Occidentul romanesc - 137- septembrie- 2022

Să scriem corect româneşte SEPTEMBRIE
2022 11
ACADEMIA ȘI DICȚIONARELE SALE DOOM – EDIȚIA A TREIA (VII)
Dan Caragea
(Lisabona - Portugalia)
Continuăm astăzi cu alte dublete lexicale din DOOM 2 , revizuite în ediția a treia a dicționarului.
DOOM 1 DOOM 2 DOOM 3 =
baligă balegă/baligă balegă
bielorus belarus/bielorus belarus/ (înv.) DOOM2 = DOOM3
bielorus
burduhan burduhan/burdihan burduhan DOOM1 = DOOM3
calmar calamar/calmar calamar
Să vedem pe îndelete exemplele din tabelul de mai sus.
Sextil Pușcariu considera termenul baligă de origine vestică (e cunoscut de aromâni și meglenoromâni,
dar nu și de bulgari). „Am avea deci a face cu un cuvânt venind din vest în evul mediu și
ajuns la Dacoromâni prin contact cu Românii din sudul Dunării”, se spune în Dicționarul Academiei
(1913), p. 458. Mai încoace s-a acreditat ideea că balegă este un cuvânt mult mai vechi, preromanic
(cf. Grigore Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983) și are, ca mai toate cuvintele poporane, și variantă. Scriban arăta, în Dicționaru
limbii românești (1939), că acesta s-ar fi extins și în alte limbi: albaneză, sârbă, ucraineană.
Tratarea ca element de substrat, în tradiția lui Rosetti, Russu și Brâncuș, apare în DELR (2011),
unde sunt respinse toate celelalte ipoteze. Este, așadar, cel puțin ciudat, la prima vedere, ca DOOMul
să se ocupe, în secolul al XXI-lea, de normarea unui cuvânt din substrat. La fel de ciudat este
și faptul ca „așezarea” limbii române standard, un construct al civilizației citadine moderne, să
aibă în vedere și vorbele vechi, din limba de zi cu zi a țăranului. Această constantă tendință spre
dublete, lexicale sau de paradigmă, din orice perioadă a limbii române, constituie o particularitate
de nedezmințit a sistemului nostru lexical, cu o dinamică și o abundență de forme ce nu se regăsește
în celelalte limbi romanice. Iată de ce cuvântul discutat este exemplar.
În DA este preferată forma baligă. La fel, la Șăineanu, Scriban, în DLRLC, DLRM, DEX, DOOM
(1982). Nimic, în esență, nu pare să se fi schimbat de la prima ediție a Dicționarului Academiei,
unde este dată și varianta balegă. Iată însă că acum DOOM decide în favoarea formei balegă. Ce
putea conduce la o asemenea decizie? Fie o analiză a frecvențelor pe diverse corpusuri, fie simpla
decizie a autoarelor. Doar prima ipoteză este verificabilă. Astfel, în texte literare publicate după
2005, al căror corpus poate fi cercetat pe Internet, forma balegă apare de 29 de ori, în timp ce baligă,
de 28 ori. Diferența nu este semnificativă. În știri, în schimb, găsim 292 de știri cu balegă, și doar
72 cu baligă. Prin urmare, criteriul frecvenței în manifestările actuale este cel decisiv. Altfel, nu
există niciun temei pentru a susține azi că o formă e mai îndreptățită ca alta, exceptând frecvența
în corpusuri. La fel, la celelalte cuvinte din familie: verbul a bălega, substantivul bălegar, preferate
variantelor băliga și băligar, care nu mai sunt recomandate. DELR dă la termenii înrudiți atestări,
multe din secolul al XX-lea, ceea ce dovedește o superficială cercetare a surselor. De exemplu,
băligar, „grămadă de baligă”, prin varianta bălegar, este atestat abia la 1905. Oare autorii nu s-au
uitat în Hasdeu sau în DA?
„Mirosea puturos a balegă încinsă și fiartă în zeama ei și Toma Mutu deschise gura
și spuse: — Să știți că am căzut în groapa cu bălegar.” (Ștefan Agopian, Tache de
catifea, Iași – București, Editura Polirom, 2004, ebook [ediția întâi: Editura Cartea
Românească, 1981])
În privința dubletului belarus/bielorus, motivația este cu totul alta. Pe vremea URSS, pe
când a fost scris DOOM 1 , etnonimul era bielorus, după transliterația din rusă. După declararea
independenței, am început să spunem, belarus, după transliterația oficială din limba belarusă. Cu
toate acestea, DOOM 3 nu a făcut pasul decisiv, menținând ambele forme ca normă, cu preferință
pentru belarus. În schimb, forma bielorus este considerată în această ultimă ediție ca învechită,
ceea ce ni se pare exagerat. Este drept că, după căderea URSS, forma scurtă, Belarus, a fost preferară
pentru numele țării, întrucât Bielorusia făcea trimitere la Rusia. De asemenea, s-a acreditat
și ortografierea fonetică cu -a- (Belarus), în locul lui -o-, așa cum e în rusă sau poloneză. Totuși,
forma bielorus etc. se menține în franceză, spaniolă, portugheză etc. Trebuie să mai supunem că
astăzi, în Republica Belarus, cele două nume circulă în egală măsură. Este, desigur, bună soluția
din DOOM, cu preferință pentru termenul oficial, dar eticheta „învechit”, care însoțește forma
bielorus este, neîndoios, exagerată. Dacă așa ar fi, atunci menținerea ei în normă ar fi o eroare.
De la numele țării, se vor trage numele locuitorilor, adjectivul etnonim, numele limbii: belarus,
belarusă, belaruși, belaruse; (limba) belarusă.
„Nadia îmi relatează o întâmplare din perioada lui Hrușciov, care a ținut aici o întâlnire
cu importanți lideri locali: un general belarus i-a spus lui Hrușciov, după ce a vizitat
cea mai mare plantație de ceai din regiune, că în jur sunt prea multe case mari și că
totul arată ca și cum oamenii ar trăi în capitalism, cerându-i să schimbe lucrurile.”
(Sabina Fati, Ocolul Mării Negre în 90 de zile, București, Editura Humanitas, ebook)
Nici burduhan/burdihan nu ar fi trebuit să constituie un caz de revizuire în DOOM. Etimologic
este format din burduh (adică burduf, stomacul rumegătoarelor) și sufixul augmentativ -an. Prin
urmare, dacă la bază este burduh, forma burdihan nu poate fi decât variantă, prin alterarea populară
a pronunției. Scriban dă chiar mai multe variante, dar forma normală e burduhan. La fel, în
DA (unde se spune că este înrudit cu burduf, nu că ar proveni din acesta), DLRM, DEX și DELR
(2011) se dă aceeași etimologie, de la burduh. Prin urmare, Institutul de Lingvistică ar fi trebuit să
mențină această formă din 1982 încoace. În DOOM 2 apare în normă dubletul, la care se renunță în
2021. Firește, o asemenea decizie nu se putea întemeia decât tot pe criteriul frecvenței. Să apelăm,
așadar, la presă, așa cum am procedat și în cazul anterior. În presă, burduhan are 1 ocurență, în
schimb, forma burdihan, 66. În scrieri literare, am găsit 6 ocurențe pentru burduhan și 22 pentru
burdihan, ceea ce înseamnă că varianta la care s-a renunțat era cea mai frecventă. Misterioase sunt,
adesea, deciziile autoarelor care, nefiind argumentate, par luate „după ureche”.
„Nu cu mult timp în urmă avusese probabil un corp mai degrabă atletic, acum însă
burta îi devenise destul de impozantă – burdihan de băutor de bere, cum crezusem eu
de cuviință să precizez cauza –, foștii mușchi acoperiți cu straturi nu foarte groase, dar
vizibile de la distanță de țesut adipos.” (Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale
ale unui sângeros război cu Rusia, Iași – București, Editura Polirom, 2012, ebook)
Calmar sau calamar? Cum numim aceste fructe de mare? Forma calmar provine din franceză,
așa cum se indică în DN și DEX, dar care nu merg, din punct de vedere al etimologiei și înțelesului,
mai departe. În schimb, Dicționarul etimologic al limbii române (DELR), din 2015, tratează bine
etimologia formei calamar pe care o atestă devreme, la 1826, dar nu ne spune și unde. Am localizato
la Dinicu Golescu, după indicațiile din Tiktin și MDA. Pentru pitoresc și abundența denumirilor
vom cita întreaga frază:
„Când descarcă lămâile și portocalele din corăbii, parcă descarcă cară cu fân într-o
șiră; cum și feliurimea și mulțimea peștelui este nesocotită, din care: sardele, pește
roșu, șchilopsar, licurini, heli, midii, stridii, raci, căride, scoici, ahivade, ctenii, supii,
cracatiță, scatharii, melanurii, rufi, mumgrii, palamide, gufari, pețude, chefali, xifii,
barbuni, scorpidii, scumbrii, zmaridii, salahii, calamaruri, paguromane, pagurii,
țaganii, petalide, zvurducle, pine, stacoji.” (Dinicu Golescu, „Însemnare a călătoriei
mele” în Scrieri, București, Editura Minerva, 1990, p. 64 [scrisă în 1826])
Așadar, după DELR, „Ngr. kαλαμάρι (kαλαμάριoς) inițial „vas în care se păstra cerneala” < lat.
târzie calamarium „penar, cutie pentru păstrarea penelor de scris; călimară” < calamus „trestie,
folosită și la scris”; asocierea dintre numele moluștei și călimară se explică prin faptul că secreția
pe care o împroașcă atunci când se apără este asemănătoare cu cerneala). Var. calmar < fr. calmar
(< it. calamaro < lat. târzie calamarium).” Așadar, după ce am mai luat o dată numele din franceză,
ne-am întors în anii din urmă la forma împrumutată din neogreacă, desigur și sub influența din
ultimele trei decenii ale bucătăriei mediteraneene. Puțină lume mai face azi legătura între calamar
și călimară, și acesta este un bun exemplu pentru a dovedi neajunsul modului de a aborda,
în dicționarele noastre, etimologia. Așadar, vechea formă este și cea recent adoptată ca normă,
justificată etimologic, prin tradiție, dar și uz actual.
„— Șampanie, am comandat autoritar, știind că au numai din cea proastă, românească,
dulce, spumantă. Și inele de calamar, am precizat.” (Dan Alexe, Miros de
roșcată amară, București, Editura Humanitas, 2021, ebook)
Autor: Dan Caragea - Portugalia
***
Nota Redacției:
Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie
și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul
Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B:
Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor
de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba
portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale
din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui
manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile
portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și
2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului
„Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată
a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la
Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este
și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan”
din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în
revista culturală Leviatan.