei erotice și elegiace”, clasificare preluată, de altfel, și de Ovid S. Crohmălniceanu, caracterizând-o drept „lirică elegiacă și sentimentală”. Într-un ,,cuvânt către cititori” din volumul doi din „Scrieri” autorul simte nevoia să justifice evoluţia sa ca poet, pretinzând că există o continuitate între poezia sa dinainte de război şi aceea postbelică. După o simplă analiză se observă că poetul simbolist a devenit unul propagandist, adoptând o altă estetică, una deosebit de simplă. ,,Răscrucea de epocă din 1944 nu m-a găsit, din punctul de vedere al poeziei mele, pe-o altă poziţie decât aceea care a devenit apoi un crez de dreptate socială pentru toţi, ci doar ca pe unul care, în faţa nedreptăţii sociale şi îndeosebi a ţărănimii, de care m-am simţit legat ca unul ce am trăit în mijlocul ei, am crezut că polemica şi pamfl etul sunt mijlocul de expresie cel mai indicat şi mai efi cace. Din 1918 până în 1944, aşadar, nu am rămas indiferent la revoltătoarea aşezare socială, dar atitudinea mea nu am crezut că este potrivit să o exprim în Educaţie şi cultură versuri, ci în articole, în polemici, în pamfl ete. Toate revistele de stânga ale vremii sunt mărturie despre aceasta. Totuşi chiar înainte de 1944, atunci când sentimentele născute de stări sociale scandaloase de nedreptate au ajuns incandescente, expresia s-a ridicat pe măsură, în vers.” Demostene Botez (29 iulie 1893, satul Hulub, Comuna Dângeni, județul Botoșani – 17 martie 1973, Iași), poet, prozator, traducător, publicist, academician și avocat (licențiat în drept al Facultății ,,Al.I. Cuza” din Iași), a obținut licența în drept în anul 1915. A început să practice avocatura la Iași, iar din 1934 la București. Până în 1950 a practicat avocatura în paralel cu activitatea literară. După 1950, a lucrat numai în domeniul literaturii și al publicisticii. Fiind încă elev de liceu, scoate împreună cu colegul său N. Râmniceanu, revista ilustrată cu desene originale – Ignorenţa (Iaşi, 1910). În anul următor apare poezia Cântec în revista Arhiva (nr. 7 din 1911) şi un Sonet în revista Floare albastră (nr. 5-6 din 1912). Adevăratul debut literar este însă considerat cel din revista Viaţa Românească, cu poezia Thais (nr. 5 din 1913). A pătruns încă de tânăr (1916) în cercul literar al Vieţii Româneşti, mai târziu devenind redactor-şef şi director al acestei reviste (serie nouă, 1965-1973). Întors de pe front publică placheta Munţii (1918), prefaţată de Garabet Ibrăileanu, pentru care i se acordă Premiul literar „ Adamache” al Academiei Române. Tot în 1918 editează la Iaşi revista Arena, împreună cu Ion Vinea, N. Porsena şi A. Hefter. Este redactor-şef la ziarul politic Dreptatea (1934 – activitate în cadrul P.N.Ţ), redactor-şef la revista Tânărul scriitor (mai 1956 – nov. 1957), colaborând de-a lungul timpului ,,Cartea este un invățător” Demostene Botez şi la alte publicaţii periodice culturale sau literare: Almanahul literar, Arhiva, Adevărul literar şi artistic, Contemporanul, Convorbiri literare, C ronica, Făclia, Flacăra, F loare albastră, Iaşul literar, Gândirea, Letopiseţi, Luceafărul, R evista Fundaţiilor Regale, România, România l iterară, Scânteia, Scrisul bănăţean, Steaua, Tânărul scriitor, Teatrul, Torţa, Veac Nou ş.a. În anul 1920 devine membru al S ocietăţii Scriitorilor Români, în 1963 – membru corespondent al Academiei Române, iar între anii 1964- 1965 deţine funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 1948, Demostene Botez public romanul Oameni de lut, cu un subiect pe care autorul îl tratează ,,cu o remarcabilă vervă artistică, dând culoare şi dramatism fi ecărui moment. Multe episoade au frumuseţea unor inspirate poeme în proză”(Alex Ștefănescu). Demostene Botez a publicat literatură pentru copii și a desfășurat o bogată activitate de traducător ( Doamna Bovary de G ustave Flaubert, Principesa de Cleves de Madame de La Fayette, Diavolul în corp și Înlănţuit de diavol de R. Raymond). Poezia din tinereţe este semnificativă pentru definirea laturii sentimentale a simbolismului românesc, iar poezia Singurătate, apărută în volumul Cuvinte de dincolo, 1934, este semnificativă în acest sens: „Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,/Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.// În mine toate amintirile te-aşteaptă/De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.//Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând/În mine nu mai este nici un gând.//Vreau să citesc şimi cad din mână cărţile;/ Mă împresoară chipul tău din toate părţile.//Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile/Îmi amestecă pe carte toate rândurile.//Rămân uitându-mă pe geam ca după tine/Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine”. Pagina aceasta dedicată scriitorilor români se constituie într-o invitație la lectură!
Dan Caragea - Critic literar Portugalia Contextualizări - S-au scris câteva istorii ale românilor, niciuna de anvergură în vremurile recente, de către o largă echipă de profesioniști, incluzând diverse paliere de abordare − analize economico-financiare, studii demografice, sociale și religioase, politica externă, viața cotidiană, mișcarea culturală etc. −, așa cum există în culturile de referință. Între istoriile pe care o astfel de Istorie ar trebui să le cuprindă între copertele sale, istoria diplomatică, ca expresie a politicii externe, ar urma să ocupe un loc de seamă, pentru că nu este cu putință să înțelegem trecutul în afara contextului internațional − mereu schimbător, în căutare de noi echilibre − care ne-a condiționat istoria, dând pe deplin seama de ceea ce am fost și de ceea ce suntem. Dacă ar fi să ne limităm doar la ultimele două secole, este lesne de observat că răscoala lui Tudor din 1821, pătrunderea masoneriei, momentul 1848, unirea Țării Românești cu Moldova, aducerea prințului Carol de H ohenzollern- Sigmaringen pe tronul României, Junimea literară și politică, dobândirea independenței, proclamarea regatului, conflictul româno-bulgar din 1913 și alipirea Cadrilaterului, participarea noastră la Primul Război Mondial și făurirea României Mari, avântul cultural și civilizațional interbelic, Al Doilea Război Mondial, reajustarea teritoriului și proclamarea republicii populare sub control sovietic, prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989, aderarea României la NATO și intrarea noastră în Uniunea Europeană − niciunul din aceste evenimente majore nu a fost opera nemijlocită a românilor; niciunul din aceste evenimente nu poate fi corect înțeles în afara politicii externe, a jocurilor de interese, pentru că tot ceea ce putea fi dorit de noi trebuia consimțit de cei puternici, adesea în condiții anevoioase și cu mari sacrificii. Istoria ultimilor două Educaţie şi cultură IUNIE 2017 11 sute de ani este, și la români, istoria a ceea ce alții au îngăduit să fie, cu bune și cu rele, cu momente de extaz și de dezamăgire, cu timpuri prospere și vremuri potrivnice. La începuturile epocii moderne, istoria diplomației românești ne apare neîndoios legată de trei momente esențiale: unirea Munteniei cu Moldova, aducerea unui prinț străin pe tronul României și proclamarea independenței față de Înalta Poartă. Pe scara timpului, avem în vedere două decade: 1858-1878. O sinteză a acestor ani este menită să ofere cititorului fundalul pentru desfășurarea scenelor privind începuturile relațiilor diplomatice și culturale româno-spaniole. Unirea Principatelor - Vorbim astăzi de un stat numit România pentru că, mai întâi, a fost posibilă, în urma Războiului Crimeii (1853-1856), unirea Țării Românești cu Moldova (în 1775 austriecii cumpăraseră de la turci Moldova de Sus, numită impropriu Bucovina, iar în 1812 Rusia ocupase Moldova dintre Prut și Nistru, numită abuziv Basarabia). Prin Tratatul de pace semnat la Paris, la 30 martie 1856, Marile Puteri − Franța, Marea Britanie, Prusia, Austria, Rusia, Turcia și Sardinia ( Piemontul) − garantau integritatea teritorială a I mperiului Otoman, dar și a Principatelor Danubiene. Se punea astfel capăt protectoratul rusesc asupra Moldovei și Munteniei, instituit, prin tratatul de la Adrianopol, în urma războiului ruso-turc (1828-1829). Cum de această dată se dorea îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării, Imperiul Țarist a trebuit să retrocedeze Moldovei un teritoriu în sud-vestul Basarabiei, o parte a Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Bolgrad și Ismail). Moldova și Muntenia continuau să se afle sub suzeranitatea Porții, dar Marile Puteri au instituit un protectorat colectiv asupra acestora. Tratatul mai prevedea înființarea a două adunări (divane ad-hoc), la Iași și București, pentru ca românii să se poată exprima, prin delegați, asupra viitoarei organizări a principatelor. Se prevedea, de asemenea, închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, Marea Neagră fiind declarată neutră. Tot atunci s-a înființat și Comisia Europeană a Dunării, fluviul devenind de liberă trecere, spre beneficiul comerțului. În lunile care au urmat, curentul autohton unionist a devenit tot mai puternic, trecând dincolo de litera tratatului. Divanul de la Iași, bunăoară, s-a pronunțat pentru unirea celor două principate într-un singur stat, autonom și neutru; alegerea, ca șef al statului, a unui principe străin (una fără cealaltă fiind compromisă, după cum scria, la 1856, consulul francez la Iași, Victor P lace); puterea legislativă să fie încredințată unei adunări care să reprezinte interesele națiunii; noul stat să aibă dreptul de a stabili relații comerciale după propriile sale interese. În 1858, Conferința de la Paris privind organizarea principatelor s-a încheiat cu o convenție, semnată la 19 august, prin care Marile Puteri respingeau atât unirea Moldovei cu Muntenia, cât și alegerea unui principe dintr-o dinastie europeană, dar acordau totuși numele de Principatele Unite ale Moldovei și Munteniei. Pentru a se garanta un oarecare progres, s-a instituit o Comisie Centrală, la Focșani, ca să pregătească legile ce urmau a fi promulgate de comun acord și să se ia unele măsuri privind unificarea armatei. Se convenise ca P rincipatele Unite să fie conduse de domni diferiți, aleși dintre pretendenți localnici. Convenția mai stabilea egalitatea t uturor Din istoria relațiilor diplomatice și culturale româno-spaniole (I) cetățenilor în fața legii și desființarea titlurilor de noblețe. Nu încape îndoială că puterile potrivnice unirii, în special Turcia și Austria, sprijinite de Rusia și de Marea Britanie, reușiseră să tempereze viziunea unionistă a Franței, căreia i se alătura, necondiționat, Sardinia. Convenția din 1858 a însemnat, fără umbră de îndoială, un pas înapoi față de Tratatul din 1856. La începutul anului următor, fără a încălca litera Convenției, dar ignorându-i spiritul, adunările elective din Principate au ales domn, la 5/17 ianuarie, la Iași, și la 24 ianuarie/5 februarie 1859, la București, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, înfăptuindu-se astfel unirea prin persoana suveranului. Politica „faptului împlinit” implica însă consimțământul Marilor Puteri, şi mai ales pe cel al Turciei. Depășirea abilă a obstacolelor a fost posibilă datorită unei lăudabile acțiuni diplomatice, meritelor lui Cuza, dar și războiului care avea să izbucnească, la 29 aprilie, între Austria și Sardinia (Piemontul), cu implicarea ulterioară a Franței, război din care Austria va ieși înfrântă. Cea mai dificilă misiune diplomatică i-a fost încredințată de Cuza lui Costache Negri, care a primit sarcina de a merge la Constantinopol. În același timp, Vasile Alecsandri urma să facă o călătorie la Paris, Londra și Torino. Ludovic Steege era trimis la Berlin și Viena, iar prințul Obolenski la Petersburg. La Paris, V. Alecsandri a fost primit mai întâi de ministrul Afacerilor Străine, contele Walewski. A urmat, chiar a doua zi, audiența la împăratul Napoleon al IIIlea, căruia diplomatul român îi înmânează o scrisoare din partea domnului ales. Napoleon a făcut o efuzivă declarație în favoarea unirii, acceptând deschiderea unei agenții oficioase române la Paris și oferind armatei 10.000 de puști, muniție și instructori pentru modernizarea acesteia. De asemenea, împăratul a mai promis Principatelor un împrumut destul de semnificativ pentru redresarea situației financiare. La Londra, V. Alecsandri a cerut, așa cum fusese sfătuit, o audiență oficioasă la lordul Malmsbury, ministrul Afacerilor Străine. Primirea a fost la început rece, dubla alegere fiind considerată un act de dispreț față de Convenție. Alecsandri a răspuns abil reproșurilor: „Ne-am răzămat dar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i oprit este permis şi văzând că Convenţia nu ne opreşte de a alege acelaşi Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prin reducerea numărului puterilor constituţionale a noului nostru regim”. Cu condiția recunoașterii suzeranității Porții și a respectării pe mai departe a literei Convenție, lordul Malmsbury schimbă, vizibil, tonul: „Vă declar cu lealitate că guvernul Majestăţii Sale vă va da cele mai vii probe de a sa stimă şi bunăvoinţă. El va arăta chiar în viitoarele conferinţe cele mai favorabile dispoziţii în chestia alegerii Prinţului Cuza”. *** (va urma) ***
Page 1 and 2: occidentul romanesc www.occidentul-
Page 3 and 4: Kasandra Kalmann-Năsăudean Chief
Page 6 and 7: 06 IUNIE 2017 Întâlnirea ministru
Page 8 and 9: 08 IUNIE 2017 Ziua Internațională
Page 12 and 13: 12 IUNIE 2017 Costa Blanca a Spanie
Page 14 and 15: IUNIE 14 2017 Opinii Nevoia de dial
Page 16 and 17: 16 IUNIE 2017 De credeați că numa
Page 18 and 19: 18 IUNIE 2017 Ajuns în Spania la v
Page 20 and 21: 20 IUNIE 2017 Español Visitar Ruma
Page 22 and 23: 22 IUNIE 2017 Corina Simionescu Hud

Occidentul romanesc-76

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?