125 revista OK.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

33
TRISMEGISTRĂRI DIN
MILENIUL TREI
După „Epicriza” , volum de versuri apărut anul
precedent, Octavian Mihalcea revine cu un alt set
de „foi de observaţie”, grupate sub titlul „Poezii”
( Fundaţia Culturală Antares, 2012), parcă mult mai
eliptice, mai puţin „caligrafice“, mai abstrase
decodărilor obişnuite, lecturii leneşe/lejere.
Textele stau sub protecţia vigilentă a unei
procesări tainice şi temeinice, nocturne, în
vecinătatea athanorului, unde are speranţa
nestrămutată a fi obţinut, ca şi confratele său,
Magistrul „din mahalaua celestă Ţicău“ - Am aurum
non vulgi, leones – poezia; către acolo par să
conducă notaţii abreviate precum: Încă arde steaua
princiarî/ când urmărim drumul fierului/ încercare
a nisipurilor arse („Transe de noapte”); e o lucrare din
nopţile lui Hermes, al cărei „jurnal“ noctambulic îl ţine: ai
păşit/ ai fost trimis/ pe uşa deformată din faţa
triunghiului// aproape tremurând („Deschis“). fiindcă
expunerea în profan incumbă primejdia căderii din
„aera nova“:
„faima cotidiană asaltează aerul// ţintă peste noi
păcate“(„De trei ori în inimă“). Sunt, îndeobşte, flash-uri
stranii şi insolite comunicând inchietudini: poveste
văratică/ într-o oglindă de sânge („În oglindă“), un minut
celebru incendiat („Limpede”), uşi bântuite în miezul
fotografiei („Numărătoare ruptă“), divulgate cumva
împotriva voinţei celui care le-a surprins, depozitarul,
custodele unor reţete aflate sub incidenţa magiei, care ştie
că opera la negru calcă/ pe semne crăpale („Opera la
negru“), clădită pe mereu cenuşa vorbelor frumoase
(„Parolă“). Repudierea vechilor „arte poetice“ derivă
polemic din conştiinţa unei solitudini orgolios asumate,
communicată pithiatic, ca un semn de benevolenţă
cenzurată: deschidere simplă - ruinele zilei se împart/ istorii
trecute pentru ştiuta sinceritate a poeziei// sânge învelit
cu prilejul întrecerii/ tărâmului limpede postum
(„Sinceritatea în poezie“). Umbra Creatorului, ce se revarsă
asupra operei lumeşti a lucrătorului Său, este aceea punitivă
emanată de paginile Vechiului Testament, chiar atunci când
s-ar vorbi de (o fanată) iubire: acelaşi cântec de seară/
poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul ne
alungăm/ din preajma destinului// iertarea nu e bună
pentru ce va fi // acest poem s-a născut să uite binele
(„Dans”); sau: cercetează groapa fără fund// ar putea fi o
cununie tăiată/ de îngeri captivi („Suma ochilor doriţi“).
Arta îşi are stigmatele şi obedienţele/ascultările (în
sens monahal) sale, iar cel bântuit de acest har şi pedeapsă
le ştie dar se resemnază/izolează spre a nu fi supus unui şi
mai grav afront, compasiunea: cu dantelă neagră pe umerii
goi/ fiecare muză poartă alături/ blestemele cele mai lungi
(„Dantelă neagră“); în consecuţie, curajul nu e decât un
regret/ rupt din sufletul echilibrului („Curaj”). Cavalerul
acestei istorii repetitive la orice întrupare, ca un palimpsest
(am găsit pe viaţă unul dintre nuduri/ nu ştiu dacă cel
mai bun posibil/ (…) vitraliile vor privi înapoia trupului
gol/ ce se pierde sub tuşele groase - „Sub tuşele groase“)
este hărăzit a hălădui prin locuri maştere, asemenea
legendarului Sfânt Gheorghe, într-un opeisaj de roci aride,
parcă irlandez, „la răscruce de vânturi“: pe drum sunt bestii
şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele
pietrelor// legile se scund fără limite/ şi urmează inimi
alungate/ în cinstea vântului („Bestii şi basme“).
Se sugerează un anonimat al acestui tip de martiraj
literar, al combustiilor fără încetare şi saţiu: aşa cum trece
istoria/ / fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/
în piatră („Muza de piatră“); nostalgia faptei, alta decât
aceea a vânării de vânt, îşi flutură, când şi când banierele:
citeşte-mi linia sângelui/ ar trebui să fiu aici/ când nu
sunt/ decât un cuţit pierdut („Fără a fi“), chiar când toate
par a fi fost deja hotărâte, legalizate, parafate ( timbru pe
timbru lipit - „Din dreapta”).
Arar nostalgia unei partenza, nici aceasta promiţătoare
de zodii mai faste (marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a
venit tâtziu// singurătatea retezând capete - „Salvamar”),
spre zone australe cu lună incertă sau viitor întrebător,
sau boreale (din centrul iernii tremură paşi sinceri pe
gheaţă - „Vulpi pe gheaţă“), mântuitoare prin hipotermie şi
nădăjduitoare graţie unor tehnici criogenetice: în adorarea
limpezimii/ printre cumplitele geruri fine/ care uneori pot
să învie/ cele mai frumoase naufragii („Cele mai
frumoase naufragii”).
În pofida avariţiei cu care se confesează, uneori emite
„semnale“, cu o topică specială şi vagi rezonanţe din
telegrame caragialiene, anunţând remanenţa absurdului în
mundan ca pe un ingredient aferent, greu imprescriptibil:
Urmuz în lume încă („Nuanţe păzite“).
În schivnicia voită a atelierului/laboratorului/
claustrului alchimic, suspect de auster faţă de fastuoasele
„hale“ ale oniricului Leonid Dimov (interesat mai puţin de
perfecţiunea „capului de operă“ decât de proteicele aventuri
ale compostului, unde mijloacele preţuiesc mai abitir ca
scopul, care, ca urmare a halucinantului sentiment de
meraviglio, poate fi scăpat, fără mari pierderi, din vedere, el
nefiind decât un cap-compas, un azimut ce nu ambiţionează
a deveni o terra ferma), Octavian Mihalcea îşi ascetizează,
cred, în exces expresia, cu metodă, în ideea că, dacă, apud
Şerban Foarţă, poezia este pentru copii şi iniţiaţi, poate
renunţa la toate ludicităţile „compromiţătoare“ în favoarea
unei rigori acerbe, alpine, orgolioasă până la refuzul prezenţei
oricăror şerpaşi.
Poeţii, adică mulţi dintre aceştia (care, oricum, statistic,
sunt inflaţionişti), privind pe această ambrazură, rămân
prizonierii unui teatru vetust, consideraţi şi evaluîndu-se
drept dramatis personae, gesticulanţii vânzând aceeaşi
marfă (alungaţi din cetate dar , încă, nu şi din templu, din
raţiuni care ne scapă) nevoiaşilor incapabili de abstract;
faţă de ei, Octavian Mihalcea pare a lua o ambiguă , oricum
rezervată, atitudine; conciliantă, totuşi, cu neşansa lor de a
obţine „produsul finit“ şi infinisabil: paşi albi pe fostul
drum al teatrului/ ca versul neterminat de poeţii himerici
(„Drumul teatrului“). Final cu inefabilă cortină. De unde,
Dunărea de Jos MMXII