OR editia 136 august 2022

12 AUGUST
2022
Ruxandra Hurezean
(Cluj - Napoca)
Remus Robu este avocat,
trăiește la Londra și practică
dreptul civil ca avocat britanic
(Solicitor). În ultimii ani
a câștigat procese cu sume record
drept despăgubiri pentru
conaționali români, victime
ale unor accidente de muncă
în Marea Britanie. Are un cabinet
de avocatură cu angajați
exclusiv din România și marea
majoritate a clienților săi sunt
românii care au nevoie de ajutor
în diverse litigii pe teritoriul
țării de adopție.
A plecat din România la 21
de ani. A muncit pe șantiere,
la lopată, în restaurante, a fost
chelner sau a spălat vase. Dar
a vrut mai mult. Așa că, la 27
de ani s-a înscris la cursurile de
Drept la Universitatea London
Metropolitan. Pentru cariera sa
l-a ajutat și faptul că o bună bucată
de vreme a lucrat într-un
birou de avocatură ca translator.
Acum practică avocatura în
propriul cabinet.
S-a născut în Maramureș, la
Borșa. Mama sa era de origine
maghiară, iar tatăl român
din Brăila. „Ei s-au cunoscut
în Maramureș și s-au stabilit
acolo. Iar povestea lungăscurtă
este că am apărut eu pe
fața pământului”, sunt primele
cuvinte pe care Remus le spune
despre el.
Povestește-ne despre familia
de acasă, din Maramureș.
Ce îți amintești despre copilăria
ta, despre școala de acolo.
Cum a fost?
Remus Robu: Singura persoană
din familie care mai este
acasă este tatăl. Bineînțeles,
merg să îl vizitez de câte ori
pot. Din păcate, mama nu mai
este cu noi de foarte mult timp,
se fac acum vreo douăzeci de
ani. Mai am un frate și o soră,
care sunt aici cu mine. Cred că
a fost o copilărie de invidiat. Aș
fi vrut să le pot oferi aceeași copilărie
și copiilor mei, dar societatea
de aici, din păcate, nu-ți
permite să ai aceeași copilărie.
În ceea ce mă privește, am avut
o copilărie foarte frumoasă, mă
duci într-un stadiu în care mă
simt puțin emoționat...
Cum este, totuși, o copilărie
fericită? Cum o vezi tu?
Remus Robu: O copilărie în
care, în primul rând nu ai griji,
nu te gândești la societatea
în care trăiești. Să ne aducem
aminte că – și o spun cu părere
de rău – am prins și perioada
aceea mai puțin plăcută a
României. Dar, în comparație
cu copilăria copiilor mei, să
spun, am avut o libertate în care
puteai să ieși să te joci, să faci
năzbâtiile acelea pe care numai
în poveștile lui Creangă le mai
citeai. Din păcate, la viața de
aici, la copiii care sunt aici, nu
poți să le oferi același lucru.
Locuiți chiar în Londra, în
oraș?
Remus Robu: Da, casa
noastră este în Londra, însă
undeva la periferia orașului.
Am stat în zona relativ centrală
a orașului până când au apărut
copii – am două fete gemene
Campania de excelenţă
Remus Robu, avocat în Londra: „Echipa
–, locuiam într-un apartament
cu două camere, cum se spune
în România, și, pe măsură ce
fetele creșteau, apartamentul
acela devenea din ce în ce mai
mic. Atunci am decis să ne mutăm
unde stăm acum. E echivalentul
– să spunem – al unui
Florești în raportul cu Clujul, o
localitate-satelit a Londrei, e o
parte din metropola londoneză
dar undeva mai la margine.
Te rog să ne spui cum a
fost la început, când ai ajuns
acolo. Cum e când pleci
din Maramureș și ajungi la
Londra? Cum îți găsești un
loc de muncă?
Remus Robu: A fost în
perioada în care se ajungea
greu aici. În momentul în care
ne întâlneam cu alți români,
vorbitori de limbă română, ne
opream și stăteam de vorbă:
eram foarte puțini. Avantajul
meu a fost că aveam aici niște
prieteni de la mine din oraș,
inclusiv un verișor al meu și
când am venit știam că vin la
el. A fost foarte greu, pentru că
erau restricții în accesul la piața
de muncă, limba – pe care noii
veniți nu o stăpânesc cum trebuie,
este o altă cultură. Eu am
venit aici în 1995, doar la cinci
ani după ce intrasem în așazisa
democrație. Noi nu știam
atunci ce este democrația, de
fapt nici nu ne închipuiam ce
înseamnă democrația. Și vii
dintr-o societate care era încă
relativ controlată în România
și te lovești de o societate liberă,
unde nimeni nu-ți spune,
de pildă, nu face aia sau fă aia!
Astfel că, e de la sine înțeles că
te simți derutat. Vârsta a fost
pentru mine un avantaj sau
un dezavantaj. Aveam 20 sau
21 de ani, eram încă tânăr, nu
mă lovisem de viață și de probleme.
Asta poate să fi fost un
avantaj al meu, acela că m-am
format ca persoană adultă aici.
Când am ajuns eram derutat,
îmi aduc aminte că eram în tren
și veneam spre Londra și mă
așteptam să văd un oraș cu zgârie
nori, ca în filmele americane
și nu le vedeam. M-am întrebat
ce se întâmplă? Când am ajuns
chiar în London Bridge și toată
lumea era la costum – erau cei
care lucrau în City of London,
cartierul financiar – am avut
un șoc: m-am întrebat ce se
întâmplă aici, de ce sunt toți la
costum? Când am plecat noi
din România, îmbrăcămintea
încă lăsa de dorit, din păcate!
Unde te-ai angajat prima
dată?
Remus Robu: La lopată!
Erau locuri vacante la lopată...
(sunt puțin ironic aici).
Deci am început să lucrez pe
șantiere și a fost o perioadă
relativ lungă. Am lucrat și în
restaurante, la spălat de vase,
am lucrat și ca ospătar și ca wine-waiter.
Dar am ajuns la un
moment dat, când am văzut că
pot un pic mai mult decât ceea
ce-mi ofeream atunci și am decis
să mă înscriu la universitate
și să încep cursurile.
Cum a fost trecerea aceasta?
Bănuiesc că nu e așa
de simplu să lași lopata și
să spui: eu acum mă duc la
universitate! De unde ai avut
forța, determinarea, pentru
un asemenea pas?
Remus Robu: Cred că a
fost ambiția. Cred că, având
experiența vieții din România,
când intri într-o lume fără
restricții impuse, când nimeni
nu-ți spune că nu poți face
ceva dacă nu ești nepotul nuștiu-cui,
ba, dimpotrivă, ți se
spune: dacă vrei să faci, fă!
– a fost pentru mine un imbold.
În 1997, când laburiștii
lui Tony Blair au câștigat alegerile
promițând „Educație,
educație, educație!”, guvernul
britanic a făcut cheltuieli imense
în acest domeniu, lucru care
în România nu se întâmplă nici
astăzi, din păcate. Atunci când
statul îți dă posibilitatea asta,
să mergi să studiezi, sigur că
te întrebi de ce să nu o faci?!
Și am făcut-o! Dacă acum sunt
unde sunt se datorează faptului
că am avut un sprijin din partea
statului britanic. Deci nu
am nicio ezitare să menționez
treaba asta. Nu i-a interesat
cine sunt, dacă sunt băiatul
cuiva sau nepotul cuiva. Nu
i-a interesat dacă am bani sau
nu am bani pentru casă. S-a
cheltuit imens de către stat în
sistemul de învățământ atunci.
Pui mâna pe carte și înveți, asta
a fost tot!
Cum este la universitate
acolo, cum sunt studiile de
drept?
Remus Robu: Un șoc din
prima zi, așa îmi amintesc.
Când eu m-am înscris la
Universitate, sper că nu exa-
gerez, dar cred că am fost la
momentul respectiv singurul
român în acea universitate. Mă
așteptam ca în prima zi să fie o
formalitate, să vină profesorul
și să spună ceva introductiv
sau să-l prezinte cineva. Surprinderea
mea a fost, după ce
mi-am găsit clasa, că a intrat
profesorul fără să spună cum
îl cheamă. Avea o cutie de cola
în mână. S-a așezat cu fundul
pe catedră și a început lecția...
...nu conta cine este el sau
cine sunteți voi, ci doar lecția.
Remus Robu: Da, direct în
business! Noi eram acolo ca să
învățăm, deci nu aveam timp
de formalități. Erau diferențe
culturale. Eu mai făcusem
înainte niște cursuri de engleză,
ca să fiu translator, dar nu
era la un nivel universitar. În
momentul în care m-am lovit
de universitate și de un profesor
universitar care îți vine în
blugi, un tricou Powell și cu
o cutie de cola în mână și își
începe lecția din minutul unu,
zici: wow, ce se întâmplă aici?!
Cursurile la Drept sunt
numai de specialitate sau și
cursuri de cultură generală?
Remus Robu: Chiar am
avut o discuție pe această
temă cu colegele mele care
au studiat în România. Care
este diferența? Ești la un nivel
universitar, vrei să te pregătești
ca să poți să te lovești cu nasul
de realitate, de business. Cu
ce te-ar ajuta dacă ai învăța istoria
dreptului? Eu, personal,
cred că cu nimic. Dacă aș vrea
să am o cultură generală mai
bogată, nu cred că mă oprește
nimic și nimeni să mă duc sămi
iau o carte și să studiez dacă
vreau. Dar în același timp nu
vine Universitatea să-mi pună
niște materii din care chiar să
fiu examinat cum ar fi istoria
sau dreptul latin cum am
înțeles că se face în România!
În momentul în care eu mă
lovesc de practică, nu mă lovesc
de dreptul ăla latin sub
nicio formă. Aici intri „direct
în carne”. Deci nu se pierde
timpul cu lucruri care probabil
în viața de zi cu zi nu te lovești
de ele. Vrei să studiezi ceva în
plus? Îți place istoria, te duci la
librărie, îți cumperi o carte sau
împrumuți o carte de la bibliotecă
și studiezi. Nu te oprește
nimeni!
Dar cum se poate susține
financiar un tânăr român la
studii în țara unde a ales să
emigreze?
Remus Robu: De asta spun
că eu la momentul respectiv
am primit ajutor. În momentul
în care cineva vrea să vină din
România și dacă nu greșesc
și la momentul de față sunt
niște fonduri ce se pot accesa.
Studentul român trebuie
să înțeleagă că, odată ce ești
la o universitate, aici, după
ce termini cursurile, nu mergi
să stai să te uiți eventual pe
TikTok sau să vezi ce se mai
întâmplă pe Facebook. Mergi
la muncă!