Convergente nr. 3 - Centre Roumain de Strasbourg

Ecrivains
destine • destins
48
Document transmis
Scriitori
Monica Lovinescu
În anul dispariției sale, cronicile literare ale Monicăi lovinescu, publicate după 1989, într-o
suită de volume supraintitulate „Unde scurte“, stau astăzi la dispoziţia tuturor celor ce vor
să înţeleagă, în linişte, fără exaltare, imensa influenţă pe care au avut-o în perioada citirii
lor la postul de radio „Europa liberă”
text ALeX șTeFĂneSCU
Monica Lovinescu,
destinul unui critic literar
Fiica lui Eugen Lovinescu nu a trădat
principiul „autonomiei esteticului”, cum
o acuză unii, nu a opus unei acţiuni de
ideologizare a literaturii o altă acţiune de ideo-
logizare. Campania ei a avut drept mobil permanent
tocmai eliberarea literaturii de orice
obligaţie propagandistică.
Din cele peste 2000 de pagini ale volumelor de
„Unde scurte“ reiese clar: Monica Lovinescu
identifică şi sancţionează infiltrarea (igrasioasă)
a ideologiei comuniste în textul literar, cu
aceeaşi fermitate cu care toţi marii noştri critici
au identificat şi sancţionat orice formă de
ideologizare a literaturii. Ea deplânge nu faptul
că ideologia este comunistă, ci că este ideologie
şi că falsifică literatura. Comuniştii din Scrinul
negru – arată Monica Lovinescu – „sunt, dar
nu există. Ceilalţi beau, iubesc, se supără, se înveselesc,
au păcate şi calităţi; comuniştii, nu.
Sunt pozitivi, deci inexistenţi. Nu strănută, nu
trăiesc, nu dorm, n-au contur, nici culoare”.
Monica Lovinescu nu confundă valoarea literară
cu atitudinea politică. Dar aceasta nu înseamnă
că refuză să ia în discuţie atitudinea politică. Din
perspectiva puritanismului ideologic (ipocrit, ca
orice puritanism) practicat de adversarii Monicăi
Lovinescu, un critic literar trebuie să fugă ca
dracu' de tămâie de orice problemă ideologică.
Această concepţie (puerilă, dacă n-ar fi simulată şi
interesată) nu poate decât să ne amuze, făcândune
să ne gândim la o persoană care, vrând să nu
fure, şi-ar duce mâinile la ochi ori de câte ori ar
vedea portofele sau bijuterii. Adevăratul om cinstit
se uită fără reţinere la asemenea obiecte, le şi
ia în palmă ca să le studieze, dacă este cazul, fără
să-i treacă prin minte eventualitatea însuşirii lor
frauduloase.
Cu acelaşi firesc procedează Monica Lovinescu,
analizând implicaţiile ideologice ale oricărui
text literar şi rămânând totuşi o apărătoare
convinsă şi competentă a specificului literaturii.
Gheorghe Grigurcu, cel mai clarvăzător şi subtil
comentator al Undelor scurte, explică foarte bine
mecanismul: „În fapt, e vorba de un militantism
specific estetic, necesar apărării valorilor artei,
în momente de confuzie şi primejdie, recunoscut
şi practicat şi de mentorul Sburătorului, ca şi
de Titu Maiorescu. Nu de un ethos introdus din
afara artei, ci de unul propriu acesteia, trebuitor
pentru a-i conserva identitatea”.
Esenţa activităţii critice a Monicăi Lovinescu o
constituie tocmai dezideologizarea literaturii,
realizată inclusiv prin metoda – eficientă – a numirii
cazurilor de ideologizare. În loc să stea deoparte,
să nu se amestece, aşa cum îi pretindeau şi
cum îi pretind şi azi adversarii ei, autoarea Undelor
scurte se amestecă până peste cap în vârtejul
de mistificări creat de propagandiştii partidului
comunist şi separă literatura de ideologie.
Toată campania ei de susţinere a generaţiei lui
Nichita Stănescu exprimă tocmai entuziasmul
provocat de constatarea că, în anii ’60, literatura
începe să-şi regăsească, în România, identitatea.
În fond, poezia lui Nichita Stănescu însuşi este
fundamental apolitică (şi, uneori, pentru cine ia
în considerare circumstanţele istorice, chiar de
un apolitism culpabil). Şi totuşi, Monica Lovines-
convergence #3