Elemente de filantropie şi asisten ă socială în ... - Revista Teologica

Elemente de filantropie şi asistenţă socială în Europa secolului al XIX-lea
Începuturile creştinismului au fost marcate de prigoana practicată deopotrivă de
autorităţile imperiale şi de religiile concurente, astfel încât primii creştini au trebuit
să se preocupe mai mult de supravieţuirea comunităţilor lor decât de implicarea în
misiuni sociale. Abia după oficializarea creştinismului ca religie de stat a fost
posibilă, sub ocrotirea împăraţilor romani, de la Constantin cel Mare şi până la
Iustinian, înfiinţarea câtorva instituţii asistenţiale. Funcţionând autonom sau în
interiorul aşezămintelor religioase, respectivele instituţii se bucurau de suportul
material şi de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi, educatori religioşi şi
duhovnici.
Indiferent de beneficiarul lor, acţiunile asistenţiale ale Bisericii s-au întemeiat
în primul rând pe o concepţie „pozitivă” despre sărăcie. Ţinând de o ordine socială
pe care Dumnezeu a creat-o, existenţa bogăţiei şi a sărăciei reprezenta un fapt
normal în lumea feudală şi chiar un fapt pozitiv în multe privinţe: pe de o parte, a te
naşte şi a trăi în sărăcie reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice după
moarte; pe de altă parte, sărăcia dădea şansa celor bogaţi de a practica milostenia,
caritatea, fără de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Aşadar, nu numai că
sărăcia nu era considerată o problemă, ci, dimpotrivă, ea era idealizată, valorizată în
termeni pozitivi. În planul relaţiilor sociale şi politice, această concepţie conducea la
justificarea ordinii sociale existente şi la absolvirea statului de orice responsabilitate
faţă de supuşii săi săraci. Odată cu destrămarea sistemului feudal din economia
Europei Occidentale (începând cu secolul al XV-lea) şi cu apariţia raporturilor de
muncă specifice capitalismului – raporturi între patron şi salariat –, se observă o
creştere a mobilităţii populaţiei şi naşterea unei noi categorii de săraci: oamenii din
mediul rural lipsiţi de pământ sau de alte mijloace materiale şi care caută în oraşe o
slujbă pentru a-şi asigura subzistenţa. „Deposedaţii”, cei „fără stăpân” şi „fără
meserie” îngroaşă rândurile sărăcimii oraşelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai
puţin responsabilă faţă de populaţia de pe domenii, iar puterea regală (statul) caută
să pună în sarcina Bisericii obligaţia de a-i asista pe săraci 2 . Mănăstirile, bisericile,
spitalele şi alte instituţii întreţinute de către Biserică deveniră reţeaua naţională de
asistenţă a săracilor. Totuşi, responsabilitatea lor era morală, şi nu contractuală, ca
aceea care exista între şerbi şi nobili. Întrucât economia liberală ce se năştea nu
oferea practic nici o şansă de supravieţuire celor care nu aveau un loc de muncă şi un
salariu, singura lor speranţă o reprezenta caritatea creştină.
Cu toate că la începutul epocii moderne sărăcia nu era considerată încă o
problemă socială, ci doar una moral-religioasă, puterea politică percepea totuşi ca pe
un fapt deosebit de grav creşterea populaţiei urbane sărace, aflată în căutare de
slujbe şi nevoită să cerşească. Această masă umană reprezenta o ameninţare fără
precedent pentru ordinea socială, aşa încât statul s-a simţit dator să reacţioneze.
Pentru a-şi justifica măsurile represive contra săracilor, statul avea nevoie de o
schimbare de optică în privinţa interpretării creştine a sărăciei. De la imaginea
2 Ibidem, p. 121.
501