Elemente de filantropie şi asisten ă socială în ... - Revista Teologica

Elemente de filantropie şi asistenţă socială în Europa secolului al XIX-lea
atelierele de caritate sau de ajutor sunt depăşite de numărul săracilor, chestiunea
asistenţei se politizează. Comitetul recomandă vânzarea în mici loturi a bunurilor
naţionale, căci accesul la proprietatea individuală pare cea mai bună modalitate de a
se feri de sărăcie 5 . Dar Adunarea Constituantă este frânată de grija sa de a nu aduce
atingere dreptului de proprietate. Dacă Adunarea legislativă proclamă dreptul la
muncă şi la asistenţă, realizările concrete nu merg deloc mai departe. Mai ales pe
plan local s-au creat „birouri de binefacere” şi societăţi filantropice graţie iniţiativei
municipalităţilor şi a societăţilor populare. Acest efort nu compensează dispariţia
ajutoarelor tradiţionale.
Creşterea populară, războiul, voinţa Convenţiei montagnarde de a organiza o
adevărată politică a ajutoarelor publice impun în mod oficial dreptul la asistenţă în
Constituţia din 1793. Împărţirea bunurilor naţionale îi avantajează de acum înainte
pe „cei mici”. Marea – Carte a Binefacerii naţionale înţelege să protejeze
persoanele în vârstă, mamele, văduvele, orfanii. Spitalele şi pomenile sunt înlocuite
de îngrijiri şi un ajutor la domiciliu. Această politică este rapid ipotecată prin
inflaţie, de războiul care rezervă ajutoarele familiilor soldaţilor patrioţi, prin reacţia
termidoriană care antrenează abandonul politicii naţionale de binefacere.
Odată mişcarea populară învinsă, opţiunea „liberală” este cea care învinge în
filozofia notabililor de la începutul secolului al XIX-lea. Aceeaşi mişcare de
respingere a politicilor costisitoare dezvoltate de marile monarhii ale secolului al
XVIII-lea se desfăşoară în Europa. Dar elitele nu au deloc sentimentul că sunt
retrograde. Dimpotrivă, chestiunea socială este trecută prin filtrul teoriilor
economice cele mai moderne. Se multiplică anchetele în zonele de umbră ale
societăţii. Toate soluţiile examinate sunt raportate la calcule riguroase de
rentabilitate care, micşorând costul metodelor de luptă împotriva sărăciei, trebuie în
acelaşi timp să o trateze mai uşor. Acest demers s-a elaborat pe etape de la sfârşitul
secolului a XVIII-lea sub influenţa economiştilor englezi. T.R. Malthus şi Nassau
Senior afirmă că orice ajutor prelungit al statului duce la pierderea libertăţii. În
lucrarea sa, Essai sur le principe de population (1798), Malthus afirmă că legea
săracilor încurajează menţinerea activităţilor nerentabile în detrimentul unei mai
bune utilizări a mâinii de lucru. Legea „produce” suprapopulaţia care ea însăşi
explică sporirea mizeriei. Reintroducerea muncii în mecanismele asistenţei trebuie
să permită politicii sociale să se finanţeze ea însăşi.
Chestiunea socială este atunci circumscrisă unui teren îngust. Politica socială îi
priveşte de fapt pe copiii abandonaţi, pe nevoiaşi, pe bolnavii incurabili, pe invalizi,
pe bătrâni, care nu mai sunt capabili să-şi câştige existenţa prin muncă. Dincolo de
aceasta trebuie dărâmat un întreg sistem de asistenţă care se sprijină pe spitalul
general, pe taxele al căror cost „exorbitant” este datorat unei politici de primire
tolerante. Filantropii şi economiştii pledează pentru „externalizarea din spital”. Ei
p. 13.
5 Francis Demier, Istoria politicilor sociale, Europa, sec. XIX-XX, Institutul European, Iaşi, 1998,
503