Occidentul romanesc-76

IUNIE
14
2017
Opinii
Nevoia de dialog și de toleranță
„Toleranța este celălalt nume al libertății.” – Mahatma Gandi
Oamenii comunică între ei,
fac schimb de idei, încearcă
să se înțeleagă, să creeze acea
armonie mult dorită. Dar pentru
aceasta trebuie să asculte
multe păreri, afirmații, uneori
contraziceri, toate făcute cu
scopul ajungerii la înțelegere.
Dialogăm ca atare, înțelegând
prin aceasta modul de expunere
a ideilor, în numele propriu
sau al unei comunități
mai mici sau mai mari. Trăind
într-o societate nevrotică, nu
mai dialogăm în sens socratic
– ca pe vremuri – , meditativ,
reflexiv, acordând interes și
atenție spuselor celuilalt, ci
luptăm să avem noi dreptate,
neglijând total sau parțial ideile
celuilalt. Suntem martorii
sau exponenții defulărilor
de tot felul, considerându-se
deținătorii adevărului absolut
și obstrucționând în acest mod
dialogul. Se instituie, de multe
ori, un dialog al surzilor. Puțini
sunt cei care recunosc necesitatea
dialogului social cu un
comportament respectabil,
păstrând cu strictețe principiile
generale care guvernează
dialogul.
Cel care îmbracă veșmântul
obștesc se impune să uite de
propria lui persoană și să ia în
considerare pe ceilalți, pe care
îi reprezintă și în numele cărora
vorbește. Cel învestit să
poarte dialogul, se impune să
fie pătruns de idealul în care
crede și să aibă puterea de a
stârni interesul partenerului de
discuție pentru convingerile
sale. În același timp el trebuie
să fie însoțit de o ținută morală
și sufletească înaltă. Partenerul
de dialog se impune să fie
conciliant și răbdător, dar și
exigent. Cel ce rabdă nu poate
fi înfrânt cu ușurință, dimpotrivă,
victoria se dovedește a fi,
de multe ori, de partea lui. În
același timp putem învăța în
timpul dialogului, chiar și din
incisivitatea partenerului, fără
ca ea să treacă în necuviință,
așa cum se întâmplă de multe
ori, în viața social-politică din
țara noastră, dar și în multe alte
țări. La rândul ei, necuviința
exacerbată naște teamă,
neliniște, agitație, răbufnire
din partea celuilalt/celorlalți și
uneori se răsfrânge asupra unor
segmente ale populației. Abordând
problematica incisivității
într-un dialog, se crede că nu
este necesar să se răspundă în
același mod, deși trebuie spus
că nici bunul simț exagerat nu
dă rezultate. A fi și puțin „fanatic”
în susținerea unei idei
de adevăr și dreptate bine argumentate,
se crede că poate
fi binevenită. Este preferabil
să spunem adevărul așa cum
este el, decât să se mintă. Multe
adevăruri se spun chiar și în
glumă și pot avea același efect.
Asistăm în prezent la prea
multe tactici de acuzare în dialogurile
purtate, ceea ce pune
pe adversari în postura de a fi
mereu într-o poziție de apărare.
Astfel, într-un dialog se poate
descoperi vanitatea și ambiția
unui partener. Cel care are
menirea să reprezinte un partid,
de exemplu, în relațiile cu
alte partide, sau un conducător
de țară în relație cu alți conducători,
trebuie să fie înzestrat
cu temperament echilibrat și
puternic, pătruns de o vocație
autentică a demnității permanente
și a lucidității. Desigur,
într-un dialog se pot face și
concesii de moment sau chiar
pe termen lung. Orice concesie
însă, trebuie să fie în deplină
concordanță cu conștiința, pentru
ca mai târziu să nu fie dăunătoare.
De aceea, compromisul
trebuie dublat de prudență,
căci, de multe ori „graba strică
treaba”, ca și mânia, fiindcă
„omul la mânie poate cădea-n
nebunie”, ele fiind contrare
unui dialog autentic și eficient.
Practica a demonstrat că avem
datoria să fim mereu prudenți
în orice act.
Ca ideal și misiune, sintetizând
cele arătate, dialogul trebuie
să aibă atracție și valoare
cu totul aparte, atribuindu-i-se
și alte însușiri cum ar fi: cultură
generală aleasă, politețe,
abordare metodică a chestiunilor
invocate, puterea judecății
limpezi, flexibilitate asociată
cu consecvență, putere de
adaptare, tact, temperament,
stăpânire de sine, rezistență
fizică și, nu în ultimul rând,
respect. Să nu uităm că în orice
relație respectul și încrederea
reciprocă sunt o sursă a succesului.
Comportamentele recente
ale unor politicieni sunt
exemple în acest sens. Mai
sunt însă și alte comportamente
care bulversează oamenii
prin inconsecvență, minciună,
viclenie sau/și totala lipsă de
viziune. Miza succesului este
abordarea unui dialog într-o
manieră civilizată, reală și
constructivă în fața noilor probleme
cu care se confruntă societatea
și statele în care trăim.
Toleranța înseamnă să îi
respecți pe ceilalți și să înveți
de la ei. Presupune deschidere,
empatie. Interesant și foarte
verosimil este faptul că oamenii
care călătoresc mult, învață
să fie toleranți, aceasta explicându-se
prin variația locurilor
vizitate, întâlnirea cu oameni
diferiți și obiceiuri diferite.
Începi să înțelegi comportamentul
celorlalți, să crezi că
ei pot avea dreptate în ceea ce
susțin sau în modul în care se
manifestă, compari, cântărești
și ajungi să accepți alteritatea,
fiindcă toleranța reprezintă armonia
în diferențe, cuvântul
toleranță provenind din latinescul
tolerare care înseamnă
a suporta. O persoană tolerantă
acceptă diversitatea și nu
are idei preconcepute despre
ceilalți pe baza diferențelor de
religie, rasă, gen, preferințe de
orice tip. Dacă trăim în armonie
cu ceilalți și căutăm soluții
în loc să iscăm conflicte, putem
să ne concentrăm mai
mult pe elementele comune
decât pe diferențe. Toleranța
înseamnă și flexibilitate, adică
să-i accepți cu ușurință pe cei
din jur, cu dreptul lor de a fi
așa cum își doresc. Promovarea
toleranței și modelarea atitudinilor
față de diferite opinii,
se învață în cadrul familiei, în
școli și la locul de muncă, folosind
mijloace de informare
în masă, favorizând dialogul
și dezbaterile libere, deschise.
Este posibil ca o persoană să
fie în dezacord cu părerile tale,
dar în același timp să le respecte.
A nu fi în acord cu cineva
nu înseamnă să fii intolerant,
nu te obligă nimeni să accepți
un comportament deplasat,
dar înseamnă că toată lumea
merită să fie tratată cu respect,
respectul putându-se propaga
în valuri. Este necesar a gândi
rațional înainte de a vorbi,
a fii binevoitor și răbdător ascultând
ce are de spus cineva
înainte să reacționezi, a încerca
un punct de vedere comun,
un interes comun. Astfel se va
merge pe val, se va putea ajunge
pe creasta valului, cu mic
consum de energie și în mod
folositor, și nu contra valului,
când poți ajunge la pierderea
puterii și chiar la înec.
Biblia nu ne vorbește de
toleranță, dar ne vorbește
de dragoste, și dragostea înseamnă
îngăduință, respect și
considerație pe care trebuie
să le ai față de cel de lângă
tine, despre renunțarea la egoism,
la păcate, acele negații
ale virtuților care nu plac
Divinității.
Noțiunea de toleranță a
apărut de abia în istoria culturii
europene la începutul secolului
al XVI-lea, în strânsă
legătură cu gândirea umanistă,
întruchipată în mai multe
personalități, precum cea a poetului,
romancierului, filozofului
Voltaire (1694-1778) care
definea toleranța ca apanaj al
umanității, spunând că toți suntem
caracterizați de slăbiciuni
și erori, și trebuie sa ne iertăm
reciproc. Aceasta ar fi cea dintâi
lege a naturii, a conviețuirii
mai susținea alt filozof. Adevărat
text al iluminismului,
„Tratat despre toleranță”
al lui Voltaire este o pledoarie
împotriva persecuțiilor religioase,
fenomen extrem de răspândit
în Europa occidentală
vreme de secole. Voltaire a
militat în favoarea drepturilor
civile, a libertăților și toleranței
universale, condamnând toto-
dată tirania superstiției și recomandând
„rațiunea”. El a fost
și un bun cunoscător al Bibliei
și al literaturii patristice, aceste
cunoștințe fiindu-i pârghiile de
care s-a servit pentru a-și ilustra
ideile cu argumente greu de
combătut. Filosoful iluminist
pleda pentru toleranță față de
semeni, indiferent de credința
lor religioasă, fiind esențială
pentru o societate umanizată și
progresistă. „Oare când vom
începe să aplicăm adevăratele
principii ale umanității?”
întreba Voltaire în această lucrare.
De asemeni scriitorul,
filozoful german Gotthold
Lessing (1729-1781) a pledat
și el pentru toleranța față de
alte religii ale lumii, apărând
în acest mod, libertatea religioasă;
Alfred Fouillée (1838-
1912) considera că evoluția nu
poate fi obținută fără psihic,
adică sentimentul, dorința,
gândirea în libertate, că libertatea
nu poate fi câștigată decât
progresiv și nu poate fi concepută
izolat, ființa perfectă în
sine fiind aceea care este bună
pentru ceilalți, oamenii trebuind
să lucreze împreună pentru
„triumful bunătății morale”.
Adevărata toleranță, în spirit
umanist, înseamnă însă mai
mult decât o simplă „suportare”,
ea presupune respectul
opiniei contrare și este strâns
legată de libertatea persoanei.
Prin toleranță se respectă deciziile
altor oameni, grupuri,
popoare, religii, alte moduri
de gândire și puncte de vedere,
alte stiluri și moduri de
viață. Necesitatea spiritului de
toleranță este valabilă în politică,
dar depășește și acest
domeniu.
Înainte de apariția noțiunii
de toleranță, se vorbea despre
„bunul simț” ca fiind cel ce
făcea de multe ori regulile,
atunci când părerile erau contradictorii.
Părintele, scriitorul
Nicolae Steinhardt (1912-
1989) amintea că Biserica întotdeauna
a mers pe drumul
echilibrului și al bunului simț,
iar „pe cărările sofisticate
au mers ereziile”. Toleranța
e parte a conținutului interior
sufletesc pe care unii îl au,
alții au nevoie să-l aibă. Lipsa
toleranței înseamnă egoism,
iar egoismul este sursa răului
în această lume. Trist este
să constatăm că el sporește
o dată cu civilizația ce pare
să-l stimuleze și să-l întrețină.
Egoismul va descrește, afirmă
unii, doar atunci când viața
morală va predomina asupra
vieții materiale. Când se va
înțelege că egoismul este cauza
care naște orgoliul, ambiția,
lăcomia, invidia, ura, gelozia,
comportamente care rănesc
puternic și produc tulburări
în relațiile sociale, provocând
permanente disensiuni, distrugând
încrederea, făcând din
prieten un adversar, atunci și
numai atunci se va înțelege că
acest viciu este incompatibil
cu fericirea, cu siguranța propriei
noastre vieți.
Toleranța trebuie practicată
de către indivizi, grupuri
și state, ea fiind virtutea care
contribuie la înlocuirea învrăjbirii
cu pacea, lumina și
armonia. A fi tolerant înseamnă
a fi îngăduitor, indulgent,
iertător. Unii dintre semenii
noștri sunt hărăziți cu această
trăsătură, alții o dobândesc
prin educație, iar alții nu vor
să dobândească, determinând
tot felul de neliniști pe Pământ.
S-a pus întrebarea care sunt
limitele toleranței și răspunsul
a fost: Acceptarea diferențelor
nu înseamnă renunțarea la opiniile
și convingerile noastre, ci
presupune exprimarea acestora
în așa fel încât să nu fie încălcat
dreptul celorlalți de a-și
exprima opiniile și convingerile.
Pe de altă parte nu putem
accepta în numele toleranței
abateri de la valorile morale
sau încălcarea demnității umane;
nu putem fi indulgenți, și
din exces de toleranță să acceptăm
distrugerea unor bunuri
sau furtul, pentru că ar fi
vorba de persoane cu un alt
mod de viață și atunci suntem
nevoiți să luăm măsuri. Și ne
întrebăm: Ce fel de măsuri?
În data de 22 mai 2017, în
orașul cosmopolit Manchester
din Anglia, oraș în care, se
cunoaște, toleranța este la cote
maxime existând respectul
pentru celălalt/ceilalți, s-a produs
un atac barbar de către un
tânăr născut în Manchester, în
1994, într-o familie de refugiați
libieni, pe nume Salman A bedi,
acesta fiind ghidat de islamism
– doctrina politică ce se
folosește de religia islam pentru
a propovădui intoleranța.
Au murit și au fost răniți copii
și tineri. A fost cel mai sângeros
atac terorist după cel din
2005 din metroul londonez,
când au murit 52 de persoane,
iar acum 22 de persoane
au fost omorâte și 119 rănite.
Răul a pătruns în inima acelui
tânăr umilindu-l, fiindcă așa
cum spune filozoful Gabriel
Liiceanu în cartea „Despre limită”:
“Umilința este un hotar
impus” pe care tânărul l-a acceptat,
și în loc să-și hotărască
el un ideal frumos pentru viață,
alții au hotărât pentru el actul
criminal de intoleranță, un adevărat
„atentat la libertate”.
Cu toată durerea produsă
atâtor familii, cei care au analizat
intenția și fapta teroristului,
spun că important ar fi să
nu se dorească răzbunarea, ca
în sufletele oamenilor să precumpănească
aceleași valori
în care s-a crezut și până acum,
și aceasta pentru că teroriștii
știu că unii occidentali îi confundă
cu întreaga lume musulmană
și „ prin aceasta ISIS
urmărește provocarea unei
reacții generale anti-islam,
care să ducă la un război”.
Este ura, setea lor de violență,
de sânge, din lipsă de respect
față de credințele și obiceiurile
celorlalți, față de civilizația
dobândită cu atâta efort. „Este
o formă de război psihologic,
dus cu armele terorismului,
pentru care trebuie avut răbdare
și tact”, apreciază un important
analist politic militar.
Dar despre limita răbdării, ne
spune cineva, ceva?
Intoleranța se face simțită
tot mai puternic la nivel
mondial, fiind alimentată de
prejudecăți rasiale și etnice, de
naționalism și de extremism
religios. Biblia ne spune că Isus
Hristos a observat intoleranța:
„Iudeii și samaritenii se urau
cu înverșunare” (Ioan 4-9);
„Femeile erau considerate
inferioare bărbaților și tratate
în consecință, iar conducătorii
religioși îi disprețuiau
pe oamenii de rând” (Ioan
7-49). Isus era bun, răbdător
și tolerant, deoarece el venise
nu ca să-i judece pe oameni,
ci să-i vindece din punct de
vedere spiritual, într-un moment
al degradării vieții. „Iubirea
a fost principala sa forță
motivațională” (Ioan 3-17;
13-34). Nu ura, ci iubirea stă
la baza toleranței: „Mai presus
de toate, să aveți o iubire
profundă unii față de alții, căci
iubirea acoperă o mulțime de
păcate” (1 Petru 4-8).
Și totuși, din punct de vedere
rațional, conform Bibliei,
toleranța trebuie să aibă limite.
Deși a fost un model
de toleranță, Isus nu a tolerat
indecența, ipocrizia și alte forme
de răutate. Mai mult, el le-a
condamnat cu curaj, afirmând:
„Cine practică lucruri rele
urăște lumina…” (Ioan 3-20).
În prezent, majoritatea
țărilor încearcă să facă tot
posibilul pentru a se menține
ordinea, pacea. Ca urmare, se
stabilesc limite rezonabile în
ce privește comportamentul
cetățenilor, prin legi. Responsabilitatea
Statelor este de a
încuraja respectarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale
pentru toți oamenii,
fără deosebire de rasă, sex,
limbă, origine națională, religie
și de a combate intoleranța.
Este necesar a se lua toate
măsurile necesare pentru promovarea
toleranței în societatea
noastră, toleranța nefiind
numai un principiu, dar și o
condiție necesară progresului
economic și social al tuturor
națiunilor.
Și închei cu cuvintele marelui
scriitor francez Victor
Hugo: ,,Toleranța este singura
flacără care poate lumina
înăuntrul unui suflet
mare. Toleranța stă în fruntea
tuturor celorlalte virtuți”. Vor
învăța cândva aceste suflete
ale tinerilor vânduți diavolului,
prețul dragostei, al toleranței și
al vieții dăruite de Dumnezeu?
Autor: Vavila Popovici – Senior
editor OR (Carolina de
Nord-USA)