De ce Eminescu? - Dacia.org

nr. 59, mai–iunie 2009
De ce Eminescu?
DACIA
magazin
Dr. Napoleon SĂVESCU
Preşedintele Fundaţiei Dacia Revival International
Doamnelor şi domnilor
A
trecut deja un deceniu de când Hotelul Intercontinental din Bucureşti găzduia, în Sala Rondă, primul
Congres Internaţional de Dacologie. Titlul congresului, Sarmisegetusa 2000, deschidea drumul spre
ceea ce numim astăzi mişcarea dacologică organizată. Anual, cu regularitate, au urmat alte congrese care
aduceau, de la o ediţie la alta, noutăţi dintre cele mai interesante în domeniul atât de văduvit al istoriei dacilor.
Prin munca plină de dăruire a cercetătorilor, au fost scoase la lumină obiecte şi documente ce atestă fără tăgadă
că civilizaţia dacică, una dintre cele mai înfloritoare ale antichităţii, nu a dispărut odată cu părăsirea teritoriului de către
coloniştii romani, ci a continuat milenii de-a rândul stabilindu-se vizibil în conştiinţa poporului daco-român de astăzi.
Au fost prezentate lumii întregi personalităţi remarcabile, necunoscute cărţilor de istorie, personalităţi care au încununat,
prin activitatea lor, întreaga istorie a dacilor şi care au lăsat urme adânci în colbul celor două milenii trecute. Burebista,
Nicolae Densusianu, Decebal, Tomiris, Regalian sunt doar câteva personalităţi ignorate pe nedrept de-a lungul anilor,
dar omagiate la congresele noastre de dacologie.
În anul acesta, 2009, cel omagiat este Mihai Eminescu, poetul-nepereche al românilor de pretutindeni. De ce
Eminescu? În primul rând pentru că Eminescu este geniul creator al neamului nostru iar în 15 iunie se împlinesc 120
de ani de la prematura şi tragica sa moarte. Fundaţia Dacia Revival îşi face o datorie de onoare omagiind o astfel de
personalitate chiar pe fondul nepăsării autorităţilor române. În al doilea rând îl omagiem pe Eminescu pentru că opera
sa vibrează de dragoste şi de respect pentru istoria dacilor. Vizibil şi consistent marcat de întâlnirile sale cu Nicolae
Densuşianu, adolescentul Eminescu avea să cultive învăţăturile mai vârstnicului său prieten de o asemenea manieră, încât
întreaga sa operă este jalonată de momente, de locuri sau de personaje ale istoriei strămoşilor şi, în special, ale dacilor.
Studiind opera lui Densuşianu, dar şi legendele care circulau la acea vreme, Eminescu îşi conduce cititorul în fascinanta
şi misterioasa lume a dacilor creând dialoguri pline de fior ancestral. Memorabilă este succinta descriere a Sarmisegetusei
pe care poetul nu avea cum să o vadă din moment ce ea nu era la acea perioadă descoperită.
„Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?“ se întreba Eminescu.
La fel, pe tot parcursul operei sale, îşi înmoaie pana sa sensibilă în ancestralitate pictând momente memorabile
ale istoriei dacilor. Unificatorul Burebista şi regele-erou Decebal, frumoasa zână Dochia şi Sarmisegetusa cea dăltuită în
piatră, zeii daci ce locuiau în poarta solară şi, cu precădere, Zamolx, toate acestea, alături de multe altele, creează o frescă
de o inegalabilă frumuseţe despre „raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie“.
Mai presus de toate însă, imperativul slogan eminescian care însoţeşte titlul congresului nostru şi care spune
că „Totul trebuie dacizat oarecum de-acuma-nainte în România!“ exprimă, fără intenţia de a răstălmăci, un Eminescu
neîmpăcat cu felul în care este tratată istoria noastră, un Eminescu ironic faţă de farsori şi faţă de guvernanţii care fabrică
istoria după diferite conjuncturi politice, într-un cuvânt, un Eminescu extrem de actual şi de ancorat în realitate.
Acestea sunt motivele pentru care am ales Eminescu. Acestea sunt motivele pentru care, stimaţi participanţi la cel
de-al X-lea Congres Internaţional de Dacologie, vă invit să vă aplecaţi atenţia asupra operei eminesciene şi să descoperiţi
multiplele valenţe ale celui care şi-a închinat scurta, dar rodnica sa viaţă, unei opere ce va dăinui peste secole, a unei opere
pline de sentimente de dragoste şi respect faţă de istoria neamului său, faţă de strămoşi şi faţă de ţara sa, eterna Dacie.
Şi cum altfel să încheiem decât cu ultima strofă a celebrului poem „Scrisoarea III“ care reprezintă
esenţa crezului eminescian în privinţa luptei cu dogmele, cu ignoranţa, cu aroganţa şi cu falsificarea istoriei.
„Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!“
1