Convergente nr. 3 - Centre Roumain de Strasbourg

Editorial
Traian Ungureanu
Scriitor și journalist.
Ultimul său volum
„Olimpia în exil” a
apărut la editura
Humanitas,
august 2008
novembre 2008 no embrie
Traian Ungureanu
Propagandă, Mecenat, Şantaj
Există cultură de stat? Există, nu e cultură
şi poartă un nume precis: propagandă.
Celălat răspuns rostit în prezenţa acestei
întrebări trimite, de asemenea, într-o direcţie dacă
nu străină, atunci net diferită de cultură: mecenatul.
Statul obişnuieşte, nu tocmai din plictis, să facă
propagandă, şi nu greşeşte niciodată: propaganda
de stat sau de partid-stat traduce perfect o pulsiune
politică, un vis sau o fantasmă proiectată raţional
de ideologii oficiale sau degajată iraţional de sentimente
colective( naţionalismul). Cultura e cu totul
şi cu totul altceva, mult mai sus şi mult mai intim
decât îşi pot vreodată imagina sau decât pot imita
organele şi organizaţiile statului.
Statul poate fi ceva mai util în calitate de mecenat
sau sponsor, cum se spune cu o vorbă care trimite
la funcţii administrative şi bine face. Mecenatul de
stat e prost păzit împotriva revărsării în propagandă.
Excepţiile sunt rare şi, tocmai din acest motiv, bine
cunoscute. Statul poate fi un bun protector al culturii
dar numai şi numai în cazul în care se clasicizează
şi pariază pe patrimoniu sau dacă e complet cucerit
de liberalism şi susţine cultura în varianta ei extrem
individuală şi experimentală. Primul caz e circumscris
de academismul uneori inflaţionist francez,
al doilea de privatizarea finanţării culturale care a
pus „piaţa” americană şi britanică în mâna şi sub
gustul fundaţiilor culturale. Oricum, intervenţia
statului în cultură e o problemă interminabilă şi
aproape niciodată rezolvată decent. Până la urmă,
Propagande, Mécenat, Chantage
La culture d’état existe-t-elle? Elle existe, oui, mais il ne s’agit
pas réellement de culture et elle porte un nom précis: la
propagande. L’autre réponse qui pourrait être donnée à
cette question envoie, par ailleurs, dans une direction sinon étrangère,
au moins nettement différente de la notion de culture: le mécénat.
L’état a l’habitude, non seulement par ennui, de faire de la
propagande et ne se trompe jamais: la propagande d’état ou de parti
traduit parfaitement une pulsion politique, un rêve ou un fantasme
projeté rationnellement par des idéologies oficielles ou dégagé irationnellement
par des sentiments collectifs (le nationalisme). Tandis
que la culture est quelque chose de totalement différent, beaucoup
plus élevé et intime, que peuvent s’imaginer ou l'imiter, les
organes et institutions de l’état. L’état peut s’avérer utile en tant
que mécène ou sponsor, comme on aime dire avec des beaux mots
qui ne mènent finalement que vers des simples fonctions administratives.
Le mécènat de l’état est mal protégé contre la propagande.
Les exceptions sont rares et bien connues, justement pour
cette raison. L’état peut être un bon protecteur de la culture mais
uniquement dans le cas où il parie sur le patrimoine ou alors, s’il
est complètement conquis par le libéralisme et soutient la culture
dans sa variante la plus individuelle et experimentale. Le premier
cas étant limité par l’académisme français qui peut s’avérer parfois
statul dă dovadă de gust doar de la mare depărtare
de cultură.
În cazul României, lucrurile stau infinit mai complicat
şi mai mizer. Institutul Cultural Român e
prima victimă a confuziei inutile între cultură şi
participarea statului la cultură. Până la numirea lui
Horia Roman Patapievici la conducerea instituţiei,
ICR a făcut propagandă, pentru că statul român
continua să-şi menţină pretenţia de producător de
cultură. ICR a preluat şi dezvoltat, practic, deşeurile
naţionale şi icoanele politice voevodale, pe copyright-ul
Secţiei de Propagandă a CC al PCR: tulnice,
motive mioritice scufundate în mici, nostalgii rurale
şi,inevitabil, romanţe de pansat finalurile de paranghelii.
Patapievici a schimbat tot, cu o formulă
simplă: a mutat sincronismul cultural românesc
acolo unde îi e locul – pe scena internaţională.
România transmisă de ICR a revenit, astfel, acolo
unde se face şi se desface cultura majoră. Rezultatul
a fost un scandal resentimentar, ticluit de falanga
păşunist-parlamentară PSD-PRM, urmat prompt de
o reducere de buget cu 40% care a permis Primului
Ministru Tăriceanu să creadă că a spart geamurile
Palatului Cotroceni.
Vandalismul acestui gest e mult mai amplu decât ar
lăsa de bănuit un act politic stupid. Miza e terapia
statului. Vechea neînţelegere persistă: statul român
a învăţat să dispreţuiască suveran cultura, în timp ce
produce propagandă şi se adoră în rol de mecenatşantajist.
inflationniste, et le deuxième par la privatisation du financement
de la culture qui, en mettant la main sur „le marché” américain et
britannique, arrive à placer celui-ci dans les fondations mêmes de
la culture. De toute manière, l’intervention de l’état dans la culture
est un problème sans fin qui n’est quasiment jamais résolu décemment.
Finalement, l’état fait preuve de goût seulement lorsqu’il est
très loin de la culture.
Dans le cas de la Roumanie, les choses sont infiniment plus compliquées
et désastreuses. L’Institut Culturel Roumain est la première
victime de l’inutile confusion entre la culture elle-même et la participation
de l’état. Avant la nomination de Horia Roman Patapievici
à la tête de l’institution, ICR a fait de la propagande, parce que l’état
roumain continuait à maintenir ses prétentions de producteur de
culture. La Roumanie imagée ensuite par l’ICR est revenue ainsi là
ou se met en place la culture qui compte. Le résultat a été un scandale
orchuestré par la clique paysanne parlementaire et suivi par
une prompte réduction du budget avec moins de 40%. La sauvagerie
du geste est beaucoup plus profonde qu’un simple et stupide acte
politique. La mise est la thérapie de l’état. Et ce vieux malentendu
reste toujours d’actualité: l’état roumain a appris à souverainement
mépriser la culture, pendant qu’il produit de la propagande et qu’il
adore jouer le rôle de mécène-maître chanteur.
Editorial
1