Phoenix nr 61

40 Rubrica practicianului
Astfel, creditorii istorici au o suită de drepturi ce
decurg din însăşi definirea lor de către legea insolvenţei.
Ei sunt participanţi la procedură.
Participarea la procedură are următoarele caracteristici:
1. Actele de „participare” la procedură se circumscriu
scopului procedurii (art. 2 din Legea nr. 85/214 – acoperirea
pasivului debitoarei) şi se vor subsuma întotdeauna
naturii procedurii de insolvenţă, mai cu seamă
aspectelor colective şi concursuale ale acesteia. Mai
exact, creditorii participanţi la procedură acţionează (la
modul ideal/teoretic) în primul rând pentru ca desfăşurarea
procedurii să găsească soluţia optimă de a-şi
realiza scopul şi apoi, în subsidiar, realizarea propriului
drept de creanţă. Perspectiva legiuitorului în această
materie este aceea că binele colectiv este superior binelui
individual. În egală măsură, aceasta este dublată de
perspectiva unei onestităţi a creditorilor. Mecanismele
specifice procedurii exemplifică şi întăresc această
perspectivă, deşi rămâne o perspectivă teoretică. Exemplul
cel mai clar, dar şi cel mai friabil din punctul de
vedere al unei conduite oneste este votul planului de
reorganizare: adunarea creditorilor votează ca totalul
creditorilor „să ia mai puţin”, în acest fel consolidându-se
probabilitatea de „a lua totuşi ceva” (special precizăm în
paranteză faptul că practica a demonstrat că interesul
individual poate ajunge până la stadiul în care natura
colectivă să fie complet ignorată).
2. Un creditor istoric participă la procedură – exercită
drepturile proprii creditorilor istorici – astfel:
– Formulează cereri cu privire la aspecte relevante în
cadrul procedurii;
– Formulează contestaţii (la creanţe; la măsurile luate
de administratorul judiciar; la votul consemnat în
Adunarea creditorilor şi în Comitetul creditorilor);
– Votează principalele măsuri luate în cursul procedurii;
– Votează planul de reorganizare al activităţii debitorului;
– Votează trecerea la procedura de faliment.
3. Ca urmare a participării la procedură, un creditor se
îndestulează în limitele şi în proporţia atingerii scopului
procedurii. Mai exact, el se îndestulează în conformitate
cu algoritmul anume prevăzut de lege care constă în
combinarea criteriilor: categorie de creanţă ce conferă
rang de prioritate (între creditorii istorici) şi cuantumul
procentual din categorie.
Creanţele curente şi creditorii curenţi
Creanţele curente NU se înscriu la masa credală.
Legiuitorul precizează acest aspect în clar, arătând faptul
că nu este necesară această înscriere câtă vreme aceste
creanţe se nasc şi se sting în timpul procedurii. Înscrierea
în orice formă la masa credală ar putea crea confuzii
importante. Creanţele curente se achită în conformitate cu
documentele din care rezultă.
Prin însăşi natura lor, creanţele curente apar ca urmare
a unei continuări a activităţii comerciale a debitorului după
data deschiderii procedurii de insolvenţă. În consecinţă, în
logica insolvenţei, creanţele curente reprezintă costuri cu
continuarea părţii productive aparţinând unei societăţi
comerciale supuse insolvenţei şi în mod firesc se nasc ca
având un regim prioritar. Acest regim prioritar se păstrează
chiar şi după deschiderea falimentului, acesta decurgând
din perspectiva că un creditor curent a „ajutat” un debitor
aflat în insolvenţă, iar acest ajutor trebuie în mod
obligatoriu compensat în caz de faliment.
Astfel, creditorul curent devine participant la procedură
numai după data deschiderii procedurii de faliment.
Pornind de la mecanismul sau efectul prezentat mai
sus, ne apropiem de afirmaţia centrală pentru prezenta
comparaţie: creditorul curent NU este creditor participant
la procedură. Bineînţeles, mulţi dintre dumneavoastră,
practicieni cu experienţă în domeniu, nu vor fi impresionaţi
de această afirmaţie. Nici nu aţi avea motive să fiţi, câtă
vreme operaţi cu toate instituţiile insolvenţei în fiecare zi.
Totuşi, am considerat necesar să subliniem această realitate.
Nu atât pentru dumneavoastră, cât pentru foarte mulţi
dintre participanţii la procedură, care, încadrându-se fie în
una, fie în cealaltă dintre categoriile analizate aici, încercă
să speculeze unele confuzii ce pot apărea în practică.
Deci, creditorul curent nu participă la procedură.
Înainte de asta, el obţine calitatea de creditor curent, fie
prin acceptarea creanţei sale de către debitoarea în
insolvenţă/de către administratorul judiciar, fie prin
admiterea de către instanţă a unei cereri de plată formulată
de către creditor.
Este şi normal ca legea să nu îi confere acestuia un
regim similar cu acela al creditorului „istoric”, câtă vreme
acesta se îndestulează EXCLUSIV din desfăşurarea
activităţii curente a debitoarei.
Pentru creditorul curent, faptul că partenerul său
comercial este o societate aflată în insolvenţă nu are nicio
relevanţă. Desfăşurarea raportului juridic dintre un
creditor curent şi debitor în insolvenţă are loc în aceleaşi
condiţii şi cu aceleaşi termene dacă aceasta s-ar desfăşura
între două societăţi/comercianţi normali – în funcţiune.
Prin urmare, creditorul curent NU se poate manifesta
în planul procedurii precum un creditor istoric pe tot
parcursul primelor faze ale procedurii. Mai mult, el nu are
motive/nu justifică un interes legitim pentru a avea o
implicare mai adâncă în desfăşurarea procedurii de
insolvenţă. În egală măsură, unui creditor curent nu i se
poate opune natura colectivă şi concursuală a acesteia.
Dacă creditorul istoric are o paletă mai amplă de
drepturi, drepturile creditorului curent în cadrul procedurii
de insolvenţă sunt limitate. Acestea sunt:
a) Dreptul de a fi îndestulat imediat (în cadrul activităţii
curente a debitoarei) în conformitate cu documentele
pe care îşi întemeiază creanţa;
b) Dreptul de a cere deschiderea procedurii de
faliment – dacă în termen de 30 de zile de la scadenţă
creanţei sale (curente) nu primeşte banii.
Phoenix, iulie-septembrie 2017