Phoenix nr 61

Rubrica practicianului
11
Cu alte cuvinte, valoarea de evaluare este unitatea de
măsură a tratamentului echitabil şi corect în procedura
insolvenţei.
Se cuvine a fi făcută o menţiune în privinţa aceasta, şi
anume faptul că simpla nemulţumire a unor părţi cu
privire la valoarea în sine a evaluării nu poate constitui
temei pentru obiecţiuni, în condiţiile în care au fost
respectate standardele de evaluare. În aceste condiţii, este
recomandată asistenţa unui evaluator în formularea obiecţiunilor
la raportul de evaluare, pentru o critică fundamentată
a concluziilor raportului de evaluare.
În privinţa posibilităţii transferului de business în
orice stadiu al procedurii şi inclusiv în faliment, aceasta
este o măsură foarte bună, mai ales dacă avem în
vedere prezervarea valorii activelor şi valorificarea
acestora ca ansambluri funcţionale, şi nu separat.
Considerăm că într-o viitoare reglementare ar trebui
detaliată operaţiunea transferului de business pe toate
componentele sale, cum ar fi regimul contractelor în
derulare sau drepturile salariaţilor în privinţa transferului
contractelor de muncă şi chiar aspectele fiscale incidente,
de mare importanţă în astfel de operaţiuni. Spre exemplu,
nu este reglementată procedura de transfer în bloc al
contractelor de muncă de la debitor la investitor, fiind
necesară semnarea individuală a contractelor de muncă,
aspect dificil de realizat mai ales în situaţia întreprinderilor
cu mulţi salariaţi.
O altă serie de neajunsuri au constat în lipsa unor
reglementări legale care să permită debitorului sau
administratorului judiciar să folosească sumele de
bani intrate în averea debitorului şi asupra cărora sunt
constituite cauze de preferinţă în favoarea unui creditor,
cu acordarea unei protecţii în favoarea creditorului
garantat.
Lipsa surselor de finanţare în perioada de observaţie
şi de reorganizare şi acordarea unei superpriorităţi
la finanţările date după deschiderea procedurii insolvenţei.
Lipsa unor reglementări care să încurajeze fluidizarea
valorificării bunurilor în procedurile de faliment.
Concret, raportat la aceste neajunsuri, remediile aduse
în noua lege vizează:
Introducerea dispoziţiei legale potrivit căreia, la cererea
administratorului judiciar, sumele de bani ce fac
obiectul cauzelor de preferinţă în favoarea unor
creditori vor putea fi folosite în activitatea curentă a
debitorului, prin dispoziţia judecătorului-sindic – art. 75
alin. (9).
În privinţa finanţărilor acordate în procedură, a
fost introdusă o superprioritate în favoarea finanţatorului,
sub condiţia ca operaţiunea de finanţare să fie
supusă aprobării adunării creditorilor – art. 87 alin. (4).
În privinţa susţinerii procedurilor de reorganizare de
către creditorul bugetar, a fost introdusă noţiunea de test
al creditorului privat, ce reprezintă acea evaluare pe
care creditorul bugetar trebuie să o facă, asemeni oricărui
creditor privat diligent, cu privire la sumele pe care
creditorul bugetar le-ar primi în caz de reorganizare,
comparativ cu sumele ce i s-ar cuveni în caz de faliment
al debitorului. Dacă rezultatul testului relevă faptul că
sumele ce urmează a fi primite în reorganizare sunt
superioare celor pe care creditorul le-ar primi în caz de
faliment, acest fapt ar trebui să stimuleze creditorul bugetar
să voteze în favoarea unui plan de reorganizare.
Cum au funcţionat în practică aceste remedii?
Utilizarea sumelor de bani ce fac obiectul unor cauze
de preferinţă, cu acordul judecătorului-sindic, în cazul în
care creditorul garantat refuză folosirea acestor sume în
activitatea curentă, nu a fost o măsură care să-şi fi atins
finalitatea, de vreme ce foarte mulţi judecători-sindici
ezită să dispună o astfel de aprobare, apreciind că nu este
o chestiune de legalitate care să fie în competenţa de
soluţionare a instanţei, ci mai degrabă o chestiune de
oportunitate asupra căreia instanţa nu se poate pronunţa
sau pentru care nu are suficiente date concrete pentru a
admite o astfel de solicitare.
Finanţarea debitorului în timpul procedurii s-a lovit
de impedimentul lipsei de apetit al creditorilor pentru
astfel de finanţări. Chiar dacă legea acorda o superprioritate
la distribuire în caz de faliment, creditorii bancari
nu au fost prea entuziasmaţi să acorde astfel de
finanţări, singurele situaţii în care au existat asftel de
finanţări fiind cele în care creditorii bancari aveau şi
calitatea de creditori în procedură.
Testul creditorului privat – ineficient. Creditorii
bugetari refuză efectuarea acestui test motivând că nu au
specialişti. Textul mai are un neajuns – prin lipsa unei
sancţiuni pentru neefectuarea testului creditorului privat,
cum ar fi cea a unui vot prezumat în favoarea planului de
reorganizare.
Posibilitatea judecătorului-sindic de a dispune vânzarea
activelor conform Codului de procedură civilă în
cazul în care valorificarea nu se face într-o perioadă de
timp rezonabilă este o măsură bună, de natură a responsabiliza
creditorii şi a-i face mult mai activi.
NEAJUNSURI LEGATE DE ALTE ASPECTE
INCIDENTALE
În afara chestiunilor legate de aplicarea practică a
dispoziţiilor de modificare a legii ce au făcut obiectul
analizei de mai sus, am mai menţiona două chestiuni care
pot afecta derularea firească a procedurilor de insolvenţă
şi care pot altera, până la anihilare, principiile care
guvernează procedurile de insolvenţă.
Este vorba, aşadar, despre aspecte exterioare procedurii
de insolvenţă, dar care, interferând cu acestea,
afectează serios modul de derulare a acestora.
Ne vom referi la două mari probleme: în primul rând,
este vorba despre i) modificări legislative paralele
procedurii de insolvenţă, aduse prin alte acte normative,
Phoenix, iulie-septembrie 2017