125 revista OK.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

17
Katia Nanu: „Registrul de gardă”
Când o anumită realitate se aşază în pagina scrisă
Încep cu un truism. Tot scriitorul se bazează
în ceea ce face pe realitate. El o alege pe cea care-i
convine şi tot el o transfigurează artistic (aşa cum
poate) oferindu-ne apoi opera sa. Repet, alegerea
este a scriitorului. Şi tot a lui răspunderea pentru
propria carte. Am simţit nevoia să fac această
introducere (desigur, poate inutilă) înainte de a
expune câteva gânduri despre cel mai recent roman
al Katiei Nanu, „Registrul de gardă” (Editura
Naţional, 2012). Cu el autoarea continuă drumul
aşezat, cred, până acum - referindu-mă strict la
proza sa de ficţiune - pe cel puţin două coordonate:
scrisul introspectiv, fin, scormonind cu osârdie în
sufletul personajelor, de regulă feminine (ca în
romanele „Cineva albastru” sau „Puzzle cu Vasile”)
şi punerea în lumină a vieţii de azi, de pe diferite paliere
sociale, cu bunele, dar mai ales cu relele ei (ca în „Paso
doble”, parţial în „Puzzle cu Vasile” şi nu numai). Jurnalista
care se confruntă de atâţia ani cu cotidianul, aşa cum a
fost el, în anii de după ‘89, nu a avut cum să ocolească
această realitate - controversată, contorsionată, evident,
adevărată – nici în cărţile sale. Aceasta este realitate aleasă
de Katia Nanu pentru a fi aşezată în pagina scrisă. Dar
astea sunt simple vorbe până la urmă, iar pentru a le confirma
sau nu, trebuie făcut un lucru simplu: să fie citită cartea.
Câte ceva despre lumea romanului. Acţiunea se
petrece în mare parte într-un spital, printre medici, asistente
şi pacienţi. Iar, precum se întâmplă într-un asemenea loc, şi
viaţa de afară pătrunde nestingherită, inclusiv cea politică.
Medici sunt de tot felul, cu zilele lor chinuite de munca
non-stop, solicitantă; unii au şi ambiţii către mai sus, alţii -
nu, fiind însă gata să se lase seduşi sau chiar copleşiţi de
„circumstanţe” politice. Sunt medici mai tineri, cu sau fără
prea mare chemare pentru rigorile impuse de locul lor de
muncă, alţii - către a doua tinereţe, conştienţi de adevărul
(întotdeauna crud) pe care trebuie să-l înscrie în registrul
de gardă. Iar acest registru nu este, în fond, decât un caiet
banal (la origini, „Jurnal de încasări şi plăţi”), dar nu asta
contează, ci, cum spuneam, doar adevărul conceput şi
consemnat de cei care-i conferă respectivului act dreptul
de a fi un fel de amprentă a trecerii lor prin spital şi prin
viaţă. Prin viaţa oraşului, evident.
Alături de medici - asistente mai mult sau mai puţin
dăruite meseriei. Iar printre toţi - pacienţii. Unii mai
importanţi: însuşi primarul are un atac de cord, eveniment
ce le dă emoţii nu doar medicilor, ci parcă mai abitir celor
din partidul său, dornici să-l ţină în picioare pe edil până îşi
încheie mandatul. Alt pacient de marcă, un afacerist, Jenică
Tunsu, se internează pentru un moft la cardiologie şi moare
din greşeală, stârnind alt val emoţional în rândul tuturor,
val ce trebuie combătut cu dibăcie, evitându-se un posibil
tsunami. Alţi locatari temporari şi de marcă ai saloanelor:
un fost şef din poliţie, Costică Brandabur, un politician,
Emanoil Vorescu, ins care confundă spitalul cu un azil;
Gioni Poalelungi, reprezentantul în prefectură al etniei rome,
ajunge la urgenţe în urma unui accident rutier, din care
scapă aproape neatins; totuşi, un control la cap nu-i strică.
Chiar personajul central, medicul-şef al ATI, Virgil
Semnal editorial
Tripolevici, are probleme de sănătate, poposind la etajul
zece, la „inimoşi” ş.a.m.d.
Dintre pacienţii obişnuiţi rămâne în atenţie Pavel,
bolnav cu nume de apostol, aflat în comă, omul fiind un
martor cu adevărat mut al multor întâmplări din jur, unele de
mare importanţă. Câteva pensionare oferă şi ele acţiunii
momente colorate. Vârful de interes îl constituie, cred, un
tânăr de la ţară, Aurel Cimboaie, internat din cauza unui
atac de panică; dereglarea i-a fost produsă de poştaşul
care-l vizita lunar pentru a plăti pensia tatălui său, deşi
bătrânul era mort de vreo juma’ de an; feciorul îl ţinea, totuşi,
în geam pentru a-l convinge pe salariatul amintit să-i dea
banii. Savuros este „asaltul” unor bolnavi de la neurologie,
operat într-o noapte asupra cardiologiei, secţie aflată pe
acelaşi palier cu „nebunii”.
Mă străduiesc să nu divulg mai multe, pentru a nu-i
răpi cititorului plăcerea lecturii. Însă poate că toată viaţa
din roman n-ar fi avut sens ori ar fi fost prea monotonă,
dacă nu s-ar fi întâmplat şi o crimă. Asistenta Monica, tânăra
soţie a doctorului Tripolevici, vrea să scape de bărbatul ei,
oferindu-i, în zilele în care se afla internat, o supă otrăvită.
Conform proverbului „Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci
pentru cine se nimereşte” fatala mâncare este savurată de
afaceristul Jenică Tunsu, respectivul plecând din întâmplare
dincolo... Fără a putea fi salvat, deşi se afla într-un salon de
cardiologie. Trecem peste faptul că nimeni din spital n-a
dorit să dispună autopsia, distinsa lui văduvă, Gina Tunsu,
fiind şi ea convinsă că e mai bine să lase lucrurile încurcate.
Nu ne mirăm nici de hotărârea medicului Tripolevici de a
muşamaliza cazul, doctorul intuind, ba chiar fiind convins
că el însuşi fusese cel vizat să o încheie cu viaţa; mai mult,
face un târg amiabil cu tânără nevastă asasină, silind-o să
plece din spital şi din viaţa lui, contra unor avantaje
materiale. Nu este de judecat acum cât de moral a procedat
Tripolevici, în fond e om şi el, poate a vrut doar să-i dea
tinerei foste soţii o ultimă dovadă de iubire. La un moment
dat mă gândeam chiar că nepregătirea, în carte, a crimei nu
ar face bine acţiunii. Recunosc acum că scriitoarea a
procedat înţelept aşa, fără să ne explice într-un fel sau altul
ce a fost în mintea junei persoane când a decis omorul. A
procedat bine, deoarece se întâmplă ca uneori gesturile de
asemenea gravitate să nu poată fi explicate. Iar asta nu li se
întâmplă doar femeilor... Recapitulaţi câte crime s-au comis
la nervi sau fără să-şi dea seama ucigaşul (întâmplător) ce
face. Aşezând acest fir narativ tensionat în roman, autoarea
cred că a fost tentată, cum spuneam, de deschiderea unui
cărări către înţelegerea sufletului Monicăi, poate chiar de o
anumită introspecţie. Numai că săpând scriitoarea în
interiorul inimii fetei, mare lucru n-a găsit, decât sila sau
doar o anumită plictiseală a soţiei tinere de a mai dori să
stea alături de bărbatul ei, ceva mai bătrân. O fractură în
calea fragilă de comunicare dintre cei doi. Atât. Avantajele
oferite de el – loc de muncă, notorietate socială, o posibilă
facultate făcută mai uşor, bani ş.a. - s-au spulberat subit,
(urmarea la pagina 19)
Dunărea de Jos MMXII