OR editia 135 iulie 2022

10
IULIE
2022
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
(Benissa – Spania)
O înțelegere e românilor
fără a ține seama de
covârșitoarea influență a
strămoșilor daci ar fi de neconceput.
Surse literare cum
sunt scrierile istoricului și geografului
antic grec Strabon
(Geographica) sau ale istoricului
latin Iordanes ( Getica)
vorbesc de la sine despre
neînfricarea și priceperea
lor. Dintre cele peste 100 de
formațiuni tribale și gentilice
ale tracilor, triburile dacilor,
cum îi numea grecii, respectiv
geților, după denumirea lor latină,
erau cele mai mari și cele
mai puternice. Unele foloseau
nume tribale distinctive,
cum sunt carpii, costobocii,
agatârșii ș.a. Erau conduse
de șefi militari, fiecare având
un sediu propriu, așa-numita
davă. În prima jumătate a sec.
II î.e.n., triburile se uniseră în
patru alianțe puternice, fiecare
emițând monedă proprie.
Deși au fost descoperite
și cetăți dacice mai vechi
decât cele din perimetrul
T ransilvaniei - ca de exemplu
cele peste 20 din Moldova -
experții localizează centrul
administrativ al statului dac în
miezul Ardealului, mai exact
în creierii munților, concret
în Munții Orăștiei. Cetățile
acestea au fost ridicate între
secolul I înainte de Histos și
secolul I după Hristos, având
sarcina de a asigura apărarea
și protecția față de invazia
cuceritorilor romani. Compus
din cele șase fortificații:
Sarmizegetusa Regia,
Costești-Cetățuie, Costești-
Promovăm România
Sarmisegetuza - un Stonehenge al dacilor
Blidaru, Luncani-Piatra
Roșie, Bănița și C ăpâlna,
sistemul defensiv al regelui
Decebal este inclus în
lista Patrimoniului Cultural
UNESCO. Impresionanta
ambianță naturală în care
sunt amplasate cetățile dacice,
adevărate cuiburi ascunse
„la mijloc de codru verde”,
contribuie la perpetuarea miturilor,
înflăcărând fantezia și
emoționând inima. Potrivit
opiniei multor călători, vizitarea
lor poate avea efectul miraculos
al unei schimbări de
percepție, producând o adevărată
primenire sufletească.
Vreme de mai bine de 150
de ani, Sarmizegetusa Regia
(în latină Ulpia Traiana
Sarmisegetuza Augusta), cea
mai mare așezare cunoscută
din Dacia, a fost a doua capitală
a regatului dac, preluând
rolul pe care îl deținuse
până atunci fortificația de la
Costești Cetățuie. A fost centrul
politic, religios, militar,
dar și economic al statului. În
calitate de capitală și reședință
regală (de aici extensia latină
Regia) era pe deplin cunoscută
popoarelor din Antichitate,
faima ei depășind cu mult
frontierele Daciei.
A fost, din păcate, abandonată
și incendiată la retragerea
trupelor romane, drept pentru
care vizitarea ruinelor ei ne
furnizează astăzi doar puține
informații despre dimensiunile
și distribuția construcțiilor
aferente. Cu toate acestea, la
o privire atentă, este posibil
să intuim gradul înaintat de
civilizație la care ajunsese
poporul dac la acea vreme.
Marele sanctuar circular
din incinta sacră de la
Sarmizegetusa cuprinde
trei cercuri concentrice (un
cerc din blocuri de andezit,
unul din stâlpi de andezit și
un cerc de piloni masivi din
lemn), despre care se presupune
că ar fi compus un templu-calendar.
Nu întâmplător,
Sarmisegetuza are faima unui
adevărat „Stonehenge dacic”,
cu nimic mai prejos decât
cetățile mayașe sau vestitele
piramide egiptene.
Este așezată la o altitudine
de 1000 m, pe vârful care domină
pantele probabil cândva
terasate pe care erau aliniate
locuințele care înconjurau
zona sacră de pe coamă, ultima
fiind rezervată cu strictețe
membrilor familiei regale. Se
presupune că este însuși muntele
sacru al dacilor, vestitul
Kogaion, amintit de geograful
și istoricul antic grec
Strabon. Toate căile de acces
spre Sarmisegetuza erau barate
prin cetăți și fortificații
de piatră (Costești-Cetățuie,
Costești-Blidaru, Piatra-
Roșie, Vârful lui Hulpe).
Incinta adăpostea 7 temple
(două circulare și cinci rectangulare).
Tot aici exista și un
mare altar, în fața căruia se
oficiau ceremonii religioase
în cinstea zeilor dacilor, cărora
nu arareori li se jertfeau
și vieți omenești. Credința
dacilor în nemurire prevedea
înălțarea după moarte la zeul
suprem, Zalmoxis. Ritualurile
de trimitere a solilor la cer
prin aruncarea lor în suliți
ascuțite erau privite drept
prilej de bucurie. În schimb,
se întristau la nașterea unui
copil, pentru că priveau viața
pământească ca pe o înșiruire
de chinuri și grele încercări.
Uneori, la moartea soțului,
cea mai iubită soție era sacrificată
și îngropată lângă el.
Cetatea Sarmisegetuza se
împărțea în trei arii: fortificaţia,
zona sacră şi cartierele
civile (de vest și de est). Incinta
înconjurată de un zid din
blocuri de calcar și de andezit
acoperea o suprafață de circa
30.000 de metri pătrați. Pe
alocuri, zidurile de apărare
atingeau înălțimi impresionante,
de până la 10 metri.
Sisteme de captare, filtrare și
păstrare a apei, racordate la o
rețea de distribuție adecvată,
sunt adevărate mărturii de
iscusință a meșterilor constructori.
De pe platoul superior se
poate supraveghea întreaga
zonă. Între fortificație și zona
sacră a existat un drum de legătură
din lespezi de calcar,
cu o lungime de aproximativ
200 de metri. În stil asemănător
localităților din zona
Mediteranei, orașul era dispus
pe mai multe terase. Sistemul
de apărare era compus
din valuri de pământ, palisade
și turnuri-bastion. În împrejurimi
se aflau mici cătune dotate
cu clădiri gospodărești
anexe, îndeplinind probabil
funcții agricole (de aprovizionare
a capitalei). Erau așezate
de-a lungul cursurilor de apă,
pe terase naturale, neinundabile.
Dovadă a existenței lor
stau adânciturile din pământ,
în jurul cărora sunt dispuse
gropi pentru provizii.
În interiorul fortificațiilor
locuiau meșteșugarii (în special
olari și fierari). Bogatele
ornamente zoomorfe, vegetale
sau geometrice, butonii și
brâul alveolar sunt caracteristice
vaselor de gătit dacice.
Formele de „fructieră” (strachină
cu picior înalt), respectiv
opaiț în formă de ceașcă
sunt cele mai cunsocute. Dacii
trăiau în obști sătești, posedând
în colectiv pământurile.
Erau mari producători de cereale
și buni crescători de vite.
Foloseau plugul cu brăzdar și
cuțit de fier încă din sec. III
î.e.n. Practicau albinăritul și
pescuitul și cultivau vița de
vie (câțiva termeni legați de
această ocupație, cum sunt
butuc, strugure, curpen, neau
rămas până astăzi). Rasa de
cai foarte iuți ai geților era renumită,
iar sarea gemă, folosită
la conservarea peștelui și a
cărnii, sau la argăsitul pieilor,
făcea obiectul unui negoț bine
organizat. Lemnul pădurilor
transilvane era foarte căutat
de greci pentru construcția
corăbiilor, iar păcura pe care
o extrăgeau din exploatări de
suprafață era la mare căutare.
Practicau comerțul la scară
largă, inclusiv cu popoarele
din Imperiul Roman și de la
Răsărit.
Un alt domeniu pentru
care erau vestiți era medicina.
La Sarmizegetusa a fost
descoperită o trusă medicală
cu cenușă din vulcani mediteraneeni,
folosită ca absorbant
pentru răni, iar la Poiana s-a
găsit până și un craniu cu
urme de trepanație. Mai ales
femeile dace aveau faimă de
tămăduitoare, pricepute la
descântat. Potrivit medicului
antic grec Discoride, 35
de denumiri de plante medicinale
folosite în antichitate
proveneau din limba dacă.
O particularitate a cetăților
dacice este faptul că nu aveau
necropole, deși se pare că se
practica atât înhumarea, cât
și incinerarea. În apropiere
s-au găsit numeroase obiecte
din fier, în special unelte agricole,
de uz casnic, decorative
și bijuterii. Dacii erau vestiți
pentru iscusința cu care prelucrau
argintul. Aurul, deși prezent
din abundență în Munții
Apuseni, constituia monopol
regal, fiind mai greu de găsit.
Din păcate, atracția pe care o
exercită artefactele asupra vânătorilor
de comori este puternică,
provocând braconajul
arheologic. La înfierbântarea
spiritelor au contribuit și legendele
legate de o presupusă
comoară dacică ascunsă
de Decebal undeva pe lângă
cetate.
Există două teorii legate
de originea cuvântului „dac”.
Prima este aceea potrivit căreia
ar deriva din dáos, care
se traduce prin „lup”, simbolul
lor de pe stindard. A doua
pretinde că ar avea la bază
cuvântul daca, tradus prin
„pumnal” sau „cuțit”.
Vestigiile rămase de pe
urma lor sugerează înclinații
războinice corelate cu un
spirit profund religios. Oratorul
și filosoful grec Dion
Hrisostomos relatează că
„puteai să vezi peste tot săbii,
platoșe, lănci, peste tot
cai, peste tot arme, peste tot
oameni înarmați” iar poetul
latin Ovidius spunea despre
tracii dobrogeni că trăiau „cu
o mână pe armă, cu cealaltă
pe plug”.
Vizitând locurile pe care
ei le-au venerat, putem simți
până astăzi energia pe care
o emană. Nu puțini sunt cei
care, din acest motiv, consideră
județul Hunedoara ca fiind
cel mai frumos județ din
România.
Surse: CIMEC - Fortărețe
dacice din Munții Orăștiei
( Ministerul Culturii – Institutul
de memorie Culturală);
platforma digitală www.
gohunedoara.com, site-ul
https:// cetateasarmizegetusa.
ro, al Serviciului Public de
Administrare a Monumentelor
Istorice
Foto: wikimedia.org
Autor:
Gabriela Căluțiu S onnenberg
(Benissa- Spania)
Nota Redacției:
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
este economist, scriitor
și jurnalist, promotor de
cultură, traducător, colaborator
voluntar în cadrul
redacției „ Occidentul
Românesc” din anul 2011.
A absolvit Academia de Studii
Economice din București
cu titlul de doctor în anul
2000. Distinsă cu numeroase
premii pentru activitatea
literară și pentru promovarea
culturii române în străinătate,
scrie în limbile română,
germană și spaniolă
pentru diverse publicații din
Europa, Australia, America
și Asia. Este afiliată Uniunii
Ziariștilor Profesioniști
din România și Asociației
Jurnaliștilor de Turism din
România. Cea mai recentă
carte apărută: „Vine
S eninul”, vol. II, proză scurtă
(Ed. Itaca, Dublin 2022).