Elemente de filantropie şi asisten ă socială în ... - Revista Teologica

Elemente de filantropie şi asistenţă socială în Europa secolului al XIX-lea
care prezidează comisia din Luxemburg, noul „Parlament al muncii”, prevederile
generalizate trebuie să substituie asistenţa ocazională. Dacă revoluţia arată şi
slăbiciunea sistemelor de protecţie socială în Germania, în Austria şi în Italia, a
contrario, societatea engleză, mai matură din punct de vedere economic, pare să fi
găsit un echilibru relativ în structurile suple ale unei auto-asistenţe, care ţine deja în
mare parte de puterea mare a sindicatelor şi de eficacitatea formelor de protecţie
oferite de o societate în care cadrul religios rămâne foarte puternic. După iunie 1848,
republicanii albaştrii, legitimiştii, democrat-socialiştii sunt convinşi că asistenţa şi
prevederea nu mai pot fi lăsate la întâmplare, pe seama iniţiativei private. Această
nouă idee a unei concepţii intervenţioniste a statului apare şi în proiectul de medicină
gratuită, apărat atunci de doctorul Levy la Adunarea din 1851: „Statului şi nu
comunelor trebuie să le revină tutela bolnavilor, a bătrânilor şi a orfanilor”. Articolul
8 al Constituţiei celei de a II-a Republici stabileşte: „Republica trebuie să asigure
printr-o asistenţă fraternă existenţa cetăţenilor nevoiaşi fie procurându-le resurse, fie
oferindu-le ajutor celor care nu sunt capabili să lucreze”.
Legea din 22 aprilie 1850 asupra curăţării locuinţelor insalubre
antrenează amestecul puterilor publice în gestiunea patrimoniului imobiliar
împotriva proprietarilor. Legea din 2 ianuarie 1851 stabileşte asistenţa judiciară, cea
din 24 iulie 1851 reformează administraţia caselor de amanet.
Legea din 7 august 1851 constrânge spitalele urbane să primească persoanele
din mediul rural. Legea din 10 ianuarie 1849 organizează Asistenţa publică la Paris,
cu un director numit de ministru, şi creează pentru Franţa un consiliu al Asistenţei
publice şi comitetele regionale însărcinate cu supravegherea muncii şi a instituţiilor
de caritate. În acelaşi moment sunt fondate creşele publice. Proiectul unei mari case
de pensii nu este nou, dar criza îi dă o nouă deschidere pentru că sistemul anterior de
pensii este distrus de criza mutualelor, care şi-au pierdut cotizanţii. Casa naţională
de pensii, în ciuda obiecţiilor lui Thiers şi graţie sprijinului catolicilor sociali, este
creată pe 25 iunie 1850. Casa naţională de pensii este deschisă oricărei persoane care
doreşte să-şi constituie o pensie. Punerea în practică a regimului de pensii se sprijină
totuşi pe salariile mici. Fără îndoială, legea Casei naţionale de pensii nu răspunde
exact nevoilor muncitorilor, dar, în ciuda insuficienţelor, ea nu le aduce nici
prejudicii deoarece dă prioritate prevederii asupra asistenţei. Legea societăţilor de
ajutor reciproc lasă să se întrevadă un „sechestru” al guvernului pe instituţiile de
binefacere. El se accentuează sub al doilea Imperiu, cu un caracter mai represiv, mai
ales precauţii juridice şi poliţieneşti în privinţa caselor de ajutor reciproc care ar
putea favoriza „autonomia populară”. Casele de pensii, contrar caselor de economii,
nu ofereau depunătorului nici un drept de supraveghere până la scadenţă. Ele au
creat depunătorilor un sentiment de abdicare care era contrar dorinţei de control şi de
participare care se manifesta la muncitori. Aceasta explică preferinţa lor pentru
mutualismul tradiţional şi eşecul unei tentative precoce a unui Stat-providenţă
autoritar.
513