OR editia 135 iulie 2022

12
Ruxandra Hurezean
(Cluj - Napoca)
IULIE
2022
Roxana a străbătut, la fel
ca mulți dintre noi, deșertul
speranței de a fi liber și fericit,
undeva, cândva. De la
prezența entuziastă pe baricadele
presei și protestelor
civice la București, până la
stabilirea în Sudul Franței,
povestea de viață a Roxanei
Dascălu este parte din istoria
României și a oamenilor ei. În
destinul său și-n întâmplările
trăite de ea se vor recunoaște
mulți români care au încercat
să înțeleagă și să lupte cu timpul
care le-a fost dat.
Roxana a fost 10 ani jurnalist
Reuters, în România și
Europa de Est, când a scris
despre dificila tranziție de la
comunism spre democrație și
economie de piață a țărilor din
regiune. A lucrat apoi în PR,
comunicare și relații cu presa.
A scris pentru The Economist
Intelligence Unit şi Oxford
Business Group. A studiat
limbi străine la Universitatea
București.
Acum locuiește în satul
Rivel, din sud-vestul Franței,
împreună cu soțul ei, artist
ceramist de origine română.
Acolo au restaurat o moară
veche de 300 de ani, în care
locuiesc. În jur există o comunitate
de români, mulți artiști,
dar nu numai, iar Roxana face
parte din sufletul ei. Ține legătura
cu țara și continuă
să colaboreze cu diverse
publicații.
Într-un text-confesiune,
Roxana spune despre sosirea
ei în Franța: „Am avut
senzația, venind aici, că mă
întorc «acasă» – în timp,
la satul bunicilor mei, din
Oltenia profundă, cu tradiții
și cu acel spirit de întrajutorare
care nu mai există de
mult sau, dacă mai există,
este în curs de dispariție, cu
plecarea atâtor conaționali ai
mei în căutarea unei vieți mai
bune în Europa.”
A publicat recent cartea
de memorii „Cronicile din
Est”, despre care spune:
„Am scris această carte
despre evenimente pe care
le-am trăit ca jurnalistă esteuropeană,
româncă, în ultimul
deceniu al secolului trecut,
lucrând pentru cea mai
mare și mai veche agenție de
presă din lume. Au fost cei
mai frumoși și mai cumpliți
zece ani din viața mea. La
Reuters am întâlnit și am lucrat
cu oameni din ceea ce
era pentru noi «Minunata
Lume Nouă» a Occidentului
care ne fusese interzis
timp de aproape jumătate
de secol, cât am trăit, noi
și părinții noștri, în spatele
Cortinei de Fier. Este o poveste
despre oameni din Est,
despre schimbările dramatice
din viața lor și despre
felul în care sunt priviți în
Vest, cu multe prejudecăți
încă, cei veniți, ca și mine,
de la Est de Edenul Europei.
Am scris despre toate aceste
evenimente, la care am fost
martoră, la mare distanță în
timp și de la mii de kilometri
depărtare de țara mea natală.
Pe vreme de pandemie cu
noul coronavirus. Cu întreruperi
și apoi în cascadă. Cu
dragoste și abjecție.”
Am purtat acest dialog la
Campania de excelenţă
Jurnalista care trăiește în „Oltenia
distanță cu Roxana, cu curiozitate
și admirație pentru felul
în care ea, la fel ca milioane
de români plecați din țară,
încearcă să trăiască propria
viață fără să renunțe la trecut
și la ce tot ce o leagă de lumea
din care vine.
Dragă Roxana, așa cum
li se întâmplă de obicei
jurnaliștilor, biografiile personale
devin nesemnificative
sub greutatea profesiei, sub
gravitatea lucrurilor despre
care relatează. De aceea,
acum vreau să întreb despre
tine: cine este Roxana
Dascălu? Ce poveste are familia
ta?
Roxana Dascălu: De patru
ani, m-am stabilit în Franța
profundă, la o moară veche,
din Pirinei, și acum trei ani
m-am căsătorit cu stăpânul
morii, vechiul meu prieten
Radu Tănăsescu, ceramist de
origine română, care a scos
moara din ruină și a renovat-o
preț de aproape 25 de
ani. Provin dintr-o familie
de intelectuali. Mama era olteancă
dintr-un sat de lângă
Craiova, Ghercheștii Vechi,
unde bunicii materni au fost
învățători, iar străbunicul,
preot. Străbunicul patern era
grec, căpitan de navă, făcea
traseul dintre Pireul său natal
și porturile dunărene, de unde
aducea grâu și alte cereale
spre Grecia. La Brăila, a cunoscut-o
pe Maria, străbunica
mea, și din Alexandropoulos
a devenit Alexandrescu, s-a
naturalizat român. Eu sunt de
educație franco-britanică. Am
învățat franceza de la șase ani,
la o grădiniță privată, ținută
de Madame Vlădescu, o pariziancă
măritată cu un general
din armata regală. După venirea
comuniștilor la putere,
soțul ei a fost închis, până
în 1967 – iar ea a rămas în
București, unde i s-a permis
să dea ore de franceză ca să își
câștige traiul. Așa se explică
accentul meu parizian. Instalarea
mea la moara din Pirinei,
acum, este de fapt, o întoarcere
la rădăcinile mele franceze.
Am urmat apoi, între 1971 și
1975 liceul de limbă engleză
C.A. Rosetti din București.
Existența scurtă, până în
1978, a acestui liceu de engleză
a fost permisă totuși de
regimul comunist de la acea
vreme. Mult mai târziu, am
aflat că profesori eminenți
ai noștri, precum dirigintele
nostru Alexandru Teodorescu
sau regretatul Mircea Tatos,
făcuseră pușcărie politică în
adolescență, în anii ’50, pentru
convingerile lor democratice,
anti-comuniste.
Puteai să faci o carieră
didactică sau orice altceva.
Dar ai fost reporter de știri
la o reputată agenție, apoi
jurnalist pentru tot restul
vieții. De ce ai ales această
cale complicată, mai ales în
anii ’90?
Roxana Dascălu: Îmi place
să scriu. Știu că jurnalistul
nu este decât un biet istoric
al clipei, dar cred în puterea
scrisului, cred că, uneori, poți
schimba lucrurile în bine.
Asta am încercat să fac, în
felul meu, descriind realitățile
din România și Estul Europei,
în acel ultim deceniu al secolului
trecut, cât am lucrat la
Reuters. Am fost de multe
ori acuzată, pe nedrept, că
nu sunt „o bună româncă”.
Eu am fost jurnalist român
de limbă engleză și am scris
pentru România și oamenii de
pe întreg mapamondul, am încercat
să prind acele unghiuri
care sunt cele mai definitorii
pentru realitatea românească.
Iubesc jurnalismul și, de
aceea, chiar și după venirea
mea în Franța, am perseverat.
Am colaborat la o revistă
de calitate, Reporter Global,
care avea o franciză de la
prestigioasa revistă britanică
The Economist, dar care a
dispărut de pe scena media
din România, cu criza produsă
de pandemie. Nu m-am
lăsat bătută și anul acesta am
lansat, împreună cu o excelentă
echipă de jurnaliști, un
proiect media independent,
Santinela.net. Căutăm încă
fonduri europene, și nu numai
pentru susținere, și creștem
organic. Eu scriu din Franța,
dar majoritatea colegilor
mei sunt în București. Avem
corespondenți și la Chișinău,
în Moldova și la Cernăuți,
în Ucraina. Sper să lăsăm o
amprentă frumoasă în presa
independentă, de calitate, din
România și nu numai.
Asta arată că-ți pasă, că
nu te-ai retras în Franța
turistică ci vrei să trăiești
pentru profesia ta mai departe.
Dar să ne întoarcem
puțin, povestește-ne cum era
viața în presă în perioada
comunistă. Ție cum ți-a fost
atunci?
Roxana Dascălu: Dat
fiindcă nu eram „decât” absolventă,
șefă de promoție
la engleză-franceză, la
Universitatea București, la
Agerpres, unde am lucrat
șase ani, până la revoluție,
am fost mai întâi translator,
apoi redactor de limbă engleză.
La translație, trebuia
să traducem în engleză mai
ales discursurile, cuvântările
lui Ceaușescu și alte știri pline
de propaganda comunistă,
cu „recorduri” la producție și
în construcții sau industrie...
Rebarbativ. Apoi, deși oficial
cenzura fusese desființată în
1979, am luat un concurs și
am ales să lucrez la secția de
„presă străină” a Agerpres,
unde citeam publicațiile – ziare
și reviste de limba engleză
care veneau în țară, și traduceam
știrile – criticile aduse
de presa occidentală politicilor
lui Ceaușescu. Era un mod
paradoxal de a fi plătită să citesc
ceea ce era interzis pentru
muritorii de rând – criticile la
adresa „tovarășilor conducători”
ai României socialiste...
Țin minte că nu aveam
căldură în Casa Scânteii din
cauza restricțiilor din anii
’80, iarna, și purtam mitene,
ca să putem bate articolele la
mașina de scris. Număram
boabele de cafea împrumutate
de la fericiții care și le
puteau procura de pe piața
neagră. Se aduceau, rar, la
bufet, saci de cartofi, care
erau apoi cărați cu spinarea de
norocoșii ziariști care apucau
să cumpere, ca să poată să
încropească ceva de mâncare.
Ne îndreptam spre o existență
schizofrenică și umilitoare ca
cea din Coreea de Nord. Pe
acest fundal, a izbucnit, în
cele din urmă Revoluția din
decembrie 1989...
Am citit articolele tale, interviurile.
Ești foarte legată
de țara ta, de istoria ei recentă.
Totuși, cum ai luat decizia
să pleci în Franța?
Roxana Dascălu: Cred
că am revenit la rădăcinile
mele franceze și mi-am urmat
inima venind după Radu, la
moara lui din Pirinei.
Putem spune că ai plecat
dintr-o lume care se refăcea
pe ruinele comunismului,
într-o lume pe care o
ridicați din ruine medievale.
Povestește-ne despre Moara
Episcopului, unde locuiești.
Roxana Dascălu: Radu a
venit primul aici, la un centru
de artă contemporană din
apropiere și a descoperit apoi,
ruinele vechii mori, care datează
dinaintea Revoluției
franceze. A cumpărat ruinele
și un hectar de teren și
a început un efort uriaș de
reconstrucție – din pietrele
unui vechi pod a clădit, de pildă,
un mare șemineu și stâlpul
de susținere al șurei pe care
a înălțat-o cu două etaje. S-a
dovedit a fi un bun arhitect și
constructor. Locul a păstrat
misterul și farmecul fostei
mori de apă, care am aflat că
furniza electricitatea în satul
vecin, Rivel.
Într-un interviu pe care
ți l-a luat Matei Vișniec,
pomenești despre prietenii
voștri din Franța. Cum este
comunitatea artiștilor de la
poalele Pirineilor?
Roxana Dascălu: Satul
vecin, Rivel, are trei asociații,
care reunesc prietenii patrimoniului
– capela din sat,
Sainte Cecile, datează din
secolul 13, din vreme catharilor.
Sunt mulți artiști, chiar
și de origine română, care
s-au aciuiat aici, atrași fiind
de frumusețea și liniștea locurilor
și de stilul relaxat de
viață din Franța profundă.