Elemente de filantropie şi asisten ă socială în ... - Revista Teologica

Elemente de filantropie şi asistenţă socială în Europa secolului al XIX-lea
care în orice moment pot aluneca spre calea revoluţionară. În 1840, după J.B.
Marbeau, inventatorul creşelor, Franţa ar avea 250000 de cerşetori, 1,8 milioane de
nevoiaşi, 3 milioane de indivizi înscrişi la birourile de binefacere şi 6 milioane de
francezi, adică 1/6 din populaţie are nevoie de ajutoare 7 . Această nouă situaţie
multiplică întrebările catolicilor sociali francezi asupra supravieţuirii unei societăţi
liberale abandonate pieţei, industriei concentrate, marilor oraşe. Trebuie păstrate
marile echilibre protejându-se societatea rurală, mai stabilă. Această idee este
împărtăşită şi de mulţi socialişti care opun bolii şi mizeriei urbane proiectul unei noi
comunităţi inspirate dintr-un creştinism al originilor şi fixate în afara oraşului.
Leon al XIII-lea (1878-1903), nu este, la drept vorbind, un papă al
compromisurilor: el rămâne certat cu monarhia italiană, îl obligă pe Bismarck să fie
mai puţin intransigent în relaţiile sale cu clerul catolic şi aminteşte cu plăcere că
Dumnezeu este „singurul izvor al puterii”. Dar în acelaşi timp el acceptă „o libertate
sănătoasă şi legitimă”, îi îndeamnă pe catolici să accepte regimurile existente pentru
a-şi spori influenţa asupra acestora şi le recunoaşte (acolo unde Biserica nu este
„persecutată”) dreptul de a lua parte la treburile statului. În Franţa, această atitudine
deschide calea spre o aderare la republică, a cărei iniţiere, aprobată prin enciclica În
mijlocul preocupărilor din 1892, este datorată cardinalului Lavigerie. Aceasta nu
vrea să spună totuşi că Biserica s-a convertit la liberalism, şi cu atât mai puţin că
încurajările venite de la vârf au convins masa catolicilor să treacă de partea
democraţiei. În ciuda eforturilor făcute de abatele Lemire şi de Marc Sangnier,
alegerile din 1898 anunţă prima încercare de înfiinţare în Franţa a unui partid
democrat-creştin, în timp ce, odată cu afacerea Dreyfus, se adânceşte alianţa dintre
lumea catolică şi conservatorismul cel mai radical 8 .
Interesul manifestat de Biserică pentru „chestiunea socială” marchează în
acelaşi timp trezirea conştiinţei catolice în faţa problemelor ridicate de exploatarea
muncitorilor industriali, evocată în marea enciclică Rerum novarum (1891), dar şi o
respingere confirmată a modernităţii. În fapt, cercetările întreprinse pentru
dezvoltarea unui catolicism social (în Germania de Monseniorul Ketteler, în Anglia
de cardinalul Manning, în Belgia de „şcoala din Liege”, în Elveţia legate de Uniunea
catolică de studii sociale din Fribourg, în Franţa de Albert de Mun şi Rene de la Tour
du Pin) se bazează pe o viziune paseistă asupra societăţii, chiar dacă ajung la un
rechizitoriu sever împotriva capitalismului liberal. Catolicii sociali provin adesea din
rândurile aristocraţiei funciare şi visează o întoarcere la vechea lume patriarhală
bazată pe corporaţii. Altfel spus, ei caută sprijin în rândul maselor populare pentru a
lupta împotriva ordinii instaurate de burghezia liberală şi anticlericală. Aceasta nu
înseamnă că simpatia lor pentru cei exploataţi şi pentru victimele revoluţiei
industriale nu este sinceră, nici că nu sunt animaţi de o adevărată dorinţă de
7 Ibidem, p. 19.
8 Serge Berstein&Pierre Milza, Istoria Europei, volumul 4, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 271.
505